Mama (Cerna)

 

I

Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :

De lume răzlețită și sfioasă,
În ramă de salcîm zăresc o casă.

Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.

El mâinile și-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută și nendurătoare.

Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul –
Ș-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruiește dorul –
Din somnu-i sare muma,
Și spre ungherul unde-i doarme-odorul
Pășește-n vîrful degetelor numa.

Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină ;
De-al vieții sale chin
Un zâmbet i-animă.

Zbucnește fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Și plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.

Și mii de mângâieri
Pe creștet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!

El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Și-ntr-un suspin, pe cînd ea-i șterge plânsul,
Întinde brațele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnă în neștire –
Toți îngerii din ceruri îi sînt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați...

II

Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Și iată! a secat izvoru-n cale...

La porți străine am cerșit iubire,
Și porțile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.

O, mamă ! o nădejde mă mai ține :
Că n-ai să-ți uiți copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veșnicilor spini...;

Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi...

Înalță-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii ș-a frumuseții,
Să mă deștept din somnul greu al vieții,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău