Istoria românilor prin călători/Un intermezzo de renaștere apuseană în Moldova

Jump to navigation Jump to search
X. Țerile noastre supt influența turcească Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XI. Un intermezzo de renaștere apuseană în Moldova
XII. Țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVI-lea


Cu domnia lui „Despot Vodă” ajungem pentru întîia oară la adevărate izvoare întinse, care cuprind, cu privire la toate domeniile vieții noastre naționale de la jumătatea veacului al XVI-lea, informații bogate și interesante.

Dar, înainte de a vorbi de aceste izvoare, care sînt două: Sommer și Graziani, și care trebuie înfățișate împreună, e bine să se amintească personalitatea însăși a lui Despot.

La un moment dat, a răsărit întîi în Ardeal, știind românește, învățînd poate românește acolo, un grec a cărui oricine era mai mult sau mai puțin confuză, care fusese amestecat în rosturi apusene în calitate de copist de manuscripte elinești, în tovărășia prietenului său Diasorinos, și în legătură strînsă cu învățații germani din această țară.

În ce privește situația lui, ea era aceea a multor oameni ai Renașterii. Un om foarte bine înzestrat, cu planuri foarte mari, care nu erau atîta personale ale lui, cît ale epocei în care trăia. Fără rădăcinile lui Petru Rareș, fără legitimitatea acestuia, care, ol, a aparținut unei singure societăți și unei singure națiuni – cînd aparține cineva mai multor națiuni și mai multor societăți, poate face mai multe lucruri decît atunci cînd e în legătură cu un singur popor și o singură societate, însă nu ține mult: momentul e foarte strălucitor, dar n-are durată, – Despot a venit deci, în părțile Ardealului și a întrat în legături cu un senior polon, care avea rosturi pe aici – unde ținea moșii în margene –, cu Albert Laski, și el un om al Renașterii în sensul neserios al cuvîntului, un aventurier, care avea planuri mari: cîndva, a vrut să capete domnia Moldovei, și, cu toate că sprijinea pe Despot, tot trăgea nădejdea să ia el domnia, dacă s-o putea.

În acest timp al Renașterii, care era dominat de anume idei de succes, de glorie, de dominație, de cultură, așa cum se înțelegea atunci, nu se judecau lucrurile din punctul de vedere realist al nostru. În epoca noastră, cînd se gîndește cineva la o situație, mai mult sau mai puțin își face și socoteala dacă e chemat pentru dînsa și dacă o poate păstra, pe cînd pe vremea aceea existau oameni pentru orice fel de situații, începînd de la cele destul de umile și mergînd pînă la cele mai neînchipuit de mari. Iacob Vasilic (Basilikos) a luat bani, a strîns soldați – și soldați se găseau totdeauna pe acel timp –, a intrat în legătură cu imperialii, cu Ferdinand regele, și a trecut spre Moldova, de unde a fost răspins. Cutare biograf pretinde că, atunci, ca să scape, s-a dat drept mort, și alaiul înmormîntării lui s-a desfășurat în cine știe ce punct ab Poloniei, el fiind aiurea în cea mai bună sănătate. După aceea a strîns din nou trupe, s-a ciocnit cu Alexandru Lăpușneanu, pe care l-a biruit la Verbia, localitate în părțile lașului, pe Jijia, și prin biruința acesta, pe care o cunoaștem foarte bine printr-un raport german contemporan, ca și prin povestirile lui Sommer și Graziani, el a ajuns stăpîn al Moldovei.

Acum, ai noștri îi ziceau Despot; el, cînd s-a încoronat și-a zis Ioan Vodă. În documente se prezintă ca fiul lui Ștefan Vodă. Ar fi vrut foarte bucuros să fie considerat, ca și Petru Rareș, înaintașul său, și ca și tatăl lui Alexandru Lăpușneanu, care era Bogdan, ca o odraslă a marelui domn care stăpînise o jumătate de veac și mai bine Moldova. Își zicea despot de Samos, „marchis” (marketlios) în legătură cu insula Paros din Arhipelag, dar, firește, în părțile acelea nu fusese niciodată un marchizat. Despotat fusese unul singur: al sîrbilor, și omul pretindea că se coboară din despoții sîrbi de odinioară, din familia Brancovici, care am văzut cît de multe și cît de strînse legături avea cu țara noastră: doamna lui Alexandru Lăpușneanu, Ruxandra, era fiica Elenei, și ea fiică a despotului Ioan. Străinul avea și o întreagă genealogie scrisă –, dar cei care-și scriu genealogia nu sînt totdeauna cei cari o posedă în adevăr. Înfățișîndu-și astfel genealogia, el se arăta ca descendent din Gheorghe Brancovici și-și mai zicea și Heraclid, afirmînd că se cobora din Hercule pe o cale pe care numai zeii din Olimp o puteau cunoaște. Iar poporul nostru, care n-a fost deprins cu cuvîntul de despot, l-a acceptat în calitatea aceasta, din care a făcut un nume: Despot Vodă.

