Istoria românilor prin călători/Străinii la noi după adeverirea călătorilor

XIV. Un călător italian înainte de Mihai Viteazul: Botero Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XV. Străinii la noi după adeverirea călătorilor
XVI. Epoca lui Mihai Viteazul în mărturiile călătorilor

Venim acum la ceea ce spun călătorii cu privire la străinii pe cari-i întîlnesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

S-a văzut că orașele noastre, și în Moldova și în Muntenia, au fost întemeiate exclusiv – noi am întemeiat numai tîrguri[1] – de străinii din Ardeal sau din partea anexată în veacul al XIV-lea a regatului polon, care este Galiția. În ceea ce privește Muntenia, cînd a fost vorba de Tîrgoviște, s-a vorbit de colonia catolică ce exista acolo și s-a pomenit și colonia, mai veche, din Cîmpulung.

În Moldova erau mai multe orașe, civilizația economică și politică fiind aici mult mai înaintată, așa că și numărul orașelor întemeiate de străini a trebuit să fie mult mai mare.

Am spus că unul din cele mai vechi a fost fundat de sași în legătură cu exploatările de mine care odinioară formau, fără îndoială, un însemnat izvor de bogăție: e vorba de Baia (lîngă Folticeni), al cării nume chiar înseamnă: mină. În Ardeal, se întîlnește Rodna, cu același sens (în slavonește): anumite nume de localități din împrejurimile Băii amintesc colonia de sași de dincolo de munte, cari erau specialiști în lucrarea minelor; ba chiar populația satelor acestora păstrează și astăzi un caracter deosebit, cu ochii albaștri și poate chiar și cu anume vechi practice de gospodărie mai bună decît a sătenilor celorlalți. Am pomenit iarăși și de pecetea cu inscripție latină a orașului Baia, păstrată pînă tîrziu, pînă în momentul cînd săpătorii, cari în cea mai mare parte era acum țigani, habar n-aveau de literele chirilice și mai ales de cele latine, pe care le diformau, dar ei sculptau încă pecetea în mijlocul căreia este cerbul Sfîntului Hubert, cu crucea între coarne. Putem spune cu siguranță că orașul exista în secolul al XlII-lea, că e deci mai vechi cu vreo sută de ani chiar decît domnia Moldovei, precum și, dincolo, Cimpulungul este desigur mai vechi decît domnia Țerii Românești în forma ei consolidată. În regiunea care se întinde între Carpați și Șiret, luînd-o la vale și lăsînd la o parte Folticenii, unul din cele mai noi orașe, creat abia la sfîrșitul secolului al XVIII-lea sau la Începutul celui al XIX-lea (satul lui Folticiu), se întîlnea „Piatra Neamț” de astăzi, care are și un nume unguresc: se zicea – și forma s-a păstrat pînă în secolul al XVII-lea – Karacsonkö, ceea ce înseamnă „Piatra lui Crăciun”, adică Stînca lui Crăciun.

În ce privește Bacăul, numele este, fără îndoială, de origine ungurească, în legătură cu exploatarea pe sama coroanei Ungariei a minelor de sare de la Ocna, care par să fi fost întrebuințate, de pe vremea romanilor, necontenit, și chiar în timpul stăpînirii barbarilor, cari, și ei, aveau nevoie, firește, de sare.

O colonie străină în Bacău pe vremea pentru care avem izvoare nu se întîlnește însă. Dar acolo era reședința nominală a episcopului catolic, care avea în atîrnarea lui un număr de sate, de origine, cum vom vedea, foarte veche. La Ocna însăși erau așa-numiții șalgăi sau șangăi, al căror nume poate fi pus în legătură cu ciangăii. Dacă la Bacău nu întîlnim alături de locțiitorul episcopal o populație străină, această populație, cu caracter marcat unguresc, și în ceea ce privește numele locuitorilor, se întîlnește la Trotuș.

