Lepădatul

Jump to navigation Jump to search
Lepădatul
de Cezar Bolliac


Ce! ăsta-ți e morala și asta-i a ta lege,
Să blestemi pe aceia ce zici c-ai ajutat?
Prin facerea de bine, doctrina-ți va să lege
Etern într-o sclavie pe cel ce-a apucat?

Virtute este asta? E facere de bine
Să chemi un om din cale, zicînd că-l folosești,
Ș-apoi să-i ceri viața, să n-aibă trai de tine,
Etern în toată lumea s-ai drept să-l ocărăști?

Și daca tu, de sine-ți, împins d-a ta credință,
Plătești o datorie cînd știi că ești dator,
Oari poți tu pentru asta, în bună conștiință,
Să tragi în judecată pe cei ce-și uit p-a lor?

Virtutea este-o taină ce rar se dezvălește;
E chiar instinct ce naște cu omul virtuos;
îndeamn-a face bine, răsplată nu priimește
Ș-acel ce-și spune fapta etern e vițios.

Nemernic! Mai nemernic decît acel ce simte
Un preț, o răsplătire în conștiința sa,
Ți-alergi bătrîna limbă, și care etern minte,
Ca fierea strînsă-n tine, în alții a vărsa.

Pierdut nu este-acela ce încă este-n sine,
Nici este slug-acela ce-ncepe cum tu zici;
Acela este slugă, ce minte c.a și tine,
Ce cugetul și-l vinde și linge cum tu lingi.

Ori care e păcatul ce-ți face-acum mustrare?
Zi, care este culpa ce-acuma te-a turbat?
E cugetul tău însuși ce-ațîț-a ta turbare;
E chiar Cristos acela de care-ești lepădat.

Din cîți cu-a tale lacrimi ce ai etern gătite,
Păgîne, spune unu pe care-ai cunoscut,
Care-a crezut, sperjure, viclenile-ți cuvinte;
Și care, pînă-n urmă, n-a fost și el vîndut?

Vînzările adună-ți, o, Iudă lepădate!
Se văd, pe frunte-ți, iată, aci s-au înfierat
În sarbădele pete de fulgere-mplîntate.
Rabdă, de poți, oglinda ce-ți strigă: Șelerat!

Asta e bunu-ți nume: vînzător! Tu îl știai
De cînd cu negrii idoli, cu care ai tratat
Vînzarea țării, Iudo! a țării ce tu n-ai;
Dar lumea te cunoaște, și d-aia ai turbat.

Strigoi ce după moarte sugrumi p-ăi de iubeai!
Daca era pierzare în locul ce îmbeli,
De ce mugeai în somnu-ți și te încolăceai
Strigînd: aci e raiu! Voiai să ne înșeli?

Tartuf! Viclean călugăr! Ce-ngîni evanghelismul
Nu; nu ți-e timpul ăsta; te du d-unde-ai venit;
Pe buza-ți infernală, ce spurci cristianismul?
Te-afundă-n întunerec, de unde ai ieșit!

Apostat! Spune-odată, ce ți-ai făcut credința?
De ce te-ascunzi de lume? Ce! boala-ți n-are leac
Căci ai trădat misterul; căci ți-ai mîncat credința,
Te-ai prefăcut, atee, din șoarec liliac.

Te du, profită încă, mai speculă ș-acuma,
Prilej mai iată ș-altul ca să apuci un os,
Deschide-ți ochii însă; din el exală ciuma,
Și d-o mînca și puii-ți| să duc la iad prinos.

O, cît oi să rîz iară aflînd de pe la lume
C-acel cui lingi piciorul, te lupți într-al său nume,
Furiș te simte-n somnu-i că, tremurînd de frică,
Răpezi și-n gîtu-i noaptea o gheară de pisică!

Cu mult este mai nobil un dobitoc sălbatic,
Ce naște în pădure cu-al răului instinct,
Decît un om nemernic ce-n adunare pacinic
Tîrîndu-se tot mușcă, ca cel mai prost insect.

Un om fără iubire, ce nu știe ce crede,
Ce astăzi să închină l-acel ce ieri huli,
De viață nu e vrednic; dar nici acel ce-l pierde,
Onoare așa mare nu poate dobîndi.

Un vierme e în tine, sperjur d-a treia oară!
Îți roade-acum rărunchii c-ai vrut să-ți faci comoară,
Vînzînd pe vinovații ce știi că n-au putere
Ca să-ți răspunză, gîdeo, l-a ta nelegiuire.

Acei ce vezi în somnu-ți că vin să te sugrume,
Sunt draci, ai tăi tovarăși, ce zbier, îți fac sermon[1]
Voind să-ți ia suflarea într-al Satanii nume,
Și daca n-o pot face e cauza, demon,

C-a ta spurcată gură a dat o sărutare
Acelor bărbați vrednici, ce-acum te-au oropsit;
Și sufletu-ți să iasă, în neagra sa turbare,
Pă gură-ți nu cutează, căci este-afurisit.

Iar soarele ce vine de draci ca să te scape,
Este Cristos, sărmane, cultul cel sfînt, ceresc:
Lăsați-l pre el, zice, de ce-l siliți să crape;
Nu știe ce-i se face! Și dracii se-ngrozesc.

Note[modifică]

  1. sermon (fr.) – dojană.