A trăit în Moldova cîțiva ani și a încercat să facă ceea ce nu se putea face dintr-însa, indiferent dacă ar fi fost bine sau ba, ca lucrul să fie făcut. A vrut să facă o politică mare, din acelea care cer mijloace bogate, pe care țara nu era dispusă să le puie la îndemîna lui. Om foarte personal, venit într-o țară care accepta personalități în felul lui Petru Rareș, dar numai pentru că ele respectau și datinele, el era cu totul străin de „obiceiul pămîntului”. Venit dintr-o lume absolut străină, ținînd să aibă legături necontenite cu această lume, chemînd greci de-ai lui, atinși de cultura italiană, ca Hermodor din Creta, invitînd pentru școala pe care a și întemeiat-o pe Gaspar Peucer, pe Ioachim Rheticus – un reto-roman la noi, frații lui? – personalități foarte însemnate, care n-au venit –, a izbutit să aducă pe acela care era să fie biograful lui cel mai cunoscut, pe Iacob Sommer, căruia-i datorim una din Viețile stăpînului său. A vrut să întemeieze în acest colț de vii căutate de străini, în acești Cotnari, unde domnul și mitropolitul și episcopul catolic aveau viile lor și unde populația era de religie catolică, alcătuită fiind în cea mai mare parte din nemți aduși în veacul al XV-lea, o școală superioară, cum erau școlile Renașterii, un fel de „Universitate”. Și astăzi se văd la Cotnari rămășițele unei mari biserici – cel puțin după proporțiile obișnuite ale țerii noastre –, cu ziduri care au fost atît de puternice, încît deși de foarte multă vreme părăsită, biserica aceasta se mai ține în picioare: se deosebesc încă ornamentele gotice.

Desigur, clădirea – și e întrebarea dacă a fost terminată – era, oricum, cea mai Încăpătoare, și cea mai spațioasă dintre bisericile catolice pe care le-au văzut vreodată țerile noastre, și poate că n-ar fi stat în urma nici unei biserici ortodoxe în ce privește proporțiile și frumuseța.

Erau însă atîția cari unelteau împotriva lui Despot. Alexandru Lăpușneanu fugise la turci, și turcii ocrotitori li acordau tot ajutorul trebuitor ca să se întoarcă în scaun. În afară de aceasta, erau boierii de țară, cari nu-l puteau suferi cu nici un chip pe străin. Atunci Tomșa – care a și luat domnia supt numele de Ștefan Vodă, căci Tomșa era propriul lui nume de botez, și el și-a zis Ștefan după numele lui Ștefan cel Mare, glorios, pe cît de popular – a ridicat pe boieri contra uzurpatorului și l-a asediat în Suceava (1564). Mulți din soldații cu leafă, și cu leafă scumpă, ai lui Despot au refuzat, în ceasul acesta suprem pentru dinsul, să-l apere. Domnul a rezistat, totuși, destul de frumos, ca unul purtat prin atîtea războaie, avînd și un simț superior al demnității sale, dar, la urmă, răzbit, trădat de ai lui, a crezut că poate impune supușilor de pînă atunci ieșind în cea mai solemnă îmbrăcăminte, în cele mai luxoase haine domnești pe care le avea la îndemînă. Dar ai noștri nu s-au speriat, și, acolo unde spera poate să aibă un ultim succes, tragicul erou și-a găsit moartea. A fost lovit cu buzduganul de Tomșa – și lovitura cu buzduganul a domnului însemna după datina veche osîndirea la moarte. Un tatar i-a tăiat capul; a fost Îngropat în cimitirul vecin. Aceasta este povestea lui Ioan Vodă, zis Despot.

În izvoarele pe care le avem la îndemînă ca și în documente contemporane sînt oarecare probe sufletești, am zice, despre dînsul, – dovezi ale intențiilor sale, mijloace de a verifica aceea ce se cuprindea în sufletul lui. Se poate zice că toate acestea sînt forme, că e retorică, stil, aparențe. Da, dar în epoca Renașterii e așa de greu a deosebi ce era formal de ce era intim, și niciodată o intimitate nu există care să nu-și caute o formă, și, oricît ar fi de artificială, aceasta, ea cuprinde ceva din intimitatea sufletească ce a întrebuințat-o.

