Letopisețul Țării Moldovei/Glosar

Jump to navigation Jump to search
Capitolul XXV:
A doa domnie a lui Costantin-vodă Neculai, la văleat 7250 octomvrii 1
Letopisețul Țării Moldovei de Ion Neculce
Glosar


A

acătării, adj. — cum trebuie, bun la ceva, serios.

aclaz, vezi atlaz.

acohsi, vb. refl. — a se ține de capul cuiva, a nu-i da pace, a-l urmări cu intenții dușmănoase.

adăoșag, adaușag, s. n. — impozit suplimentar, suprataxă.

adeveri, vb. refl. — a-și făgădui unul altuia ceva, a se asigura reciproc; a se angaja să...

adeverință, s. f. — încredințare, făgăduială, asigurare; om de ~ — om de credință, de încredere.

afendi, afende, avende (corect: efendi) s. m. — domn (titlu, formulă de adresare).

agă, s. m. (plur. agalari), agă (plur. agi, agii) — ofițer turc; grad militar

agarlâc, agărlâc, agărlic, s. n. — bagaj.

agiunge, vb. refl. — a ajunge la înțelgere, a stabili relații cu cineva.

agonisită, s. f. — folos, leafă, avere.

ai, plur. lui an, s. m.

alai-beiu, alai-bei, s. m. — comandant al unui regiment sau escadron.

alector, s. m. — cel care avea dreptul să aleagă pe împăratul german.

alecție, s. f. — alegere (e vorba de alegerea împăratului german).

alege, vb. — a hotărî.

(a)mesteca, vb. — a intriga; a cleveti pe cineva, a-l vorbi de rău, a-l ponegri.

(a)mestecătură, s.f. — intrigă.

amestecat, adj. — neclar, încurcat.

aprinde, vb.: a-și ~ rogojine în cap—a reclama pe cineva, a-și anunța plângerea împotriva cuiva.

aprod, s. m. — paj din garda domnească.

aptică, s. f. — farmacie.

apuca, vb. refl. — a se angaja, a făgădui solemn, cu jurământ.

arbănaș, s. m. — albanez.

ardz, ardzaun, (h)ar(d)z, s. n. — plângere, reclamație, memoriu trimis Porții otomane de domnii țărilor noastre sau de boieri.

aret, s. n. — pază, apărare, gardă; a-i fi ~ (cuiva) — a-l păzi, a-l apăra.

aședza, așădza, vb. refl.— a se înțelege, a se aranja, a se împăca, a se obliga.

aședzământ, aședzimânt, s. n. — înțelegere, învoială; ~ul păcii — încheierea sau întocmirea păcii.

așădzătoriu, s. m.— om statornic, cu locuință stabilă într-un loc.

așeși, așeș, adv.—tot așa, chiar așa, întocmai așa.

ataman, s. m. — căpitan de cazaci.

atlaz, aclaz, s. n.— stofă de mătase fină, cu luciu numai pe o parte, satin de mătase.

au, conj. — sau.

avende, vezi afendi.

B

balemez, balimez, s. n. — tun de calibru mare.

balgiu, balgeu, s. m. — negustor turc care aproviziona Poarta otomană cu miere din țările noastre.

balci-bășe, balgi-bâșa, s. m. — trimis al Porții însărcinat cu strângerea mierii și cerii necesare seraiului împărătesc.

ban, s.m. — rang boieresc, fără funcțiune precisă (în Moldova), ocupând locul între spătar și paharnic.

baraiam (corect: bairam), s.n. — una dintre cele două mari sărbători ale musulmanilor.

baraiamlâc, bariiamlâc, s.n. — dar făcut sultanului și înalților demnitari turci de către domnii țărilor noastre.

basnă, s.f. —basm, poveste; scornitură.

bașca, s.f. — întăritură de zid sau de pământ cu nuiele împletite, bastion.

batere — infinitivul lung, cu valoare verbală, al lui a bate.

băcălie, s.f. — mărfuri coloniale (stafide, smochine, alune).

bănat, s.n. — necaz, mânie; bănuială.

becisnicește, adv. — ca un becisnic, ca un neputincios.

bei(u), s.m. — guvernator al unei provincii turcești sau supuse suzeranității turcești; domn al unuia dintre cele două Principate românești.

beilic, s.n. — dar sau muncă făcută gratuit pentru domnul țării, pentru boieri sau pentru sultanul turcesc; nevoie, trebuință (în general, cu privire la aceleași personaje).

beizade, beizădie, beizede, beza(i)de, s.m. — fiu de domn.

belacoasă, bilacoasă, s.f. — un fel de stofă de mătase scumpă.

bezzaconic, s.m. și adj. — nelegiuit.

bihol, s.m. — bivol.

bir, s.n.: banii ~ului — tributul pe care îl plăteau țările noastre Porții otomane.

bișug, s.n. — belșug.

biv (în titlurile boierești) — fost; ~ vornic — fost vornic.

blăstămăciune, s.f.: lucruri de ~ - ticăloșie, infamie, mișelie.

blem, interj.—haide!, să mergem!

bosnean, s.m. (plur. bosneni) — bosniac, locuitor din Bosnia.

bostangiu, s.m. — soldat pedestru din garda împăratului turcesc.

botcă, s.f. — trăsură închisă, caleașcă.

boți, vb. — a înghesui, a prinde la strâmtoare; refl. — a se îngrămădi.

bragadir, bregadiriu, bragadiri, s.m. — comandant al unei brigăzi, general de brigadă.

breslaș, s.m. — apicultor.

bucate, s.f. plur. — alimente, provizii, grâne.

budă, s.f. — prăvălie mică, dugheană.

bugigean, s.m. (plur. bugigeni) — tătar din Bugeac.

buiurdi, puiurdi, vb. — a trimite un ordin scris la o unitate inferioară; a confirma, prin decret, o hotărâre.

bulucbaș, bulubaș, s.m. — comandant al unui buluc (alcătuit dintr-o sută de soldați, de obicei arnăuți sau seimeni), sutaș, hotnog; baș-~ s.m. — șeful bulucbașilor și al gărzii domnești (avea în grijă supravegherea închisorii de la curte).

buor, s.m.: coarne ~e — coarne cu vârfurile aduse unul spre altul (ca ale bourului).

burzului — a se răscula; ~ t adj. — în dezordine.

(bulzui) — variantă sau, poate, greșeală de transcriere), vb. refl.

busurman, s.m. — musulman, mahomedan.

C

cabăniță, s. f. — manta luxoasă, cusută cu fireturi și bogat împodobită, pe care o primeau domnii țărilor românești de la sultan la instalarea lor pe tron.

cadeu, s. m. —judecător la turci, cu atribuții civile și religioase.

cadie, s. f. — funcția cadiului (și instituția respectivă).

cahpol: hai ghidi ~ — „ce pușlama vicleană mai ești!"

caimacam, căimăcam, caimacan, căimacan, camaican, s. m. — locțiitor al domnului; membru al căimăcămiei.

caiuș, s. n. — arcan, laț de curea cu care se prindeau oamenii spre a fi înrolați în armată.

calabalâc, calabalic, s. n. — mulțime de oameni, gloată; zarvă, tulburare.

calaur, calaori, s. n. — gardă, patrulă; locul unde se face paza; a pune la ~ - a pune sub pază, a aresta; a lua cu ~ - a ridica (pe cineva) cu forța.

cale, s.f.: pe ~ - pe drept, cum se cuvine; fără de ~ — pe nedrept.

calmâș, s. m. — numele unui trib mongolic din sudul Rusiei (sec. XVIII).