În județul Putna, numit după apa Putnei, era odinioară unul din cele mai vechi centre străine la noi, care a fost dărîmat de tatari cu ocazia năvălirii lor, pe la jumătatea secolului al XlII-lea. E cetatea Milcovului, reședință episcopală. Și, precum în Ardeal, cînd ungurii au întemeiat episcopia de Bălgrad (Alba Iulia), ei au așezat și o orînduială militară, cu iobagi, cari erau întîi ostași, țerani liberi și luptători, același plan l-au urmărit ei, pătrunzînd dincoace de Carpați, cînd au organizat episcopatul de Milcov, destinat a fi punctul de plecare pentru luarea în stăpînire a întregului ținut. Prin urmare cam aceea ce ar fi făcut, dacă ar fi rămas, cavalerii teutoni pătrunși în Țara Bîrsei și în Cîmpulung, o „teutonie” pînă la Dunăre, au încercat să facă, îndată după aceasta, în legătură cu episcopatul de Milcov, întemeiat pentru cumani, și numit și al cumanilor, ungurii regelui. De această a doua tentativă de a ni distruge cu desăvîrșire viitorul, de a împiedeca orice dezvoltare de stat națională, ne-a scăpat năvălirea tatarilor. Din episcopia de Milcov a rămas, ca și din exploatarea minelor de către sași la Baia, anumite urme în nomenclatura geografică; numele de Sascut înseamnă în ungurește Fîntîna Sasului. Focșanii, în schimb, sînt extrem de recenți, cam de prin anii 1700, pe locul satului Stoești, mai mult decît pe al urmașilor „moșului” Focșea.

Venim la al doilea rînd de orașe, cele întemeiate între Siretiu și Prut. Sînt mai vechi decît existența domniei. Și se poate adăugi că, deoarece unde există orașe este imposibil ca viața rurală să nu se resimtă de vecinătatea lor, în Moldova domnia a trebuit să găsească o viață mai înaintată și în ce privește satele, și de aceea regimul patriarhal, cu cnezi și juzi de sate, e, aici, mult mai puțin păstrat decît în Muntenia.

N-am putea spune care a fost cel dintîi oraș moldovenesc întemeiat supt influența galițienilor: probabil însă că acelea din regiunea de nord a țerii, care s-a chemat pe urmă Bucovina: Siretiul și Suceava, numite după apele cè curg în preajma lor. Evident că vor fi existat tîrguri mai înainte, poate chiar destul de însemnate, dar așezările mai mari, așa cum le cunoaștem prin documente, sînt datorite emigranților.

Aceștia erau de două categorii: deoarece evreii nu apar decît sporadic, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, și polonii nu se amestecau prea mult în viața orășenească, fiind sau dregători, sau nobili, sau țerani, cei ce vin la noi din colonizarea în Galiția făcută chiar de la jumătatea veacului al XIV-lea de către regele Casimir, la Liov și Cracovia, erau germani și armeni.

În ce privește pe armeni, iată pe scurt, de unde provin ei: Dincolo de Armenia cea veche, de supt Caucaz, în vecinătatea lacului Van și a muntelui Ararat, a cării istorie se dezvoltă paralel cu vechea istorie romană și pe urmă cu istoria Bizanțului, s-a format mai tîrziu, prin migrațiuni în legătură cu cruciatele, dar chiar și înainte de fenomenul cruciatelor, în legătură cu nevoi economice provocate de navigația pe Marea Mediterană, o Armenie Mică. Ea era aproape de munții Taurus și Antitaurus, acolo unde se află Sis, Adana, Mamistra, Pilerga, centre care au decăzut, dar care acum, cu ocupația franceză și cu tot ce va rezulta din marele război, se poate întîmpla să învie. Regiunea aceasta s-a occidentalizat, clasa dominantă, dinastia s-au francizat, primind o mulțime de uzanțe de la cruciați. La urmă, regatul Armeniei Mici a fost desființat, la sfîrșitul secolului al XIV-lea, de musulmani, atunci cînd el avea în fruntea sa pe ultimul reprezintant al dinastiei franceze, din Poitou, de Lusignan, care a cîrmuit și în Cipru.

După migrațiunea cea dintîi, din Armenia Mare în Armenia Mică, au urmat altele din Armenia Mică însăși peste Marea Mediterană și peste Marea Neagră. Cei mai numeroși coloniști s-au dus prin peninsula Asiei Mici către Trapezunt, unde și acum este o populație armenească importantă. Apoi de pe coasta asiatică au trecut pe coasta europeană cum au făcut și grecii (am văzut cum Comnenii din Trapezunt au avut o colonie la Mangup, în Crimeea, de unde era doamna Maria, și cu sînge de-al Paleologilor a căror monogramă e pe perdeaua ei de mormînt, a lui Ștefan cel Mare). Tot așa au trecut și armenii acolo, în Crimeea, și au format supt stăpînirea, la Caffa și aiurea, a genovezilor, cu carii erau deprinși încă din Asia, colonii înfloritoare.

Drumul de comerț însă mergea de la Caffa spre nord-vest, către Liov. Astfel armenii au venit întîi cu carăle de comerț ce legau cu Polonia marele port genovez din Orient aici la Liov pentru a se coborî tot cu carăle de comerț, prin Moldova, către Cetatea Albă, dacă nu totdeauna și către Caffa.