Avem, de o parte, un act contemporan plecat de la dinsul, care este desigur foarte important, căci din el se vede concepția lui politică despre viitorul nostru însuși. El dorea să creeze cum zicem noi: România mare, să unească Muntenia și Ardealul cu Moldova, să aibă toate ținuturile românești împreună. Nu pleca, firește, dintr-un sentiment național, care nu fusese cultivat prin nimic pînă atunci și pe care un străin putea să-l aibă cu atît mai puțin cînd nu-l aveau nici localnicii, – fiind înlocuit la aceștia printr-un atotputernic instinct, care poate să facă totdeauna minuni, chiar cînd lipsește ideea –, dar el pleca de la concepția oamenilor Renașterii. Aceștia aveau în minte Dacia pe care o cunoșteau din izvoarele vechi și, potrivit cu unitatea aceasta străveche a Daciei, ei numeau lucrurile contemporane cu numele antice și tocmai în legătură cu acel strîns nex între formă și fond erau aduși, de la Întrebuințarea deasă a numelui, să dorească lucrul.

Numai în această calitate Despot era doritor de unitatea românească, și ni se povestește în izvoarele citate, cum, stăpînit de asemenea planuri, el pretindea a fi văzut trei îngeri îmbrăcați în alb cari-i aduceau trei coroane pe care era chemat să le reunească pe capul lui. Și se pregătise într-adevăr o ceremonie foarte impozantă în vederea îndeplinirii acestui vis.

Iar proclamația lui din februar 1562 are următorul cuprins: „Voi, voinicilor și războinicilor ce vă coborîți din vitejii romani cari au făcut să tremure, lumea… Scopul mieu nu e altul decît să fie Dunărea hotar al țerii mele Moldova”. Erau părțile ocupate de turci, cu Chilia și Cetatea Albă, care pe vremea, lui Petru Rareș se întinseseră, după expediția împotriva Moldovei, în 1538, pînă dincolo de Tighinea, devenită un Bender al turcilor, mai mult de jumătate a viitoarei Basarabii întrînd deci în stăpînirea turcilor. Și Despot îndemna pe boieri să recucerească aceste cetăți, cum încercase și Alexandru vodă Cornea, acel care s-a strecurat între cele două domnii ale lui Rareș.

Actul urmează: „Și să mă lupt zi și noapte cu necredincioșii și blăstămații de turci. Nu vă va lipsi inima de a face orice ispravă glorioasă, dar pînă acum n-ați avut domnul vostru drept, care să vă ducă la lucruri de cinste”. Desigur că nu Alexandru Lăpușneanu ar fi putut vorbi așa: trebuie să fim drepți și cu acel care, nefiind din sîngele nostru, găsindu-se în mijlocul unei societăți pe care n-o cunoștea și care nu voia să-l cunoască, a jucat acest rol, deși uneori ridicol, cum joacă oricine se află într-un mediu ce nu i se potrivește și pe care nu e în stare să-l domine.

Și Despot adauge: „Cu ajutorul și sprijinul ce-l voi avea de la neînvinsul împărat Ferdinand, stăpînul mieu cel prea milostiv”. El bătea și bani domnești, ca taleri imperiali, cu chipul său încoronat și de partea cealaltă Maica Domnului, „patroana Ungariei”, întocmai ca pe monedele corespunzătoare ale împăratului habsburgic, rege al Ungariei.

Astfel, deci, „nădăjduiesc să cîștig în scurtă vreme cetățile Moldovei mele pe care le stăpînește păgînul” – adecă malul Dunării –, „și nu numai acelea, ci și Țara Românească, și toată Grecia” –, pe care el o introducea, cu rost sau fără rost, fiindcă visa, probabil, la liberarea popoarelor creștine, în Imperiul bizantin reconstituit, așa cum va visa Alexandru Ipsilanti la 1821, în momentul cînd va porni, la noi, în Iași, Eteria.;

„Și nu e nici o îndoială că vom avea de la început sprijinul tuturor domnilor creștini, pe mare și pe uscat, împotriva dușmanilor tuturora, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, necurmat vom avea biruința asupra lor, cu veșnică vărsare a sîngelui lor. Și cu aceasta ne vom face cunoscuți de toată lumea ca adevărați romani”, – pentru întîia oară un domn al țerii noastre pomenește de originea aceasta romană –” și coborîți din aceia, și neamul nostru va fi nemuritor, și vom spăla icoana părinților noștri cari s-au lăsat pradă lupului, cu atîta rușine față de toată lumea.”

Aceasta în ce privește ceea ce am putea numi politica lui externă.