cald, s. m. — călău.

cambară, vezi cumbară.

camenicean, s. m. — locuitor al orașului Camenița.

canavață, s. f. (plur. canavețe) — un fel de pânză groasă cu fire rare.

capegiu, s. m. — portar al seraiului; ~-baș — comandant al capigiilor care participa, cu un număr de capigii, la instalarea și la mazilirea domnilor români.

capegilar-chihaie, capigilar-chihai, capegilar-chihaie, s. m. — mai mare peste capigi-bași.

capichehaie, capichehai, capichihai, s. m. — reprezentant al domnilor români pe lângă Poarta otomană; reprezentant al unui han sau bei pe lângă sultan.

caplan-pașe, s. m. — comandant al caplanilor (soldați turci care purtau un fel de turban din piele de tigru).

carătă, s. f. — trăsură de lux închisă.

casap-bașe, s. m. — funcționar al Porții otomane care avea sarcina să aprovizioneze armata cu carne.

catargă, s. f. — corabie, în special galeră; a da la ~ - a condamna la muncă silnică pe galeră.

cataroie, s. f. — dambla, apoplexie.

cavalerie, s. f. — titlu de cavaler (în baza unei decorații de acest grad).

cazascher, s. m. — judecător de rang înalt la turci (venea imediat după marele vizir în ordine ierarhică).

cazâlbaș, s. m. — persan.

cădea, vb.: a ~ domnit, vizir etc. — a ajunge domn, vizir etc.

caftan, s. n. — haină largă, de culoare albă, cusută cu mătase galbenă sau cu fir galben, în felul cabaniței, cu care era îmbrăcat domnul, când i se făcea numirea; a îmbrăca cu ~ - a numi domn al uneia dintre cele două țări românești. Și boierii erau îmbrăcați cu caftan, când erau boieriți (numiți în funcții înalte ale statului) de domn.

căimăcămie, s. f. — locotenența domnească, formată, de obicei, din trei boieri mari.

cămară, s. f. — cuhne, trăsură închisă.

cămăraș de ocnă, s. m. — boier care administra minele de sare în numele și în folosul domnului.

căpitan-pașe, s. m. — comandant al flotei (la turci).

căsar, s. m. și adj. — căsaș, care are casă, gospodărie (pe cont propriu); bărbat căsătorit.

cătinel, adv.—încetișor, domol, lin.

căuta, vb.: a-i ~ cuiva ceva — a se impune ceva atenției sau gândului cuiva.

ce, conj. — ci.

cealmă, s. f. — turban.

ce(a)mbur, ceambul, s. n. — detașament de trupe trimis să prade într-o țară străină; expediție de pradă.

ceauș, s. m. — paznic sau însoțitor al prizonierilor; baș-~, s. m. ofițer superior turc cu diverse atribuții.

cehei, vb. — a sâcâi, a necăji.

cei, genitiv-dativ al lui cea, adj. dem.

ceir, s. n. — loc cu iarbă, neîngrădit, unde pasc caii.

celednic, s. m. — slugă, argat.

ceteală, s. f. (are ~, pravilă mare) — învățătură, erudiție.

cetlui, vb. — a pune pe capul cuiva ceadăul (instrument de tortură).

chervăsărie, chirvăsărie, s. f. — vamă turcească în țările noastre (și localul ei).

chesăgiu, s. m. (plur. chesăgii) — pungaș, hoț de buzunare.

chihaie, chihăi, s. m. — intendent al vizirului sau al unui pașă; subofițer.

chilă, s. f. (plur. chile) — măsură de capacitate pentru cereale (între 430 și 679 litri); impozit care se plătea în chile de cereale.

chirigiu, s. m. — cel care transportă marfă sau oameni, cu carul sau cu căruța.

chiurci-bașe, chiurce-bașe, s. m. — căpetenia blănarilor.

chizeș, s. m. — garant, om care garantează sau răspunde pentru altul.

cie: să ~ - să ceie (pers. III de la conj. prezent al vb. a cere).

cifed, vezi șved

cifert, vezi șfert

cifert-marșalâc, vezi felt-marșalâc.

cilibiu, adj. — distins, nobil (în sens psihologic).

cineși, cineș, pron. rel. — fiecare, fiecine.

cinie, s. f. — faianță.

cinsteș, adj. — arătos, impunător ca înfățișare, frumos.

ciohodar, cihodar, s. m. — slujbaș care avea grijă de încălțămintea domnului și a întregii curți; camerier, valet (la curtea domnească); baș-~, s. m. — șeful ciohodarilor, care avea, în plus, sarcina de a ridica și a duce la închisoare pe boieri (din ordinul domnului).

ciorti, vb. refl. — a se certa, a se sfădi, a se lua la ceartă din nimic.

cislui, vb. — a stabili impozite pe categorii sociale sau pe contribuabili luați individual.

ciudi, vb. refl. — a se mira, a se arăta surprins.

civert, vezi șfert

cârcimârit, s. n. — impozit pe cârciumi.

câșlă, s. f. — cartier de iarnă (tătăresc); așezare provizorie (tătărească sau turcească).

căzlar-agă, s. m. — șeful eunucilor.

clăți, vb. — a clinti, a urni din loc; (despre o armată) a pune în mișcare, a porni; refl.— a purcede, a se ridica (cu oaste).

cliros, s. n. — cler.

cluceriu, s. m. — boier de divan, însărcinat cu aprovizionarea curții domnești.

cochi-vechii, cochi-vecu, s. m. — licitație (la început, numai pentru darea în arendă a strângerii impozitelor), mezat.

codrean, s. m. — om care trăiește pe lângă un codru (în special Codrul Chigheciului sau Tigheciului); ostaș originar din regiunea respectivă a Moldovei.

codru, s. m. — e vorba totdeauna de Codrul Chigheciului sau Tigheciului, pădure seculară care despărțea Moldova de Bugeac.

colac, s. m.; a lua ~ — a informa, a da de știre; a primi răsplată (pentru o informație sau pentru altceva).

colegăt, colegaturi, s. m. — aliat, prieten, tovarăș de arme.

combară, vezi cumbară.

comendat, comăndat, s. m. — comandant.

comendă, s. f. — comandă.

comis, s. m. — boier a cărui funcție consta în supravegherea grajdurilor domnești. Existau diverse grade; cel mai înalt era „marele comis".

comisar, s. m. — slujbaș în serviciul armatei având sarcina să supravegheze diversele munci făcute în folosul ei.

conac, s. n. — adăpost, găzduire pentru oaspeți importanți, în special pentru reprezentanții Porții otomane și suita lor, precum și pentru armata turcească în caz de război.

coniți, vezi cunițe.

contăș, s. n. — haină lungă blănită, purtată de domn și de boieri.

copil, s. m.: ~ de casă — fiu de boier care servea ca paj la curtea domnească.

cornârit, s. n. — impozit pe vitele cornute.

coș, s. n. — tabără, lagăr.

cot, s. n. (plur. cote): a-și da ~ cu cineva — a se înțelege, pe ascuns, cu cineva împotriva altcuiva.

credzut, adj. — de încredere.

crâmean, s. m. (plur. crâmeni) — locuitor al Crâmului (Crimeii).

croșnă, s. f. — povară, bagaj purtat în spate.

crunta, vb. refl. — a se păta cu sânge; fig. a se murdări, a săvârși fapte urâte.

cuhne, cuhnie, s. f.—trăsură închisă, numită și cămară.

culonel, s. m. — colonel.

culuc, s. n. — pază militară, strajă, gardă.

cumbarâ, cambară, combarâ, s. f. — bombă, obuz, ghiulea, grenadă; aruncătoare de obuze, mortieră.

cumuc, s. m. (plur. cumuci) — populație de limbă turcă în Caucazia.

cunițe, coniți, s. f. — impozit pe vitele cumpărate de străini sau aduse din altă țară la pășunat în Moldova.

cupar, s. m. — boierinaș însărcinat să umple cupele cu vin la masa domnului; cupărie, s. f. — slujba cuparului.

curătură, s. f. — teren de cultură agricolă între vii sau pâlcuri de copaci.

curtean, s. m. (plur. curteni) — mic proprietar (sau împroprietărit) cu drept ereditar, care, în schimbul acestui privilegiu, făcea serviciul militar.

curuț, s. m. (plur. curuți) — așa se numeau iobagii și ceilalți participanți la răscoala condusă de Ferenc Rákóczi II (1703—1711) pentru eliberarea Ungariei de sub jugul austriac.

