Istoria românilor prin călători/Moldova din a doua jumătate a secolului al XIV-lea

III. Cele dintîi alcătuiri bisericești Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
IV. Moldova din a doua jumătate a secolului al XIV-lea
V. Moldova lui Ștefan cel Mare

Dacă același călător din a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi străbă. tut în Moldova, poate pentru scopurile sale, dar, în același timp, ar fi avut prilejul să constate și împrejurările de viață religioasă și artistică, ar fi întîlnit aici o organizație ierarhică și canonică, dobîndită cu mai multe lupte decît în Țara Românească.

Pe acest timp, precum episcopul de Vicina, devenind al Țerii Românești – dar nu de Argeș – căpăta de la patriarh delegație de „exarh al plaiurilor“, românii din Maramurăș, de unde a venit în valea Moldovei întîi Dragoș, ca reprezintant al regelui Ungariei, și apoi Bogdan, ca întemeietor al domniei românești a Moldovei, românii aceștia, zic, numeroși, bogați, avînd pămînturi întinse, strîns legați între dînșii, supuși unor voevozi cari erau capabili și de acte spontanee, de o politică independentă, cum a fost aceea care a creat Moldova, au simțit, deși nu formau un stat osebit, și nevoia de a avea o organizație bisericească. În Țara Românească se întemeiază o domnie a tot pămîntul românesc: imediat consecința este, în ordinea bisericească, existența unui mitropolit; în părțile maramurășene, de supt coroana Ungariei, voevozii ajung la o mare importanță: imediat ei caută să creeze, în ordinea bisericească, ceva corespunzător însemnătății lor în ordinea politică. Atunci un neam al iui Dragoș, Balc sau Baliță, și un Dragu se adresează la Constantinopol și cer patriarhului ca o mănăstire întemeiată de dînșii acolo – și care, din nenorocire, a rămas dincolo de granița fixată Maramurășului, – ca mănăstirea Peri (cf. Periș, Peret), să capete un decret – și decretul dat de patriarhul Antonie s-a păstrat –, prefăcînd mănăstirea în stavropighie, ceea ce înseamnă „înfigere de cruce“. În același timp egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului de Constantinopol, avînd o întreagă listă de regiuni maramurășene și vecine cu Maramurășul, de la vest și sud, pînă adînc în Ardeal, supuse autorității vlădicăi exarh.

Pe atunci patriarhia de Constantinopol servea unor scopuri romantice de restaurație bizantină. Își închipuia Bizanțul, necontenit amenințat de turci, foarte slăbit de primejdiile continue, că ar putea să revie la ce fusese odinioară pe vremea Comnenilor, și dacă imperiul se mișca mai greu, dacă n-avea mijloacele prin care să se poată impune, fiindcă era sărac, fără armată, fără comunicații, patriarhia se putea mișca mai ușor: în toate părțile, în Muntenia, în Moldova, în Rusia ea căuta să-și întindă din nou influența, să-și țese din nou firele, pentru ca pe urmă să vie imperiul și să profite din ceea ce a cîștigat biserica, precum în alte timpuri biserica însăși căta să-și cîștige din ce dobindise imperiul. Și exarhatul plaiurilor de la Argeș și exarhatul asupra Maramurășului și a comitatelor de la vest și unor părți ale Ardealului făceau parte din acest plan patriarhal, din care făcu parte apoi și intervenția în Rusia, la Chiev și pînă în Rusia moscovită, care forma alt element politic și religios.

Tot așa a vrut să facă patriarhia și în Moldova. De îndată ce s-a întemeiat țara, domnii, după șovăielile de la început, cînd nu știau dacă o să se poată desface de Ungaria, văzînd că Moldova rămîne, căutară să aibă o formă bisericească în legătură cu organizația politică, de acum independentă și permanentă. Ei au trebuit să se gîndească la scaunul, de care a mai fost vorba, de la Cetatea Albă.

Acum, episcopii ortodocși din preajma noastră, în timpurile mai vechi, au fost fără îndoială greci; cel de la Cetatea Albă însă se întîmplase, la un moment dat, prin legături pe care nu le știm, să fie român, moldovean. Poate că și în dorința de a se muta episcopatul de la Cetatea Albă la Suceava, precum Alexandru-Vodă, fiul lui Basarab, în Muntenia, mutase episcopatul de la Vicina la Argeș, căutase domnul moldovean să strecoare la Cetatea Albă ca episcop pe un român. Unii au crezut chiar că Iosif Vlădica era membru al celei dintîi dinastii moldovenești.

