La ospățul Dunării
Când Dunărea a împlinit
A zecea mia mie,
Să dea o cină, sa gândit,
În vechea ei crăie.
Stăpâna porților-de-fier
Întins-a lungă masă,
Sub bolta vecinicului cer,
Ce nicăieri n-apasă.
Iar ca lumini la masa ei
A pus șapte planete,
Și aștri mari și mititei
Cu aurite plete,
Și blânda lună, zâmbitoare
În argintia-i pară,
Și ursa mică, ursa mare
Și steaua cea polară.
Și masa ce-a întins sub cer
E cât e România:
Drept de la turnul-lui-Sever
Și până la Chilia.
Și oaspeți vin din munți de sus,
Și vin și din câmpie,
Din miază-zi și din apus.
Prin cei de săminție
E Nistru, prinț de miază-noapte;
Cu el băieți și fete,
Ca Bâcu, Cerna, fructe coapte
Și grâu aduc în spete.
Basarabeanca Bolna iară
Cu Nistru vine-n cale;
Pe cap cu spice de secară,
Cu flori de prun în poale.
Siretu și cu Prutu, iată
Pornit-au împreună;
La masa Dunării s-arată
Cu plină voie-bună.
Iar cu Siretu cel zglobiu,
Sosește de la munte
Buzău, aprig și șerpiu,
Cu chilimbar pe frunte.
Iat-Oltu, frângător de munți,
Cu fratele-i mai mic
Oltețu, cure rupe punți
Și Lotru, alt voinic;
Tustrei împodobiți frumos
Cu brad și flori de strugur
Și cu stejar bătrân, stufos,
Cu salcie în mugur.
Iat-Jiu, fiul codrilor,
Cu-ntunecosul Motru
În munți stâncoși poruncitor,
Și harnicul Gilotru,
Și Argeșu, vânjos muntean,
Stăpân pe Poenari,
Cu flori de aur la mintean
Și frunze de stejari.
Și Brateșu cel făr-de-astâmpăr
La masă a venit.
Cu scoici și coji de rac în păr
Glumeț împodobit:
Dar n-au sosit numai feciorii,
Ci multe și fecioare,
Pe sânuri fragede cu flori,
La mândra sărbătoare.
Prin ele toate mai aleasă,
Frumoasă peste seamă,
E a crăieselor crăiasă,
Ce Tisa mi se cheamă;
Doi limpezi ochi ca două stele,
Un fagur dulcea-i gură,
Iar haina-i e de viorele
Și toată-i o răsură.
Cu dânsa vin curteni vestiți,
Ce poartă mare nume,
Din depărtări spre ea porniți,
În haine ca de spume:
Sunt Crișii, frații sprintenei,
Alb unul, negru alt,
Iar cel al treilea din ei
Mult repede și nalt;
Și Someșu din Maramureș
În mână cu-n caval,
Și harnicul, bărbatul Mureș,
Ce vine din Ardeal,
Și Timișu, un bănățean,
Ce merge mai napoi;
El poartă-n spate un sucman
Și-mână albe oi.
Și vine Prahova cea vie
Cu aur în cosiță,
Crescută-n munți și la câmpie
La gât cu foi de viță,
Aleargă iute năzdrăvana
Sărind voios prin stânci;
De ea alăturea Doftana
Scoboară văi adânci.
Moldova, apriga zvârlugă,
Ce-n fluier de cioban
Tot ciobănește îmi, îndrugă,
Cu fân pe la colan,
Cu frunze tinere de fagi,
De aur praf în păr,
În mână cu mănunchi de fragi,
Pe sân cu flori de măr,
S-avântă-n lungi văi de pășune,
Ori căi de bolovani,
Pe-un car săltat cu repejune
De opt boi păusani.
Și vine încă tot la masă
Și Bistrița drăguță.
De mii și mii de păstrăvi trasă
E mândra ei căruță.
Iar după densa plută vin
Cu piei de urs, de lupi,
Cu căprioare, buți de vin,
Cu lână și cu stupi.
Și Dâmbovița, cosânzeana,
Ce poartă drag la sân,
O iconiță cu Ileana
Și sfântul Constantin.
Suceava, sprintena copilă,
A dulcei Bucovine,
Rupând colinele în silă,
Voioasă iată vine
Împodobită drăgălaș
Cu foi de păpușoiu;
Fa poartă n mână fluieraș
Și-o spată de războiu.