D

dărăban, s. m. — soldat pedestru angajat cu plată.

dăscălie, s. f. — învățătură, știință de carte.

dece, dice, adv. — de aici, apoi, pe urmă.

dedinsu, dedânsu, adv. — mai ales, mai vârtos.

deli, adj.: ~ sultan —sultan nebun.

deodată, adv.—deocamdată, pentru moment.

desetină, s. f. — dijmă, a zecea parte din produse, în special din stupi.

deusebii, deuseghii, adv. — îndeosebi, aparte, pentru sine.

dezbate, vb. — a desface sau a desprinde (o întindere de pământ) de la cineva sau din altă țară, a lua înapoi; refl. — a se desface, a se elibera.

diac (plur. dieci) — secretar, gramatic.

diiată, s. f. — testament.

diregătorie, dregătorie, s. f. — funcție, slujbă, demnitate oficială.

direge, vb. — a repara; a ~ un păhar de vin — a turna vin în pahar și a-l oferi cuiva.

divan, s. n. — discuție, ceartă, gâlceavă; sfatul boierilor.

dirji, vb. refl. — a se îndârji.

dârvală, s. f.: de ~ — de muncă proastă și istovitoare.

dni, s. f. pl. — zile.

doa (num. ord. cu valoarea adverbială) — în al doilea rând; a doora — a doua oară.

dobândă, s. f. — câștig, folos, pradă de război.

domni, vb. — a face domn pe cineva, a-i da domnia țării.

domnișor, s. m. — pretendent la tron.

donț, s. m. — cazac de la Don.

doru, adv. — doară.

dosădi, vb. — a obosi, a nu mai putea continua lupta; a ocărî.

dosi, vb. — a da dosul, a fugi.

dovd, s. f. — rugăciune, slujbă religioasă (la turci).

dragun, drâgan, s. m. — cavalerist care putea lupta și ca pedestru.

drăgănime, s. f. — unitățile de dragoni ale unei armate.

dropicâ, s. f. — hidropizie.

dub, s. n. — închisoare.

duca, s. m. — duce.

duium, duim, s. n. — mulțime de prizonieri luați robi; jaf, pradă.

dvor, s. n. (plur. dvoruri) — gospodăria unui țăran iobag (în Rusia).

dvoreală, s. f. — gospodărire, administrare, chiverniseală.

dvori, vb. — a face treabă, a gospodări; a ~ inaintea cuiva — a se ruga pentru ceva, a se înfățișa cu o rugăminte, cu o cerere.

E

eiți, s. m. plur. — un trib de cazaci.

epitrop, s. m. — împuternicit, reprezentant, tutore.

F

fantazie, s. f. — un fel de joc militar, imitat de la cavalerii arabi, evoluții pe cal, cu descărcare de arme, cu muzică (în genul exhibițiilor de circ similare din zilele noastre).

farfurie, s. f. — faianță, porțelan.

farman, vezi ferman.

farmută, s. f. — discuție, tratative.

față, s. f. — persoană, individ; pe fețe — pe persoană, individual; a scrie fețele oamenilor — a înregistra contribuabilii.

fănină, s. f. — făină.

fațărie, s. f.—parțialitate, favorizare a unui personaj sus-pus; ipocrizie, fățărnicie.

fece — pers. III sing. a perfectului indicativ de la a face.

fecior de trup — fiu adevărat, fiu drept (nu adoptiv).

fedeleș, s. n. — butoiaș.

felt-, feltu-mașalâc, fert-, fertu-marșalâc, fert-, fertu-marșalic, fert-, fertu-marșalih, fercu-marșalâc, cifert-marșalâc, s. m. — feld-mareșal.

feredeu, feridiu, s. n. — baie, localul unde se face baie.

ferman, fărman, farman, s. n. — ordin scris dat de Poarta otomană pentru numirea sau mazilirea unui domn.

fin, s. m. (plur. finii) — finez.

fire, s.f.: a se ține de ~ -- a se ține mândru.

fârși, vb. — a sfârși.

flintă, s. f. — pușcă.

fortună, s. f. — furtună; fig. năpastă, necaz mare, nenorocire.

frențit, adj. — sifilitic.

franc, s. m., frâncesc, adj. — originar din occidentul romanic (Italia, Franța).

fum, s. n. — gospodărie, casă, familie.

fumărit, fumăret, s. n. — impozit pe case, pe gospodării.

fur, s. m. — hoț, tâlhar.

fura, vb. refl. — a se furișa, a se strecura.

fuzăe, s. f. — un fel de pușcă.

G

galion, s. n. — corabie mare de război.

geabhană, s. f. — muniții de război, în special explozibile.

geambaș, s. m. — intrigant, înșelător.

geamie, geami, s. f. — moschee, locaș de închinare la mahomedani.

ghiaur, s. m. — trădător, necredincios față de Poartă.

giupâneasă, s. f. — soție de boier.

giurătoriu, s. m. — martor cu jurământ.

giuruință, s. f.—fagăduială solemnă întărită prin jurământ.

gâlcevi, vb. — a-și arăta nemulțumirea murmurând, vociferând.

gligan, s. m. — porc sălbatic, mistreț; fig. om mare de statură, prost și leneș.

gospod, adj. invariabil — domnesc, care aparține domnului, adică statului.

goștină, s. f. — impozit pe oi și pe porci.

gramatic, s. m. — scriitor de cancelarie, secretar, diac.

grănitar, s. m. — soldat care aruncă cumbarale.

greime, s. f. — grosul sau greul armatei.

greu, s. n. (plur. grele) — greutate, nevoie, povară.

grijit, adj. — îngrijorat.

gropniță, s. f. — mormânt, criptă, cavou.

gros, s. n. — închisoare pentru oamenii de rând (vezi mai departe obadă).

grumadz, s. m.: a da pe cineva de ~i — a prinde, a face prizonier.

gubernat, s. m. — guvernator, ocârmuitor.

