Lui Marte un pahar
Virtuți și fapte strămoșești,
Voi, cântăreții româneștti,
Uitatu-le-ați în cronicari!
Și doar acele fapte mari
Moșia sfântă ne-au păstrat
Și patria ne-au ridicat!
Din zori în zori vă încordați,
Simțirea cărnii să nălțați,
Iubitele să vă cântați.
Ajung atâtea suspinări
Și risipite-n vânt oftări.
Așteaptă viața cea străbună
Să-i dați un loc în poezie...
Dar «lira» voastră nu răsună
La fapte mari de vitejie...
Voi nu simțiți cu-acei bătrâni,
Ce-n țară ne-au lăsat stăpâni...
Din zori în zori ei au luptat
Viața pentru noi și-au dat;
Ci de-i iubita la fereastră,
Îmi detronați pe Dumnezeu —
De n-a zâmbit iubita voastră,
Viata e un blestem greu.
Cel ce v-ar crede pe cuvânt,
Ar ține traiul de-un mormânt;
Cel ce-ar urma al vostru graiu,
Ar ține lumea putregai;
Menirea sfântă-a omenirii:
Și pentru alții de-a trăi,
De-a da obol viitorimii,
O muncă fâr’ de rost ar fi!
Dorm duși bătrânii în morminte,
La cap cu candelele sfinte...
Și toate faptele lor mari,
Dorm... dorm adânc în cronicari...!
Și doar în lupte când oșteau
La noi... la următori gândeau...
Destul plăcerii închinați,
Pe Cupido destul serbați
Și-n bucurie și-n amar!
Beți și cu Marte un pahar!
Căci omul într-atât e om,
Cât în al țării sale pom
E ramură înfloritoare,
E creangă darnic roditoare;
Cât nu stă numai pentru sine,
Ci și spre-al neamului său bine;
Cât simte omenia lui
Mărită prin a neamului.
București, 1890 Februarie 3