Liniște

(Redirecționat de la Linişte)
Jump to navigation Jump to search
Liniște
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea
Mariei Delavrancea


I[modifică]

De trei ori l-am văzut în viața mea și rămăsese neschimbat: aceeași față, aceeași barbă căruntă, același mers oblu și capul plecat tot pe umărul drept.

Aceeași liniște adâncă. Și l-am văzut în mijlocul unei naturi așa de mândre, că s-ar fi mișcat sufletul celui din urmă ticălos. Pieptul uriaș al Ceahlăului și Dâmbovicioara, despicând în două creierii munților, pentru ca să-și deșire trâmba apelor sale reci și albăstrii, au descrețit fruntea veștezită a atâtor cartofori, au scăpărat în inima a atâtor zgârciți o veselie străină de sunetul banului ș-au desfătat atâți nerozi de negustori câți brazi și câți mesteceni sunt pe ceafa de piatră a acestor ținuturi fericite.

Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vultorile și sar peste stâncile lustruite; șipotele țâșnesc și-și azvârlă sulul apelor reci ca niște arcuri de sticlă străvezie; munții se încalecă grumaz peste grumaz, până în slava cerului; călătorii admiră, râd, petrec, beau pe mușchiul moale și blând ca o catifea verde. Numai el privește așa de risipit, că parcă nu vede; ascultă zgomotul cascadelor și glumele celorlalți așa de nepăsător, că parcă n-aude; și se mișcă așa de ușurel și de încet, că parcă ar sta pe loc.

De trei ori l-am văzut și de trei ori mi s-a părut că văd o mașină perfectă, alcătuită în chip de om, a cărei mișcare dinlăuntru ar fi taina vreunui mecanic de geniu, care ar fi voit să-și bată joc de oameni și de Dumnezeu: pe oameni înșelându-i și pe Dumnezeu imitându-l.

II[modifică]

La ora mâncării m-am așezat la o masă din apropierea lui. Întotdeauna o liniște adâncă îl înghite ca într-un coșciug de plumb. Respirația nu i se simte. Privirea îi e pironită în farfurie. Mâinile i se mișcă c-o îndemânare și c-o precizie de spaimă. Furculița, cuțitul și lingura nu i se simt. Când poruncește servitorului, glasul nu i s-aude. Mănâncă și te îndoiești dacă mestecă. E cald. Sudoarea îi brobonează fruntea, îi picură pe veșminte; el nu se șterge; vântul răscolește praful și gunoaiele — căci lumea mănâncă în curtea birtului — vârtejul trece peste dânsul; lumea zărvăie; mulți se supără că nu sunt bine serviți; el tace. Și de-o lună de zile de când stă la băi n-a vorbit cu nimeni, n-a salutat pe nimeni, n-a întins mâna nimănui.

Dar o fi trist, o fi nefericit, o fi bolnav, o fi nebun... nimeni nu știe. E liniștit ca un obosit care doarme, nepăsător ca un mort și nepătruns ca o peșteră fără fund. Ceilalți îl privesc nemulțumiți, căci liniștea lui le insultă zgomotul și ușurința lor. Și mulți îl arată cu degetul, șoptindu-și:

— Cine o fi acest domn care trăiește cu dușii de pe lume?
— Nu știu... Mi se pare că e un străin.
— Ce limbă vorbește?
— Aș! nici una!
— Ia privește la el: o țuică, o sticlă de vin, trei feluri de bucate, pe care le înghite fără să le mestece... Încolo: nu vorbește, nu râde, nu se supără... Ce ciudat om!

— Vezi, zicea o doamnă frumușică către un căpitan de tunari, ce galbenă și ce întinsă piele are pe obraji mutul care mănâncă singur, care tace fără a se gândi, care mănâncă fără a mesteca, care mișcă buzele și nu i se aude glasul? Nu-ți poți închipui, dragă Pol, cum îmi năsprește nervii cu muțenia lui. L-aș săruta o dată dacă i-aș auzi glasul, i-aș da în genunchi dacă mi-ar spune cum îl cheamă și, dacă ar face o beție, aș fi în stare...

— Ce? răspunse căpitanul, dând ochii peste cap și râzând un râs guturăit și gros. Ce-ai face dacă s-ar îmbăta? Spune-mi, Mimi, c-aș vrea să știe și maiorul când o veni. Maiorul o să râdă când și-o cunoaște bine giuvaierul de nevastă.

Și înghițiră câteva pahare de vin. Doamna se scobi în dinți; râse pe nas; deschise ochii mari și galeși și îl bătu pe picior. Căpitanul își rezemase capul în mâna dreaptă, privind alene la masa acelui domn tăcut și liniștit.

— Vrei tu, Mimi, să-i auzi glasul?
— Vreau, vreau, răspunse ea repede și trânti un pahar cu fundul pe masă.

— Ce-mi dai?
— Ceva mai mult decât i-aș da mutului dacă ar vorbi.
— Bine, răspunse căpitanul. Făcu semn unui chelner să vină și, când se apropie de dânsul, îi șopti ceva la ureche, îi bătu din picior, îi zâmbi și îi zise:

— Nu fi prost, mă, îți dau un bacșiș bun.
— Și eu, îngână Mimi, fără să știe despre ce este vorba.
— Ce ți-a cerut acum? întrebă căpitanul pe chelner.
— Tocană.
— Tocană? Foarte bine... O să vorbească... Chelnerul plecă, iar căpitanul făcu mâna copăiță și prinse o duzină de muște. La unele le rupse aripile, la altele le strivi capetele și, când chelnerul sosi cu tocana, le presără în sosul ei galben și cleios, șoptindu-i :

— Du-i-o; e numa bună; acum o să vorbească. Doamna pufni de râs, îngânând:

— Ce nebun ești, Pol! Ce haz ai când te cam cherchelești! Eram mâhnit de această cruzime, și totuși abia îmi stăpâneam râsul privind la scârboasa tocană, care începuse să alerge.

Necunoscutul privi lung în farfurie și nu arătă nici scârbă, nici supărare. Luă furculița, scoase liniștit, una după alta, toate muștele, tăcu și începu să mănânce, fără a se sinchisi de vecinii care râdeau cu hohote.

— Ce gugumănie rea! mormăii eu, revoltat de veselia căpitanului ș-a doamnei de lângă dânsul, dar așa de încet, încât socotii că nimeni nu mă auzise.

Dar acel domn, singur și închis ca printr-un blestem la orice impresie tristă ori veselă, ridică capul din farfurie, zâmbi o clipă ușurel și nepăsător. Se uită țintă la mine și tresării când îi auzii glasul:

— De ce te superi, domnule, ar trebui eu să mă supăr. Eu însă am un câine cam hârbar: de câteva ori mi-a murdărit ghetele și niciodată nu l-am bătut. Și oamenii, ca și dobitoacele, sunt mai adeseori murdari și proști, iar nu răi. Toată deosebirea e că oamenii, când sunt proști, murdari și răi, sunt mai proști, mai murdari și mai răi decât orice dobitoc.

Căpitanul îl auzi și tăcu. Vroi să fumeze și-și băgă țigareta cu focul în gură. Eu vrusei să răspund necunoscutului, dar el băuse cel din urmă pahar de vin, își luase pălăria și bastonul și, într-o clipă, se făcu nevăzut.

Fără voia mea, ca și când m-aș fi sculat în mijlocul nopții după un vis care te zăpăcește, mă sculai de la masă, fără să-mi plătesc mâncarea, și mă repezii după acel domn ciudat, fantastic, al cărui glas rece, desprețuitor și totuși blând și bun îmi ațâțase atâta curiozitate, că nimeni și nimic nu m-ar mai fi stăpânit locului. Răsturnai scaunul, mă izbii de o cucoană bătrână, care trânti în urma mea un "Hei! ce, ești chior, domnule?", și-o rupsei la fugă, simțindu-mă fatal atras de acel necunoscut bizar.

Cu toată graba mea și tâcâiala inimii, îl vedeam lămurit în minte: galben, cărunt, tăcut, desprețuitor, singur în mijlocul lumii ca într-un pustiu, și glasul lui, care mă tăiase adânc, ca o limbă de oțel rece, îl auzeam necontenit bănănăindu-mi în creier. În acest om simțeam o fatalitate care te amețește. O prăpastie adâncă care te țintuiește pe buzele ei și-i privești fundul adânc și înecat în negură. O melancolie frumoasă și înfiorătoare, ce te înduioșează, te zguduie și îți risipește orce idee de viață, înfigând în tine numai patima oarbă a necunoscutului.

L-am ajuns. Cu bastonul, cu mâinile în buzunar, cu capul plecat în jos, adus de spete, tresărind din vreme în vreme, el mergea încetinel, fără să i se-audă pașii și fără a arunca privirea în lături. Dar cum dete de șoseaua ce mână, suind cotiș, către Nămăești și Rucăr, iuți pașii, scoțând mâinile din buzunarele bluzei. Ridică capul în sus, ca și cum ar fi fost furat de blânda frumusețe a caselor mici, albe, curate și înconjurate cu ogrăzi de pruni și cu porumbiști verzi și fâșâitoare; își plimbă în neștire privirea uimită din platoul Bughii în albia largă și pietroasă a Râu-Târgului.

În dreptul unei case mici, pusă cam sub șosea, îngrădită cu lațe și ocolită cu măturică, cu crăițe, cu fasolică și cu flori-domnești, abătu din drum, coborî pe-o potecă, deschise poarta și, fără a se uita îndărăt, intră în curte, se urcă în pridvor și se făcu nevăzut în casă, trântind ușa după el.

Firește, mă hotărâi să pândesc în șosea. Dădui târcoale în jurul casei, până când văzui ieșind din curte o țărancă voinică și frumoasă; mă luai după ea; intrai în vorbă: "Ba un' te duci, ba ce-ți pasă; ba ce să iei de la cârciumă; ba o fărâmă de untdelemn, că mâine e Sfânta duminică". La cârciumă, mai dă-i o țuică, mai dă-i alta, mai dă-i și pe-a treia, și vorba se dezleagă.

— Leliță, îi zisei eu, cum cheamă pe boierul găzduit de d-ta?
— Că zău, să mă crezi, domnișorule, nici eu nu știu. Unde te-apropii de dânsul... toată ziua tace; noaptea doar ce-l mai auzi bolborosind, singur în odaie, cu perdelele lăsate și cu ușa încuiată. Da', de, n-am ce zice, e om bun și plătește bine. Ce nu mă împacă sunt niște cărți ale lui cu capete de oameni morți, cu picioare jupuite... Doamne ferește!

Țăranca veselă, vorbă lungă și hazlie, căzu la învoială că-mi închiriază odaia de alături de acel domn, pă "nu mai jos de doi poli, că la ea e curat, că e odihnă bună, că sunt țoale să te îngropi în ele până în gât; și, unde mai pui, umbră deasă și prune de tot felul; mă rog, la câte rămnește inima omului".

A doua zi, pe vremea prânzului, luai geamantanul și mă așezai la noua gazdă.

III[modifică]

În prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimbă în lungul odăii până la miezul nopții, apoi îl auzii cum se încerca să puie zăvorul încet-încet, și către unu-două din noapte oftă așa de lung ca și cum ar fi scăpat din mâinile cuiva care s-ar fi încercat să-l năbușească. Mărturisesc că frica m-a apucat când l-am auzit că începe să vorbească: la început câte-o vorbă nedeslușită, apoi fraze întregi, la urmă mi se păru că citește și, în sfârșit, această scenă tainică se încheie cu un mare zgomot, făcându-mă să sar din plapumă. Desigur, trântise niște cărți.

Mă lungii din nou în pat, cu ochii deschiși în întunericul odăii. Câtva timp nu mai auzii nimic afară de șuietul jalnic al râului.

Nu trecu mult, și zgomotul de-alături se auzi iarăși, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. Se răstea, ofta, înșira cuvinte fără înțeles, rupea și mototolea la hârtie, ca și cum ar fi smuls foi din vreo carte, îl auzii bine cum râcăi de mai multe ori niște chibrituri și dete foc la ceva care ardea repede. Se deslușea bine pălălăile supte de coșul sobei.