H

hagimesc, adj. — persan, oriental (în general).

haini, vb. refl. — a trăda, a deveni necredincios (față de Poartă), a se ridica împotriva suzeranului, a se răzvrăti.

hainlâc, s. n. — trădare, răzvrătire.

hamgeriu, hamger, s. n. — pumnal curbat, care se purta la brâu.

harariu, s. n. — țesătură, groasă și rară, din păr de capră (sau de alt animal), din care se fac saci, desagi, țoale pentru acoperit căruțele.

harmată, s. f. — tun.

hatâr, s. m. — hotar.

hatman, s. m. — comandant al armatei în timp de pace și de război; șef militar; ~ coronie — hatman al coroanei, unul dintre cei doi comandanți ai armatei (la poloni); ~ polnie — hatman de câmp, feld-mareșal (idem); ~ vilchi litovschii —mare hatman al Lituaniei, unul dintre cei doi comandanți ai armatei (idem).

havale, s. f. — ordin dat de Poartă țărilor noastre pentru plata tributului sau pentru diverse alte contribuții (în bani sau în natură).

haznă, s. f. — tezaurul public; sumă importantă de bani transportată în ladă, sac.

haznătar, s. m. — vistier; om însărcinat cu transportul unei haznale.

hălădui, vb. — a fugi, a scăpa cu viață de o primejdie; a trăi liber, în voie.

hămei, vb. — a (se) zăpăci, a (se) năuci, a (se) buimăci; ~t adj. — zăpăcit, năuc, amețit.

hămnisi, vb. — a fi flămând, lihnit, leșinat de foame; a fi lipsit de putere.

hănie, s. f. — demnitatea unui han; țară cârmuită de un han.

hărăț, s. m. — ostaș însărcinat să înceapă lupta sau să împiedice înaintarea inamicului prin mici încăierări, tiralior; ~i, vb. refl. — a se încăiera, a se hărțui.

hătmănie, s. f. — funcția sau rangul de hatman.

hendichiu, s. n. — șanț de apărare, meterez.

herâ, hieră, here, hiere, — plur. lui hert s. n. — cu sensul de lanț, cătușă; a pune în ~ — a pune în lanțuri pe un arestat.

hiclean, adj. — trădător.

hiiastru, hiastru, s. m. — fiu vitreg.

hitcăi, vb. — a alunga, a fugări.

hânsar, s. m. — soldat care face serviciu într-o trupă auxiliară.

hârtie, s. f. — foaie personală de impunere fiscală; impozitul plătit pe baza acestei foi personale.

horă, s. f— naos.

horbă, s. f — vorbă.

horilcă, holercă, s. f. — rachiu.

horodovii, adj. — de oraș, orășenesc.

hotărî, vb. — a fixa hotarul (între două țări, două proprietăți etc), a hotărnici.

hotnog, s. m.—comandant al unui grup de o sută de oameni, sutaș, bulucbaș.

hramăt, s. n. — zgomot de arme; sau de voci omenești numeroase.

hraniță, s. f. — graniță.

hrof, s. m. —grof.

hui, vb. — a vui.

hunut, s. n. — cnut.

husar, s. m. — călăraș, cavalerist.

I

ia... ia, conj. — sau... sau, fie... fie.

ialoviță, s. f. — vacă mare și grasă; impozit plătit în vaci.

iaspis, s. m. — piatră semiprețioasă, dură și opacă, de diverse culori.

iepaș, s. m. — hoț de cai.

ierbărie, s. f. — depozit, provizie de iarbă (praf) de pușcă.

iernatec, s. n. — adăpost de iarnă, mai ales pentru armată.

igumen, s. m. — egumen.

i(m)brihor, imbrivor, s. m. — intendent al grajdurilor sultanului turcesc, având adesea misiuni politice importante, printre ele mazilirea și instalarea domnilor în țările noastre.

inicer, inecer, s. m.—soldat pedestru din garda împăratului turcesc.

inicercă, s. f. — pușcă de ienicer, lungă și prevăzută cu o baionetă.

iscoadă, s. m. — soldat care merge în recunoaștere; spion.

ispisoc, s. n. — act oficial de recunoaștere sau confirmare a unui privilegiu de proprietate.

ispiti, vb. — a pune (pe cineva) la încercare, a se lăsa ademenit, îndemnat.

ispravnic, s. m. — mandatar, delegat, reprezentant, girant.

isprăvi, vb. — a pune la cale, a aranja, a-și întocmi trebile, a obține.

istov, s. n. — sfârșit, plată la termen a unei dări sau datorii; de ~ - de tot, cu totul.

istovi, vb. refl. — a se sfârși, a muri; tranz. — a plăti la termen darea sau datoria.

iușor, adj. și adv. — ușor.

izbașe, s. m. — secretar al curții domnești și al Divanului de boieri, având drept sarcină purtarea corespondenței oficiale.

izgon, s. n. — grup redus de ostași, folosit la manevre ușoare, pentru a izgoni pe inamic.

iznoavă: de ~, loc. adv. — din nou.

izvod, s. n. — listă, tabel, condică, registru.

izvodi, vb. — a copia.

Î

îmă, înmă, s. f. — mamă.

îmbi, îmbe, umbe, num.—amândoi, amândouă.

îmbunătură, s. f. — făgăduială (de lucruri bune); lingușire.

împărăche, vb. refl. — a se învrăjbi, a se dezbina.

împărăție, s. f. — împărat, rang sau titlu de împărat.

împizmuluit, adj.—învrăjbit.

împonci, vb. refl. — a se dușmăni, a se certa.

împreuna, împreona, vb. refl. — a se întâlni, a avea o întrevedere.

împroșca, vb. — a arunca bombe, gloanțe, lemne, pietre; a bombarda.

încălăra, vb. — a face pe cineva călăreț (din pedestru); refl. — a deveni călăreț (despre un ostaș pedestru).

încăleca, vb. — a porni la război sau la răscoală.

încăși, adv. — încă, chiar.

înclie, vb. — a încleia, a lipi cu clei.

încredința, vb. refl. — a-și jura reciproc credință, a-și da reciproc asigurări, făgăduieli solemne.

încrop, s. n. — apă caldă.

îndărăpta, vb. — a da îndărăt, a se retrage.

îndrepta, vb. refl. — a se justifica, a se dezvinovăți.

îndura, vb refl. — a fi dur, nemilos, a-l răbda inima.

îngloti, vb. — a strânge oaste, a concentra oastea în vederea unei lupte; refl. — a se înmulți, a crește.

însăși-stăpânitoare: reprezintă traducerea cuvântului rusesc samoderjețu (vezi acest cuvânt).

înspăimat, adj. — înspăimântat.

întemeie, vb. refl. — a-și consolida conducerea, poziția; (despre armată) a se întări, a face întărituri.

întemeiet, s. n. — întemeiere.

întreba, vb.: a ~ sfat — a cere sfat.

întuneric, s. n. — mulțime mare (de oameni).

învăiuitură, s. f. — neajuns, necaz, supărare.

învoi, vb. refl. — a face pe voia cuiva, a se înțelege.

J

jac, s. n. —jaf.

jacaș, s. m. —jefuitor.

jălobă, s. f. — suferință; jalbă.

jalovanie, s. f. — dar făcut de domn unui supus pentru un serviciu oarecare, miluire.

jăcui, jecui,vb. — a jefui.

jăriște, s. f. — loc ars, pustiit de foc; vatră.

jicnicer, jitnicer, s. m. — administrator al depozitelor de grâne aparținând domnului sau destinate cetăților turcești mărginașe, rang boieresc.

joimir, s. m. — soldat plătit pentru serviciile sale, mercenar (mai ales polonez).