În acest chip, ei s-au înrădăcinat în orașele începătoare ale Moldovei, unde nemții aduceau dreptul lor de Magdeburg, pe care l-au păstrat multă vreme; armenii, din pricina religiei lor deosebite și a obiceiului de a trăi mai mult între ei, s-au păstrat mai bine în aceste colonii.

S-a pretins că biserica lor din Iași ar fi fost zidită la sfîrșitul veacului al XIV-lea; de fapt, acești oaspeți, îmbogățiți prin negoț, au cumpărat biserici frumoase de la ai noștri: astfel una dintre cele din Botoșani ori Zamca de lîngă Suceava. Se păstrează și anume din cărțile lor de slujbă: la Roman este o evanghelie scrisă în Crimeea, în veacul al XIV-lea.

Pietrele de mormînt care se văd azi lîngă o biserică armenească din Botoșani aparțin însă altui curent armenesc, venit din Turcia, în secolul al XVIII-lea, care nu trebuie confundat cu cestălalt curent de colonizare armenească, foarte vechi. Cei veniți cu ambele curente s-au romanizat, și romanizarea, pentru cei dintîi, a fost așa de deplină, încît și numele de familie s-au schimbat cu desăvîrșire, luîndu-se altele, românești, dintre cele mai vechi și mai interesante, ca: Șeptilici, probabil la început armeni, Pruncul, Bolfosul, Țeranul, Ciomag, Lebădă, Manea[2]. Armenii cari au trecut în Ardeal pe la 1670, din cauza războaielor dintre turci și poloni, cu un Axentie (Oxendie) Virzirescul, la Gherla, la Ibașfalău, au păstrat vechi nume moldovenești, ca Vărzarul, Cap de bou (Kapdebo) etc.

Cînd existau acum Siretiul și Suceava, aceasta din urmă avînd și ea o foarte însemnată colonie armenească, coloniști din acest neam au trecut mai departe. La Dorohoi nu pare să fi existat vreodată o așezare, ceea ce dovedește că, dacă popasul era vechi, orașul e mai nou: am văzut însă o biserică a lui Ștefan cel Mare. Botoșanii au avut coloniști armeni mai vechi, din veacul al XV-lea poate, în tot cazul din al XVI-lea și mai ales al XVII-lea, cînd ei sînt adesea constatați documentar. Alt grup a mers la Roman chiar cînd a fost nevoie ca orașul să se colonizeze, primind o populație specific orășenească.

În general aceasta a fost un avantagiu pentru noi, căci, dacă n-ar fi fost armenii, veneau germanii în număr mai mare, și prezența armenilor, deprinși cu viața orășenească italiană, mai înaintată în foarte multe privințe decît cea germană, italianizați în practicele comerciale, a constituit un folos pentru dezvoltarea naționalității noastre, în primejdie să fie invadată de elementele germanice și subgermanice, cum erau ungurii.

Și la Bîrlad au fost armeni; la Galați mai puțin, căci portul s-a ridicat mai tîrziu: pe vremea lui Despot abia se pomenește, – Renii, Tomarova, de unde: Tomoroveanu, ca nume de familie, avînd o mai mare importanță decît Galații. Bineînțeles că și în Reni și în Galați erau și alți armeni, veniți probabil pe corăbii, așa cum veneau, apărînd și dispărînd, la Brăila și Cetatea Albă, care-și aveau legăturile cu Constantinopolul și Trapezuntul. […]

Venind acuma la sate, e incontestabil că din timpurile cele mai vechi a existat la noi, în tot cuprinsul pămîntului românesc, și o populație slavă. Am afirmat chiar că, deoarece Ardealul, ținut așa de românesc, are cel mai mare număr de numiri slave, și anume de acelea care niciodată n-au avut un sens în românește – sau cel puțin nimic în monumentele noastre de limbă nu arată că am avut aceste cuvinte –, slavii trebuie să fie mult mai vechi la noi decît secolul al VII-lea, cînd se zice că au năvălit prin părțile acestea, în legătură cu avarii și supt stăpînirea avarilor[3]. Cred că vechii sarmați, un amestec de tot felul de nații, cuprindeau un puternic element slav. La această părere au ajuns și deosebiți învățați străini, pe o cale cu totul alta decît aceea prin care ajunsesem la această părere. Este singura explicație pentru nomenclatura[4] slavă a Ardealului. Acum, nume slave se întîlnesc și în alte două ținuturi: în Oltenia, unde sînt și cele în „ova”: Orșova, Virciorova (uneori se schimbă accentul, dar aceasta n-are atita importanță), Panciova, și în „ați”: Romanați (în partea corespunzătoare a Serbiei: Crușevaț, Craguievaț) etc.