După acest foc, ce nu ținu decât câteva minute, el începu să se plimbe în lungul odăii, zicând cu nespusă mânie:

— Da, da, foarte bine! încă unul! încă unul! încă un dobitoc care nu știe ce vorbește! Așa le trebuie. Șarlatani! Oamenii sunt proști!

Niciodată n-am înțeles ca în noaptea aceea cum un om poate muri de frică. Vecinul meu plângea. Eu nu puteam închide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Dacă zăvorul de la ușa lui ar fi crâcnit, în neștire, atins de el din greșeală, eu aș fi înghețat în acea clipă, așa cum mă aflam, c-un pumn încleștat și c-o mână pe frunte. Toate lucrurile în casă, masa, perdelele, scaunele și soba se clătinau din loc, îmbrăcau forme de monștri, de câte dihănii toate pot să treacă printr-o închipuire smintită de spaimă, și dănțuiau, și săreau, și se strâmbau la mine, ca și cum nebunia de-alături le-ar fi dat suflet și plan de-a mă cuprinde în vârtejul ei fantastic.

Inima începu să mi se bată; răsuflarea mi se împiedică de câteva ori și, fără să știu de unde mai aveam putere, mă răsturnai cu fața în jos. La ziua albă, somnul, bunul somn, mă fură cu odihna lui mângâietoare.

M-am deșteptat după amiază. Nu-mi mai era frică. Mă întremasem. Odată închipuirea liniștită, mă simțeam, ca și în ziua de mai înainte, legat de pașii acelui necunoscut.

— Nu se poate, nu e nebun. Un nebun așa de cuminte e cu neputință... Mi-e rușine mie de mine... Ce laș am fost!

Nu sfârșisem bine de mormăit aceste cuvinte, și luai niște foarfece de pe masa mea, intrai binișor în casă la vecin și, măsurându-mi depărtarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, tăiai două rotocoale prin care puteam privi de-afară înăuntrul odăii ca prin două sticle de ochelari.

Toată ziua am umblat încotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus până la Mățău. Toate câte le admiram cu două zile mai înainte nu mai însemnau nimica. Natura mi se părea o secătură și așteptam cu nerăbdare ca noaptea să înghită farmecele priveliștilor, absorbit de aceste întrebări:

"Cine o fi acest om? De unde o fi venind? Ce fel de viață duce? Ziua liniștit și noaptea în prada atâtor chinuri... Ce om este acest nefericit?"

Pe la miezul nopții, văzând că și-a aprins lumânarea, am intrat binișor în curte.

Luna mi-era nesuferită, căci lumina din creștetul cerului să fi zis că este ziuă.

În vârful picioarelor m-am apropiat de fereastra odăii lui. Mă suii pe prispa care ocolea de jur împrejur casele și, abia respirând de emoție, îmi potrivii ochii pe cele două rotocoale tăiate în perdeaua de la fereastră.

Vedeam bine în odaia lui. Ca la un minut închisei ochii. Era o crimă purtarea mea. Spionam un om atât de bun și de liniștit. Despecetluiam o scrisoare plină de taine, care nu-mi era adresată mie. Intram hoțește într-o conștiință închisă și nefericită.

Dar când deschisei ochii, toate grijile și gândurile omenești, curate și înalte, se risipiră. O putere mai mare decât voința și cinstea mea mă țintui la fereastră.

El își lepădase bluza și vesta. Deschisese pe-o masă mare de brad două volume groase, cu figuri negre și tablouri colorate. Deslușit nu vedeam cam ce reprezentau.

La gura sobei era un morman de scrum de hârtie. Se uită puțin pe una din cărți. Citi liniștit o pagină, apoi începu să se plimbe în lungul odăii, cu niște pași din ce în ce mai largi și mai apăsați. Obrajii lui, galbeni și fără pic de viață, se deschiseră, se luminară, se rumeniră puțin, dar așa de repede, încât înțelesei că acea căldură nu le era firească, ci, ca și cum l-ar fi dogorit un foc străin de sângele lui, o gură de sobă încinsă, o izbire de soare în creștetul capului. Ochii lui, stinși și adormiți în orbitele întunecoase de sub fruntea lată și albă, se deschiseră mari, aprinși, scânteietori și începură a-i juca în toate părțile. Buzele i se dezlipiră, tremurară, apoi îndrugară câteva vorbe pe care nu le auzii.

Mersu-i închis între cele două ziduri era o goană furioasă; și nu se întorcea din mers decât numai când era aproape să se izbească cu capul de pereți.

Se opri în mijlocul casei, se frecă pe frunte. Când ridică ochii în sus, erau încărcați cu lacrimi. Dădu din mâini, ca și cum ar fi vorbit cu cineva, și zise cu dezgust și cu revoltă:

— Of! of! să nu crezi în Dumnezeu, bine, dar să nu crezi în noroc? Idiot și ateu e acela care nu crede în soartă, în soarta care te încinge cu cercuri de fier de la naștere, în soarta pe care ți-o fată oamenii și împrejurările, lumea și moravurile ei. Viața nu e liberă; viața e o sclavie și un joc de cărți; o carte fatală te prigonește zece generații întregi, dacă vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curmă mai degrabă!

După aceste cuvinte făcu de câteva ori pe nas "hî-hî" și se așeză pe un scaun de lângă masă, își cuprinse tâmplele în mâini, plecându-se pe-o carte.

Înmărmurisem privind și ascultând fără să înțeleg nimic din câte vedeam și auzeam.

După ce întoarse câteva foi, o mână îi căzu moleșit și greu pe tomul de alături și începu să plângă ca un copil. Lacrimile îi picurau una după alta, repede ca o ploaie caldă, pe foile cărții, până când, nemaivăzând, desigur, rândurile, se sculă de la masă, oftă adânc, ca și în noaptea trecută, și îngână cu ochii în sus, ca și cum ar fi fost o femeie care se roagă la icoană:

— Dar eu tocmai așa am făcut, tocmai... Tuburile n-au răsuflat. Sângele a avut tocmai căldura unui om pe deplin sănătos... și sânge mai curat ca al meu era cu greu de găsit... Nici-o boală n-am avut care să-și fi vărsat și plămădit în el elementele morții, acele milioane de atomi vii care se revoltă și tulbură și înfrâng tainica goană și primenire a vieții... Aș vrea să-mi dovedesc mie însumi că am greșit, numai astfel poate mi-aș birui lașitatea și mi-aș zdrobi viața ca pe-un pahar din care ai băut până te-ai îmbătat și nu mai ai ce bea...

Și începu iarăși să se plimbe. De astă dată obrajii lui erau un amestec de galben, alb și vânăt. Mi se păru că tremură. După câteva învârtituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvârli cu scârbă de pe masă, o mototoli, îi smulse foile, răsuflând pe nas așa de puternic încât îl auzii cum auzi din depărtare un cal speriat.

Adună toate foile, le îndesă în gura sobei, aprinse un chibrit și le dădu foc. Casa se lumină de vâlvătăi. El, după ce arseră cele din urmă petice, se întoarse la masa de lucru și zise cu mulțumire rea:

— Da, așa le trebuie! încă unul care nu știe ce spune! Încă unul care nu se mulțumește pe ce știe și scrie volume întregi despre ce nu știe și nu-i este dat să știe !

Poate că erau trei ceasuri după miezul nopții. Luna scăpătase mult la vale. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pândă.

Era obosit; sta adus de mijloc, întors cu spatele la mine și rezemat în mâini de masa albă. După câteva minute de gândire se duse la un geamantan; îl deschise; scoase o cutie; se așeză pe un scaun; aruncă un picior peste celălalt; puse cutia pe masă; o deschise; luă din ea o lupă și un cuțitaș de oțel; își sumese mâneca stângă până-n cot; își rezemă vârful cuțitului de pulpa mâinii și zise liniștit:

— Desigur, sângele meu n-a fost bun. O moștenire de la moși, de la strămoși, un faliment de sânge pe care l-am primit în vinele mele fără să știu, fără să vreau și fără ca ei să fi știut și să fi vrut.

Cum sfârși aceste cuvinte, apăsă cu mâna dreaptă pe plăselele negre ale cuțitului, a cărui limbă subțire și sclipitoare îi pătrunse carnea. Când îl trase în sus, sângele țâșni, îi alunecă la vale înroșindu-i cămașa strânsă ca un covrig în jurul cotului.

Și privea liniștit. Pe mine m-apucară niște fiori reci de-a lungul spinării. Văzând cum picura sângele de la cot la pământ, îmi simții ochii calzi de lacrimi. De osteneală și de spaimă îmi veni amețeală. Închisei ochii și zguduii puțin cele două vergele de fier, de care mă înhățasem să nu cad.

Când mă desmeticii, dădui să privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai văzui nimic. Clipii din ochi. Mă frecai bine pe frunte, în casă era lumină și totuși nu mai văzui nimic.

Deodată, începui să tremur. Două fâșii de ger mi se strecurară prin amândoi ochii. Tocmai în dreptul lor întâlnisem o altă pereche de ochi care scânteiau ca doi ochi de pisică, uitându-se adânc într-ai mei. Eram prins. Mă simțise. Și îl auzii că râde, zicându-mi:

— Nu e așa, vecine, că sângele meu e roșu și bun? Nu e așa? Un mort, dacă, printr-o minune, ar fi râs și ar fi vorbit, n-ar fi râs și n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat și mai sinistru ca acea fantomă neagră care-mi bătu în geam.

Am rupt-o la fugă. Pe la poartă mi s-au tăiat picioarele și abia m-am târât, câțiva pași, pe malul șanțului de la șosea.

Răsăritul bătea în profir. Cocoșii cântau, lipăind din aripi. Brâiele de mușcele se zăreau într-o lumină leșioasă. Râul Târgului venea cu șuietul său din depărtare. Iarba era udă.

Poate că de frig, ori de frică, adormii și nu mă deșteptai decât numai la scârțâitul asurzitor al unui car încărcat cu scânduri, coborând de la herăstraiele din Rucăr. Soarele era sus.

Vegheasem toată noaptea în picioare; nu mâncasem; mă dureau coastele; mi-era frig; răcisem; amețeam. Mă prinseră frigurile.

Intrai în odaia mea. Mă tolănii pe pat. Unde picai, acolo adormii. Cât oi fi dormit nu știu, dar visam că se făcea că un prieten, cum arar se mai găsesc pe lume, mă mângâia pe frunte și pe mâinile mele înghețate.

Mă deșteptai. Deschisei ochii și rămăsei încremenit cu ochii țaglă, așa cum eram, trântit de-a curmezișul patului, cu gâtul strâmb și cu vinele de la gât supuse. Vroii să strig. Căscai gura, dar n-auzii nimic, în fața mea sta nemișcat acel om necunoscut. Privirea lui mi se părea că mă judecă, mă osândește și mă execută.

— Nu fi copil, n-ai de ce să te sperii, îmi zise el blajin și mă potoli. Ai dormit în șosea; ai răcit; o să-ți treacă; nu e nimic; de tot te poți lecui, afară de dezgust și de îndoială.

Și văzând că dau să vorbesc fără a izbuti, îmi luă o mână într-ale sale, mă mângâie, apoi începu să-mi vorbească, zâmbind:

— Am să-ți dau o sticlă de vin; s-o bei toată, să mănânci bine ș-o să-ți treacă. Sunt doctor, adică am învățat medicina și nu mai cerc să vindec pe nimeni. Deseară ai să afli tot ce ai vrut să afli. La toate am fost osândit pe lume, dar să mă creadă oamenii și nebun, după ce sunt nefericit, ar fi mai mult decât mi-este dat să rabd și să tac.

Mi-aduse o sticlă de vin, pe fundul căreia se vedeau mănunchiuri de țintaură.

Și plecă. Am băut tot vinul. M-am dus la birt; am mâncat zdravăn, m-am rătăcit de-a lungul râului până la podul care taie aproape pe la jumătate calea dintre Câmpu-Lung și Nămăești. Țărancele, cu fotele roșii și cu cămășile albe, sumese într-un șold, nălbeau pânzele, copii desculți și numai în cămăși groase și ridicate până la burta lor, doldora de prune și de mere, bălăceau prin șuvițele de apă ce se coteau din matca râului iarăși în matca lui.