L

lacumiț, s. m. — guvernator al unei provincii.

ladan, s. n. — un fel de stofă.

lagum, lagun, s. n — șanț subteran pentru pus mine de aruncat în aer; mină.

lâscav, adj. — prietenos, glumeț.

lat, vb.: au ~ - au luat.

laz, s. m. (plur. lazi) — negustor originar din Asia Mică, de pe țărmul Mării Negre, care făcea comerț în țările noastre.

lăduncă, s. f. — bidon.

leafă, s. f. — soldă, plată pentru serviciul militar.

leat, vezi vălet.

leav, s. m. — leah, polonez.

lefe, plur. lui leafă, s. f.: l-au orânduit la ~ - l-au trimis la sediul lefegiilor, spre a i se aplica pedeapsa hotărâtă de domn.

lefeciu, s. m. — lefegiu, soldat plătit, mercenar.

leftu, s. n. — bijuterie, giuvaer, medalion.

legat, adj. — paralizat prin vrăji sau farmece.

levenți, levinci (plur.; singularul neatestat în cronică), s. m. — marinari turci din marina de război, originari din Levant și mai ales din Grecia.

libovnicu, ibovnic, adj. — amabil, prietenos.

limbă, s. f. — informator, spion; a lua sau a prinde ~ - a lua informații, a căpăta știri cu privire la situația, acțiunile etc. inamicului.

lin, s. n. — liniște, calm.

lipcan, lepcan, s. m. — tătar de la Hotin (originar din Lituania); soldat recrutat dintre tătarii de la Hotin.

liuter, s. m. — luteran.

logi, vb. — a lovi.

logofăt, s. m. — boier de rangul întâi — președinte, în lipsa domnului, al Divanului domnesc — care avea în sarcina sa întocmirea actelor oficiale și totodată îndeplinea anumite funcții judecătorești de ordin înalt; șef al cancelariei domnești. Acesta era „marele logofăt" și avea ca subalterni logofeți de gradul al doilea și al treilea.

loitră, s. f. — scară folosită la asaltul cetăților.

lume, s. f. — lumină.

M

madem, s. n. — metal, mină metaliferă (figurat).

majâ, s. f. — căruță de transportat pește.

mansip, mansup, s. n. — slujbă, demnitate.

mascur, s. m. — porc.

maștehă, maștihă, s. f. — mamă vitregă.

mazâl, mazil, s. m. și adj. — domn sau boier scos din funcție; membru al categoriei sociale intermediare între boieri și răzeși (moșneni).

mazâli, vb. — a scoate din funcție un domn sau un boier.

mazilie, s. f. — mazilire.

măcat, s. n. — cuvertură de pat (folosită mai mult ca podoabă).

măraz, s. n. — necaz, supărare.

mărmuri, vb. — a înmărmuri.

mecet, s. n. — geamie, biserică turcească.

med, s. n. — hidromel, băutură făcută din miere fermentată.

medelnicer, s. m. — boier de rang inferior, care avea sarcina să toarne apă pe mâini domnului, când acesta se așeza la masă.

mediiaturi, mediaturi, s. m. plur. (sing. neatestat în cronică) — mediatori.

mestecătură, vezi amestecătură

mestii, s. m. plur. — meși, ciorapi de piele fină colorată, peste care se puneau papucii (aceștia se scoteau la intrarea în casă).

meșterșug, s. n. — meșteșug: ~ui, vb. — a mânui bine, cu meșteșug (o armă, un mijloc oarecare, un argument).

mezil, mezâi, s. n. — poștă (stația și tot ce aparținea serviciului poștal).

mierță, s. f. — măsură de capacitate pentru cereale (egală cu o jumătate de chilă moldovenească, adică 120 ocale).

mijloc, s. n.—mijlocire, intermediu.

mistui, vb. — a (se) ascunde.

mitarnic, adj. — care ia mită, venal.

mâlcom, adj. și adv. — liniștit, domol, încet.

mândrețe, s. f. plur. — mândrie, fudulie.

mâneca, vb. — a se scula foarte devreme, înainte de a se face ziuă.

mânu (artic. mânule), pluralul lui mână.

mârzac, s. m.—nobil tătar, căpetenie tătărească.

mojic, mujic, s. m. — țăran, om de jos.

mojicime, mujicime, s. f. — țărănime.

mortasipie, s. f. — taxă plătită la vânzarea mărfurilor, după măsură sau cu bucata.

moșan, s. m. — băștinaș, localnic.

moșie, s. f. — țară, patrie; a fi de ~ (din) — a fi originar (din).

moștean (plur. moșteni), s. m. — moșan.

mucare, s. f. — un fel de impozit.

muftiu, mufteu, s. m. — șeful religiei mahomedane.

mulaîeli, (plur. artic. de la mula), s. m. — preot turc.

muncă, s. f. — chin, caznă, trudă.

munci, vb. — a chinui, a trudi.

musaip, s. m. — om de încredere al monarhului.

N

nafacă, s. f. — salariu, pensie, întreținere (în general).

năpastă, năpaste (termen fiscal), s. f. — dare excepțională, apăsătoare și nedreaptă, impusă țăranilor, învinuire nedreaptă; pacoste.

năselnic, adj. — violent, brutal, crud.

nătreț, s. n. — nutreț.

năvod, s. n.: au făcut ~ de oameni — au trimis grupuri de oameni (să caute pe fugari).

nebun, adj. — care nu e bun.

negrijit, adj. — nepregătit.

nemesnic, s. m. — locțiitor.

nepărăsit, adv.—neîncetat, continuu.

nepriceștuit, adj. —neîmpărtășit, fără împărtășanie (înainte de moarte).

nescai, nescarivai, neșticavai, pron. nehot. — niscaiva.

nestătător, adj. — nestatornic.

netocmai, adv. — necum, darămite.

nevoitor, adj. — care se ostenește pentru ceva sau cineva, care își dă osteneală.

ni... ni, conj. — când... când.

nicăiuri, necăiuri, adv. —nicăieri.

nime, nimi, pron. nehot. negativ — nimeni.

noajă, s. f. — haită (de fiare).

nohai, s. m. (plur.) — trib tătăresc, originar din regiunea Donului.

O

oarece, adv. — puțin, puțintel, întrucâtva.

obadă, s. f. — cătușă de lemn cu care se legau, la glezne, picioarele robilor, prizonierilor, arestaților; a pune (a da) în obedzi pe cineva — a pune (cuiva) cătușele.

oblici, vb.—a simți, a afla, a descoperi.

oboroc, s. n. — tain, lucruri de mâncare (date oaspeților acasă).

obuz, oboz, s. n. — tabără militară (în vreme de război), lagăr.

ocaz, vezi ucaz.

ocină, s. f.—pământ moștenit din generație în generație sau stăpânit din moși-strămoși.

ocop, s. n. — șanț de apărare (pe câmpul de luptă).

oficer, s. m. — ofițer.

olac, s. n. — curier, poștă; cal de ~ — cal de poștă (de obicei rechiziționat); de ~, loc. adv. — repede, grabnic, în grabă; a umbla de ~ — a umbla foarte repede; a răpedzi de ~ - a trimite în grabă mare.

olat, s. n. — ținutul din jurul unei cetăți, al unui târg, regiune.

olecăi, vb. refl. — a se văita.

oltar, s. n. — altar.

om, s. m. cu sens colectiv: atâta ~ — atâta mulțime de oameni.

omenesc, adj. — care aparține oamenilor de rând, țăranilor, opus lui boieresc și domnesc; sate omenești.

omilenic, adj. — milos, binevoitor, omenos.

orânduială, s. f. — dare, impozit.

ordă, orde, ordie, urdie, s. f. — armată (turcească sau tătărească).

ort, s. m. — monedă de valoare mică (un sfert dintr-un piastru, adică zece parale).

osebi, adv. — aparte, separat; în loc. adv. ~ de — afară de, pe lângă; cf. mai sus deusebii.

oști, vb. refl. — a se lupta, a purta război.

oștire s. f. — război; a ave ~ - a fi în război (cu cineva); a face ~ - a face război.

otac, s. n. — lagăr, tabără.

oturac, s. n. — popas (mai îndelungat) .

