Mĭ-a cîntat cucu ’n față

by Paul Bujor

Aspect 2

MĬ-A CÎNTAT CUCU’N FAȚĂ

---

…Eraŭ numaĭ treĭ. Li maĭ trebuĭa unul ca să poată începe jocul lor obicĭnuit, de-a mingea în țîc. O luară spre marginea satuluĭ, ca să fie maĭ la larg, oprindu-se pe la poarta fie-căreĭ case, unde știaŭ că locuește vre-un tovarăș de joc. Icĭ Mitrică, dincolo Alexe. Strigaŭ, și pace. Toțĭ eraŭ prinșĭ, se vede, în ziua aceea, care pe la plug, care după boĭ, care după furat poamă și nucĭ din viea popiĭ. Cîteșĭ treĭ tovarășiĭ aveaŭ o sete nespusă de a începe jocul. Nerăbdătorĭ, băteaŭ mingea fără nicĭ o regulă de la unul la altul, rotindu-șĭ din cînd în cînd ochiĭ în toate părțile, doar vor zări tovarășul dorit.

Unul din eĭ, din întîmplare, șĭ-aruncă ochiĭ spre lunca ce se întindea în valea satuluĭ și ca la o bătaĭe de pușcă zări, după coasta unuĭ dîmb, vîrful uneĭ căcĭulĭ negre ce se mișca a lene, de aĭ fi crezut că e o cĭoară ce scormonea pămîntul. Toțĭ o luară la goană pe întrecute în partea aceea. Care fu însă deznădăjduirea lor, cînd, în locul tovarășuluĭ dorit, văzură un flăcăoandru care stătea cu spetele întoarse spre eĭ pe muchia uneĭ rîpĭ, învîrtind în mîĭnĭ un cĭomag de corn, lustruit de vreme maĭ bine de cît de mîna strungaruluĭ.

― Eĭ! bădița Dinu, strigă mirat unul din tovarășĭ.

In adevăr, era Dinu Horinceanu, flăcăul frumos, cunoscut de toate fetele din sat, fiul luĭ Sandu Horinceanu.

Trezit ca dintr’un vis, Dinu îșĭ întoarse capul spre eĭ și-ĭ întrebă:

— Ce căutațĭ pe aicĭ?

— Credeam că e Mitrică , îĭ răspunse unul din eĭ, și veneam să-l înghiem să joace mingea cu noĭ.

— Mitrică, vedețĭ, nu e aicĭ.

Ișĭ lăsă apoĭ greoĭŭ capul pe pĭept, găurind cu cĭomagul nisipul de sub malul pe care ședea.

— Da D-ta, bădiță Dinule, ce facĭ aicĭ?

— Nu vedețĭ? Gĭuncaniĭ-s în vale. Îĭ pasc și eŭ.

— Nu vreĭ, bădiță Dinule, să te jocĭ cu noĭ? îĭ zise cel maĭ îndrăzneț dintre eĭ.

Dinu îĭ măsură pe toțĭ cu privirea din cap pînă ’n picĭoare și cu un zîmbet mîndru le zise:

— Da ce, credețĭ c’o să mă joc cu niște picĭ ca voĭ!

In adevăr, el putea să aĭbă ca la șase anĭ maĭ mult de cît eĭ; era între 19 și 20 de anĭ; mustața îĭ mijca.

Cîteșĭ treĭ tovarășiĭ se priveaŭ unul pe altul par’că s’ar fi întrebat ce e de făcut, ĭar Dinu îșĭ întoarse ochiĭ spre sat și din cînd în cînd căutà spre cărarea ce se lăsà pe poteca din stânga, ca și cum ar fi așteptat ceva.

După o clipă de tăcere, le zise:

— Ia dați-mĭ mingea ceea încoace, s’o văd e bună?

I-o dădură; se uĭtă puțin la ea și, rezemîndu-se în cĭomag, o asvîrlĭ că de-abia se maĭ zărea. Toțĭ rămaseră cu gurile căscate și cu ochiĭ după minge. O luară la goană care s’o apuce întîĭŭ; iar Dinu găsise mijlocul să se scape de eĭ.

In capul luĭ clocotea, nu gîndul joculuĭ de minge, ci alt gînd, căruia el nu putea să-ĭ dea de capăt. Simțea că ceva îl arde la inimă; că un fel de nod se ridicà pe pĭept în sus, și ajuns la jumătate se mărea din ce în ce, pînăi se părea că-i rupe pieptul. Atunci suflarea i se înnecà și lacrămile îi sbucneaŭ din ochi.