Eu băteam cu bastonul pietricelele și mă gândeam cum, fără de voie, furam tainele unui suflet atât de bun ca al vecinului meu.

Morile vuiau de-a lungul apei, vânturând prin spițele lor late talazurile limpezi și clăbucite de spumă. Pivele își bocăneau cracii groși și grei, bătând, ghemuind și strivind abalele.

IV[modifică]

Pe înnoptate m-am dus acasă. Toate câte îmi treceau prin minte despre acel om ciudat mi se păreau prostii și nu-mi lămureau acea noapte fantastică.

Pe la zece ore ușa se deschise. El apăru în prag; îmi ticăi inima și abia putui crede urechilor când îl auzii chemându-mă:

— Poftim la mine dacă vrei. Am ceai și tutun bun. Și-o să vorbim, mai ales că n-ai știut să-ți stăpânești curiozitatea. Nu e bine să furi cu coada ochiului, nici să tragi cu urechea pe la geamurile oamenilor. Dacă te-ar plăti cineva pentru aceleași fapte, ți-ar fi rușine, ți-ar suna în minte cuvântul de spion... deși nu plata, ci faptul înjosește.

Mă luă de mână și mă duse în odaia lui. Pe masa de brad erau două cărți, două ceaiuri care-și afumau aburii căldicei și mirositori, și cuțitașul de chirurg pătat cu sânge închegat.

Cu frica în sân, m-așezai pe-un scaun. El era în fața mea. Aprinserăm câte o țigară. Sorbi de două-trei ori din ceai și începu să vorbească, ca un om zăpăcit de gânduri, care nu știe cum să și le adune.

— Ei, ei, îmi zise el, oftând ușurel, omul de când se naște vine cu jumătate de soartă în el. Când un copil rămâne nepăsător la zgomote, la ocări, la bătăi, și nu se gândește decât la mâncare; când nu simte milă de cerșetori; când se îndoapă cu dumicatul din urmă, fiind sătul până în gât, mai bine decât să-l dea cuiva; când chinuiește pisicile și câinii; când strânge lucru peste lucru, jucărie peste jucărie, acest copil a sosit cu jumătate de noroc în lume. Dacă împrejurările nu l-ar suci din calea lui firească, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca să fie fericit, afară poate de puținică deșteptăciune, pentru ca să-și aleagă frizura bine, să-și scuture hainele bine, să-și lustruiască ghetele și să mintă întotdeauna. Ai putea, aproape cu siguranță, de la un mic semn, să deosebești, cu douăzeci de ani înainte, care copil va ajunge un om procopsit și fericit și care va muri cum a și trăit: sărac și nefericit. Dacă pe la vârsta de cinci-șase ani deschide niște ochi blegi și reci, nepăsători, mari și uscați, nu mai rămâne îndoială că prostia simțurilor la el e în strânsă legătură cu prostia creierului, și aceste două prostii sunt de ajuns ca să-l fericească o viață întreagă. Dacă, din contra, ochii lui se măresc și se micșorează; dacă se strâng nervos în pleoape și se desfac repede până la frunte; dacă clipesc fără ordine și dacă mânia, ca și bucuria lui i se aprind în luminile lor, e de ajuns ca să te încredințezi că această viață care-i scapără în priviri pornește dintr-un foc de viață din aluatul aprins al creierului, și aceste două vieți sunt de ajuns pentru ca să-l chinuiască întreaga lui viață, mai ales în lumea noastră, șireată și proastă, lustruită și ignorantă până la sălbăticie. Eu, neajungând nimic și necunoscându-mă nimeni, pot, fără să crezi că mă laud, să-ți spun că din întâmplare am sosit pe lume un copil viu, neastâmpărat, milos, necumpătat în toate, amestecând râsul cu plânsul într-o clipă, simțitor, dureros de simțitor, căci de mic nu deosebeam între o palmă ș-o vorbă rea sau urâtă. Un singur cusur aveam: eram sărac. Ș-a fost de ajuns...

Aci se opri din vorbă. Sorbi din ceai. Ridică din umărul drept și făcu pe nas de câteva ori "hî-hî", ca și cum ar fi râs. Apoi începu, clipind des:

— Nu știu dacă d-ta înțelegi pe deplin cuvântul să-ră-ci-e?
— Îmi pare rău că-l înțeleg...
— Nu e vorba de sărăcia-lipsă, ci de sărăcia care te alungă să-ți slugărnicești viața în casele bogate ale parveniților. Pâinea ți se pare amară, vinul acru, hainele te ard, salteaua — umplută cu pietre, și perna pe care-ți pleci capul — înțesată cu mărăcini. Toți acești îmbogățiți prin șărlătănii și furturi sunt convinși că plătindu-ți un serviciu îți cumpără și viața. O, Doamne, dar te uiți cu scârbă și cu milă la ei... Nu știu cum să-și îndulcească viața măcar de-ar avea vistieriile împărățiilor toate. Cu mult mai bine trăiesc câinii și slugile la vatra lor bogată și toantă. Sfârșisem bine liceul. Urmam la medicină. Dam lecții la copiii unui falit milionar; copii răi, rău nărăviți, leneși și gugumani. După trei săptămâni vorbeam despre progresele copiilor. Eram la masă. El, un om gros în pântece și în ceafă, închis și ciupit în obraji, ținea întruna că să-și facă copiii militari; milităria e carieră sigură mai ales când ai cevașilea cheag. Ea, o femeie uscată și naltă, înfiptă la vorbă, încăpățânată și necăjicioasă, nu lăsa deloc cu deputăția. Deputăția este o meserie care duce departe. M-am amestecat în discuție, căci mi-era silă să-i ascult. Le-am spus cât de multe lipsesc copiilor și cât de multe le mai trebuiesc.

— D-ta prea observi multe, prea știi multe și prea vorbești mult, îmi răspunse el, zuruindu-și inconștient banii din buzunar.

Pentru prima oară vorbeam cu ei. Pentru prima oară vorbeau ei cu mine.

A doua zi, bineînțeles, mi-am luat cărțile ș-am plecat în voia întâmplării. La douăzeci de ani, pe pământ și sub cer, lesne se încăputează un culcuș de trai.

După câtăva vreme mă pripășisem la un mare funcționar. Dam lecții la o fetiță de șapte ani, destul de frumușică, destul de deșteaptă, și destul de leneșă, și destul de răsfățată. Era primul și singurul copil la părinți. Acești oameni mi se păreau mai buni, mai de omenie.

El, om liniștit, nici prost, nici deștept, și nu învățase multă carte ca să-și vatăme inteligența sa mediocră. Ea era frumoasă, tânără, vie, îi plăceau discuțiile; nebună după Rolla , recita binișor Le Saule și Steluța lui Alecsandri, mai ales acel singur vers ge Vast poem al lui Alfred de Musset, publicat în 1833. Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Alfred de Musset, publicată în 1830.

nial și simplu: "Pe când eram în lume tu singură și eu", îl spunea minunat, cu toată melancolia, cu toată părerea de rău adâncă și omenească ce i se cuvine.

Aci iar își tăie cuvântul. De astă dată surâse iar amestecat cu acel "hî-hî" trist și obișnuit. Răsuci o țigaretă, o aprinse la lumânare; mă îndemnă să-mi beau ceaiul și începu să-mi povestească cu o ironie așa de ciudată, că parc-ar fi rânjit la cineva.

— Doamna era foarte bună cu mine. Vorbea, râdea, discuta ceasuri întregi. Vroia să afle ce-mi place și ce nu. Ne certam mai pe toți poeții mari și, după ce mă ațâța la discuție, mă asculta privindu-mă lung și nemișcat, sfârșind mai întotdeauna prin a-mi da dreptate și a-mi mărturisi că-i place grozav cum vorbeam și cum citesc.

Eu mă înroșeam și ea râdea. Ne făcusem destul de prieteni, doar nu ne ziceam pe nume și nu ne ziceam nici într-un fel.

Într-o zi discutam împreună dacă un vestit poet al nostru a iubit ori ba, ca un adevărat artist și poet, și dacă poeziile lui de iubire răspund la porniri adevărate și profunde. Ea zicea că da, eu susțineam contrariul.

— Ce vrei, acele versuri ușoare, limpezi, bogate, acele comparații fericite, acea credință în dragostea lui sunt niște dovezi puternice că poetul a simțit și a știut să spuie ce simte.

— Nu, eu nu sunt de părerea d-tale, îi răspunsei eu. Versurile lui sunt ușoare pentru că nu spun nimic. O muzică de silabe nu poate fi decât ușoară. Limpezimea lor le vine nu din profunditate, ci din indiferență. Când spui lucruri pe care orice om de bun-simt, tolănit fără grijă pe o sofa moale, le poate spune, ar fi și păcat să nu fii limpede, mai ales când toată viața ai ciripit în versuri. Comparațiile lui, în genere, ca toate celelalte figuri, sunt, după formă și după cum tind să lumineze și să invieze o idee, nefirești și școlărește căutate. Bogăția la el e lipsită de mișcarea și de căldura vieții. Tocmai felul acestei bogății dovedește că scriitorul nu vede, nu simte și nu înțelege deodată. Când vede și simte, nu înțelege; când vede și înțelege, nu simte. Și când vede, simte și înțelege, atunci desigur că este vorba despre ceea ce omului ordinar de tot nu i-ar trece prin minte. Atâtea diminutive, atâtea figuri căutate și moarte, atâta nepătrundere în inima omenească, atâta cumpătare în vers, atâta blândețe de simțire, atâta duioșie de cuvinte, toate acestea ți-arată pe omul cu temperament molâu și fericit. Aș putea zice că numai când descrie ce vede și înseamnă ce umblă în gura poporului, numai în aceste cazuri e destul de bine, este chiar un artist desăvârșit. Iubirea, ca și toate celelalte patimi ce nu se pot vedea, pentru el au rămas comori ascunse, pe care niciodată nu le-a putut găsi. Cine iubește are căldura logică și retorica temperamentului lui, nu se încurcă în imagini și în cuvinte ce trec prin mintea oricărui școlar bun și moșier deștept.

Ea mă luă de braț și eu tresării. Mi-era cald. Mi-era silă. Nu înțelegeam bine. Mi-era frică. Toată vitejia de cuvinte pieri. Amuții, fără să-mi dau seama bine de ce. Și nici acum nu-mi aduc aminte dacă, plimbându-ne prin odăi și iarăși întorcândune pe urmele noastre, am scos vreo vorbă.

Pentru prima oară prietenia ei mă umilea. Dacă ar fi fost o femeie de pe drumuri, dacă nu m-ar fi plătit și nu mi-ar fi dat să mănânc, mi-ar fi făcut plăcere căldura brațului ei rotund apăsat într-al meu; aș fi iubit-o... dacă n-aș fi apucat să cred că este cinstită.

Mă surprinsese. Mă uimise. Îmi răsturna toate credințele mele. Și mai ales când a auzit clopoțelul de la ușă, și-a tresărit la brațul meu, și-a alergat veselă și mângâietoare înaintea bărbatului său, îți mărturisesc că am înghețat în picioare.

Și mi-a făcut un rău nespus când mi-am simțit naivitatea sângerată și când curățenia iluziilor mele mi s-a părut că este o curată prostie. Nu este simțire nobilă care să nu se zguduie când vrăjmașul ei ți-o surprinde dormitând și ți-o izbește repede.

Toată noaptea, un singur gând am tors în creier. Dacă a cercat să mă iubească, desigur că mâine mă va urî. Am fost atât de neghiob și de rușinos cu dânsa, am văzut-o atât de înjosit prefăcută între mine și bărbatul său, încât ea o să vadă în mine un frate nesuferit, care surprinde păcatele unei surori mai mari.

O săptămână nu mi-a vorbit. Ea tăcea, eu tăceam. Altă greșeală de care vedeam bine că-i pare rău. Nevorbindu-mi, ea simțea că se acuză de o vină care poate că nu fusese decât un capriciu ușor și trecător, o pompare mai repede a sângelui spre creier, o amețeală a închipuirii, o iluzie ce arunca pentru o clipă drepturile bărbatului asupra unui tânăr necunoscut...