P

paharnic, s. m. —boier de Divan, care, la mese mari, turna vin în primul pahar al domnului, după ce mai întâi gusta el însuși vinul. Acesta era „marele paharnic". In subordinea lui se găseau, având aceeași slujbă, paharnici de gradul al doilea și al treilea.

palancă, pălancă, s. f. — întăritură din trunchiuri de copaci sau din pari înfipți în pământ.

palmă, s. f.: a-și da palme cu cineva — a se lupta, a se război, a se bate (în luptă).

pas, vb: ~ să ți-o plătească — du-te să ți-o plătească.

paște, vb.: ș-au păscut prilejul — au pândit prilejul.

pară, în loc. adv. — pănă (până).

părcan, s. n. (plur. părcane) — întăritură făcută din pari și scânduri.

părincu, s. n. — păring, mei.

păscui, vb. — a serba Paștele.

pășie, s. f. — demnitatea unui pașă; provincie guvernată de un pașă.

pătașcă, s. f. — targă.

pătimaș, s. m. — om care suferă; ~ de rău — cel care suferă (pe nedrept), care este lovit în interesele lui.

pecete, s. f. — hârtie pecetluită în care se arată ce impozit are de plătit fiecare contribuabil.

pecetluit, s. n. — (plur. -uri) — pecete.

pecetluțe, s. f. (apare numai plur. pecetluțele) — pecete.

pelivan, peilivan, s. m.—saltimbanc, acrobat.

pelivănie, s. f. — reprezentație dată de pelivani.

pementean, s. m. (plur. pementeni) — pământean.

perifan, adj. — vestit, celebru.

pilă, s. f. — chilă.

pisar coronie, s. m. — secretar al coroanei, al regelui (la poloni).

pistreală, s. f. (plur. pistrele) — distanță egală cu o aruncătură de săgeată.

pitrop, vezi epitrop.

pizmătar, s. m. și adj. — pizmaș.

pâine, pâne, s. f. — grâne, cereale.

pârcălab, s. m. — căpitan de ținut.

pârcălăbie, s. f. — slujba unui pârcălab.

plâhie, s. f. — plavie, lemne și crengi, amestecate cu pământ, care plutesc pe o apă curgătoare.

plean, s. n. — pradă de război.

poală (plur. poale), vezi aprinde.

poate-fi, loc. adv. — poate.

pobedi, vb. — a birui, a învinge.

podan, adj. — supus; clăcaș.

podghiaz, poghiaz, s. n.—incursiune (în țară străină), de obicei cu scopul de a prăda.

podvoadă, s. f. (plur. podvodzi) — încărcătură, transport cu carul, făcut de țărani, în mod gratuit, pentru domn, pentru boieri, pentru oastea turcească.

pofală, pohvală, s. f. (plur. pofăli) — strălucire, fast, pompă.

pogonărit, s. n. — impozit pe vii.

pohod, s. n. — marș.

pohvală, vezi pofală.

poiede, s. f. — mulțime mare de oameni sau de animale.

pol, adj. invar. — jumătate.

polc, s. n. — regiment.

polcovnîr, s. m. — colonel.

polimarî, s. n. — cerdac, balcon.

politici, vb. — a aranja treburile, a pune la cale.

politie, s. f. — atitudine, purtare cuviincioasă.

pomăzanic, s. m. — (domn al țării) uns al lui Dumnezeu.

pont, s. n. — punct, articol sau dispoziție într-un tratat, într-o învoială etc.; fapt, pasaj, amănunt.

popreală, s. f. — arest (la domiciliu), detenți".ne.

porocînic, pomelnic, porușnic, s. m. — locotenent.

postelnic, s. m. — boier de rang mare, care îndeplinea funcția de mareșal al curții domnești.

postrig, s. n. — origine sau proveniență socială, rang.

potronic, s. m.—monedă de origine poloneză, cu valoare variabilă: 10 bani, 6 bani, 5 parale.

povodnicu, s. m. — cai purtat de căpăstru.

pozvol, s. n. — permisiune, voie: a da ~ - a permite.

pozvoli, vb. — a permite: l-au ~t să... — i-au permis să...

pozvosi, vb. — a sprijini, a ajuta.

prag, s. n.: ~urile Niprului — cataractă.

prepune, vb. — a bănui.

prepus, s. n. — bănuială.

price, s. f. — ceartă, discuție vie; a da cu ~a — a face caz de ceva; a sta cu ~a — a se împotrivi.

prici, vb. refl. — a se certa.

pricistui, vb. refl. —a se împărtăși.

prințip, prințep, s. m. — principe, prinț.

pripeleac, prepeleac, s. n. — scară întrebuințală la asaltul unei cetăți, constând dintr-un stâlp în care se înfigeau de o parte și de alta cuie lungi de lemn; stâlp lung și gros, fixat în pământ, cu brațe (ramuri) din loc în loc, de care se spânzurau cei condamnați la moarte.

prisăcărit, s. n. — impozit pe stupi.

prisne, adj.: ~ de argint — pur, neamestecat.

privantu, privant, s. n. — provizii pentru armată.

probozi, vb. — a certa aspru, a ocărî.

proci (cuvânt slav): i ~ - și așa mai departe.

prost, adj. — simplu.

protivi, vb. refl. — a se potrivi cuiva, a se lăsa influențat de el.

puhă, s. f. — bici mare.

puiurdi, vezi buiurdi.

pușcă, s. f. — tun; ~ de apă — tulumbă, furtun.

putincios, adj. — puternic, capabil.

R

rachieriță, s. f. — fabricantă sau negustoriță de rachiu.

raft, s. f. (plur. rafturi) — harnașament de lux al calului de călărie.

râie, s. f. — ținut sau oraș întărit, aflat sub stăpânire turcească și locuit de nemahomedani.

rădica, vb. (despre impozite) — a desființa (în total sau în parte).

rădicătură, s. f.—înlesnire, ușurare, scutire (în materie de impozite).

rădvan, s. n. — trăsură mare de lux închisă sau acoperită.

rămas, adj.: a da ~ (pe cineva) — a declara vinovat, a condamna (la judecată); carte de ~ - hotărâre judecătorească de condamnare.

răntuna, vb. — a răsturna, a da la o parte rostogolind.

răsări, vb. refl.—a se pierde (despre lucruri), a se rătăci.

răschira, rășchira, vb. — a răsfira, a împrăștia.

răspunde(n)ție, corăspundenție, s.f. — corespondență.

răsură, s. f. — impozit suplimentar folosit pentru plata slujbașilor.

rătui, vb. — a scăpa pe cineva dintr-o situație grea.

răvaș, s. n. — scrisoare, petiție.

răzădent, s. m. — locțiitor.

râzboli, vb. refl. — a se îmbolnăvi.

răzbun, s. n. — liniște, pace; a da ~ - a da pace.

recipospolită, recepospolită, s. f. — curtea sau suita regelui polon, consiliul suprem al statului polonez.

reîmentar, râ(î)mentar, rementariu, rămentar, s. m. — comandant de regiment, colonel (la poloni).

rocmisîru, rohmistru, s. m. —căpitan de cavalerie (la poloni ș.a.)

rumse, rumseră, rumtu etc. — rupse, rupseră, rupt etc.

rumtă, ruptă, s. f. — impozit personal al cărui cuantum varia după criterii mai mult ori mai puțin subiective.

rusfeturi, s. n. plur. (sing. rusfet neatestat în cronică) — corp de ostași; corporație, breaslă.

