Magda lui Arbore

Magda lui Arbore de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Ateneul român, mai-iunie 1861.

Rănit pân' la moarte, cu sabia-n mână
Fu hatmanul Arbure prins;
Ducându-l departe la hoarda păgână,
Dispare tătarul învins.

Pe câmpul izbândei stau corturi întinse
Voinicii cu domnul lor bând;
De hatmanul Arbure vorba se-ncinse:
Jelea fiecare pe rând!

Dar vodă se scoală aprins de mânie:
"Lăsați bocituri de copii!
Vitezi ca și dânsul avem noi o mie,
O mie și sute de mii!

Întreaga Moldovă de hatmani e plină.
D-un chip, d-o făptură, d-un os!
Văzut-ați, la naiba, o mumă română
Să crească un fiu ticălos?

Atunci România se șterge din lume,
Când țara-i din Pont în Carpați
În stare va fi să-i înșire anume
Pe cei ce-s născuți împărați!"

"Așa să trăiești!“ îi răspunde deodată,
Sosit p-un căluț tătăresc,
Un tânăr cu frageda voce de fată
Vibrând dintr-un chip îngeresc.

E fiica lui Arbure, care-n bătaie
Pe hatman l-a fost însoțit,
Lucind printre cete ca luna bălaie
Pe cerul de nori învălit.

Când Magda văzuse pe falnicu-i tată
Căzut sub o droaie de răni,
Plăpânda fecioară ca fiara turbată
Izbea și mușca pe păgâni.

Acuma l-a țărei serbare venită,
Ea zice: „și eu voi să-nchin!
Adus-am cu mine o cupă cernită:
Turnați-mi într-însa pelin!"

Ș-aruncă p-o masă, plin încă de sânge,
Un cap uricios de tătar:
"Când țara-i ferice, nici Magda nu plânge!
Voi bea... însă iată pahar!"