După o săptămână, într-o sărbătoare, ea veni spre mine. Eram singuri. Zâmbi, dar trist și răutăcios. Și, ca și cum și-ar fi adus aminte de ieri, îmi zise:

— Vasăzică, d-ta susții că ce admiră o lume toată sunt niște copilării rimate, că lumea se înșeală și că numai d-ta ai dreptate... Nu știu cum — parcă nu mi s-ar fi întâmplat nimica -prinsei la vorbă, și învârtește la foi, și despică la versuri, și înhață figurile care mi se păreau mai ordinare și mai nepotrivite și, când socoteam, după vechiul și prietenosul obicei, că ea o să mă aprobe, o auzii că-mi zice c-o mânie ascunsă cu mult meșteșug:

— D-ta prea citești multe, prea știi multe, prea observi multe și prea vorbești multe...

În acel minut, ca printr-o minune, mi se păru că văd sub pielea ei tot organismul brut al falitului. Aceeași frază, aceleași cuvinte, aceeași mânie și același dispreț.

Aș fi dorit să-i spun: "Puteai să mă dai pe ușă afară ceva mai puțin crud". Curajul mă părăsi. Cine crede că dreptatea are și îndrăzneală nu știe ce spune.

A doua zi am plecat și de la înaltul funcționar. De astă dată trist, cu un început de îndoială, de dezgust și de nu știu ce boală, ale cărei efecte fizice le simțeam pretutindeni, dar mai ales în creier.

Neputând sta la nimeni, m-am hotărât să mă fac copist, pentru ca să pot sfârși medicina.

În secția noastră trebuia să facem un raport ministrului de domenii.

Șeful de birou mi-a dat să-i copiez ciorna acestui raport, ciornă lungă de mai multe coale, fără nici-o ordine, fără nici-un înțeles; greșeli de fraze, de cuvinte, de punctuație; greșeli de logică, motive slabe; lipsă de studii; lipsă de fond, lipsă de formă.

Am arătat șefului câteva greșeli prea grosolane din sumedenia de nerozii.

— D-ta prea știi multe, prea observi multe... Desigur, toată lumea se învoise ca să mă tortureze cu aceleași cuvinte nesuferite.

Șeful meu fusese rău, dar înzecit de rău pentru mine, fără să știe. Nemaiputându-mă stăpâni, cercai să-i dovedesc câtă dreptate am. Era nimicit în fața mai micilor săi. S-a înroșit sfeclă, a bătut cu pumnul în masă, căci avea ciudata manie de-a imita pe ministrul său, și mi-a răspuns furios:

— Nu ești bun de nimic! Te amesteci în toate ca mărarul. Ei, ce e? O să cadă cerul pe noi? Ce este un raport? Un raport... Un raport... Parcă o să-l citească dl ministru... că altă treabă n-are...

— Nu știam că dl ministru cere rapoarte pe care nu le citește, răspunsei eu.

— D-ta prea vorbești multe! Să-l copiezi așa cum e! Cu aceste cuvinte îmi întoarse spatele, mormăind: Poftim, tocmai cin' s-a găsit!

Am tăcut, deși fierbea sângele în mine. Și de câte ori, discutând cu prietenii mei, veneam cu vreo idee nouă, pe care nu o puteau afla în lecțiile nenorocit de mărginite ale doctorilor noștri, toți sfârșeau cu o ironie rea și înțestată:

— Mă, dar multe mai știi și mult mai vorbești! La primul examen de anatomie răspundeam profesorului după același autor după care își jefuia el lecțiile. Asupra unei dezvoltări mă opri din vorbă:

— Ce autor susține aceste lucruri? I-am spus numele pe care-l cunoștea destul de bine.

— Nu e adevărat!
— Dle doctor, e așa cum spun eu. În cea din urma ediție are o notă de două pagini, care nu se găsește în primele ediții.

— Destul, n-o să învăț carte de la d-ta! Așteptam rezultatul examenului. Eram galben. Tremuram de necaz. Doctorul Marcovici tocmai ieșea din cancelarie necăjit, strigând cât îl lua gura:

— Bravo! are dreptate elevul, și îl respinge! Profesor de buchi, iar nu de facultate!

Cum mă văzu, mă înhăță de haină.
— Bine, nene... ai căzut la examen! Și, după o înjurătură strașnică, zise răstit: Măi frățioare, ești băiat sărac și știu că înveți carte, dar de ce nu-ți păzești gura? Când un guguman susține că n-ai dreptate și când acel guguman ți-e examinator, închide gura și taci. Cazi la examen pentru că ai citit pe-o ediție nouă, și el nu are decât pe aceea pe care a tradus-o pe de margini când învăța la școală. Și nu știu ce i-ai mai zis, că ține întruna că ești obraznic și că vorbești prea mult. El e ignorant și afon. De, ce să-ți fac!...

Am rămas uimit. Pământul mi se învârtea sub picioare. De m-ai fi tăiat, n-ar fi curs picătură de sânge.

Mă dusei acasă. Era noapte și lumânarea mi se isprăvise în sfeșnic. În mine se hotărâse desăvârșit caracterul revoltatului. Stam lungit în pat, cu ghetele în picioare și cu pălăria turtită.

Pentru ce toți oamenii îmi impută că vorbesc mult? Pentru ce și prietenii, și cei pe care abia îi cunosc, și ignoranții, și cei cu carte, și perverșii, și cei blânzi din fire, și faliții, și șefii de birou, și profesorii, și copiii, sunt, toți cu toții, contra mea de cum oi deschide gura? Desigur, văd lămurit toate aceste nedreptăți care mi se fac.

În capitala noastră de parveniți, de negustori, de străini, de declamatori, de șireți, de ignoranți, inteligența în medie e mai jos decât mediocră. Creierul e condamnat la adevăruri ordinare. Gândiri personale nu se petrec în mintea leneșă și slabă a orașului. Și când ceea ce frămânți și arzi tu vreme îndelungată, în cutia de os a capului, izbucnește afară, ca o lumină vie, cel care te ascultă e amețit; ba, mai mult, creierul lui simte durere, căci e zguduit din acea adormire obișnuită și fericită. Mintea ta taie cărările bătătorite și ordinare ale minții lui. O singură vedere personală, adâncită, spusă într-o formă mai energică, e de ajuns ca să-i ridici un stăvilar peste care nu poate sări decât cu o muncă grea și cu o cădere și mai grea de partea cealaltă, iată ce trebuie să însemneze că eu vorbesc prea mult. O singură frază sau două ore de vorbire e același lucru: dacă îi trezești din somn, dacă îi pui pe gânduri și le tulburi odihna, vorbești prea mult. Ei însă pot să-și spargă urechile zile întregi; ceea ce îndrugă e blând, trece prin mintea oricărui hidrocefal, e ușor, e liniștit, e copilăresc, e vechi, e știut, este în proprietatea tuturora, nu ațâță viața moleșită din capul adversarului, nu o aprinde și nu o arde mai grabnic decât în somn, deci ei vorbesc puțin, cuviincios și înțelept.

Când mi-am deslușit acea prigonire a tuturora contra mea, era prea târziu, căci revolta era înveninată de dezgust și de dispreț.

Revolta te răscoală contra lumii, dezgustul te face să cazi în mijlocul ei, disprețul te exilează din ea. Ești străin și singur între-ai tăi și în mulțime. Vorbesc o limbă din care nu înțelegi decât cuvintele dezlegate. Duc o viață pe care nu o explici decât ca și pe viața unui câine: nu mai e nici urât, nici frumos, nici cinstit, nici necinstit, nici bine, nici rău. Niște mașini care sfărâmă, macină, moaie, dospesc, împrăștie, ard și se mișcă: unele fac explozie, altele se odorogesc, altele se duc la treapăt, și prea puține aleargă în neștire, în goana vieții, ținind frunte tuturora, zdrobind tot ce întâlnesc în cale și, totuși, neștiind, în această vijelie a patimilor mici și murdare, nici de unde vin, nici pentru ce, nici încotro se duc.

M-am închis în mine; am tăcut; mă uitam lung, zâmbeam, ascultam, închideam ochii.

Așa de învrăjbit tăceam, încât prietenii au început să șoptească:
— S-a prostit savantul; decât "da" și "nu" nu mai știe să mormăie.

Și nici n-aș fi înțeles ce fel de oameni și ce fel de prieteni mi-ar fi fost dacă, când vorbeam, nu m-ar fi acuzat că vorbesc mult și când tăceam nu m-ar fi acuzat de prost.

Mai târziu mi-au scornit una și mai boacănă: "Vorbea prea mult, tace prea mult — de netăgăduit, fazele nebuniei".

Și când asemenea zvonuri mi-ajungeau la urechi, dam din umeri, mă gândeam când la fierea unuia, când la turtirea frunții altuia, când la prea multul sânge al lui X, când la anemia cutăruia, și sfârșeam socoteala îngânând liniștit:

— Firește, la început se purtau cu mine ca niște cunoscuți, apoi ca niște prieteni, mai apoi ca niște amici și acum ca niște frați.

V[modifică]

Am trecut doctoratul cu mult succes. Teza mea era o lucrare deosebită. Grămădisem în ea multe observații și multă citire.

La un consult, doctorul Marcovici — care mă iubea și respecta în mine, el, vorbărețul, pe omul tăcut, el, omul de geniu, care n-avusese unde să se dezvolte, pe omul de talent, sărac și nebăgat în seamă, — m-a chemat și pe mine ca să-mi dau părerea.

Era la un bolnav bătrân, văduv și uscat de o ftizie lentă, nesimțită, împiedicată în drumul ei de bunul trai și de desele călătorii în țările calde.

După o lună l-am pus pe picioare. Peste câteva zile am primit o scrisoare de la bătrân. Mă ruga să vin pe la el. Cum m-a văzut, m-a strâns de mână foarte prietenos. Mi-a mulțumit de buna îngrijire în timpul bolii și, mai nainte de a-i putea spune vreun cuvânt, îmi zise repede:

— Nu, nu, dle doctor, Marcovici m-a încredințat că numai și numai d-ta m-ai scăpat. Și Marcovici e doctor mare, cinstit și sincer.

Am mâncat la el. Și-a fost de ajuns. Mâncam de trei ori pe săptămână la bătrân. Avea o singură fată, de 18 ani. Micșoară, delicată, blândă, sfioasă, ușoară la mers, nu i se auzea decât fâșâitul mătăsos al rochiilor sale învoalte. Palidă, cu nasul subțire, cu gura mică, cu buza de jos răsfrântă puțin, cu două gropițe în obraji la orice zâmbet, cu ochii albaștri migdalați, umezi, buni și limpezi, puși sub niște arcuri de sprâncene subțiri și pierdute în tâmplele ei albăstrii. Părul bălai, tremurând fir cu fir la fiece mișcare a capului, i se lăsa din creștetul frunții în cosițe mlădiate după urechile ei mici și albe.

Niciodată n-am întâlnit o ființă a cărei viață dinlăuntru să se zugrăvească mai bine în mlădierea moale a trupului, în pielea străvezie a obrajilor, în privirea melancolică și blajină a ochilor și în glasul dulce, tremurător, prelung, ca un cântec ce se pierde în depărtare. Voință slabă, aproape moartă; simțire caldă, delicată, dar vagă. O impresie plăcută, primită prea repede, pentru ea era o adevărată durere; tresărea ca și cum s-ar fi tăiat; se rumenea, își pleca fruntea în mâini și ochii i se umezeau; plăcerea și durerea în ea erau așa de împletite, că nici una, nici alta nu puteau naște și trăi decât împreună.

Surâsul ei era melancolic; veselia ei era tristă; mulțumirea ei adâncă o slăbea, o moleșea, o așeza încetișor pe scaun, ca și cum ar fi fost amețită de friguri. Era o minune ciudată: tăcută, blândă, suferind și neavând nimica, nevoind nimica, necăutând nimica, întotdeauna pe gânduri, privind liniștit și departe, ca și cum și-ar fi desfășurat ziua ceea ce visase noaptea.

Așa cum era, te mișca, te atrăgea în atmosfera palidă și tristă ce plutea și se învârtea în jurul ei.

