Luceafărul de ziuă și luceafărul de noapte

 

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat și o împărăteasă; ei nu făceau copii; umblase pe la toți vracii și vrăjitorii, pe la toate babele și cititori de stele, și toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. În cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni și milostenii; când, într-o noapte, Dumnezeu văzând râvna lor, se arătă împărătesei în vis și-i zise:

– Rugăciunea voastră am auzit-o și vei face un copil cum nu se va mai afla pe fața pământului. Mâine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undița la gârlă, și peștele ce va prinde să-l gătești cu mâna ta și să-l mâncați.

Nu se făcuse încă bine ziuă și împărăteasa se duse la împăratul și-l sculă zicându-i:

– Împărate! scoală c-a sosit alba în sat.

– Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli așa de noapte; nu care cumva vrăjmașii au călcat hotarele împărăției mele?

– Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce...

Și-i spuse visul.

Împăratul cum auzi, sări din așternut, se îmbrăcă, luă undița și se duse la pârâu gâfâind. Aruncă undița și nu trecu mult, și văzu pluta undiții mișcându-se. Trase undița: când, ce să vezi? un pește mare, cu totul și cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leșin de bucurie. Darămite când îl văzu împărăteasa? Ea fu și mai oleoleo.

Găti împărăteasa singură cu mâna ei peștele și mâncară. Ea îndată se simți însărcinată.

Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de pește și o bătu gândurile să sugă acel os, ca să știe și ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa.

Cum supse osul, se simți și ea însărcinată.

După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraș. Peste noapte născu și roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încât nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era și al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă.

Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc.

Crescând împreună și făcându-se mari, i-a dat la carte, și învățau într-o zi cât învăța alți copii într-un an. Când se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dânșii de pe fereastră.

Se făcură mari. Ei semănau atât de mult, încât nu cunoștea nimeni care este fiu de împărat și care de rob. Boiul lor era mândru, amândoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorbă cu lipici și amândoi erau voinici, nevoie mare.

Într-o zi se hotărâră să meargă la vânătoare. Împărăteasa se tot ciudea cum să-și cunoască pe fiul său: fiindcă și fețele și îmbrăcămințile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gândi să facă fiului său un semn. Îl chemă și, prefăcându-se că îi caută în cap, îi înnodă două vițe de păr, fără să știe el.

Apoi plecară la vânătoare.

Alergară zburdatici prin câmpiile înverzite și se zbenguiau ca mielușeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătară foarte mult. Apoi merseră la fântână, băură apă de se răcoriră și priveau cu nesațiu cum se lasă cerul în depărtare pe pământ, și ar fi dorit să meargă până la sfârșitul pământului, să vază cerul din apropiere, sau măcar până vor da de locurile acelea unde pământul este ca piftia.

Apoi intrară în pădure. Când văzură frumusețile pădurilor, rămaseră cu gurile căscate. Vezi că ei nu mai văzuseră d-alde astea de când îi făcuse mă-sa. Când bătea vântul și se mișca frunzele, asculta la fâșâitul lor și li se părea că împărăteasa umblă târând după sine rochia cea de mătase; apoi se așezară pe iarba fragedă, la umbra unui copaci mare. Aci se puseră a cugeta și a sfătui cum să înceapă vânătoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau să vâneze tot lighioni sălbatice.

Păsărelele, cari alergau împrejurul lor și se puneau pe crăcile copaciului, nici nu le băgau ei în seamă; lor, le era milă să-și puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră și ele de seamă una ca aceasta, și nu se sfiau, ba încă cântau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din gușe, ca să fie mai dulce cântarea lor. Și așa, stând ei aci și sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus și își lăsă capul în poala lui Siminoc, rugându-l să-i caute nițel în cap, până va aromi el.

După ce îi căută ce-i căută, Siminoc se opri și zise:

– Ce este asta din capul tău, frate Busuioc?

– Ce să fie? Știu eu de ce mă întrebi, frate Siminoc?

– Iaca văz, răspunse Siminoc, că două vițe de păr în capul tău sunt înnodate.

– Cum se poate? zise Busuioc.

Aceasta supără atât de mult pe Busuioc, încât se hotărî să plece în lume.

– Frate Siminoc, zise Busuioc, eu mă duc în lume fiindcă nu pot să pricep de ce mama mi-a înnodat părul când mi-a căutat în cap.

– Măi frate Busuioc, îi răspunse Siminoc, vino-ți în fire și nu mai face una ca asta. Căci daca împărăteasa ți-a înnodat părul, nu crez să o fi făcut cu vreun gând rău.

Busuioc însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa și, când și-a luat rămas bun de la Siminoc, i-a zis:

– Na, frate Siminoc, batista asta. Când vei vedea pe dânsa trei picături de sânge, să știi că sunt mort.