Și vine Ialomița blândă,
Cu pielița bălaie,
Într-o rochiță mult plăpândă
De lână de țigae;
Și ea la piept icoană are
Pe care-i zugrăvită,
Cu turnuri mari, cu zidul tare,
Târgoviștea vestită.
Iar Dunărea la oaspeți cată
Cu dor și bucurie.
Măreț regina îmbrăcată,
Cu multă bogăție,
Caci minunate flori de toate
Ea poartă în cosițe;
La sânul ei sunt atârnate
Atâtea iconițe,
Ce-nchipuesc cetăți bătrâne
Ca Giurgiu și Vidin,
Ca Hârșova cu multe stâne,
Nicopol si Hotin,
Cetatea Neamțu și Soroca
Ce-au frânt dușmani ca spuza,
Și Acherman, Rusciuc, Napoca
Și Sarmisegetuza.
Pe mantia cea mândră, lungă
De sus și până-n poale
Bătută-n aur e o dungă.
Pe brațele ei goale
Ca niște stele strălucesc
Brățări de ochi de sare.
pe rochia-i se zugrăvesc
Trecutele popoare:
Vezi colea un Sarmat pe cal
Mai colo un Roman,
Ori pe viteazul Decebal,
Ici podul lui Traian.
«Bine-ați venit la masa mea
Regina blând grăiește.
La toți cu drag se uită ea,
Cu drag la toți zâmbește.
«Poftitu-v-am și cântăreți
Cu viersul de aramă
«Știuți în lume de isteți.
Balcan unul se cheamă,
«Pe celalalt îl știți cu toți,
E falnicul Carpat.
«Mulți dintre voi sunteți nepoți
Acestui craiu bogat.
«Carpate! tu ești între-ai tăi...
Ian... zi-ne o cântare!»
Cimpoiu-și umilă mai întâi,
Se scoală în picioare,
Și durluind el ca vr-o clipă
Tot sufletul își lasă
Lin pe-a gândirilor aripă
Și cântă-așa la masă:
«Frunză verde, verde, verde...
«Cât oi fi, cât nu m-oi pierde,
«Vrere-ar bunul Dumnezeu
«Să-mplinească dorul meu!
«Să văd aste mândre fete,
«Ce drag poartă flori în plete
«Și au fețe rumioare
«Și au sânuri rotunjoare —
«Și pe iști voinici băieți
«La un loc împărecheți.
«Căci amară-i despărțirea....
«Și ce sfântă e iubirea
«Între cei, care simțesc
«La un fel și se vroiesc!
«Frunză verde, verde, verde...
«Cât oi fi, cât nu m-oi pierde,
«Vrere-ar Domnul Dumnezeu
«Să-mplinească dorul meu!»
Și răsăritul tot tresare
Carpatu când sfârșește;
Cântarea-i zboară cătră mare....
Iar Dunărea vorbește:
«Ce cântec drag ai zis, Carpate!
E sfântă vorba ta,
«Și ca și dorurile-ți toate,
Ca mâni se va-ntrupa.
«Balcane, iată ești la rând,
Deci, curgă-ți viers din gură.»
El se ridică, stă pe gând,
Mai trage pe tambură,
Se uită cald la cei de față
Și vrerea le pricepe.
Cu glas adânc și plin de viață
Cântarea își începe:
«Măreață e întinsa mare...
«Comori nenumărate are!
«Dragi sunt spumatele ei valuri,
«Când bat cu furie în maluri,
«De-și frâng albitele lor coame!
«E plină tara mea de poame,
«De râuri și de văi, mănoase
«Și de câmpii cu flori frumoase.
«Dar cât de-albastră este marea
«Și cât de dragă mi-este zarea
«Câmpiilor
«Și-a văilor,
«Ce lung se-ntind spre miază-zi..
«Eu tot încoace voi privi...!
«În veci a sufletului șoapte
«Le-oi îndrepta spre miază-noapte:
«Spre tine Dunăre măreață,
«Ce răsăritului dai viață;
«Spre tine Tiso, farmec drag,
«Spre tine, Nistrule pribeag!
«Iar dorul meu ascuns, Carpate.
«Cu doru-ți gingaș este frate!»