Neavând răbdare și plăcere de a citi, cântând la piano rar și încet, să fi zis că sub degetele ei piano era un pieptene de oțel care-și zbârnâie dinții de un mosor pătruns cu ace; fiindu-i silă să se gătească; neplăcându-i plimbarea, lumea și zgomotul, mintea i se încheia cu câteva adevăruri aflate de ea singură și spuse atât de simplu, încât de multe ori mi se părea că nu spune nimic. Mai târziu m-am încredințat că acest cap delicat, neavând nici un grăunte de cultură, neînvățând nimic din discuțiile oamenilor, de care fugea prin instinct, brodea uneori adevăruri de o profunditate uimitoare.

Cunoștea viața, înțelegea natura printr-un soi de devinare învălmășită în imaginile ce-i aprindea în creier. Și în tot ce văzuse i se părea că domnește neclintit o armonie desăvârșită și neînțeleasă.

Era dar o minte înaltă, dar săracă, o naivitate curată, dar bănuitoare, o mută care-și vorbea sieși prin gesturi, prin monosilabe, prin încremenirea trupului drept pe picioare ș-o goană de priviri ca două săgeți care se duc alături, departe, departe, dincolo de zarea care-ți joacă înaintea ochilor și de care niciodată nu te poți apropia.

O vijelie vine; norii se grămădesc; lumina se posomorăște; fulgerele scapără lăncile lor de foc, frânte pe marginile negre ale norilor; ploaia de vară cade șiroaie bășicate. Ea privește lung, neclipind, apoi întoarce spatele acestei lupte înfiorătoare și ridică din umărul drept. A privit, a înțeles în felul ei, și-a desfășurat gândurile și-a vorbit prin ridicarea umărului.

Seara, la ceai, câțiva prieteni de-ai casei vorbesc despre cruzimile războiului cu Franța, despre nerușinările sceptice ale politicii noastre. Femeile vântură intrigile obișnuite ale capitalei. Ea ascultă fără să se miște. Și, după multă vreme, când ce a auzit s-a îmbucat într-un sistem al ei de a rândui lumea, zice blând:

— Oameni... Oameni... Bieții oameni! Și în aceste crâmpeie de gândire își grămădea toată filozofia de un dezgust anemic, organic și nevinovat.

Mintea ei rânduia imagini fără cuvinte, înțelegea și dezlega ca o surdo-mută. Și melancolia și-o desfășura prin gesturi întocmai cum un pianist și-ar executa un capriciu pe un dactilion.

În cuvintele "Oameni! oameni!", spuse de ea încetinel și pe De la deviner a ghici (fr.).

gânduri, ca un copil care ar cere apă buimăcit de somn, eu simțeam cum vrea de lămurit să spuie că oamenii sunt răi, sunt proști, sunt grosolani, nefericiți și fatal târâți, din firea lor, în războaie, în intrigi, în calomnii, în brutalități, în veșnică neodihnă.

O înțelegeam pe deplin. Și niciodată nu mi-a dat de ochi ca doi oameni cu naturi deosebite, pe căi deosebite și din cauze cu totul contrarii, și ajungă a se întâlni, a se simți, a se înțelege, a se potrivi și a se iubi fără voia lor, cum ni s-a întâmplat nouă.

Ea bogată, eu sărac; ea curtenită, eu izgonit și disprețuit; ea slabă, mică și palidă, eu voinic, mare și rumen; ea slujită de o familie întreagă de slugi, eu slugărnicind tocmai când viața are mai mult amor propriu și mai curat entuziasm; ea ignorantă ca un copil ce abia se înalță clătinându-se pe picioare, eu obosit de-atâtea tomuri, de-atâtea experiențe, de-atâta știință de carte și de meditații, cât abia poți înghesui într-o bibliotecă; ea trăind o viață de vise, eu reducând lumea la o mașină care se mișcă și se cumpănește pe picioare și pornește în tăria unei mișcări inițiale care nu se stinge decât atunci când oasele se usucă, mușchii seacă, nervii se apătează și arterele se îngroașă. Astfel ne întâlnirăm pe aceeași cale.

Și totuși, câtă asemănare: ea tăcând și disprețuind din lipsă de viață, din cauza unui sânge subțire, sărac de acele milioane de globule roșii, vii, calde, sărac de focul vieții care arde și se aprinde tot atât cât arde; eu tăcând și disprețuind din cauza unei vieți colosale, izbită, strânsă, închisă, neînțeleasă, ghemuită și insultată de prostia neumană a lumii în care mă învârtisem.

Într-o zi — venisem cam devreme pentru masă — îmi întinse mâna. Mâna era rece, slabă, moleșită, ca o blană de pisoi mic.

I-am strâns-o într-a mea.
— Ce mână caldă ai, îmi zise ea. Ah! și ce bună căldură! o simt cum mi se ridică până la gât, până la cap...

Nu știam ce să-i spun. Pentru întâiași dată o auzeam vorbind mai mult.

— Da, urmă ea, ai o căldură care-mi dă viață. Numai șuvițele de soare ce se strecoară în odaia mea mă fac să simt aceeași plăcere.

Tăcu. Începu să tremure, fără să-și ia mâna din mâna mea.
— Poate că nu ești bine...
— Ba nu, sunt bine, dar poate că nu sunt întreagă... Nu sunt ca cealaltă lume... O gălăgie îmi face rău... Un râs nestăpânit îmi face rău... O vorbă rea spusă pe socoteala altuia îmi face rău... Cum își bate ceaiul cu lingurița bancherul cel pleșuv și cum și-l soarbe de lacom și de gras îmi fac rău... Glumele necuviincioase ale cucoanei Eugenia îmi fac rău... Graba tânărului moșier, cu care vroiește să mă slujească, îmi face rău... Laudele mincinoase ale prietenelor mele îmi fac rău... Iată de ce sufăr... Încolo, când sunt singură, mă simt liniștită... Sunt bine fără a simți acest bine... Lumea se învârtește în minte ca un haos de umbre rele... Numai d-ta îmi faci bine, fără să știi, ascultând, tăcând și câteodată speriind cu câteva cuvinte prostia fricoasă a celorlalți...

Mă înroșisem. M-am uitat apăsat la dânsa. Rumenise în amândoi obrajii, și ochii ei albaștri și mari, pironiți în jos, erau încărcați cu lacrimi.

Nu știam ce să-i spui. Îmi venea s-o mângâi, îmi venea s-o sărut. I-am întins o mână pe umăr, apoi, fără să vreau, am apropiat-o de gâtul ei alb, am ridicat-o mai sus și-am lăsat-o să alunece ușor pe rotunjimea obrazului până sub bărbia palidă și străvezie ca un măr de ceară.

A trecut o lună de zile. În tot acest timp nu mi-a vorbit. Dar mă privea lung, mă căuta, mă îngrijea la masă, la cafea și la ceai, mă ruga din ochi să mai stau serile când ceilalți oameni se risipeau pe la casele lor. Când slujnica îmi aducea dulceață, se uita cercetător la linguriță, la paharul cu apă și mai ales la dulceață, poruncind întotdeauna numai din dulcețurile care, după cum băgase ea de seamă, îmi plăceau mai mult.

Îmi dădea mâna. Mă îngrijea.

Se uita la mine. Se gândea. Tăcea. Atâta tot. Eu nu cutezam să cred nimic. Și mărturisesc că mie, celui izbit și dezgustat, că mie, celui obosit, sceptic și mort înainte de a trăi, îmi plăcea atât de mult, încât mi-era spaimă de ideea că i-aș fi indiferent.

Mi-era dragă ca un caz rar, de o stare patologică ce putea trece drept stare fiziologică. Puținătatea de viață îi ucisese toate pornirile brutale, lăsându-i neatinsă puterea de abstracție și de idealizare. Chiar la trup, această sărăcie de viață o oprise la acele mărimi, cumpăniri și forme delicate și naive peste care natura, de regulă, pune apoi carne, carne și iarăși carne, pentru ca prăsila ei să poată birui toate vrăjmășiile ce se ridică contra vieții.

Îmi era dragă ca un suflet rar aruncat în neștire în lumea nesimțitoare, mojică, fudulă, putredă de mici vicii care se înnoadă mai mult cu prostia decât cu marea destrăbălare a nervilor.

Mi-era dragă pentru că pălmuia cu disprețul tăcerii toată nerozimea guralivă și înțepată ce mișună pretutindeni, în saloane, la mese și mai ales acolo unde ordinea firească ar avea nevoie de mai multă sfințenie și tăcere.

Mi-era dragă pentru că la nimeni ca la dânsa senzațiile nu se ridicau și nu se topeau, în stare de sentimente, mai curat, mai nobil.

O iubeam și mi se părea o cumplită rușine de a-i mărturisi că o iubesc.

Pe la începutul lui iulie, într-o zi, bătrânul mă deșteptă din somn fără de veste.

— Doctore, îmi zise el zguduindu-mă de braț, fata mea e bolnavă. Am sărit din pat. M-am îmbrăcat înaintea lui într-o clipă. Neputând să-mi potrivesc legătura, am rupt-o. Când m-a luat de mână ca să mă sui în trăsură, m-am suit, dar am sărit dincolo. Dorința de a pleca, de a mă duce, de a o vedea mă zăpăcise. Mi se părea că trăsura nu mai pornește, deși nici bătrânul n-avusese vreme să se suie alăturea. Am ajuns. Eu cel dintâi am pus mâna pe clanța ușii de la odaia ei.

— Doctore, n-ar fi bine s-o vestim, ca să știe, ca să... M-am înroșit. Ea era întinsă în pat, cu ochii închiși, cu tâmplele înrourate de sudoare, c-o mână pe frunte și acoperită până la gât c-o velință albă.

Am rămas singur cu dânsa. Mi-am apropiat un scaun de pat. I-am luat o mână într-ale mele. La toate întrebările îmi răspunse galeș și blând:

— N-am nimic, n-am dormit astă-noapte. N-am nimic; m-am gândit. N-am nimic. Oh! Aș fi dorit să nu te întâlnesc niciodată, și doresc să te văd totdeauna! Dacă îndrăznesc atât de mult, e tocmai fiindcă mi se pare că mi se va sfârși viața, că nu mai pot trăi, că nu m-aud decât dintr-o depărtare nedeslușită. Visez, visez. Poate că sunt bolnavă, dar n-am nimic...

Înmărmurisem. Mâinile îmi tremurau. Gângănii câteva cuvinte idioate. Mă plecai să-i sărut mâna și, stând cu buzele pe mâna ei, nu izbutii s-o sărut.

— Nu e așa, doctore, întrebă ea oftând, nu e așa că lumea și viața sunt așa cum ți se par ție? Nu e așa că lumea și viața sunt în cap la noi? Că dacă sunt rele sau bune, sunt la noi în închipuire rele sau bune? Nu e așa că dacă iubești pe cineva îl iubești fiindcă ai găsit un om care intră ca într-un calapod în omul-iluzie care s-a născut și trăiește în cap la tine? Nu e așa că dacă urăști pe cineva e că acest cineva îți pocește iluziile tale, intrând în ele tocmai ca un cocoșat care s-ar îmbrăca cu veșmintele unui om bine făcut?

— Da, da, i-am răspuns eu, minunându-mă de atâta adâncime de minte într-un cap ignorant ca al unui sălbatic.

— Doctore, ești omul care mi se născuse în minte și pe care mi-era frică să-l caut... Dacă crezi că n-o sa mor, iubește-mă... Dar numai dacă crezi că o să trăiesc. Oh! aș vrea să trăiesc! Aș vrea să trăiesc! Acum, aș vrea să trăiesc...

Plângea fără zgomot, ca și cum și-ar fi adus aminte de-o fericire uitată. Lacrimile i se spărgeau între gene, alunecând la vale și pe-un obraz, și pe celălalt. Îi sărutam mâna, repetând întruna:

— O să trăiești!... O să trăiești!... Apoi își retrase binișor mâna de sub buzele mele, zicându-mi:
— Du-te, te rog, aș vrea să dorm... După un somn lung, odihnitor, o să mi se pară că tot ce ți-am spus ți le-aș fi spus de un an de zile... Altfel, mi-ar fi rușine să te privesc drept în față...

