Leul și vulturul
- Un Leu, cu vizuina într-o pădure mare
- Prieten c-o Maimuță ajunse ca să fie.
- Ducîndu-se aceasta odată în primblare,
- La Leu ai săi puiendri în pază dă să-i ție.
- Un Vultur cu seci foale,
- Pe sus le dă tîrcoale,
- Și-ndată-i și răpi
- Cum Leul adormi.
- Trezindu-se acesta, mîhnirea l-a lovit
- Văzînd în unghi la Vultur depozitu-i răpit.
- „Cumetre-i, zise Leul, noi suntem tari
- Și mari:
- Tu, împărat de pasări; eu, domn peste jivine.
- Datori suntem noi rangul cu cinste a ni-l ține.
- Cînd fură-acei puiandri sub paza mea lăsați,
- Încrederea fu mare.
- Ce să răspund acuma de tine că-s luați?
- Că n-aș fi fost în stare
- Să port grije de dînșii, nici că e de gîndit.
- Tu dă-mi-i iar încoace, să nu cad sub ponos
- Că nu mă țiu de vorba ce am făgăduit.
- Ți-oi fi de vrun folos.”
- Vulturul împărat,
- P-un pom șezînd cu prada-i acest răspuns a dat:
- „Cînd foamea te silește, fîrtate, e orbie
- Să te mai uiți la ranguri, ori la prietenie.
- Răpește,
- Te hrănește
- Și burta-ți încălzește”.
- Văzînd acuma Leul cu cine are-a face,
- Cu ghiare-a sale coapse de carne le desface,
- Și dîndu-o la Vultur, ca drept răscumpărare
- A puilor Maimuței: „Na, zise, de mîncare”.