– Să-ți ajute Dumnezeu, frate Busuioc, să nimerești cu bine; dară eu încă o dată te rog, pentru dragostea mea, să rămâi, să nu mai pribegești pân lume.

– Peste poate, răspunse Busuioc.

Apoi se îmbrățișară și Busuioc plecă; iară Siminoc rămase de se uita galeș după dânsul până îl pierdu din ochi.

Siminoc se întoarse acasă și povesti părinților toate cele ce se întâmplase.

Împărăteasa nu mai putea de inimă rea. Își frângea mâinile și plângea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-și face capului, și se mângâia oarecum văzând pe Siminoc.

După câtva timp, acesta scoase batista, se uită la dânsa și văzu teri picături de sânge. Atunci zise:

– I! a murit frățiorul meu. Mă duc să-l caut.

Și luându-și merinde, plecă după dânsul să-l caute. Trecu prin orașe și sate, străbătu câmpiile și codrii, merse, merse, până ce ajunse la o căsuță. Acolo întâlni pe o bătrână și întrebă de fratele său. Bătrâna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc.

Ajungând la palaturile împăratului aceluia, cm îl văzu fie-sa, socoti că e bărbatu-său, și alergă întru întâmpinarea lui. El zise:

– Eu sunt fratele bărbatului tău; am auzit că a pierit din lume, și am venit să aflu de căpătâiul său.

– Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu ești bărbatul meu, și nu știu de ce te prefaci așa acum. Au doară credința mea a fost pusă la cercare și eu te-am amăgit?

– Nici unele din acestea nu este. Ci eu îți spui în cuget curat, nu sunt eu bărbatul tău.

Ea nu voia să crează cu nici un chip.

Atunci el zise:

– Dumnezeu să-și arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amândoi, să-l cresteze sabia care stă în cui.

Și îndată sabia sări și crestă pe fată la deget, și atunci crezu și ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc.

A doua zi el află că Busuioc se dusese la vânătoare și nu se mai întoarse. Încălecă deci și el pe un cal, luă ogari și plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse și ajunse în pădure; acolo se întâlni cu Muma-pădurii.

Cum o văzu, se luă după dânsa, și dă-i goană. Ea fugea, el după dânsa, până ce Muma-pădurii văzând că n-are încotro, se sui într-un copaci înalt și acolo scăpă.

Siminoc descălecă și el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele și începu să mănânce lângă foc, aruncând și ogarilor câte ceva.

– Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-păurii, îmi clănțănesc dinții.

– Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzește la foc.

– Mi-e frică de câini, zise ea.

– Nu te teme, că nu-ți fac nimic.

– Daca vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viță din cosiță și leagă-ți câinii.

El puse vița de cosiță pe foc.

– Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosița ce ți-am dat-o și pe care tu ai pus-o pe foc.

– Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, și nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pârlit nițel și d-aia miroase greu. Daca ți-e frig, dă-te jos și vino de te încălzește; daca nu, tacă-ți fleoanca și mă lasă în pace, nu mă tot supăra.

Atunci ea crezu, se dete jos și, alăturându-se de foc, zise:

– Mi-e foame.

– Ce să-ți dau să mănânci? Iaca ia ce-ți place din ceea ce am dinainte.

– Eu voi să te mănânc pe tine, zise Muma-pădurii, gătește-te!

– Ba te voi mânca eu pe tine, răspunse Siminoc și asmuți câinii la dânsa ca să o sfâșie.

– Stăi, zise Muma-pădurii, oprește câinii să nu mă sfâșie, că ți-oi da pe frate-tău, cu cal și cu ogari cu tot.

Siminoc opri câinii; atunci Muma-Pădurii icni de vro trei ori și dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul și ogarii; iară Siminoc își asmuți ogarii și o făcură mici fărâmi. Deșteptându-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci și-i zise:

– Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit.

– Puteai tu să dormi mult și bine, daca nu eram eu.

Apoi îi spuse toată șiritenia de la despărțirea lor până acum.

Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-și teme nevasta. Și așa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei și pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, și unde i-o scoate să-i scoată.

Așa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, și Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fântână și înecându-se, n-a mai ieșit d-acolo.

Busuioc se întoarse acasă, își ispiti nevasta, și ea spuse ca și Siminoc. Apoi ca să se încredințeze și mai bine de adevăr, zise și el sabiei să sară din cui și să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări și-l crestă pe dânsul la degetul cel mare.

Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuțise, dară toate fură în deșert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă și de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legându-se iarăși la ochi, precum și pe cal, încălecă și-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, și, bâldâbâc! dete în fântâna în care căzuse și Siminoc, și acolo își sfârși zilele și Busuioc, și de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, și luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.

Iară eu încălecai p-o șea etc.

▲ Începutul paginii.