S

sacăluș, s. n. — un fel de tun mic.

saivan, s. n. — cort deschis.

salt, adj. invar., adv. — singur, fără trupe, fără însoțitori; numai.

samiș, adj. — atent, exigent în chestiuni bănești.

samoderjâvie, s. f. — conducere, putere autocrată.

samoderjețu, s. m. — autocrat.

sarage, s. m. (plur. saragele) — soldat neregulat (la turci și la români).

saraiu, s. n. — palatul sultanului sau al unui înalt demnitar turc.

sarascherlâc, s. n.—comandamentul unei armate turcești.

sarascheru, s. m. — comandant suprem al unei armate turcești; ministru de război la turci.

satârele, s. f. plur. (sing. satară neatestat în cronică) — impozit pus samovolnic o singură dată.

sacrii, săcrei, s. n. plur. — lăzi, cutii.

săim, seim, s. n. — adunare constituită, dietă, parlament (la poloni ș. a.).

sălihtar, vezi silehtar.

săliște, s. f. — teritoriul unui fost sat, vatra satului.

săninat, adj. — serenisim (titlu de onoare al principilor, acordat de Petru I lui Dimitrie Cantemir).

sârdar, serdar, s. m. — rang boieresc militar (comandant al trupelor care apărau granița Moldovei dinspre tătari).

scaon, scaun, s. n. — tronul domnesc.

scăpat, adj. — scăpătat, sărăcit.

schimi-agă, s. m. — reprezentant al Porții otomane având sarcina să instaleze pe domnul nou numit.

schivernisală, s. f. — chiverniseală.

schivernisi, vb. — a chivernisi.

sconcenie, s. f.: i-au vinit ~ - s-a sfârșit, a murit.

scopos, s. n. —intenție, tratament, mod de a se purta.

scutelnic, adj. — scutit de anumite impozite către stat în favoarea boierului, stăpân al scutelnicului respectiv.

seimeni, să(i)meni, si(i)meni, s. m. plur. (sing. neatestat în cronică) — corp de ostași mercenari, care alcătuiau garda curții domnești.

sfed, vezi șved.

sfete(i), sfetâi, sfeti(i), — cuvânt slav, sinonim cu sfânt (apare numai înaintea numelor de sfinți).

sigeată, s. f. —săgeată.

silehtar, sălih(u)tar, s. m. — mareșalul curții (la turci).

simăț (femin. simață), adj.—semeț.

simcelat, adj. — ascuțit.

sin, vezi sân.

sindighistru, s. m. — soldat (în armata turcească).

sinețe, s. f. și n. plur. (sing. atestat sub forma sânețu) — pușcă cu cremene.

singeac, s. n. — steag (una dintre insignele puterii domnești).

sirgui, vb. — a sili, a constrânge.

sirmă, s. f. — (plur. sirme) — fireturi (ca podoabă a îmbrăcămintei militarilor și a harnașamentului cailor).

sirme, s. f. — avere, proprietate.

sâială, s. f. — sfială.

sân, sin, s. m.—fiu (apare totdeauna între două nume personale).

sleit, adj. (drugi de aur sleiți) — topit și după aceea turnat.

slim, s. n. — adunare obștească la tătari; dezbatere, discuție.

sliz, s. m.—obiect de îmbrăcăminte.

slobodzăe, s. f. — sat înființat cu oameni aduși din alte părți și scutiți, în total sau în parte, de plata impozitelor; cărți de slobodzâi — autorizații date de domn pentru întemeierea sloboziilor.

slujitor, s. m. — soldat.

slujitoresc, adj. — de soldat, milităresc.

sminteală, s. f. — pagubă, daună, tulburare, stinghereală.

sminti, vb. — a scoate, a mișca din loc; a face rău, a provoca pagubă, a dăuna cuiva.

sobol, s. m. — samur, blană de samur.

socoti, vb. — a ține seamă de, a lua în considerație.

soltar, s. n. (atestat numai la plur.) — variantă, necunoscută din alte texte, a lui cioltar — pătură de postav sau de alt material, împodobită cu diverse cusături, care se punea pe spinarea calului sub șa; valtrap.

sorbitoriu, adj. —setos (de sânge).

sotnic, s. m. — căpitan de cazaci, comandant al unui grup de o sută de oameni, sutaș, hotnog.

soțăe, s. f. — tovarăș.

spahii, spafii, s. m. plur. (sing. neatestat în cronică) — cavalerist turc.

sparge, vb. — a risipi, a împrăștia.

spătar, s. m. — boier care purta spata (sabia) domnului, în urma acestuia, la ceremonii.

spătari, vb. — a îndeplini funcția de spătar.

spijâ, s. f. — tuci, fontă.

spârcui, vb. — a risipi, a împrăștia.

spogârniceală, s. f. — cataramă.

sprejini, sprejâni, vb. — a sprijini; a rezista, a ține piept dușmanului.

sprintin, adj.: oaste ~ă — oaste ușor înarmată.

sta, vb. —a stărui.

stare, s. f.: din singură ~a locului — din natura însăși a locului.

stâroste, s. m. — căpitan sau comandant al unui oraș, al unui ținut.

stărostie, stărosteie, s. f. — căpitănia unui oraș sau a unui ținut.

steag, s. n. — unitate militară care avea un steag al ei și corespundea, aproximativ, unei companii sau unui escadron de astăzi; banii ~ului — impozit cu care se acopereau cheltuielile prilejuite de instalarea în scaun a domnului (acesta primea de la sultan steagul de învestitură).

stolit, adj. — (despre soldați) așezat în ordine de bătaie.

stoliță, s. f. — capitală (în Rusia).

stolnic, s. m. — boier care avea drept sarcină supravegherea bucătăriei domnești și servea la masa domnului în zilele de sărbătoare.

strajnic corunnii, s. m. — administrator al coroanei, al regelui (la poloni).

strămurare, s. f. — nuia sau băț ascuțit la vârf cu care se îndeamnă vitele la tras plugul, carul etc.

streina, vb. refl. — a se înstrăina.

streleți, s. m. plur. (sing. neatestat în cronică) — vânători militari, arcași.

strânsoare, s. f. — constrângere, apăsare, necaz, supărare, nevoie, tortură.

subași, s. m. plur. (sing. neatestat în cronică) — agenți de poliție, polițiști turci.

sucman, s. n. — suman.

suleiman, s. n. — dresuri pentru față.

sulemenit, adj.: pace ~ă — pace nesinceră.

sulger, s. m. — boier care îngrijea de aprovizionarea cu carne a curții și a armatei.

sulgerie, s. f. — funcția unui sulger.

supăr, s. n. — supărare.

supăra, vb. tranz. refl. intranz. — a chinui, a trudi, a căzni; — a se sătura, a se plictisi, a-i fi lehamite.

supune, vb. — a pune dedesubt, a ascunde.

surguci, s. n. — podoabă a căciulii, ișlicului sau gugiumanului domnului făcută din pene rare bătute cu pietre scumpe.

surlă, s. f. — un fel de fluier având la unul din capete o deschizătură conică largă.

sveti, svetii, vezi sfete.

Ș

șahmarand, s. n. — stofă țesută cu aur și argint, brocart.

șalvir, s. m. —înșelător, mincinos; ~ cu doaă fețe — talger cu două fețe.

șarvane, s. f. (atestat în cronică numai la plural: șarvanele) — haină pe care o purtau mai ales aprozii și copiii de casă ai domnitorului.

șeică, șăică, s. f. — luntre.

șendilit, adj. — șindrilit.

șenlicu, s. n. — manifestație publică de bucurie, cu salve de puști și de tunuri.

șerim, șirim, s. m. — funcție sau rang la tătari.

șfed vezi şved

şfert, cifert, cîvert, s. n. — impozit plătit trimestrial, a patra parte din impozit.