Eraŭ trei luni aproape, de cînd Dinu păștea în sufletul lui un dor, pe care numai Florica, fata lui moș Ion Florea, putea să i-l potolească. In fie-care zi o vedea coborînd pe cărarea din stînga, la fîntîna cu dudăi din valea satului. Și cînd simțea că se apropia vremea să treacă la apă, el se făcea că-și întoarce giuncanii, mînîndu-i spre cărare ca să-i ație calea.

Ceasuri întregi se bătea cu gîndul, cum s’o dea, cum s’o învîrtească, ca să-i spue chinul ce-l muncea. Iși făcea în gînd chiar ce să-i spue; dar cînd erà aproape de ea, se urluià, nodul i se ridicà de odată pînă la gît și nu putea să-ĭ zică de cît abia neînțeles: bună ziua, Florico; iar ea îi răspundea urmîndu-și calea: mulțumim dumitale, Dinule!

Atunci el se blestemà în gîndul lui de atîta nemernicie. Se făcea că-și întoarce iarăși giuncanii spre luncă, și o lua la goană după eĭ…

Bietul Dinu erà una din acele naturi simțitoare, cari rar se mai întîlnesc pe la sate. Și ceea ce-l făcea mai nenorocit, era firea lui cea slabă, că nu era și el ca ceilalți flăcăi de seama lui, glumeț și îndrăzneț cu fetele; să le ĭa și el cu deasila vre-un inel ori vre-o basma cusută frumos. În fie-care zi își punea venin la inimă.

De multe ori, în preajma giuncanilor, trîntit, ascuns, în iarba cea mare și cu tot felul de mirosuri, cădea într’un fel de deznădăjduire, înăbușită de o neliniște ce simțea că-i înneacă sufletul. Și atunci își închipueà și își zicea cu o nevinovăție copilărească, ca și cum dorința i s’ar înplinì: cum de nu se face acum, o doamne, să vadă și el pe Florica lui venind singură spre el; să-l întrebe ce are, ce-l muncește; iar el s’o coprindă în brațe, să-și pună frumușel capul pe sînul ei și să se iubească!… așa!…

Acest vis îl legăna așa de plăcut, în cît uità de e pe pămînt cunoscut ori în vre-o grădină peste nouă mărĭ și nouă țări, căutîndu-și, ca Făt-Frumos din poveste, pe Ileana Cosînzeana.

I se părea chiar că aude pașii ei venind la el; și atunci, ca un copil, speriat din vis, sărea în sus, se ridicà pe genuchi, privea pe de-asupra vîrfurilor de iarbă, rămînea așa uitat, cu gura crăpată, cu ochii țintă spre sat; dar nu zărea nimic. Genunchii îi tremuraŭ de oboseală; deznădăjduit de realitatea crudă a visurilor lui copilărești, cădea mototol din noŭ în îarbă; și de multe ori atuncĭ, și numai atunci, îl furà somnul și nu se trezea de cît la sgomotul talangei și al foșnăitului de pași ai giuncanilor.

Așa deschidea ochii Dinu în una din zile, trezit de suflatul greoiŭ al giuncanilor, cari pășteaŭ la doi pași de el. Fără să se gîndească, ochii îi căzură pe Duman și Viorica, și cu cît îi privea cu atît se deștepta în el un fel de curiozitate. Părea că o să vadă la ei ceva ce se lovește cu patima lui.

Duman și Viorica pășteaŭ cu nesaț iarba cea grasă și mănoasă. Din cînd în cînd ridicaŭ capetele, priveaŭ peste luncă, se apropiaŭ unul de altul și își spălaŭ unul altuia perii albi și moi ce le acopereaŭ gîtul.

Mult înțelese Dinu din toate acestea. Sîngele îi venĭ în obraz. Rușinos, își zicea: nu-s îndrăsnet nici cît Duman măcar.

Rușinea și desgustul de el însuși îi creștea din ce în ce mai mult. Atunci își jurà că o să fie și el mai îndrăzneț azi. Că destul a pătimit. Că ce o să fie, dacă de-o pildă ar sărută și el pe Florica, saŭ dacă i-ar spune măcar că îi e dragă. Și în auzul acestor vorbe, îl apucă de astă dată un tremur ca de friguri. Sări drept în picioare și plecă hotărît că, de o va întîlni și ază , să nu-i mai scape, să o sărute.