Pe de altă parte, în Moldova, și în mare parte din Basarabia, pînă la linia care despărțea odinioară raiaua turcească din sud de partea rămasă domnului Moldovei, cam pînă la linia Răutului, găsim un număr mare de sate: Colincăuți, Popăuți, Bădăuți, Părhăuți etc., care corespund în origine și sens satelor al căror nume se termină în „ești» sau „eni». Rădăcina, tot așa, indică numele celui care a întemeiat satul: Popăuți vine de la Popa, Climăuți de la Clim etc. Sufixul „ăuți» corespunde rusescului „ovce».

Nu totdeauna sufixul este important însă pentru soluții istorice. Și rădăcina nu are, adesea, caracterul rusesc. Clim e mai mult rusesc, dar Popa nu e rusesc, iar Rădăuții vin de la Radu, care nu e rusesc, Bădăuții de la Bade. […]

Cînd s-a întemeiat Moldova, nu erau deloc străini pe aici. Rușii, rutenii, – biserica „Rufenilor” din Iași înseamnă: a rutenilor – rusnecii cari-și zic astăzi ucraineni, acei cari nu s-au asimilat încă, au venit, în timpurile mai vechi, prin colonizarea de către domnii noștri cari făceau expediții în Polonia și pe urma lor aduceau un număr de oameni pe cari-i așezau în slobozii. Alții fugeau de la sine, de veneau aici, pentru că la noi țeranul era liber, iar acolo, în Polonia, șerb: în cazul cel mai rău ei erau „vecini”, dar „vecinii” la început nu erau șerbi, ci oameni cu contract, așezați pe pămîntul boierilor. Tirziu de tot au venit apoi alți ruși, acei cari au fost chemați de pe urma dezvoltării agriculturii în țerile noastre, cînd pacea din Adrianopol, la 1829, ni-a permis să exportăm grîul pe care înainte îl țineau turcii numai pentru ei, tot atunci cînd s-au adus de peste Dunăre, de proprietarii din Romanați, Vlașca, Ilfov, bulgari.

Vechii slavi se chemau la noi șchei (numele femeiesc e Șcheia sau Șchiauca): Șcheii din Brașov, Șcheia din Roman și de pe lîngă Suceava, Șcheii de pe valea Buzăului.

În Ardeal, în schimb, se găsesc localități ca Rușciori, Reussmark – Miercurea, care ar însemna o infiltrație de elemente slave, nu cu caracter general, ci cu cel special rusesc[5].

Mai tîrziu s-au introdus și unii bulgari, prin colonizație, ca în Vinga din Banat, iar de acolo și în cîte un punct din Ardeal, dar aceasta numai în secolul al XVIII-lea.

Venim acum la coloniile ungurești de la noi.

Noi ne-am obișnuit să vedem linia Carpaților ca un hotar; a fost însă un timp cînd iarăși linia Carpaților nu însemna hotar. Hotarul noi îl concepem mai mult sau mai puțin pe clina pe care-l fixează hotărnicii; dar pe la 1760 Moldova avea în Ardeal un ținut atît de întins – pe care ni l-au luat pe tăcute austriecii –, încît a fost echivalat cu două comitate, oferindu-ni-l în schimb pentru Bucovina.

Pe de altă parte, cum am văzut, cînd a fost vorba de întemeierea Moldovei, ea a fost concepută de regele Ungariei ca o provincie a lui. Prin urmare, el mărgenea, fără îndoială, în vremea aceea Ungaria, pe alocuri, cam pînă unde e Siretiul, amintindu-și de acel episcopat milcovean, pe care Ungaria nu l-a sacrificat niciodată ca pretenție politică. Deși pe la 1460 nu mai rezida un episcop în Milcov, dispărut, unui simplu preot catolic de sat din Ardeal i se zicea episcop de Milcov, pentru ca să se poată sprijini pe această calitate revendicările asupra Moldovei ale lui Matiaș Corvinul, care poate, cînd a venit în Moldova să distrugă pe Ștefan și a fost învins la Baia, se gîndea la acest plan.

Populația ungurească e deci veche. O parte stă în legătură cu secuimea, fără îndoială, care, dealtfel, nu este așa de străveche ea însăși cum se pretinde de obicei, ci avem a face cu coloniști așezați de cavalerii teutoni la începutul veacului al XlII-lea[6], odată cu orășenii din Cîmpulung și de aiurea. Dovadă că toți au rămas catolici, ținînd strîns la catolicismul lor, pe cînd ungurii, afară de o parte dintre cei din Ungaria propriu-zisă, sînt calvini. Și satele lor sînt foarte adeseori numite după sfinți, ceea ce se întîlnește și în Prusia teutonă și în regiunile celelalte, colonizate tot de cavalerii teutoni.