Bătrânul mă aștepta în pragul camerei. Cum mă văzu, mă luă de mână, mă târî la el în odaie, mă așeză pe un fotoliu, întrebându-mă pripit:

— Ce are? E bolnavă greu? Ce are? D-ta știi că eu numai pe ea o am! Ce are?

— Nimic. N-are nimic. Și dacă ar avea ceva, nici doctorul n-ar putea să-i dea vreo rețetă, nici farmacistul n-ar putea să prepare rețeta, dacă doctorul i-ar da-o.

— Vasăzică, poate fi primejdie mare, zise bătrânul, țintuind ochii spăimântați asupra mea.

— Da, pentru că iubește...
— Pe cine? întrebă bătrânul tresărind.
— Mai bine ar fi să-ți spuie ea... Bătrânul se uită în ochii mei. Când am plecat, mi-a dat mâna de trei ori; de trei ori m-a dus până la ușă și iarăși m-a întors; apoi mi-a șoptit:

— Aș dori să fii d-ta... Am plecat. Mă împiedicam de pietrele de pe stradă, deși mergeam cu capul în jos. Când am intrat în casă, un client mă aștepta, voind să mă consulte. I-am scris o rețetă.

— Ah! n-o să mai fiu singur! N-o să mai fiu singur! Acel domn mi-a luat rețeta. M-a privit ciudat, a plecat și când a ajuns în mijlocul drumului a rupt rețeta și-a aruncat-o în vânt. Bucățelele de hârtie pluteau legănându-se. Clientul și-a mai aruncat privirile încă o dată îndărăt. Desigur, credea că sunt nebun. Eu am râs cu poftă și m-am tolănit pe-o canapea. Am adormit.

VI[modifică]

Aci își tăie povestea. Sorbi de pe fundul paharului ceaiul rece și gălbui ca chihlimbarul, își trecu mâna peste fruntea asudată, oftă, făcu de câteva ori pe nas "hî-hî-hî" și dădu din cap.

— Mă îngrozește acea fericire de un an de zile! Când mi-amintesc că pacea și blândețea ei s-au stins, durerea care mă încinge e ca un foc ce mi s-aprinde din tălpi până la creștet; gura mi se amărăște, ca și cum mi s-ar sparge în ea o bășică de fiere; apoi, un fior rece, ca un șarpe umed, mi se încolăcește în sus pe șira spinării. Să nu te înțeleagă și să nu te rabde, să nu te îmbrățișeze și să nu te iubească decât o singură ființă, și această ființă să te părăsească de veci! Și în veci să n-o poți uita; să-i auzi glasul în urechi; să-ți stea țaglă înaintea ochilor niște ochi albaștri, care se închid a moarte; să simți pe pielea mâinilor urmele slabelor și recilor ei strângeri de mână; și, privind un munte, ascultând lăutarii ori gonind în fuga zvăpăiată a drumului de fier, în toate și oriunde, s-aud necontenit dorul ei: cel de pe urmă: "Ah, și cum aș vrea să trăiesc!". "Spune-mi d-ta dacă n-aș avea dreptul să cer socoteală lui Dumnezeu și să-l insult, ca pe-un câine, căci a născocit lumea asta numai ca să-și sature răutatea sa eternă! Spune-mi d-ta dacă n-ar trebui să-mi strivesc ochii, ca să nu mai văd înaintea lor cea din urmă cădere a pleoapelor peste frumoșii săi ochi!

După ce se șterse de sudoarea care-i brobonase fruntea și tâmplele, trânti cât putu mâinile pe masă. Paharele răsunară. Eu tresării speriat. Ochii lui erau roșii și așa de căscați, că păreau gata a se spinteca. Se sculă de pe scaun, începu să se plimbe prin odaie, făcând niște pași largi și apăsați.

— În sfârșit, domnule, zise el c-un glas sălbatic, eram cu dânsa în Italia, la Pisa. Oh! frumoasa Italie, cu cerul ei vioriu și adânc, cu soarele ei — potop de lumină și de viață -, cu pământul acoperit cu vii, cu iasomie și cu portocale, pământ care te amețește cu aburii săi de vin, cu miresmele sale de flori și de fructe; Italia, cu nopțile argintii, cu năprasnicele clădiri, cu cântăreții și tragedienii săi zvăpăiați și nemuritori; fericita Italie, grădina lumii, visul Nordului, basmul popoarelor; pentru mine va rămânea mormântul în care mi-am închis de vecie marea mea iluzie, căci era cea dintâi iluzie fericită a unui nefericit dezgustat deodată cu laptele pe care l-a supt, de la primul scutec sărac care l-a înfășat! Nici aerul curat și viu, nici căldura potolită și încărcată cu viață, nici frumusețea fără de pereche a priveliștilor care zguduie și trezesc în organismele stinse pofta și rămășițele vieții n-o întremau din acea lâncezire funebră. Îngălbenise, apoi se albise solbă. În jurul obrajilor i se rotunjeau ape de marmură vineție. Și răbda liniștit, privind la mine blajin, fără vorbă, fără părere de rău, fără spaimă de moartea care se lățea pe nesimțite și îi sfredelea cele două mari centre ale vieții: inima și creierul. Aș fi vrut să plângă, să se răscoale contra lui Dumnezeu și a științei omenești... Aș fi vrut să-mi spuie ce-o doare, să mă blesteme, să mă urască, să întoarcă ochii de la mine și să înceteze odată cu acele priviri de o blândețe și de o răbdare supraumană... Nu-i auzeam glasul decât rareori, și îngâna:

— Ți-am spus, ți-am spus să nu mă iubești dacă știința ta te-ar încredința că n-o să trăiesc... Simt o milă adâncă, răpindu-mi cele din urmă nopți de odihnă, când mă gândesc c-o să te las iar singur pe lume... Încolo, nu știu dacă mai simt ceva... Sunt așa de slabă, că nu mai am putere de a iubi și conștiință limpede de-a ști că iubesc.

Nu-i răspundeam nimic. Îi sărutam mâinile. Gândurile mele erau un fel de ceață care-mi obosea creierul.

În ziua când a născut eu am simțit o durere monstruoasă în adâncul rărunchilor. Am încremenit de spaimă privind chinurile de care natura are nevoie pentru a-și descărca viața în proaspetele ei prăsile. Trei zile și trei nopți n-a deschis ochii. Răsuflarea-i era slabă; abia aburea pe o mică oglindă. Inima îi bătea rar, neregulat, și câteodată îi năpustea sângele c-o mânie neînțeleasă; mâinile îi tresăreau; fața i se lumina și buzele cereau să se dezlipească una de alta. M-am sfătuit cu unul din cei mai mari doctori italieni, un bătrân bun, un savant al cărui zâmbet dovedea că-n fața problemelor mari, de la care atârnă moartea sau viața, rămăsese sceptic și fatalist ca cel mai umil ignorant.

— Domnule, îmi zise el, după ce cercetă cu de-amănuntul pe bolnavă, ca și cum i-ar fi făcut o adevărată disecție cu ochii, iată un caz de boală care mă face din nou să cred că medicina, cu cât se apropie mai mult de o știință pozitivă, cu cât vrea mai mult să pipăie, să vadă, să guste și să audă organismul omului, cu cât vrea să se închidă în anatomie și fiziologie, cu atât câștigă și pierde deopotrivă de mult. Nu aș vrea ca oamenii de știință să creadă în basmul unui suflet așezat într-o hotărâtă parte a trupului, nici într-un suflet materie-eteriană, care tremură, și pătrunde, și circulă deosebit de om, în tot lăuntrul omului; dar aș dori să nu se disprețuiască cu atâta ușurință o stare psihologică care trebuie să fie cu mult mai subtilă, mai greu de studiat și de înțeles. Această stare psihologică trebuie să fie cauza, iar starea fiziologică
— efectul. Eu socotesc că de multe ori buna stare, ordinea și vigoarea fiziologică sunt zăpăcite, slăbite de un dezgust sufletesc ascuns, bolnăvicios, covârșitor, și adesea scăpând din lumina conștiinței bolnavului și din inteligența disprețuitoare a savantului. Soția d-tale, născută din părinți bolnavi, de când a deschis ochii, de n-ar fi avut un cap predispus la gânduri, viața trupului nu i-ar fi fost răpită și arsă numai de creier. Acum, după emoragia din urmă, slaba ei viață este o minune a sistemului nervos. Fii bărbat. Eu nu cred într-o scăpare. I-ar trebui nu să-i vindeci viața, ci să-i torni o nouă viață, să o naști a doua oară. Încearcă, dacă vrei, transfuziunea. Un sânge curat ar putea face o minune. Dar un sânge ferit de boli, moștenit curat din mai multe generații, un sânge în stare de progres, în care viața să fie îndesată și cu putință de a zămisli viață acolo unde moartea a început. În orașul nostru, ca în orice oraș vechi și cult, nu știu dacă vei găsi un astfel de om.

Apoi bătrânul doctor se uită peste ochelari, zbârci fruntea sa albă și mare, mă strânse de obraji, iar se uită lung la mine și-mi zise trist:

— De, nu știu, firește, dacă d-ta te hotărăști, dacă vrei, dacă crezi... dacă-ți iubești mult, mult soția...

— Domnule doctor, o iubesc, o iubesc, o iubesc! Ea a dat iluzii de fericire unui dezgustat, eu îi dau tot sângele meu cu o plăcere pătimașă și fericită!

Așa i-am răspuns și într-o clipă mi-am scos haina și vesta. După ce bătrânul m-a pipăit și mi-a frecat câtva mușchii de la mâini, a plecat să-și aducă instrumentele trebuincioase la această operație, de care spânzura, ca într-un fir de păr, întreaga mea fericire, îngânând în pragul ușii:

— Bine, bine, ai un sânge care ar învia un cadavru putred de mai multe săptămâni...

Când doctorul s-a reîntors, m-a găsit plângând la capul ei. Dormea, amorțise... Era cu putință să se mai deștepte? Plângeam, și înaintea ochilor mei toate lucrurile păreau întunecate.

Ea zâmbea, întinsă și străvezie ca o bucată de ceară. Ah! și ce plăcere sălbatică am simțit când doctorul mi-a deschis o vână de la cot!

Îndată ce sângele meu a început să intre și să se împrăștie în corpul ei mic și moleșit, buzele începură a-i tresări, a se rumeni, a învia. Pleoapele crăpară puțin și ochii i se arătară ca două fâșii albastre și umezi, apoi i se deschiseră mari și încărcați cu lacrimi. În privirea ei neclintită se vedeau mirarea, frica, dorința de a ști ce se petrece în ea și în jurul ei. În privirea ei vie, tăiată de clipiri repezi, se vedeau o nouă viață, un avânt puternic, un dor de trai nemărginit, o senzație ciudată de căldură și de fericire. Mâinile i se încălziră; chipul i se lumină, i se aprinse de voință și de plăcere. Eram fericit. Și nu m-aș fi clintit din loc pentru nimic în lume, de spaimă ca nu cumva tubul care unea cotul meu cu vinele ei să se spargă ori să se miște. O bășicuță de aer de-ar fi pătruns în căile circulației, mi-ar fi ucis sărmanul meu ideal, care începuse a se deștepta.

Dar când voi să spuie nu știu ce cuvânt de mulțumire, fața i se albi din nou, buza de sus începu să-i tremure, dădu ochii peste cap, gura i se umezi, lacrimile începură a i se întinde în două șiroaie pe amândoi obrajii. O convulsie epileptică. Vărsă. Doctorul întrerupse operația.

Am căzut pe-o canapea. Pierdusem cunoștința. Auzeam ca prin somn pașii doctorului și glasul lui.

— Se poate... E de mirare... Ciudat... Nu se știe... Când a plecat, m-a zguduit și mi-a șoptit în ureche:
— Mă întorc îndată. Nu pierde nădejdea. Vom încerca cealaltă transfuziune, transfuziunea mediată. Încep să nădăjduiesc.