În ce privește intențiile lui față de țară, – și acestea sînt interesante –, iată cum se exprimă Despot, în proclamația lui îndată după căpătarea domniei:

„Dorința mea nu e alta decît să liberez această țară a mea de tirani și s-o aduc iarăși în stare bună, cum a fost pe vremea prea luminaților miei străbuni. V-am liberat de tiranul cel mare și de domnul de neam prost care nu se sătura să vă verse sîngele și să-și însușească averile voastre, să vă facă pe toți robii lui, cu nevestele și fiii voștri. Sînt departe de gîndul de a stăpîni astfel. Mai întîi, eu sînt domnul vostru cu drept de moștenire și nu sînt de neam prost și vă iubesc ca pe fii și frați și pe fiii voștri, și vreau ca averea voastră să nu fie supărată de nimeni. Creștin sînt, și niciodată nu voi avea plăcere să vărs sînge de creștin. Nu vreau să plătiți bir nimănui, nici nu voi îngădui să fiți vreodată apăsați cu angarii de cineva. De la voi nu vreau alta decît să-mi fiți credincioși cu toții și supuși. Și aceasta va fi mintuirea voastră. Acum fiilor și fraților prea iubiți, domnul Dumnezeul nostru și-a adus aminte de voi și m-a pus pe scaunul strămoșilor miei.”

Cuvintele sînt nobile și poate că descendența lui Despot din Ștefan cel Mare și despoții sîrbi, ca și din Hercule, ce și-o atribuia, era necesară pentru a-și găsi situația în care voia să facă lucruri mai autentice supt raportul politic decît autenticitatea genealogică a pretinselor sale origini.

Desigur că un astfel de domn trebuia să atragă atenția străinătății mai mult ca un Alexandru Lăpușneanu. Avea o mulțime de cunostinte în Apus. În imperiu, era „poet laureat”. Era știut și în Franța; acum în urmă, s-a găsit în niște adnotații ale cronicei lui de Thou amănunte despre tinerețea lui acolo: el învățase medicina la Montpellier – și într-un alt izvor se spune, de fapt, că el învățase medicina – și acolo a avut legături cu o femeie al cării copil muri din vina lui peste cîtva timp. S-a dus apoi la Saint-Germain, a avut un conflict cu un senior de la curtea regelui, și, acela fiind omorît, Despot s-a refugiat la un principe german care trăia acolo, lîngă curtea regelui Franciei, scăpînd cu ajutorul lui. Avea legături, pe lîngă aceasta, cu Ardealul, unde împrumutase bani; avea legături cu Ferdinand, regele Ungariei, al cărui vasal se declarase; avea foarte multe legături cu Polonia, și a căutat să introducă la noi un fel de reformă religioasă în sensul socinianismului din Polonia; era în corespondență cu ducele Albert de Prusia, Hohenzollernul din Königsberg, succesorul cavalerilor teutoni pe malul mării Baltice. Pe lîngă acestea am putea zice, în terminii de acum, că el avea legături cu opinia publică și cu presa din toată lumea: toți oamenii Renașterii întrețineau, direct sau indirect, relații între sine, și, în orice caz, Despot putea influența, prin cunoștințile sale, asupra celor cari creau gloria sau proclamau mișelia unui om din timpul lor. Se explică astfel cum Sommer, mai iute la drum decît Peucer și Rheticus, a venit în Moldova și s-a pus în slujba lui, stînd aici pînă la sfîrșitul aventurii, cînd își căuta scăparea printre haracii viilor de la Cotnari.

În ceea ce privește pe Graziani, acesta mărturisește că n-a fost în Moldova, ci în vecinătate numai, pe la Nistru, dar că a stat în relații cu polonii cari sprijineau la început pe Despot și cari au păstrat raporturi cu dînsul pînă la sfîrșitul domniei lui. Și e de ajuns o verificare cît de răpede a informațiilor lui ca să se vadă că izvorul acesta e unul din cele mai sigure.

Venim acum la înseși mărturiile pe care le-am anunțat de la început Ele nu sînt, în unele puncte, deosebite de ceea ce se spusese cu treizeci de an înainte despre Moldova, în linii generale numai, iar nu în amănunte, de sasul Reicherstorffer, în Chorographia Moldaviae. De exemplu, acesta găsea și el că Moldova e foarte bogată: „În această țară nu se află a lipsi ceva ce ar putea fi de folos oamenilor; țara e foarte bogată și în mine de aur, de argint, de sare, foarte îmbielșugată în ogoare, vii, turme, în heleșteie cu feluri alese de pește; clima e blîndă, viața ușoară”. În același timp însă se par urîte așezările: casele; sînt făcute din nuiele, acoperite cu humă, avînd deasupra un acoperiș le stuf. Poporul e un popor sălbatec, cu limba de origine evident latină, dar „barbară și conruptă”; și el recunoaște că și neamul nostru e de origine romană, dar trecut la „obiceiurile geților”. Înseamnă că, în lucrurile militare și de război „moldovenii sînt, în felul lor, extraordinar de bine pregătiți”. Adauge că fiecare străin se folosește de legea lui după plac – acea largă toleranță care formează un titlu de onoare al trecutului nostru.