Aceasta este originea populației ungurești din județul Bacău. Satele lor sînt făcute după norme românești, și numite, nu după sfinți, ci după întemeietori: Tămășeni, de la Tămaș, numele unguresc al lui Toma, ori, în Romanul vecin, Săbăoani de la Sabău (Szabó), care înseamnă croitor. A fost cu atîta mai ușoară trecerea la datinele noastre, cu cît secuii înșii au în cea mai mare parte sînge românesc, și aceasta se dovedește și prin felul lor de viață, prin felul cum își cultivă cîmpul, cum îngrijesc de grădini, cum clădesc casele mai ales: nu cum sînt cele ungurești din pustă, ci întocmai cum e casa românească. Chiar și în îmbrăcămintea lor este o foarte mică deosebire față de portul românesc. Și sînt convins că și în folclorul lor, în cîntece, danțuri, povești, superstiții, ei au foarte multe elemente românești[7].

Multe dintre satele județului Roman însă nu sînt așa de vechi. E sigur că Ștefan cel Mare, care a prădat prin secuime, a adus de acolo, după obiceiul pe care l-am mai pomenit, coloniști străini. Pe cînd cei din județul Bacău, în legătură necontenită cu secuimea, uneori nu cunosc limba noastră, la ungurii din județul Roman nu e sat în care să nu se vorbească românește.

Studii serioase făcute de aiurea decît de la societatea Sf. Ladislas din Pesta […] ar fi trebuit să înceapă de mult, deși nu e prea tîrziu nici astăzi.

Venim la înseși mărturiile izvoarelor despre populația străină la noi. Ele sînt mult mai numeroase pentru Moldova decît pentru Muntenia, căci Muntenia, fiind cuprinsă între Ardeal și Turcia, avea mai puține rosturi de comerț, în veacul al XVI-lea, și oferea mai puțină facilitate de străbatere în Orient, pe cînd Moldova păstra drumul cel mare Danzig-Constantinopol, acuma prin Reni și Galați.

Dar elementele acestea, cunoscute întîmplător prin orice străini cari călătoreau pe aici, pot fi și mai bine cunoscute printr-o categorie nouă de călători, cari se ocupă îndeosebi de ei și în special printr-o categorie dintre acești străini, catolicii. De catolicii din Muntenia se vor ocupa anume misionari italieni ori slavi italianizați, cari vin din Balcani, de la bulgari; pentru Moldova, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, întîlnim călători catolici, misionari cari vin anume pentru a face inspecția localităților locuite de cei cari au aceeași religie ca dînșii.

Este caracteristic pentru acest sfîrșit al veacului al XVI-lea că în același timp cînd iezuiții poloni sfătuiesc pe Ieremia Movilă, care merge la biserica catolică din această mai veche capitală a Moldovei, se încearcă refacerea episcopiei de Bacău și a acelei de Argeș, căci, căutindu-se în vechea arhivă pontificală, se găseau numele vechilor episcopate spre a fi înviate. Și pentru aceasta se trimite întîi un Arsengo, din Creta, care aparținea, prin îndoita deprindere a graiului, și populației grecești supuse și populației italiene stăpînitoare, apoi un Querini, dintr-o familie venețiană, dar probabil din ramura cretană. Și, cu atît mai ușor putea veni pe la noi unul din acești levantini, cu cît era mai mare numărul negustorilor cari, de la o bucată de vreme, veneau, fie din Pera, fie din insulele Mării Mediterane, pentru a face comerț aici și cari aveau așezări foarte importante la Liov, alături de așezările moldovenilor cu cari se amestecau și făceau casă împreună, adăugîndu-se și legături de familie.

Căci după Corniact, despre care a fost vorba, avem un șir întreg de levantini cari făceau concurență ragusanilor în ce privește luarea în arendă a vămilor sau afacerilor de comerț. Ei aveau o situație privilegiată pe lîngă domn, căci doi dintre stăpînii Moldovei din a doua jumătate a veacului al XVI-lea au fost însurați cu femei aparținînd acestei lumi levantine: Iancu Sasul, a cărui soție, Maria, o Paleologă, avea un fiu, Filip, din altă căsătorie, cu un grec sau levantin, care făcea comerț cu Liovul, iar, cu domnul, trei fete, dintre care una poartă numele caracteristic grecesc de Chrysaphina. Tot așa Petru Șchiopul a ținut pe Maria Amirali din Rodos, care a murit în vremea cînd bărbatul ei era domn, fiind îngropată la Galata, lîngă Iași.