Peste două ore m-am deșteptat. Visasem și nu-mi aduceam aminte nimic din câte-mi trecuseră prin minte. Chipuri urâte, crâmpeie de vorbe, zgomote, plângeri, coșciuge, bătăi de clopote, un vârtej amestecat, fără șir și fără înțeles, îmi zbuciumase creierul. O viață monstruoasă de chinuri, iată ce-mi fusese acea amorțire a trupului meu zguduit de dureri și desființat de neodihnă și de vegheri. La urmă se făcea că plutesc în apa Arnului. Când m-am deșteptat, eram scăldat într-o sudoare rece din tălpi până la creștet.

Ea dormea cu fața în sus. Nasul i se subțiase, ochii i se afundaseră în cap, închiși în niște rotocoale vinete. O clipă mi-apăru ca moartă.

Durerea se prefăcu în nesimțire.
— Ei bine, a murit, a murit, nu face nimic!... Și eu oi muri... Toată lumea moare... Natura întreagă moare... Cine poate opri în loc jocul fatal al legilor neîndurate din univers? Revolta noastră?...

Ș-am început să râd. Dar când am pășit pragul, cu gând de a-mi vedea copila, asupra căreia mărturisesc că-mi fusese scârbă să-mi arunc privirile, am amețit, m-am rezemat de zid și, fără să-mi simt durerea, am început să plâng.

M-am târât până la leagănul fetiței, în odaia de-alături. Și ea dormea cu fața-n sus și cu mâinile pe piept. Desigur, toată lumea adormise în jurul durerii mele! Și așa de micuță, abia sosind pe lume, era de mirare cum semăna mă-sei. Aceleași linii delicate și frumoase, aceleași sprâncene negre și subțiri, aceeași frunte, aceeași bărbie ca un merișor de ceară, același chip galben, același trup slab. Un adevărat triumf al slăbiciunii! O glumă crudă a naturii care dăduse la o parte pe cel puternic pentru a continua pe cel plăpând.

În această ființă stoarsă de viață vedeam bine năzuința haină a ei de-a stinge o spiță din omenire. Ș-am întors capul cu dezgust de la ceea ce ar fi trebuit să privesc cu plăcere.

Această ființă vie mirosea a două cadavre! Peste trei zile doctorul s-a hotărât la a doua transfuziune. Mi-am deschis vinele ca și întâiași dată. În nesiguranța mea eram fericit, privind ca fermecat la bătrânul doctor, care bătea sângele într-un vas de sticlă pentru a-i scoate fibrele.

Eram liber, îmi luase numai sângele. Puteam să iau parte la operație. Și deși mă simțeam aiurit, parcă creierul mi s-ar fi ridicat în sus din țeasta capului, totuși, credeam că ajutorul meu va fi de un folos hotărâtor la izbânda încercării.

Ne-am apropiat de patul ei. Mișca. Asudase la tâmple. Cerca să-și deschidă pleoapele grele. Încremenisem. Când doctorul a început să-i pompeze sângele, din nou a început să invieze. Buzele i s-au rumenit. Ochii i s-au deschis mari și albaștri, umezi și frumoși ca niște ochi frumoși când zac de-o boală lungă.

"Oh! să nu-i închidă, că moare! În ochi i s-a grămădit toată viața!" Aste gânduri îmi trecură prin minte ca un fulger și înghețai. Mâna ei rece mă apucă de mijloc, mă atrase spre dânsa, mă apropie de gura ei, mă sărută și-mi șopti:

— Degeaba! degeaba! Ah! și cum aș vrea să trăiesc... Mă sărută încă o dată, așa de apăsat, că parcă ar fi voit să intre în buzele mele, oftă și, când închise ochii, de s-ar fi stins soarele, creierul meu nu s-ar fi înecat într-un potop de noapte mai neagră și mai înfiorătoare!

Căzusem în genunchi. N-am mai simțit decât cea din urmă zgârcire a trupului ei și înțepenirea cumplită a mâinilor, care mi se împletiseră pe după gât.

Greutatea trupului meu moleșit mă dezlipi de acest cadavru scump și mă rostogolii pe parchet fără cunoștință.

O săptămână întreagă mi s-a părut că m-am plimbat, c-am vorbit, că m-au certat oamenii, că m-au trântit în pat, că bătrânul doctor îmi pomenea de nu știu ce știință... Pe unde mă plimbam, ce-am vorbit, cine mă lungea în pat... Nu știu nimic... Niciodată nu mi-am adus aminte...

După o săptămână m-am deșteptat prins de friguri. Pe un scaun, lângă mine, sta doctorul citind un jurnal.

— Unde e, doctore, unde e? Atât am putut să-i strig.
— Nu vorbi așa de tare, îmi răspunse el, apucându-mă de mână. Trebuia s-o înmormântăm ca pe orice creștin, ca pe orice mort. E datoria noastră, a celor vii, să nu lăsăm ca putreziciunea, cu duhoarea și lividitatea ei înjositoare, să insulte trupul și chipul unei ființe pe care am iubit-o. Lângă un cadavru un sentiment de rușine și de religiozitate ne cuprinde pe toți deopotrivă. Care om corupt, sceptic, ateu ar îngădui ca natura să schilodească înaintea lui un trup odinioară cu voință, cu simțire, cu vicii și cu virtuți ca și ale lui? Care om nu s-ar gândi că prin acea stare de nesimțire și de pace veșnică va trece și el? Cine, în fața unui cadavru deformat și sfredelit de viermi, nu și-ar închipui trupul său în prada murdăriilor de care natura are nevoie pentru a-și relua materia înstrăinată din sânul ei pentru o clipă? La ce-ți slujește știința d-tale dacă țipi ca un copil și insulți ca un sălbatic de mai multe zile, fără să ai conștiință? E o profunditate tristă, dar nobilă, în care trebuie să pătrundă un om ca d-ta, mai ales când știe din ce e alcătuit omul. Noi, studiind legile naturii omenești și cunoscându-le, le datorăm o supunere mai demnă decât a celui din urmă nenorocit, care nu pricepe de ce mănâncă, de ce doarme, de ce se luptă, de ce se naște și de ce moare.

Mi-am cuprins fața în mâini, m-am întins, parcă aș fi voit să-mi ies din piele și, năbușit de plâns, i-am răspuns revoltat:

— Ah! doctore, ești mare și drept, dar la ce sunt bune cuvintele tale? în urechi aud necontenit dulcele ei glas; înaintea ochilor, chiar de mi i-ai scoate, văd necontenit niște ochi albaștri închizându-se a moarte; pe pielea mâinilor simt apăsându-se urmele slabelor și recilor ei strângeri de mână; în fundul creierului mă arde cel din urmă dor al ei: "Ah! și cum aș vrea să trăiesc!"

— Gândește-te că ai o copilă care îi seamănă întocmai...
— Atât mai rău! în capul celei vii voi vedea totdeauna un cap de mort, pentru care cu bucurie mi l-aș fi zdrobit pe al meu între două pietre de moară...

Și cuprins de furia de a mă strânge de gât, am sărit din pat cu părul vulvoi și m-am repezit la fiarele ferestrelor.

Acolo, vântul răcoritor mi-a liniștit mintea bolnavă. Arnul, gălbui și liniștit, alunecând fără vuiet pe sub arcurile podurilor de piatră, m-a amețit. Pământul mi se învârtea sub picioare, vechile palate pisane se clătinau pe tălpile lor. Și-am căzut în brațele bătrânului doctor.

— Cel puțin e frumos locașul ei de odihnă? Două săptămâni am stat lungit în pat, dormitând, aiurând, visând, cerând apă ziua și noaptea, neînțelegând nimic, nesimțind nimic, părându-mi-se că umblu, că stau, că petrec, că râd, că plâng, că sunt într-o trăsură mare, că mă sui în turnul plecat al Pisei, că plutesc pe deasupra unei ape întinse, că mă ridică cineva c-o sârmă în sus, în sus, și că plutesc în aer peste întreaga lume.

Când m-am sculat din pat, eram slab și galben. Lumea mi se părea o minune din care nu făceam parte.

Mă simțeam azvârlit în prăpastia unei liniști fără fund. Mă plimbam încet prin odaie. M-am oprit la fereastră. Pe Lungarno trecea un regiment de bersaglieri cu muzica în frunte. Ei, ca niște jucării de plumb, și frumosul lor marș, ca și cum un copil ar fi cântat printr-un pieptene acoperit cu foaie de țigară.

Mi-am aruncat ochii spre Baptister. Maiestosul Baptister al catedralei din Pisa ca o oală răsturnată cu fundul în sus.

În odaia de alături țipa un glas ascuțit.
— Cine plânge acolo? O servitoare, o italiancă scurtă și groasă, mi-a răspuns:
— Fetița d-voastră.
— Fata mea? Ce fată? Ah... bine... las-o să plângă...
— Doriți s-o vedeți?
— Nu, nu doresc...
— Ce frumoasă și ce delicată e!
— E frumoasă? E delicată? Bine... Nu face nimic...
— Și seamănă cu doamna, așa de mult! așa de mult!..
— Seamănă cu doamna!... Bine... Lasă să semene... Și eram liniștit, profund de liniștit. Desigur, altcuiva îi era milă în mine. Altcineva se mai încerca să plângă în mine, un om din trecut, o conștiință adormită ori moartă, care tresărise ca prin minune, galvanizată de cuvintele "și seamănă cu doamna așa de mult!"

M-am însănătoșit, dar am rămas slab, galben și liniștit. Într-o zi m-am dus cu doctorul ca să-mi arate mormântul ei. În camposanto (cimitir, cum îi zicem noi, popor nerespectuos și sceptic), i-am văzut mormântul proaspăt, nebătătorit încă, negătit cu flori, ars de soare și neplâns de nimeni. M-am uitat la dânsul; l-am măsurat cu ochii; l-am deschis în închipuirea mea și n-am văzut pe nimeni... Un coșciug gol, o pernă albă, de care nici un cap nu se rezema, un giulgiu alb, care nu înfășura pe nimeni...

Am îngenuncheat din voința și priceperea mușchilor de la picioare. Am plecat capul în jos, căci de la ea, fără nici o poruncă, junghietura s-a frânt din cauza instinctului muscular care apleacă capul când se îndoaie genunchii. Ochii mi-au umezit o Bulevard principal în orașul Pisa din Italia.

clipă, căci glandula lacrimală se contractă puțin când plecăm capul, când apăsăm sprâncenele pe ochi și ridicăm în sus mușchii feței de la rădăcina nasului.

M-am ridicat de pe mormânt: inimă moartă, cum venisem. Am luat pe doctor de braț și-am plecat spre casă. În fața unui atelier de sculptură m-am oprit. Am poruncit un monument frumos; am dat cât mi s-a cerut și, pornind înainte, am întrebat pe bunul doctor, care mă privea lung:

— Nu e așa că o să fie cel mai frumos mormânt? Aș vrea să ne întoarcem, să plătesc însutit, ca în toată Pisa să nu fie alt monument mai frumos!

— Știi, îmi răspunse el strângându-mă de braț, că eu cred în trecerea sentimentelor dintr-unele într-altele, întocmai cum lumina se poate schimba în mișcare, mișcarea în electricitate, electricitatea în căldură și căldura în lumină? La d-ta durerea s-a schimbat într-o vanitate sinistră și liniștită. Ferește-te de liniște. Liniștea în d-ta poate deveni organică și te poate sorbi atât de mult, încât să nu-ți rămână, spre deosebire de un cadavru, decât puterea involuntară de a nu te descompune și libertatea fizică de a te mișca.

VII[modifică]

Aci se opri. Își luă capul în mâini. Se odihni. Aprinse a nu știu câta țigară. Dădu din cap. Făcu pe nas de câteva ori "hî-hî", ca de obicei. Și începu iarăși cu un glas înfundat și obosit, parcă mi-ar fi vorbit dintr-un dulap închis:

— M-am întors în țară. M-am retras la moșia ei părintească. Și aproape trei ani de zile n-am vorbit cu nimeni. În această vreme, nu s-a publicat nici o carte, nici o dare de seamă despre transfuziune, în nemțește, în franțuzește și în italienește, fără să le fi citit.