Și miază-noaptea lung răsună
Balcanul când sfârșește,
Far Dunărea cu voie-bună
La el privind grăiește:
«Nu numai dorul tău e frate
Cu-al lui, ci amândoi,
«Să știți că chiar după dreptate
Frați fire-ar să fiți voi.»
Atunci voinici cântăreți
Cu foc se-mbrățișează,
Apoi la fete și băieți
Zâmbind le cuvântează:
«Și voi aveți dorințe-n piept,
Ci dați-le avânt...»
Iar Brateșu se-nalță drept
Și ține un cuvânt:
«Regino, încă decuseară
Văzui ce se petrece
«La masa ta. Vânt cald, de vară
Prin tineri inimi trece.
«Căci unii lacrimi au vărsat
Când dragele cântări
«Dor sfânt în sân le-a deșteptat;
Iar alții cu oftări
«Pândesc ochiri de la vecine
Și toți mi se pătrund,
«Că-nstrăinarea nu-i a bine...
Și... ce să mai ascund?...
«Adânc uimiți toți se privesc,
Inelele își schimbă
«Și cald cu toții își vorbesc
A dragostelor limbă...
Iar Dunărea voios răspunde:
«Glumețe înțelept,
«Greu adevărul se ascunde
De ochiul cel deștept.
«Văzut-ai bine ce-ai vădut,
Și eu văzui ca tine
«Și ce-am văzut am priceput,
Și zic: că se cuvine,
«Ca doruri gingaș pârguite
De veacuri multe foarte,
«Să fie azi destăinuite,
Ca roade dulci să poarte...»
Atunci Suceava, drag vlăstar
Al mândrei Bucovine,
Voioasă nalță un pahar:
«Știut-ați cui vreau bine?
«Pe Mureș iau de bărbățel!»
Iar Prahova grăiește:
«Și eu pe Someș, văd că el
Cu drag mă tot privește!»
Și Oltu zice: «Eu vroiesc
Pe Botna cea frumoasă.
«De veacuri multe o iubesc,
Căci mult e drăgăstoasă!
Și Prutul iată se-nțelege
Cu mica Dâmboviță,
Iar cu Siretu mi s-alege
Bălana Ialomiță.
Și Jiu harnicul Oltean,
El pe Moldova ia;
Iar Timișu, cel Bănățean,
Pe Bistrița o vrea.
Dar Brateșu mai zice iar:
«Și alți doi se iubesc;
«Și-ar rămânea plini de amar —
Cât văd și socotesc —
«De nu s-ar logodi și ei...»
Iar Dunărea atunci,
Spre Tisa-ntoarce ochii săi,
Spre Nistru, crai de lunci,
Inele două iute scoate
Din deget, unul trece
Plăpândei Tise încântate,
Pe cellalt îl petrece
În deget Nistrului uimit,
Și zice: «Pe-amândoi.
«Vru Domnul de v-am logodit...
Și logodiți stați voi
«Pân-va veni doritul ceas,
Spre vecinica unire,
«De a păși cu sigur pas...
Atuncea cu iubire
«Vă voiu chema iar pe-acest plai
Deplin să vă-mpreun...
«Dar... un alt Ștefan ori Mihai,
Aștept să fie nun...»
Iat’ soarele pe cer în fund
Cu chipul aurit;
Și stelele se ascufund
Iar în nemărginit.
Toți oaspeții mi se ridică
De la bogata masă,
Din ochi o lacrimă le pică...
Apoi pornesc pe-acasă.
Și când, spre-amiez călătorind,
Suit-a sfântul soare,
Din miază-noapte răsunând
S-aude o cântare:
«Frunză verde, verde, verde...
«Cât oi fi, cât nu m-oi pierde
«Vrere-ar Domnul Dumnezeu
(Să-mplinească dorul meu:»
Dar și din miează-zi atunci
Un ecou depărtat
Se leagănă pe vii și lunci
De adieri purtat:
«În veci a sufletului șoapte
«Le-oi îndrepta spre miază-noapte:
«Spre tine Dunăre măreață,
«Ce răsăritului dai viață;
«Spre tine Tiso, farmec drag,
«Spre tine Nistrule pribeag.
«Dar dorul meu ascuns, Carpate,
«Cu doru-i gingaș este frate
12 Iulie 1889, București