La moartea lui Cârlova

Jump to navigation Jump to search
La moartea lui Cârlova
de Ion Heliade Rădulescu


O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale
În umbră să răsune, să geamă la mormânt:
Cârlova nu mai este!!! suspină p-a lui cale
Și fă să se auză pe aripe de vânt:

"Cârlova nu mai este! și lira-i a-ncetat!"

O, tânăr cântărețe! pasăre trecătoare!
Abia te-ntraripaseși, abia dulcele-ți glas
Chema să te auză pe craca săltătoare
Pe călători, și-ndată, oprindu-le-a lor pas,

Țintind a lor vedere... tu zbori și i-ai lăsat!

Tu ai urât o țară unde puțini ascultă
Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoțești;
Încă trăind, tu viața o petreceai mai multă
Sorbit în armonia a cetelor cerești,

Unde ostaș d-aicea acol-ai și grăbit.

Sub tânăra ta mână, degetele-arzătoare,
Acum se-nfiorează liră de serafimi;
Asculți tu alte imnuri, începi altă cântare
Și-ndemni tu alți războinici, vitejii heruvimi,

Și alt post mai cu slavă ți-a fost ție gătit.

Acolo-ți era locul al tău de moștenire:
Poetul aci este străin și călător;
Astfel vulturul mândru din nalta sa privire
Parcă ar zice lumii din marele său zbor:

Pământul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer.

O, fenomen ce-n veacuri abia când se ivește,
O, stea care răsare chiar într-al său apus!
Ce fu a ta lucire? Și ce ne prevestește?
Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?

Și cum se pun acelea care cu tine pier?

De unde ești, ascultă jelinda mea cântare,
Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormânt.
În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare
Iubiții-ți fără mine, cu cei ce nu mai sânt,

Văzură cum ți-iei zborul, și tuciul trist vestea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și eu sunt ca metalul ce plânge după tine,
Prin focuri de durere trecut și lămurit,
Și patimile repezi izbind inima-n mine,
Fieștecare scoate un sunet osebit,

Care-astupat mugește, se-neacă iar în ea.

Lutoasa mea ființă aci se zăbovește,
Dar eu sunt după tine, pe urmă-ți te-nsoțesc;
Râvna p-ale ei aripi acolo mă răpește
Și soarta ta cea lesne în veci eu o doresc,
Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos.

Cu care legătură afirea mea se-ntină,
Întocmai ca ștejarul adânc rădăcinat?!
Vântul când se răscoală, el geme și suspină,
Trosnește și răstoarnă orice l-a-nconjurat,

Și tot ce mai rămâne privește dureros.
Vai! iată a mea soartă, și cât de povăroasă!
Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
Ce-o smulge,-o ia zefirul, și-și las-al său miros.

1831