Uram pe toți doctorii care se ocupau de această operație, mai ales pe de Belina, căci, după cum spun niște "arhive de fiziologie" 1870, pagina 43, din 175 de cazuri a vindecat bine de tot 85. Și am o manie care nu m-a părăsit nici până azi, să rup și să ard la miezul nopții toate volumele ce-mi vin din străinătate privitoare la transfuziune.

Îmi blestem sângele că n-a fost în stare să-mi vindece idealul. Dar copila mea se făcuse de trei ani. Era slabă, cu ochii albaștri, și umezi, și frumoși ca ai ei. Era ea, din tălpi până la creștet. Era ea, micuță și tristă. Era ea, de trei ani.

Și-ți închipuiești eroare mai presus de răbdarea omenească când această fetiță îmi zicea "tată" și-și împletea subțirelele ei brațe pe după gâtul meu, și când eu mi-apropiam buzele de fruntea ei ca s-o sărut, buzele înghețau tremurând, în frumosul și nevinovatul cap al copilei eu vedeam capul uscat și mort al ei. Și lăsând-o repede jos, îi ziceam fără milă:

— Du-te de te joacă, du-te, du-te... Într-o zi am scăpat-o din brațe. A plâns. Am deschis un volum sosit de curând, în care era vorba despre un nou aparat de transfuziune mediată.

Frumusețea naturii mi-era indiferentă. Treceam prin holdele aurii, prin câmpiile înflorite, ori coboram o vale mocirloasă, mi-era deopotrivă.

Un singur gând: ce strică biata copilă? O iubesc eu ori nu? Ar trebui să-i dau în genunchi, tocmai fiindcă poartă frumosul și nobilul ei chip. E cu putință ca durerea să fi făcut din mine un câine liniștit, fără pic de iubire și fără pic de milă?

Oh! cât m-am silit, cât mi-am frământat mintea ca sa aflu dacă iubesc ori nu pe-acest copil, al meu și-al ei, ușurel ca o umbră, blond și auriu ca luceafărul, blând ca o sfântă, fraged ca un lăstar crud și trist ca un ochi de mort care se închide!

Și se uita la mine sfios, gata să plângă, gata să zâmbească, cerșindu-mi mângâierea mea adormită.

Mintea i se dezvoltase, singură de la ea, într-un chip surprinzător. Era de șase ani trecuți.

Într-o seară, după ce umblasem toată ziua, m-apropiam de pridvorul caselor, obosit și fără nici un gând. Cui nu i-ar fi plăcut acea seară de vară, întinsă ca un zăbranic fumuriu peste toată aria nemărginită a câmpiilor? Cine n-ar fi admirat cerul fără pic de nori, cupolă uriașă, în creștetul căruia câteva stele, ca niște ochi de argint, începuseră a clipi? Cine n-ar fi ascultat cu plăcere întoarcerea vitelor de la pășune cu bălăngăitul lor depărtat, cu strigătele flăcăilor pierdute în orăcăitul broaștelor gălăgioase? Cine nu și-ar fi deschis inima toată la odihna acestei blânde seri? Numai mie nu-mi erau date pacea și bucuria sufletului. Abia suisem trei trepte de la pridvor când auzii glasul bun și bolnăvicios al fetiței mele. Vorbea cu doica parcă ar fi vorbit cu o mumă.

— Doică, mie nu mi-e bine, și nu mă doare nimic...
— Ei, draga mamei, ai ostenit, toată ziua colo, colo...
— Aș, nu, toată ziua am dormit pe canapea...
— Cine știe... Să văd fruntea. Cam arzi...
— Doică, dar nici tata nu e bine...
— De unde știi?
— Dac-ar fi bine, ar fi mai vesel...
— Dar nu e vesel?
— Dacă ar fi vesel, n-ar citi atât de mult... Cine știe ce caută în cărțile lui cu coaste, cu picioare și cu capete de oameni tăiați... Mie mi-e frică de cărțile lui...

— Dar nu citește, mamă, toată ziua.
— Când nu citește, ce folos, rătăcește pretutindeni, parcă i-ar fi urâte lucrurile și oamenii din casă...

— Ei, ce-ai vrea tu, dragă, să facă?
— Eu aș vrea, aș vrea — dar să nu mă spui — aș vrea să mă mângâie, să mă sărute și să se joace cu mine. Eu nu știu cum sărută tata, și ce mult aș dori să știu! Când vrea să mă sărute, odată se întunecă și mă scapă din brațe. Eu îl iubesc mult, mult, și mi-e frică de el... Eu îl iubesc, dar el nu mă iubește... Îmi vine să-i dau toate jucăriile și să-i zic: îmi plac foarte mult, dar ia-le și iubește-mă... Doică, mie mi-e cald... Și mi-e sete... Și mi-e silă... Aș vrea să mă culc...

A plecat spre odaia ei, oftând ca un om bătrân. De mi-ai fi dat foc, nu m-aș fi încălzit mai mult. Acele vorbe bune și nevinovate, acel oftat din fundul rărunchilor, acea melancolie bolnavă m-au zguduit și m-au trezit din împietrirea mea fatală. Am plâns ca un copil când se pierde de mă-sa și mi-am deșirat în minte tot trecutul nefericit. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mâini, cu ochii închiși și surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. Am făcut doi pași, împleticindu-mă. Simțeam întreaga greutate a durerii mele, dar mă simțeam părinte. Învinsesem acea liniște mormântală. Mă simțeam om. Eram sigur că-mi iubesc fetița. Și ce altă fericire aș fi dorit mai mult? Mi-am șters nădușeala de pe frunte.

— Tot am pentru cine trăi ! Când pusei mâna pe clanță, tresării. Când deschisei ușa, rămăsei în prag. Plecai umilit capul în jos. De astă dată mie mi-era frică de dânsa.

O iubeam. M-apropiai de pat. Se culcase. Adormise cu o mână sub obraz. Îi pipăii fruntea. Ardea; tresărea. Era slabă, străvezie; urechile, lustruite; zgârciul nasului îi albea pe sub pielea subțire; mânușițele deșirate; pieptul îngust și cilindric. Doctorul cerceta și părintele suferea la capul acestui copil de o frumusețe vagă și de o delicatețe plăpândă.

Pe o masă ardea o lumânare. Mă sculai să o dau la o parte din ochii ei. Și când eram cu spatele spre dânsa am tresărit auzind-o:

— Tata! tata! Se deșteptase. O sărutai până nu mai știui de mine. Ieșii afară, de rușine. Nu-mi mai putui stăpâni lacrimile. O idee îmi fulgeră: "Arde, arde, se mistuie înainte de a trăi! Oh! și este același obraz, același cap, aceeași ființă care îmi moare sub ochi de două ori."

A doua zi când am văzut-o era tot în pat. M-a privit lung și blând, ca și mă-sa. Toată viața îi năvălise în ochi, ca și mă-sei. Privirile ei largi mă cuprindeau, mă ardeau, ca și ale mă-sei. O sărutai de multe ori. Și ea, mângâindu-mă cu mâinile slabe și alunecoase, mă tortură, fără să știe, cu aceste cuvinte:

— Ah! ce bine-mi pare! Ce bine săruți tu, ce bine săruți tu, tată! Ce bine îmi pare că sunt bolnavă!

O lăsai să doarmă. Ieșii cu capul în jos, simțind pe grumaji piciorul neîndurat al soartei, care m-abătea la pământ. Intrai în bibliotecă. Privii repede peste toți autorii de medicină. Căzui pe un scaun. Tot ce știam vântura prin minte. Nimic. Am răsfoit un vraf de tomuri. Nimic..

Contra unui rău atât de mare, înghesuit într-un piept atât de mic, cine putea să lupte? Și-apoi nu era ea altă ființă care pierea, ci tot cealaltă: murise de anemie, murea și de oftică. Un foc mare se stinsese, și din el mai plutea în întunericul lumii o slabă scânteie. Trebuia să se stingă.

Mă întorsei în odaie ca să o văd. Voiam să încerc ceva, fie chiar de mi-ar fi murit în mâini.

Când deschisei ușa, mi se păru că se învârtește în pat. Eram sigur că doarme. O privii mult stând în picioare și, fără să vreau, mormăii cufundat în gânduri:

— O! ce buze albe! Ce buze albe! Ce obraji galbeni! Plecai deznădăjduit, îmi trebuia aer, aer, aer. Apucai peste câmpi. Nu mă întorsei decât cu noaptea în cap. De-a dreptul la dânsa m-am dus. Era deșteaptă și mă aștepta. O văzui și mi s-a părut că mă înșelau ochii. Atâta viață în ochi! Și gura ei atât de rumenă!

— Ce obraji frumoși! Ce buze vii! Ce buze rumene! Mă apropiai de dânsa ca să o sărut, ca să-mi vărs focul. Oh! cine m-ar putea crede fără a înmărmuri? Fusese deșteaptă, îmi auzise spaima de buzele ei albe și și le făcuse cu vopsea roșie de pe pereți.

Atâta răbdare și jertfă dumnezeiască de la un copil de șase ani îmi zdrobi toate puterile.

Căzui ca o cârpă lângă dânsa. Corpul îmi murise și capul mi să părea că are să sară în bucăți de o revoltă oarbă.

Am plâns. Am sărutat-o. Am adormit lângă dânsa.

Vecinul meu se opri iarăși din vorbă. Era alb ca varul. Oftă. Se sculă în picioare. Se uită pe fereastră și zise răstit:

— Ce proști suntem! Soarele e de mult pe cer, și noi cu lumânările aprinse!

În adevăr, afară era ziuă albă. Dar eu încremenisem uitându-mă la el cum se plimba de repede prin odaie. Un leu furios închis în zăbrele de fier. Se opri lângă mine și mă strânse de braț.

— Ce te uiți la mine? Ce mai vrei? Nu mi-a fost destul? Nu ți-e de ajuns? Fluviile n-au ieșit din albiile lor, munții nu s-au prăvălit... A murit și ea, ca și mă-sa, iacă tot!

Mânia îi da un aer așa de mare, că mi se păru că se izbește cu capul de tavan. Tremuram vargă. După cele din urmă cuvinte, ca prin minune, fața i se liniști, ochii i se micșorară; mă lăsă de braț; îmi întinse mâna prietenește și îmi zise liniștit:

— Iartă-mă dacă te speriai. Un moment de mânie, care trecu și nu va mai veni. În noaptea aceasta mi-am trăit din nou nefericita mea viață, și desigur că va fi cea din urmă noapte din viața mea. Liniștea mă va înghiți din nou. A avut dreptate bătrânul doctor italian. Liniștea mea a devenit organică. Între un cadavru și mine nu sunt alte deosebiri decât puterea involuntară de a nu mă descompune și libertatea fizică de a mă mișca. Cred că de acum înainte chiar mania de a citi noaptea mă va părăsi. Cea din urmă tresărire de viață s-a stins cu această noapte, ca și cum ar fi fost cel din urmă acord dureros cu care se încheie și se stinge o simfonie tristă...

VIII[modifică]

Când am ieșit din odaia lui și am dat de soarele cald, mi s-a părut că ies dintr-un mormânt la lumina bună a zilei.

Înșiruită de-a lungul șoselei, o ceată nebunatică de domni și de doamne goneau călări spre Rucăr.

Eram amețit. Mă plimbai pe terasa din mijlocul orașului, poreclită "Bulevard pardon" de mulțimea care se plimbă pe dânsa și se izbește la fiece pas. Gândurile mi-erau împrăștiate. Peste trei zile am simțit o prietenie adâncă pentru acest nefericit doctor.

Vorbea puțin, rar și despre lucruri neînsemnate. Și nu vorbea decât cu mine.

Într-o zi, pe Podul Mogoșoaei, îl văzui întins, cu mâinile cruce pe piept și clătinându-se între îngerii auriți ai dricului negru, urmat de o mulțime de rude, desigur, cu batistele la ochi. Privirea mi se întunecă de câteva lacrimi.

Și de nu l-aș fi văzut cu mâinile pe piept și dus cu picioarele înainte, aș fi crezut că e viu, că se plimbă, într-o trăsură mai ciudată și mai caraghioasă decât a unui oarecare prinț grec.

Aș fi crezut... Între liniștea lui de altădată și liniștea lui de mort, nici o deosebire.