Relații cu totul neașteptate pentru cine nu urmărește curentul, care crește necontenit, dar relații de cea mai mare importanță și pentru economia noastră națională, ca si nentru cultura noastră și orientarea noastră în viața politică și în alte rosturi. Mai tîrziu, la începutul veacului al XVII-lea, se va găsi, într-o situație cu totul predominantă, pe lîngă domnul Moldovei, Radu Mihnea, care a fost și al Țerii Românești și e îngropat în București, la Radu Vodă, supt o piatră de marmură de toată frumuseța, un grec, Vevelli, care se chema Constantin, pentru ai săi, iar ai noștri îi ziceau Batiște (de unde biserica numită astfel în București): Battista, nume levantin. El a avut un rol deosebit de important la noi, provocînd, la urmă, chiar o manifestație populară împotriva celor cari-l sprijineau, manifestație în sens național, indigen, autohton.

În Muntenia, soția lui Alexandru Mircea era o levantină, Ecaterina, care avea o soră căreia i se zicea Mărioara, ceea ce arată o legătură îndelungată cu țerile noastre. Mărioara era catolică după tatăl ei, și s-a măritat cu un genovez din familia Adorno Vallarga, de care rămînînd văduvă, s-a făcut apoi călugăriță, lîngă Veneția, la Murano, în San Maffio, unde s-a și găsit corespondența ei, în grecește și italienește, cu Ecaterina și fiul ei, Mihnea. Mai era o soră, așezată în Țara Românească, lîngă Ecaterina, Lucreția, ale cării fiice (una numită, grecește, Prepia, adecă: Euprepia, Frumoasa) au fost date după cutare boieri de tară, ori după raguzanul catolic Giovanni de’ Marini Poli.

Poporul îi privea ca „greci” pe acești străini, dar elementele levantine aveau o inteligență mai elastică decît a grecilor, o prestanță occidentală care la greci, sclavi de atîta vreme, lipsea, și, întreținînd multe relații cu Apusul, ei dispuneau și de capitaluri mai importante decît capitalurile ce puteau avea grecii.

Rezumînd, informatorii catolici găsesc o lume nouă în țerile noastre din a doua jumătate a veacului al XVI-lea: pe de o parte catolicii cercetați de misionari; pe de altă parte negustorii străini, afluxul de levantini cari-și fac așezările în țerile noastre, mai ales în Moldova, sau în acele puncte din străinătate cu care Principatele au legături foarte strînse, ca Liovul, de ex., capitaliștii cari vin pentru vămi, pentru împrumuturi și cari rămîn aici.

Ajungem acum la înseși informațiile pe care ni le dau izvoarele despre acești străini. Intr-o însemnare a lui Belsius, care scrie în epoca lui Despot, se spune că foarte mulți sași se găsesc în Iași și aiurea. Aceștia erau dintre vechii negustori ardeleni cari de la o bucată de vreme se fixaseră la noi. În situația lor de supuși ai domniei, ei se bucurau de o situație pe care n-ar fi avut-o ca străini.

Un alt izvor care vorbește despre străinii la noi în acest timp este Francisc Forgách, acel nobil ungur amestecat în rosturile noastre din secolul al XVI-lea. El spune: „Românii țin cu toții foarte mult la legea grecească. Nu s-a găsit nici unul care, de frica pedepsei, să fi îndrăznit a mărturisi altă dogmă. Cunosc însă abia slovele sîrbești, pe care și acum le întrebuințează. Ei nu socot că poate fi nelegiuire mai mare decît să mănînce carne în zilele oprite: de aceea… peste o jumătate de an se chinuiesc”.

De fapt, ceea ce înseamnă el, sentimentul acesta de scîrbă față de mîncarea de frupt în post, – și mai ales în postul cel mare –, se adeverește și prin cronica lui Miron Costin, cînd vorbește de domnul străin care ajunsese a stăpîni Moldova în 1619, Gașpar Grațiani, Morlacul din Croația, despre care arată că mînca și carne în post, ceea ce ar fi contribuit la căderea și catastrofa lui.

De la Forgâch venim la Botero.

„}n orașele Moldovei”, spune el, „locuiesc sași și unguri”. Populația ungurească se întîlnea, cum am văzut, mai mult la țară.

