Ludovic Dauș (Vasile Savel)
Ai fost perfid, laș, impertinent, necuvincios domnule… și ai fost șef de bandă cu ocazia „Cumpenei”. De partea mea am dreptatea și ori cât de slab va fi glasul meu în larma pe care o întreții, mulți, foarte mulți te judecă și sunt alăturea cu mine. Fapt e că în ziua în care ți-ai scris foiletonul înjurând „Cumpăna” scriitorii mari (!) ți-au judecat critica astfel:
E o crimă și o înfecție (sublinierea e a dlui Dauș)
Așa își termină domnul Ludovic Dauș articolul prin care își lua apărarea nouei sale lucrări teatrale „Cumpăna”, reprezentată săptămâna trecută pe scena Teatrului Național.
Acest bogat vocabular de epitete așa de gingașe, așa de cordiale nu privește numai pe criticul vizat ci pe toți acei care s’au exprimat în mod nefavorabil despre „Cumpăna”, precum și pe acei care în viitor nu vor voi să recunoască superioritatea operelor autorului „Cumpenei”.
Critici fiți prudenți. Datoria voastră e de a lăuda operele domnului Dauș, căci trebue să știți odată pentru totdeauna că acest scriitor e cel mai genial om de litere pe care l-a avut, îl are și îl va avea țara. Și dacă mai sunt încă unii dintre voi încăpăținați care nu vor să-l creadă, atunci să știți că ați comis un act de Lese Maiestatea Sa Dauș, pentru care veți fi condamnați imediat, fără a avea măcar dreptul la circumstanțe atenuante, de cătră „marii scriitori”.
Limbajul domnului Dauș a surprins și dacă îl relev e pentru a evidenția cum înțeleg să „polemizeze” unii… scriitori. Și pentru mine sarcina e foarte ușoară întrucât nu cunosc „Cumpăna” decât din notițele ce au urmat fatalei reprezentații.
Nici unul dintre cronicarii teatrali nu a găsit ceva bun în piesă: toți au fost cel puțin de data aceasta de acord că lucrarea e „slabă”; unul singur numai a făcut uriașe sforțări pentru a dovedi că piesa „nu e așa de slabă”. O Mafia deci a cronicarilor teatrali ar putea spune domnul Dauș.
La noi, de obicei, după o premieră originală „opiniile” sunt foarte împărțite. Unii găsesc numai calități piesei și de aci o critică superlativă, alții numai defecte, deci o critică cu totul nefavorabilă; foarte puțini numai relevă și calități și defecte. Oricum, se nasc discuții interesante. polemici vii, fiecare apărându-și punctul său de vedere. Dar tocmai aceasta arată că în lucrare există ceva și acel ceva formează obiectul discuțiunilor.
Cu prilejul „Cumpenei” s-a rupt firul tradiției. Piesa n-a dat naștere la nici o discuție și probabil că și publicul a condamnat-o, nemai fiind susținută nici de afișul Teatrului măcar. Afișul e adesea un criteriu de judecată și publicul, care orice s’ar spune, nu se lasă așa de ușor influențat de aprecierea a câtorva numai, are destul curaj să cîrie, să susție lucrarea care-i place. Opiniuniie criticei îi sunt adesea indiferente. Dacă opera are prin ea însăși calități care să-l atingă, dacă se susține prin valoare intrinsecă la care contribue desigur mult și interpretarea, publicul nu se va lipsi un moment de farmecul unei plăceri artistice, căci acestea sunt plăcerile cele mai înalte, fiind și cele mai nobile. Că piesa s’a putut reprezenta pe scena Teatrului Național, nu poate fi un indiciu că acesta e gustul direcției și al comitetului teatral care ar fi găsit-o cel puțin acceptabilă. Nu. Anumite articole din legea teatrelor prevăd drepturi pentru autorii jucați și domnul Dauș care a fost mai mult dejucat, face parte dintre aceștia încă deacum douăzeci de ani. Drepturi câștigate de care s’a ținut seamă. Atât și nimic mai mult.
În douăzeci de ani însă gustul publicului nostru a evoluat mult în spre bine și spectacolul pieselor străine i-a format modul de a aprecia, deci prin comparație, și a lucrărilor originale. De toate acestea trebue să țină seamă un autor care s’a prezintat publicului acum douăzeci de ani, ale cărui lucrări totuși au eșit de douăzeci de ani din repertoriu.
***
Revin la cazul domnului Dauș. Domnia sa a scris încă o piesă care spre nefericirea înterpreților s’a jucat. Critica, bună, rea, a găsit că lucrarea sa e slabă. Autorul are altă opinie și pentru a’și dovedi părerile, începe prin a scrie articole, de susținere când era mult mai simplu să fi scris o piesă bună. Înțelegem dorința oricărui scriitor de a se impune, dorință foarte justificată în cele din urmă, dar nu înțelegem să fim terorizați.