În ce privește pe domni, și Reicherstorffer îi consideră ca „tirani”, a căror putere n-are nici o stavilă, cari pot să facă cu boierii lor ca și cu restul populației ce vor. Din cauza pedepselor aspre, spune el, pe toate cărările întîlnești oameni orbi, mutilați, cari se tîrăsc după domn și cărora acesta li dă pomana din care-și țin zilele.

Trecînd la viața populară, și episcopul Verancius, pe care desigur nu l-a cetit nici Sommer, nici Graziani, observă că divorțurile sînt ușoare: ajunge o „carte de despărțire»; fiii nelegitimi, „așa-numiții” copii, moștenesc ca și frații lor născuți din căsătorie. Se observă la nuntă datina răpirii femeii. Părinții plîng întîi și se împacă pe urmă; dar, firește, se împacă întîi fata. Oamenii sînt lacomi de bani și ucid ușor. Nu primesc pe oricine în casă. Sînt răbdători, dar i se pare călătorului că n-ar fi frumoși: „negri la față, pletoși, bărboși și foarte aspri la înfățișare”, cei mai mulți.

Venind mai precis la armată, același vorbește de armele ostașilor de odinioară: ca ale tatarilor, de felul de a se apăra: în loc de platoșă au o cămașă de în umplută cu bumbac și țesută des. Caii sînt mici și rabdă de foame și sete. Boierii poartă inele multe, au haine de mătasă, de aur, cu colori felurite, se împodobesc cu brățări și lanțuri pînă la coapsă, în dreapta avînd o pungă de postav, în care țin galbenii.

Între moldovean și muntean acestălalt martur din vremea lui Rareș face oarecare deosebire: la munteni se ucide adeseori domnul. „Nu e unul din seminția lor care să nu știe că merge la moarte sigură dacă e făcut domn.” Mai ospitalieri decît moldovenii, muntenii sînt mai puțin războinici. În schimb, moldovenii, „odată ce au ridicat domn pe unul, îi sînt foarte credincioși și-l iubesc, afară numai dacă ar cădea în tiranie și ar vedea că-i desprețuiește”; în cazul acesta, îl ucid ori îl gonesc.[1]

Am ținut să dăm notele acestea ale lui Reicherstorffer și Verancius ca să se vadă ce poate fi comun cu informațiile lui Sommer și Graziani.[2]

Și unul și altul cunosc originea noastră romană și caracterul latin al limbii noastre. Astfel Graziani spune: „au o limbă care nu e prea deosebită de cea latină”, dar s-a stricat „cu vremea și prin amestecul barbarilor”. Literele cele vechi s-au înlăturat, și „sunetul e mai aspru”, așa încît trebuie „atenție și sîrguință” ca să înțelegi, dar „peste foarte puțin străinul deprinde ușor limba, cu totul”. Acești descendenți ai romanilor, vorbind o limbă latină stricată, sînt însă și pentru Sommer și pentru Graziani un neam aspru. Boierii, spune cel dintîi, au „sufletele barbare”: sînt „barbari trufași și simpli”, capabili de lucruri însemnate doar cînd e vorba de „a plănui și de a îndeplini nelegiuiri, numai să fie nădejde de cîștig ori prilej de a sătura nestinsa lor ură”.

De simpatie universală nu ne-am bucurat niciodată, și de multă vreme ni se cîntă același cîntec: poate însă că, dacă am fi fost mai amabili, n-am fi trăit pînă în momentul de față. Graziani adauge că în fruntea lor se găsește domnul, care are stăpînirea absolută a țerii. Și el vorbește de legăturile între domn și supuși în același fel în care vorbise și Reicherstorffer: „Se închină domnului ca la Dumnezeu, fie el și tiran, dar, cînd li s-a scîrbit de dînsul, nu numai că-l dau jos, dar îl și ucid; puțini se întîmplă să moară de moarte bună, sau de boală. Boierii au pe țerani ca pe robi, domnul pe boieri ca pe robi”.