Negoțul îl fac însă, mai ales în Moldova, vechii armeni sau mai noii sași și evrei, – aici este constatarea formală a evreilor, la sfîrșitul veacului al XVI-lea, dar sînt evrei turci, cari nu formau colonii așezate. Apoi „unguri și raguzani. Negoțul constă din grîne și vinuri”. Vinul „valahic” se vindea și în Galiția; era destul de bun, mai ales pentru cărăuși și lumea mai săracă, dar levantinii aduceau vin scump din Răsărit, de Malvasia, care, venit din Moreia, dar, acum. și din Candia, se ducea în Rusia și Polonia, ca și vin moscatello, „muscat”. Pe urmă se făcea negoț cu „piei de vacă, așa-numitele «schiavine», cu ceară, miere, cu butelii de rădăcini de tei, prețuite pentru frumusețea vinelor lor”. Mai tîrziu vindeam, cum moții vînd doniți și ciubere, în Crimeea tatarilor produsele industriei țerănești din Moldova. Cu cărăușia localnicii își făceau însemnate izvoare de bogăție.

Cărăușii moldoveni sînt însemnați în socotelile Liovului încă de la începutul veacului al XVI-lea: ei cunoșteau admirabil drumurile, și erau și păzitorii mărfurilor ce li se încredințau, un fel de chervanagii, cum sînt cei, tot de sînge românesc, din Peninsula Balcanică. Întîlnim pe unii dintre dînșii, cu nume caracteristice, ca Ursul, în Iași, în Roman, în Bîrlad și în alte părți ale Moldovei[8].

Și în a doua serie a însemnărilor lui Botero se spune că negoțul e făcut în Iași, între alții, și de sași și unguri. Ei dau în același timp și meșterii.

Căci, afară de meșteșugul pe care-l făceau în casa boierului țiganii, afară de meșteșugul pe care-l făcea fiecare țeran pentru casa și gospodăria lui, ori meșterul din sat – pentru că era cîte unul mai dibaci care era rotarul ori fierarul satului – începea să fie o categorie de meșteri liberi, la dispoziția oricui. „Meșter”, „meșteșug” sînt cuvinte împrumutate de la unguri, și aceasta arată naționalitatea celor cari întîi au exercitat această meserie la noi.

Mancinelli, iezuitul despre care a fost vorba și altă dată, spune că în Moldova, în special în Iași, sînt raguzani și chioți, adică locuitori din Chios, insula care turcește se cheamă Sacîz (sacîzul e mastica de Chios).

Tot aici se cuprinde informația, pe care am adus-o și înainte, că unele familii mai bogate dintre sașii din Iași aveau în biserica lor catolică morminte cu blazoane de comerț.

În ce privește pe armeni, se spune că ei fac, înainte de toate, negoț cu „aromate”: smirnă și tămîie pentru biserică și, pe lîngă acestea, mirodenii de pus în mîncări, căci noi aveam bucătăria constantinopolitană, care întrebuințează multe mirodenii.

Se înseamnă și personalitatea lui Cristofor Bruti, al cărui mare rol l-am arătat și altă dată. Se menționează și toată silința pe care și-o dădea propaganda catolică reprezintată printr-însul și printr-un agent papal venit la noi pe vremea lui Mihai Viteazul, un croat, Alexandru Comuleo (Komulović). S-a împiedecat astfel protestantismul, care începuse să străbată mai ales supt Despot și Iancu Sasul, deși acesta era ortodox, în mijlocul acestei populații străine. Se arată că acel care trecea de la catolicism la protestantism era supus acum la o amendă strașnică: o sută de boi.

În ce privește negoțul cu polonii, el nu era făcut de poloni, căci negustorii de această nație nu se întîmpinau, iar evreii poloni veneau numai la iarmaroacele de hotar.

Se aducea bere din Camenița, deși existau și la noi fabrici de bere, ca aceea a sașilor de la Baia, pomenită în acte din veacul al XVI-lea. Dealminteri chiar terminul de „pivniță”, care a biruit numele de beciu, de zemnic, unul unguresc, altul slavon, vine de la „pivo”, care în slavonește înseamnă „bere”.

Acum, de la informatorii aceștia cari vorbesc numai în treacăt de străini, venim la ceea ce ni spune însusi Querini, episcopul numit la sfîrșitul veacului al XVI-lea[9].