șigaci, adj. — glumeț, șăgalnic.

șipuri, vb. refl. — a se furișa, a se strecura.

șl(e)ah, șle(a)v, s. n. — drum bătut de care și de oameni; drumul pe care mergeau de obicei armatele.

șleahtă, s. f. — nobilime (la polonezi și la ruși).

șlic, s. n. — căciulă de blană de samur, purtată de domn și de soția lui, iar mai târziu și de boieri.

șpagă, s. f. — sabie.

șved, șfed, sfed, cifed s. m. —suedez.

șvedzescu, sfedzescu, adj. — suedez.

T

tăbie, s. f. — întăritură, redută.

taină, s. f. — loc ascuns, cameră secretă.

talhâș u,s.n. — raport întocmit de vizir pentru numirea sau înlocuirea unui domn.

tambură, s. f. —un fel de mandolină.

tăfți, s. f. plur. (sing. taftă, neatestat în cronică) — mătase fină și moale.

tălhăret, s. m. — bandă de tâlhari.

tălpiz, adj. — viclean, intrigant.

tălpiz(l)âc, s. n. —viclenie, intrigă.

teferide, s. f. — petrecere, distracție.

temiială, s. f. — temei, început, cauză.

teptil, adv. — schimbat de haine spre a nu fi recunoscut, travestit.

terdzâman, tărziman, s. m. — dragoman, interpret la Poartă (și la misiunile diplomatice străine din Constantinopol).

testament, s. n. —dispoziție privitoare la cler, dată de domn în înțelegere cu capul bisericii.

ticăit, adj. — ticălos, mizerabil.

tij(¥), adv. — de asemenea, la fel.

tinde, vb. — a întinde.

tîtluș, titu, s. n. — titlu.

titor, s. m. — ctitor.

tâlni, vb. — a întâlni.

tocmi, vb. tranz. — a repara, a restaura; a cădea de acord, a se înțelege.

tretii, treti (cuvânt slav. redat adesea prin cifra 3) — al treilea; ~ logofăt — logofăt de rangul al III-lea.

trezvi, vb. refl. — a se trezi.

trâmbicer, s. m. — trâmbițaș.

tui, s. n. — steag făcut din (sau împodobit cu) cozi de cal alb, semn al puterii celui care îl primea.

tultu, tult, s. m. — monedă cu valoare variabilă (între 22 1/2 și 10 parale). tuneric, s. n. — întuneric.

tvorebnic, s. m. — curtean, boier, nobil.

Ţ

ţară, s. f. — popor, oameni, lume, ţăranii (în opoziţie cu boierii).

ţărămonie, s. f. — ceremonie.

ţărănie, s. f. — ţărănime (opus lui boierie — boierime).

ţărmuros, adj. — cu maluri abrupte.

ţigănărit, s. n. — impozit pe ţiganii robi.

U

ucaz, ocaz, s. n. — ordin, decret.

ucis, s. n. — omor, ucidere.

ughiu, s. m. — (prescurtat ug) galben unguresc, monedă de aur.

uliţă, s. f.: a da pe ~ - a da în vileag, a purta pe străzi (pe cineva drept pedeapsă).

umbe, vezi îmbi.

umblătoare, s. f. — latrină.

unu, una, num.: a fi tot ~ - a fi uniţi.

urdie, vezi ordă.

urşinic, s. n. — stofă scumpă de mătase.

uşer, s. m. — un fel de slujbaş al curţii domneşti, cu rang boieresc. La Grigore Ureche găsim următorul pasaj, care ne înlesneşte înţelegerea sensului acestui cuvânt: "uşer mare, purtător de grijă tuturor solilor şi tălmaci striinilor la giudeţ".

V

va — vrea.

val, s. n.: era pre în ~ - era prea tulburat, prea agitat, prea frământat; a da ~ - a năvăli, a ataca vijelios.

vartă, s. f. (plur. vărţi) — pază, strajă, locul unde stă straja.

vârvar, s. m. — om rău, brutal.

văcăret, s. n. — impozit pe vite.

vădrărit, s. n. — impozit pe vii.

văduoiu, văduvoiu, s. m. — văduv.

valet, vele(a)t, (v)leat, s. n. — an (când e vorba de date cronologice).

văs'că, loc. adv. — pesemne, se pare, doar.

vătăman, s. m. — ajutorul vornicului la încasarea dărilor.

vâznosi, vb. refl. — a se îngâmfa, a se fuduli.

vechi, vb. — a învechi.

vecin, s. m. — iobag, rumân.

vedeală: în ~, loc. adv. — vizibil, pe faţă.

vedi, vb. refl. — a ieşi la iveală, a se da pe faţă.

veghea, vb.: a ~ voia cuiva — a favoriza pe cineva, a-i ţine partea.

vel, ca determinare pe lângă boier şi pe lângă anumite titluri boiereşti, cu sensul de mare; (stă uneori şi după cuvântul pe care-l determină: boier-vel, boierie-vel); -agă; -armaş; -ban; -căpitan; -clucer; -comis; -jicnicer; -logofăt; -medelnicer; -paharnic; -postelnic; -spătar; -stolnic; -uşer; -visternic; -vornic.

venitic, s. m. — veneţian.

vicol, s. n. — viscol.

vistiernic, visternic, s. m. — boier de divan, care administra veniturile băneşti ale domnului şi ale ţării;

visteniicie, s. f. — slujba vistiernicului.

viţ(î), — veţi, pers. a II-a plur. indic. prezent de la auxiliarul a vrea.

vârtej, s. n. — un fel de macara, scripete.

voievoda, s. m. — guvernator de provincie (în Polonia); domn (în ţările româneşti).

volnic, adj. — liber, independent.

volnicie, s. f. — libertate, independenţă.

vornic, s. m. — boier de rangul întâi. Erau doi mari vornici, unul al Ţării de Jos, altul al Ţării de Sus; locţiitori judecătoreşti (la început şi militari) ai domnului.

vornicel s. m. — subaltern al marelui vornic.

Z

zacingui, vb.—a strânge, a aduna.

zacuţii, s. f. plur. (sing. neatestat în cronică) — posturi de pază, străji.

zahără, s. f. — provizii, hrană pentru oamenii şi animalele unei armate în vreme de război.

zaman, s. n. (a-i veni cuiva ~ui) — prilej, ocazie.

zamcă, s. f. — întăritură, fortăreaţă.

zapcii, vb. — a executa (pe contribuabili), a încasa dările scadente.

zapciilâc, zapceitură, s. n.— execuţie, împlinire a dărilor.

zapciu, s. m. — cel ce execută un ordin (militar, fiscal etc); a sta ~ — a supraveghea (şi totodată a zori) executarea ordinului.

zapis, s. n. — act, înscris.

zapt, s. n. — stăpânire, posesie; a face ~ (ceva) — a lua (ceva) în stăpânire.

zasluga, s. f. — răsplată bănească.

zavistnic, zavisnic, adj. — invidios, răutăcios.

zăhăi, vb. — a necăji.

zămculiţă, formă diminutivă a lui zamcă.

zăticni, vb. — a tulbura, a stingheri, a sâcâi.

zeefet, s. n. — ospăţ, chef.

zlobiv, adj. — rău, răutăcios.

zlot, s. m. — monedă cu valoare variabilă (în pasajul respectiv, mai puţin de un leu).

zlotaş, s. m. — slujbaş care încasa dările.

zlotărie, s. f. —încasarea dărilor.

zorbă, s. f. — răscoală, revoltă.

zorbalâc, s. n. — răscoală, revoltă.

zvoncic, s. n. — zorba.