După ce se dau cîteva știri privitoare la fuga lui Rareș, care scapă de acei care-l urmăreau, – cum spune cronica și legenda, aruncînd, în Piatra, galbeni pe urma lui, se adauge: „La căpătarea domniei, pe lîngă avere, ajută mult fața frumoasă, statura și înfățișarea trupului”, și aceasta se cere „pînă într-atîta, încît, dacă un domn e beteag sau schilod”, îl exclud, „fie el cît de nobil, și i se preferă unul mai prost de neam, dar arătos.” Din această cauză a căzut înainte de Lăpușneanu Joldea care li s-a părut boierilor mai mult decît Ruxandrei care, ea, l-a luat de soț, că n-ar fi destul de frumos, și l-au trimes la mănăstire după ce i-au tăiat nasul.

Obiceiul ca domnul să fie frumos, și mai ales întreg, este în legătură cu o foarte veche concepție, cu concepția bizantină a împăratului, care, în același timp, era și arhiereu; el prezida sinoadele, el se îmbrăca în haine întru toate corespunzătoare hainelor de paradă ale clerului, el putea îndeplini, după [c]anoane, cum a făcut, la noi, Mihnea Radu în secolul al XVII-lea, chiar anumite ceremonii bisericești, luînd parte la sfințirea bisericilor; putea decreta măsuri privitoare la biserică. Însă biserica nu admitea printre slujitorii ei, de la preot pînă la mitropolit și patriarh, decît persoane întregi. Chiar un aspect dezagreabil, comic al cuiva 11 înlătura de preoție. De aici, de la bizantini, obiceiul a trecut, prin țerile slavone, la domnii noștri. Cînd, de nevoie, poporul suferea pe unul care nu era întreg și frumos, îi alipea pentru vecii vecilor o poreclă, care era totdeauna exagerată, tocmai pentru că țara voia să-și plătească astfel, ce sacrificase primindu-l. Așa, de unde Bogdan era, poate, numai rănit la ochi, a ajuns să i se zică Orbul, iar Petru Șchiopul nu era șchiop, ci avea numai un beteșug care-l împiedeca să meargă călare, și totuși el a rămas supt numele acesta de „Petru Șchiopul”.

Acuma, de la domn la popor, iată ce ni se spune cu privire, întîi, la țara pe care el o locuiește și apoi la firea însăși a națiunii.

În ce privește productivitatea țerii, bogăția ei, știri mai amănunțite am avut numai la Matei de Murano, de la sfîrșitul domniei lui Ștefan cel Mare. Trebuia de așteptat deci șaizeci de ani pentru ca să avem o nouă descriere, mai largă, a unui principat măcar. Și iată ce zice Graziani, care, supt raportul descrierilor, e mult mai bogat decît Sommer:

Moldovenii au țară „foarte bogată în ogoare și oameni”, deși Țara de jos a fost pustiită în ultimul timp de năvălire tătărească. „Grîu samănă atîta cît li trebuie pentru traiul lor de fiecare an.” Nu se făcea export de grîne, și o mare parte din pămîntul țerii era acoperit încă de codri mari, cari au fost tăiați abia în veacul al XVIII-lea: Vlăsia ca și codrul Herței și al Chigheciului, ai Neamțului. În timpuri foarte depărtate, în veacul al XIV-lea, departe deci de momentul la care am ajuns, se încărca grîu de la noi, la Chilia; mărturii venețiene din a doua jumătate a veacului aceluia spun că această Chilie era considerată ca un loc de încărcare, caricatorium, a grîului.

„Grîul se samănă după l-iu april.” Sămănătura de toamnă nu se face, cea de primăvară, tîrziu.

Explicația pentru care s-a ajuns a se face sămănături, toamna, iar, în primăvară, timpuriu stă în întroducerea culturii porumbului.

Mai departe: Vin n-au – adecă țeranii; beau puțin vin, vinul fiind al domnului, al episcopilor, al boierilor, cari, ei, aveau vii vestite. Pe vremea aceasta nu erau Odobeștii, Nicoreștii, ci numai Cotnarul. Iar vii în afară de regiunile de deal propriu-zise, vii care s-au înmulțit mai ieri atît de mult, încît a trebuit să se legifereze în contra lor, nu existau.

Se bea foarte mult mied, „ca unii ce au miere multă”. Căci toate regiunile cuprinse între dealuri, toate poienile din codri, așa de multe atunci, poiene pline de flori, cuprindeau prisăci. Moldova era una din țerile clasice ale apiculturii, și proverbele arată ce importanță avea ea în viața de odinioară. Se zicea de cineva că e plin de bogăție și de alte daruri „ca un stup”.