El arată că a găsit în Moldova, pe la 1590, cincisprezece orașe și șeisprezece sate care aveau catolici, populația catolică fiind în număr de 1691 familii cu 10 700 de membri. În Bacău și împrejurimi – aproape era un sat foarte important catolic, Trebeșul – se aflau 4000 de case, și din populația aceasta 216 familii, cu 1692 oameni, aparțineau religiei romane. În oraș chiar era biserica Sfintei Marii și a Sfîntului Nicolae, de lemn. Domnia, în general, era foarte tolerantă față de toate confesiunile, și, cînd era vorba să se ridice o biserică străină, ea dădea din vistierie: astfel s-a dat și pentru acoperirea bisericii Sf. Marii din Bacău 500 de scuzi de aur, sumă foarte importantă. Dealtfel vistierul Moldovei pe vremea aceasta – nu vistierul cel mare, care era român, ci al doilea, –, Giambattista Amorosi, „pe care-l întîlnim pomenit și în alte documente, era catolic, italian, avînd un nepot care învăța la Roma, în Collegio dei Greci. În Trotușul vecin erau 68 de familii și 3 994 locuitori, cu biserică de piatră.

În ceea ce privește predica la sate, ni se spune că se făcea în limba ungurească. Mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, această limbă a fost înlocuită în parte prin cea românească, pe cînd călugării erau în cea mai mare parte italieni[10].

Catolici, ne spune călugărul, se găsesc, firește, la Baia, care înfățișa pînă dăunăzi inscripții de morminte în limba germană sau latină[11]. Aici erau 3 000 de vetre, din care 63 de familii, cu 316 oameni, catolici. Se aflau și cîțiva unguri, dar cei mai mulți sași. Se notează două biserici întregi și una pe jumătate ruinată, probabil a lui Alexandru cel Bun. Preoții se dăduseră după obiceiul pămîntului: erau căsătoriți.

La Tîrgul Neamțului, pe vremea aceea erau 250 de case: 74 ale catolicilor, pentru două biserici de lemn, preotul fiind sas.

În grupul de la Prut, Hușii sînt arătați cu 1 300 de case. Tocmai atunci se întemeia și episcopia de Huși, după ce Mihai Viteazul și aliații lui moldoveni, Aron Vodă și Ștefan Răzvan, dezrobiseră raiaua turcească ce asculta pînă atunci de episcopul, supus turcilor, de la Brăila. Se înseamnă 72 de case catolice, cuprinzînd 435 locuitori, la o biserică de lemn.

La Cotnari, din 3 500 de familii, sînt 198 catolice cu 1 083 membri. Aici erau trei biserici: două de piatră și una de lemn. Se mai păstra și un profesor de gramatică. Dascălul preda în limba ungurească și latină. Preotul fusese luteran și venise din Ardeal. Aici s-au găsit și cărți „eretice” ungurești.

La Suceava, cu 6 000 de case, din care 30 catolice, funcționa și un capelan, adus pentru soldații poloni și unguri, în număr de 2 000. Erau două biserici de piatră: predica se făcea în limba polonă pentru soldați, pentru ceilalți în „grecește”, cu tălmaciu moldovean.

La Vaslui, un preot, dar nu se spune numărul credincioșilor lui.

La Roman, în oraș, erau 400 de familii, dintre care 25 latine; membrii, 138, erau unguri cu două biserici de lemn. Preotul ținea împărtășania la dînsul acasă, băgată supt pat. La Săbăoani, Berindești (?), Tămășani, Răchiteni, Giudeni, Lăcășeni, 300 de familii catolice și 1 480 de oameni. Biserica din Săbăoani e de piatră și acoperită de domn.

Acestea sînt cele dintîi informații asupra populației catolice în Moldova și, pe alături, asupra populației orășenești a țerii, în genere.

Note[modifică]

  1. Pentru amănunte cu privire la toate orașele se poate consulta cartea mea Istoria poporului românesc.
  2. Goilav înseamnă Goliat.
  3. Ardealul nici nu era în calea emigrațiilor slave către Balcani, la începutul evului mediu.
  4. Am consacrat acestei nomenclaturi un studiu special în revista din Belgrad Delo, studiu tipărit și în Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe sud-orientale, anul 1915.
  5. V. și Rusciucul, pentru români: Ruși, Rușii-de-vede. Și în Ungaria de nord și est sînt localități formate cu urmele rușilor, dar desigur mai nouă. Se pretinde că locuitorilor din Rușciori li se zicea sîrbi, adecă slavi în general.
  6. V. volumul II al Buletinului Comisiei Istorice a României, unde am studiat originea secuilor și legăturile cu noi.
  7. V. și mai sus.
  8. Cf. Iorga, Relațiile cu Lembergul (din Economia națională) și Studii si documente, XXIII.
  9. Cf. și prefața mea la Studii și documente, I–II.
  10. O încercare de a se introduce din nou limba ungurească s-a făcut de primatul Ungariei după 1840. V. tot Iorga, Studii și documente, I –II.
  11. Azi la Muzeul arheologic din București.