Câte iluzii nu-și pune un scriitor în opera sa nejucată sau netipărită încă; ce fericite sunt ceasurile acestea de speranță și așteptare, cu ce dragoste și încredere vorbește despre ea, câte calități nu-i găsește, câte lucruri ce nu s’au spus încă, crede că el le va spune pentru întâia oară! Fericită lume aceia pe care o creiază așteptarea, o așteptare bazată pe atâtea iluzii ce duc spre îsbândă! Dar ceasul a sosit; lupta a fost câștigată sau pierdută. Pe cine să acuzi de pierdere, pe cine să lauzi de succes? Firește pe autor, căci el a dat drumul în lume lucrărei sale în forma pe care o credea mai aproape de perfecție; în ea și-a pus avântul și idealurile sale, în ea talentul său; prin ea ese victorios sau învins. Așa cum se prezintă publicului, lucrarea vorbește prin ea însăși. Explicațiile sunt de prisos, comentariile autorului inutile.
Nici o dată un scriitor nu va convinge de frumusețea operii sale spunând: „în cutare vers am vrut să spun cutare lucru, sau în scena cutare am vrut să arăt puterea dragostii amantului”, dacă nu vezi că toate acesta reesă din felul de a se exprima, din situațiile în care își pune personajele operei sale. Autorul nu vorbește prin articole de… polemică în numele eroilor. Aceștia dacă sunt în adevăr creații, vorbesc, se mișcă singuri, sunt vii, așa de vii în cât nu-l poți osebi de lumea reală, de cunoștințele ce ai.
Închipuiți-vă un poet care explică ce-a vrut să spună în versurile sale sau pe un autor dramatic vrând să ne dovedească că piesa lui e bună fiindcă intenționa să spună lucruri pe care spectatorul care și-a plătit fotoliul nu le vede. Când o lucrare literară mai are nevoe și de comentar din partea autorului, speranțele sunt slabe.
Cu acesta am atins chestiunea dacă e nevoe ca un autor să-și ia apărarea operei sale atunci când critica e unanimă in verdictul de condamnare, sau chiar când n’ar fi.
Faptul numai, că simte nevoie a-i lua apărarea e un început de recunoaștere ca lucrarea e slabă. Facă-și cartea mea singură drum în lume, oricare i-ar fi soarta, spune un vechi dicton.
Din moment ce te-ai despărțit de opera ta și ai dat-o în vileag ea nu-ți mai aparține parcă. E ca un copil căruia i-ai creat o viață fericită sau nefericită; un copil care te va bucura sau care te va face să te rușinezi de propria operă.
Totuși e frumos gestul domnului Dauș, de a’și apăra „copilul” său literar, însă nobilul gest l-a însoțit cu un vocabular adus din cele mai îndepărtate suburbii ale Bucureștilor, răpindu-i astfel frumusețea maternă.
***
Deplasând însă chestiunea, cu o mână strângându-și „Cumpăna” la sân; iar în cealaltă scoțind noroiul ce avea să arunce în… cronicarii teatrali, domnul Dauș caută să reintroducă un sistem de polemică care nu are cel puțin meritul de a fi spiritual.
Critica este fantoma care îl urmărește cu coasa în mână pe domnul Dauș, și după critica îi e ostil publicul. O conspirație tacită deci între public și critică care ține de vreo douăzeci ani. În curând poate să-și serbeze jubileul de un sfert de secol.
Și câte genuri n’a abordat domnia sa? Poesia, drama, romanul, nuvela, a scris de toate ținând recordul indiferenței publicului până ce în cele din urmă a sfârșit prin a scrie romane senzaționale unde poate va fi fost mai norocos.
Mereu în conflict cu opinia publică, ignorat de critică, domnia sa a avut o voință de neînfrânt persistând. Cătând să prindă curentele a rămas în urma tuturor; s’a scoborit dintr’o barcă ca sa urce în alta până ce în sfârșit tristă epava purtată de valuri, rătăcește ca o fantoma în lumea literară.
Azi iasă își ridică din nou cerbicea. Vrea să se impună. Cel șters și izolat și-a dat singur cenușa la o parte și adunându-și puterile risipite în deșirul anilor a cerut un loc; îl sufoca piatra mormântului său literar.
În adevăr, e mult tragic în unele existențe literare. Să privești anii ce i-ai petrecut în chinuri și speranțe, să vezi că peste tot ceia ce ai voit să faci s’a așternut uitarea, că tot ceia ce ai clădit a fost mai șubred decât castelele din cărți ce-și durează copiii, să vezi că viața ta a fost un sbucium zădarnic, că nimic din ceia ce ai voit să realizezi nu a luat ființă, că în lupta ce ai voit a duce te-ai deșteptat într-o bună zi un naufragiat, există oare tragedie mai teribilă decât aceasta?
Poate deci domnul Dauș să verse oricât venin va voi, să deslănțue fulgerile mâniei sale, să invectiveze la răspântii, facă ori ce-ar vrea, zădarnice sunt toate căci unde nu e scînteia talentului, naște foiletonul zilnic al romanului de senzație.