Se apropia tocmai ceasul cînd ea trebuia să treacă la apă. Începù a-șĭ mîna încet, încet giuncanii spre cărare, căutând mereu spre zarea dealului despre sat. Zări pe Florica, coborînd mîndră și voioasă ca o fată de împărat. Era frumoasă, în adevăr. Ochii ei mari și negri și cosița ei bălae, scoase multe oftaturi din pieptul sdruncinat al bietului Dinu. Se grăbea să nu o scape. Nu mai vedea de e piatră ori hîrtop pe unde călca. Galben la față, cu buzele vinete, strîngea ciomagul în mîini de credeaĭ să-l frîngă. Nu mai auzea, nu mai vedea. Par’că i se umflà capul să-i crape pielea de pe el. Urechile îi vîjiaŭ amarnic; ochii i se păĭenjenise; inima îĭ svîcnea în piept ca un iepure viŭ prins de picioare; sgomotul svîcniturilor ei le simțea pînă ’n cap. La jumătate de cărare, se repezi ca un hoț înaintea ei. Ea, văzîndu-l așa de schimbat la față, se ferì puțin, dete pe marginea cărărei ca să-și poată urmà drumul. Sudori reci și calde îl trecură. Se simțea mai slab ca totdeauna. Privirea mîndră și fermecătoare a Floricăĭ îl muțise și de astă dată. Uitase chiar să-i dea și bună ziua.

— Ce ai, Dinule, de ești așa schimbat la față?

—… Ia, giuncanii iștia mi-aŭ dat de lucru azi… Am alergat groaznic după ei… Eraŭ să intre în țarina boerească…

Florica începu să-și urmeze calea, ĭar Dinu pășea ca o umbră în urma ei, fără să știe ce face.

— Așĭ bea puțină apă, Florico, că tare mi s’a uscat gîtul.

— De ce nu, Dinule; ĭaca ajungem la fîntînă.

Ea își întoarse capul spre el, stătù puțin, pînă ce el se apropie și plecară amîndoi alături. Mai eraŭ ca la o sută de pași pînă la fîntînă. Din cînd în cînd lui Dinu îi fulgera prin cap gîndul să o sărute, dar ea îl întreba prea multe, și nu-i dădea răgaz hotărîrei lui.

— Ai frumoși giuncani , Dinule; ia uită-te cum se drăgostesc.

Pe Dinu îl fripse la inimă aceste vorbe.

― Așa e, răspunse el; și-ar grăi și mai frumos, dar li e limba prea groasă și nu pot.

— Crezi oare că nu se înțeleg în limba lor, Dinule?

— Doar din ochi, Florico, să se înțeleagă.

El zărise ceva. Ochii Floricăi alunecaŭ cînd pe pletele negre, ce mîngîĭaŭ umerii lui Dinu, cînd pe cămașa lui deschisă în dreptul pieptului, și-și zicea: adevărat, tot satul spune că Dinu lui moș Sandu e băiat frumos și cuminte, iar ea nu prea credea. Acum însă, îl găsea și ea pe Dinu așa de frumos și de blînd în cît începuse a se cam urlui și ea lîngă dînsul. Aci rîdea, aci vorbea.

Ca la o comandă, muțiră amîndoi. Nu se mai auzea de cît scîrțîitul nisipului de sub picioarele lor. Ajunși la fîntînă, o rugă să-i dea cofa, să scoată el apă. Indoit de mijloc, cu fața în spre fîntînă, Dinu își încordă mîínile lui vînjoase și suflecate, iar ea se mirà de atîta putere și cu ochii sorbea farmecul ce pletele lui, desfăcute în două pe umeri, lăsaŭ să se zărească. Dinu băù cu poftă, se șterse cu mîneca pe la gură, și, luîndu-și căciula de pe cap, își netezi puțin pletele.

— Bună apă, Dinule; ce zicĭ?

— Bună, zăŭ; dar sînt mai bunĭ… aci Dinu zîmbì, își puse pe cap căciula cam ștrengărește.

Florica îl înțelese și continuă:

— Mai buni ochii de fată mare; vrei să zicĭ.

— Apoi,… n’aĭ grăit răŭ, răspunse el, căutînd într’o parte.

Florica era fată îndrăzneață pe cît erà și de frumoasă. Lui Dinu îi creștea inima că ea a putut să-l înțeleagă ceva. Incetul cu încetul începù a i se dezlega și lui limba.

— Ia lasă, Florico, să duc eŭ cofa pînă în zarea dealului. Ea nu să împotrivi; dar o văzù, că din ce în ce cădea mai tare pe gînduri.

— Da ce tacĭ acum, Florico? Ori te-ai supărat?