În ce privește vitele, Graziani spune, în scurta lui descriere a Moldovei, care ar trebui tradusă și cuprinsă și în cărțile de cetire: „Necrezut de multe sînt vitele: se pun cîte doisprezece boi la un plug… E păcat să se taie vițeii. Deci din Moldova se scoate acea mulțime de boi din carnea cărora nu se hrănesc numai locuitorii Ungariei și ai Rusiei, ci și ai Poloniei, Germaniei, ba pînă și Italia, mai ales în Veneția.” Venețienii li zic acestor boi: „boi ungurești” – precum grîul nostru trecea, pînă mai dăunăzi, măcinîndu-se la Pesta, ca „grîu unguresc”. „În fiecare an se fac șapte iarmaroace de vite în Moldova, la care tîrguri de vite vin mulți negustori.” Vitele se adună pe cîmpii întinse, unde sînt și mii de boi. „Trei zile se întrebuințează pentru a se hotărî de negustori prețul” – pînă ce se „rupea prețul”, cum se zice. „Prețul întrece rareori trei galbeni de vită. În cîteva ceasuri se vinde toată mulțimea de boi… De la acest negoț au mare cîștig boierii… și domnul însuși mai mult din aceasta se îmbogățește, căci și el vinde în fiecare an mulți boi de pe moșiile lui.” În Italia chiar se încearcă a trece boi grași. Am văzut că Alexandru Lăpușneanu vindea foarte mulți porci, mai ales porci, dar despre aceștia izvorul acesta nu pomenește nimic.

Privitor acum la obiceiuri, pentru întîia oară datini ale poporului nostru, datini cu care se ocupă azi folclorul, o știință nouă, creată în vremea contemporană, sînt însemnate într-un izvor străin. Se vorbește în Sommer de „frăția de cruce”. Era un obicei din cele mai vechi, potrivit cu care se proceda și la schimbarea de sînge, dar Sommer vorbește numai de obiceiul de a Înghiți o bucată de pîne în formă de cruce.

Se pomenește în acest izvor și de noțiuni de drept. „Nu este drept scris”, spune Sommer, „ci totul se face după placul domnului, judecîndu-se după obiceiul pămîntului», – care e extrem de vechi, pentru că-l cunosc și regii Ungariei în hotărîrile pe care le dau prin veacul al XIV-lea. În datina de atunci nu se judecă lucrul, ci buna credință a acelui care făcea o declarație. Fiecare aducea un număr de jurători, cari declarau a cunoaște pe pîrîș ca om de cuvînt, ca unul pe cuvîntul căruia se poate pune temei; partea cealaltă avea însă voie să aducă de două ori mai mulți „jurători”, cari să spuie că, dimpotrivă, al lor este un om atlt de vestit prin buna lui credință, încît orice aserțiune a lui trebuie crezută. Dar avea dreptul, la rîndul lui, cel dintîi să aducă de două ori mai mulți martori, și tot așa pînă venea momentul cînd unul se dădea învins, nemaiputînd să aducă, fie prin legăturile lui, fie prin conrupție, un număr dublu de oponenți. Dacă era cineva despoiat, ceea ce se întîmpla des negustorilor, el cerea despăgubire – acestea sînt represaliile de care am vorbit – de la acel pe moșia căruia a fost jăfuit, ori din dările tîrgului satului unde a fost făcut furtul. Un fel de represalii în interior: o lăture foarte interesantă represaliile, care și la noi erau de un obicei curent.

Tot aici se arată cît de aspre erau osîndele cu suferința trupului. Tăierea nării drepte, de către călău, era curentă. Deci, în afară de suprimarea păretelui despărțitor, se opera și prin extirparea nării drepte. Și se adauge: „cu astfel de obicei își însemnau ei și pe aceia despre cari se credea că, fiind de neam domnesc, trăgeau nădejdea să ia scaunul, căci nimeni care ar fi suferit o sluțire trupească nu se primește la această cinste”.

Graziani spune, întocmai ca și Reicherstorffer, că, în general, căsătoriile n-aveau nici o trăinicie, „bărbații desfac căsătoria pentru cele mai neînsemnate cauze: n-au decît să trimeată nevestei știrea că nu mai voiesc să trăiască împreună cu dînsa, și să dea visteriei doisprezece dinari”. Am găsit pentru secolul al XVII-lea astfel de scrisori. Căsătoria o putea desface bărbatul plătind nevestei doisprezece dinari. În Sommer se expune lucrul mai pe larg: Despot a căutat să stîrpească obiceiul acesta, el, bun creștin, protestant, om de rînduială strictă – deși a lăsat o fată în leagăn, cu o țiitoare grecoaică, și s-a pornit după el o persecuție a armencelor din Suceava care trebuie să fi fost puțintel în legătură cu obiceiurile domnului; dar față de alții era foarte aspru. „Se înrădăcinase în Moldova acel obicei, pe care-l au și astăzi ca lege, ca femeia dojenită ori, în cazul cel mai rău, puțin bătută să aibă voie a trece în altă căsătorie.” Acum și partea cealaltă: „Dacă ea era în stare a plăti bărbatului a treia parte dintr-un galben, prin care să arăte că femeia iese din puterea bărbatului”.

