Leul și vulturul

Leul și vulturul
de Petre Ispirescu


Un Leu, cu vizuina într-o pădure mare
Prieten c-o Maimuță ajunse ca să fie.
Ducîndu-se aceasta odată în primblare,
La Leu ai săi puiendri în pază dă să-i ție.
Un Vultur cu seci foale,
Pe sus le dă tîrcoale,
Și-ndată-i și răpi
Cum Leul adormi.
Trezindu-se acesta, mîhnirea l-a lovit
Văzînd în unghi la Vultur depozitu-i răpit.
„Cumetre-i, zise Leul, noi suntem tari
Și mari:
Tu, împărat de pasări; eu, domn peste jivine.
Datori suntem noi rangul cu cinste a ni-l ține.
Cînd fură-acei puiandri sub paza mea lăsați,
Încrederea fu mare.
Ce să răspund acuma de tine că-s luați?
Că n-aș fi fost în stare
Să port grije de dînșii, nici că e de gîndit.
Tu dă-mi-i iar încoace, să nu cad sub ponos
Că nu mă țiu de vorba ce am făgăduit.
Ți-oi fi de vrun folos.”
Vulturul împărat,
P-un pom șezînd cu prada-i acest răspuns a dat:
„Cînd foamea te silește, fîrtate, e orbie
Să te mai uiți la ranguri, ori la prietenie.
Răpește,
Te hrănește
Și burta-ți încălzește”.
Văzînd acuma Leul cu cine are-a face,
Cu ghiare-a sale coapse de carne le desface,
Și dîndu-o la Vultur, ca drept răscumpărare
A puilor Maimuței: „Na, zise, de mîncare”.