— Nu, Dinule; dar am cam întîrziat și o să mă țină mama de răŭ. Dinu ĭuți pașii. Ajunși la jumătatea cărărei, cîrnì înspre un copac, puse cofa pe iarbă și să duse drept în fața Floricăi, care să răzimase de trunchiul copacului; că nu știa de ce i se tăĭaseră picioarele. Amîndoi tăcuță se priveau cu nesaț. Vorbele nu le-ar fi fost așà de dulci și de înțelese ca privirele. In vale, giuncanilor nu li se mai vedeaŭ de cît spinările și vîrful coarnelor din dudăul cel mare. Ochii lui Dinu scînteĭaŭ. Pripit, ca și cum s’ar grăbi să bea un pahar de doctorie amară, zise: Bună apă, haĭ!… dar mai buni ochii… Nu apucă să fîrșească vorba și ca prin farmec, Dinu-și plecă gura pe ochii Florică, care stătea neclintită. Iși împlini visul. Și nu știu cum se făcù, gura Floricàĭ se lipi cu acelaș foc pe puful moale și luciu de sub bărbia lui Dinu.

Cu ochii umezi de lacrămi, amîndoi rămaseră ca doĭ copii cărora le potolești plînsul dîndu-li jucăria dorită…

Soarele scăpătà grăbit după deal, aurind vîrful copacilor; iar pe zarea despre sat, Florica dispărea ca o nălucă dinaintea ochilor lui Dinu. I se părea și ei un vis. I se părea că a cunoscut și iubit pe Dinu de cînd lumea. Și cînd el îi spunea, că de două luni paște în sufletul lui acest dor, ea se întrista. Iși zicea, că Dinu e nemilos, căcă ei i se părea că-l iubește mai de demult! Vesel, Dinu își mîna giuncanii spre casă, șuerînd printre dinți un capăt de doină…

Acasă, mama Catrina așteptà pe Florica. Din cînd în cînd își arunca ochii peste gard.

— De ce ai întîrziat atîta Florico? Nu știi că tată-tăŭ o să sosească de la cîmp și se supără cînd nu găsește mămăliga gata?

— Dar nu știi una, mamă!

— Ce?

Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/378 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/379 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/380 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/381 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/382 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/383 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/384 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/385 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/386 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/387 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/388 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/389 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/390 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/391 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/392 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/393 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/394 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/395 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/396 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/397 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/398 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/399 Pagină:Literatură și știință - Volumul I (1893).pdf/400 — Ce să-ți fac, moșule. Așa scrie legea. Lacrimele îĭ podidiră pe bietul bătrîn. Ieși zicînd: I-o face dreptate atunci cel de sus!

Cînd noaptea se îngînă cu ziua, moș Sandu, după trei zile de drum ajunse la poarta țarinei lihnit de foame, sleit de putere. Strigă să-i deschidă poarta. Din colibă ieși un flăcăŭ, cĭung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boerească. Ii deschise poarta și cum văzù pe bătrîn se grăbi să-l întrebe de Dinu, căci fusese prieteni de micĭ.

— Ce e cu Dinu, moș Sandule? O să scape?

— Apoi, dragă Zamfire, m’am rugat la toți de pe-acolo. Dar de geaba! Oameni fără de inimă! Imi spuse, că o să-l judece și de-l va găsi vinovat, o să-l condamne la muncă silnică pe viață. Și dacă te plîngi, îți spune, că așa scrie legea… Așa să le ajute Dumnezeu!

— Ce păcat, moș Sandule! Iaca eŭ sînt mai mulțămit aici în coliba mea. Cine știe; dacă nu pierdeam mîna la trierat, poate pățiam și eu ca bĭetu Dinu.

— Așa e, bre Zamfire. Miliția l’a stricat. Și biata Florica!… Cît îl mai iubea!…

― Așa e, moș Sandule! Da știi, că ea a înnebunit! Aleargă și țipă într’una prin sat. Maĭ zice, doamne ferește! (se bate cu mîna peste gură) că i-a cîntat cucu ’n față.

— Sărmana fată!

Ajuns acasă, moș Sandu spunea vecinilor, cari se strînseseră împrejurul lui: că nu mai are nici o nădejde; că Dinu e pierdut pentru el; că mai bine se făcea hoț de codru de cît îl luà în miliție. Știà încaltea, că i se cuvine o pedeapsă.

Vecinii rămaseră înmărmuriți, auzind glasul sfîșietor, cu care moș Sandu se plîngea. Nu mai găseaŭ nici vorbă de mîngîere să-i spună.

Dar iată că pe poartă, alergînd într’un suflet drept la el, un băiat intră și-i zise: Hai, moș Sandule, la vale de vezí… Lelea Florica s’a ’necat. Vătaful de la curte a prins’o moartă din iazul boeresc.

Oftînd din greŭ moș Sandu zise: Mare păcat a fost să ispășesc eŭ!… Dac’o fi pe pămînt vr’o dreptate și pentru noĭ, apoĭ ni s’o face!…

…Și țăraniĭ plecară după el pe poartă, tăcuțĭ ca după mort…

P. BUJOR.