Și, pe urmă, se adauge că obiceiul era așa de răspîndit, încît l-au fost primit și ungurii și sașii cari locuiau în Moldova, și episcopul socinian Lusinslci, venit din Polonia, luă măsuri pentru a opri măcar pe ai lui de la această călcare a bunelor moravuri. Căci Sommer pomenește că la Trotuș unul avuse patru neveste, dar și ea patru bărbați, și toți erau în viață. Episcopul a vrut -să ia măsuri, dar tîrgul întreg s-a ridicat, cerînd să nu-i supere pe creștini. Lusinski a fost silit să aprobe.

În alte cazuri însă domnul făcea ca stricătorii de căsătorie să fie aduși înaintea lui: într-un singur ceas a tăiat șese dintre dînșii. Amenința și pe boieri că, dacă și ei fac așa, n-o să-i sufere.

În sfîrșit, avem la acești doi scriitori știri interesante despre oastea de atunci.

Iată ce spune Sommer, după ce vorbește de luptele, foarte dese, cu tatarii: „Sînt niște oameni șireți, înalți, tari, apreciați la război. Au suliți foarte lungi, scut, săbii rotunde, buzdugane cîțiva, cei mai mulți, securi”. – Deci „sabia rotundă” ca în chipul de la Curtea de Argeș al Sfîntului Gheorghe. Mai departe: „Cu atîta îndrăzneală se luptă, cu atîta despreț de dușman și credință în ei. Încît adesea cu puține puteri bat și oștiri întregi ale vecinilor. Au fost supuși de turci, fiind mai mult slăbiți de dezbinările lor decît pentru că ar fi fost înfrînți în război”.

Socoteala pe care o face scriitorul în ce privește armata, merită să fie pusă alăturea de socoteala lui Reicherstorffer. Acesta spune că pe vremea lui Petru Rareș erau 3 000 de curteni, că vodă putea să ridice însă pentru război 60 000 de oameni. Dincoace se înseamnă 40 000 de călări oastea Moldovei fiind în cea mai mare parte oaste de călărime, căci pedestrimea e alcătuită din oameni de rînd, fără valoare militară. Caii sînt mici, și nu cunosc grajdul: „chiar în mijlocul iernii se hrănesc pe cîmp… și frîng cu copita lor ghiața ce acopere iarba, deși nu sînt potcoviți”. Supt Despot un alt izvor pomenește tot de 60 000 de oameni și 50 000 de călări. Despot însuși vorbește de 40 000 de pedestrași și 50–60 000 de călări.

Chiar dacă am admite exagerații, faptul că mai multe izvoare dau aceleași cifre arată că într-adevăr Moldova pe vremea aceasta avea o respectabilă oaste. Mai ales important era faptul că de această oaste dispunea domnul în fiecare moment. În cîteva zile adecă se putea s-o strîngă, pe cînd se vede din luptele de la 1531 ale lui Petru Rareș cu polonii, care s-au terminat cu înfrîngerea lui la Obertyn, cît de greu regatul polon putea să-și strîngă armata. Se convoca dieta, căci regele n-avea nici oaste, nici bani, și în dietă se punea întrebarea ce mijloace se vor întrebuința pentru a răspinge pe dușman: mercenari, nobilime, chemare generală supt arme; se discuta impozitul care trebuia să se plătească. Pînă la o înțelegere, deci, o armată așa de sprintenă cum era cea moldovenească își îndeplinea toate rosturile, mergînd și pînă dincolo de hotarul Pocuției, la Lemberg, unde se zice că Bogdan a lovit cu sulița poarta cetății, de se cunoștea locul. Cînd polonii veneau în represalii, la noi. Într-adevăr era o surprindere timp de cîteva zile, dar numai pînă ce domnul își strîngea oastea; și, oricum, mai mare pagubă aduceau ai noștri Poloniei, țară de mai înaltă cultură, cu orașe bogate, decît puteau aduce polonii în ținuturile noastre cu satele rari și ascunse.[3]

Note[modifică]

  1. Chorographia lui Reicherstorffer e dată în Papiu Ilarian, Tesaur, I. Și Verancius, tot acolo.
  2. Reuniți de Émile Logrand, în Deux vies de Jacques Héraclide, dit le Despote, Paris, 1885.
  3. Încă un izvor asupra lui Despot a fost găsit mai de curînd într-o bibliotecă italiană de un membru al Școlii române din Roma, care-și propune să-l publice.