Bogdan și fiul său Lațcu dispăruseră și venise acum, după dinastia Bogdăneștilor, Petru și pe urmă Roman, fiii moștenitoarei, Mușata (Margareta).

Atunci s-a pus chestia aceasta, foarte importantă pentru viitorul țerii, pentru orientarea ei într-un sens sau într-altul: noul mitropolit al Moldovei ce va fi? Va fi un mitropolit național, cum se zice acum și cum instinctiv se simțea și atunci, atîrnînd mai mult de domn decît de patriarhul de Constantinopol ori va fi un mitropolit grec, al patriarhului?

De fapt erau trei influențe: întîi instinctiva încercare de naționalizare a bisericii, pe de altă parte tendința patriarhului de Constantinopol, care, avind influență la Argeș, Peri, Chiev, Moscova, tindea să cuprindă în această »influență și Moldova, și, în sfîrșit, influenta mănăstirilor sirbești. În lupta aceasta, care a durat mai multă vreme și pe care a terminat-o Alexandru cel Bun la începutul veacului al XV-lea, domnii moldoveni, îndărătnici, cu toate:schimbările dese pe tron, au ajuns mai departe de cum au ajuns domnii munteni; ei au cucerit o situație mai bună decît aceea pe care a avut-o însuși Mircea cel Bătrîn. Bizanțul a trimis pe rînd tot felul de exarhi, ba, la un moment dat, văzînd că nu poate să impuie un grec, a ajuns la ideea de a face din mitropolia moldovenească, pe care o doreau domnii, o protopopie numai, – protoipopul fiind încă pe acea vreme șeful „popilor“, ca Nicodim al ieromonahilor din mănăstiri.

Cînd moldovenii au biruit însă, mitropolitul acela Iosif, dintre ai lor, care a stăpînit mai multă vreme, fiind fost „episcop sîrbesc”, adecă după datina lui Nicodim, se ocupă foarte mult de mănăstiri și el funcționă la Neamț;.-se unește mănăstirea Neamțului cu cea de a doua mare mănăstire moldovenească, Bistrița, supt aceeași conducere. Legenda spune că la sfîrșilul zilelor sale Iosif s-a retras la mănăstirea Neamțului.

Mănăstirea aceasta, așezată laoparte de drumul călătorilor, era fundată, cum spune tradiția, de trei călugări veniți din Țara Românească, și cari fuseseră ucenicii lui Nicodim. Cărțile vechi ale lăcașului – unele au fost duse în Rusia de vestitul Iațimirschi – arată legătura foarte strînsă dintre viața mănăstirii moldovenești și viața culturală din Balcani. Pe vremea aceea, am spus, la bulgari era un nou curent bisericesc, precum era în Serbia altul pentru caligrafia cea nouă: curentul de la Tîrnova, în legătură cu vestitul patriarh Eftimie, ale cărui scrisori se copiau acolo, la Neamț.

Astfel în Moldova mitropolia cea nouă pornise de la episcopi cărora bizantinii ii ziceau „sîrbești”, veniți de la mănăstiri. S-a stabilit aici, prin urmare, o strînsă legătură între mănăstirile călugărești făcînd parte din curentul lui Nicodim și între noua organizație metropolitană, cu șefi aparținînd națiunii indigene. Aici n-au fost conflicte îndelungate între o formă și cealaltă a vieții religioase, și conflictul nu s-a terminat, ca în Țara Românească, prin biruința unui element străin asupra celuilalt element străin, ci, de la început, un element național, trecînd prin mănăstirile sîrbești și învingînd stăruințile de mitropolie grecească, s-a impus în fruntea vieții culturale a principatului, – ceea ce este un fapt de cea mai mare însemnătate.

Moldova pe care ar fi găsit-o călătorul – și vom întîlni îndată unul, în epoca vecină cu veacul al XIV-lea, – în zilele lui Alexandru cel Bun are o situație mult mai sigură decît Țara Românească. La răsărit era Polonia, care trecea printr-o criză, într-un moment cînd regatul se unea cu Lituania, cînd Iagelonul păgîn, rămas mare cneaz lituan, devenea prin căsătoria cu Hedviga, moștenitoarea Poloniei, rege polon, cînd un membru din familia rămasăi lituaniană față de alții din cea polonă încearcă disensiuni, cînd se agită neastîmpărata nobleță feudală, așa că foarte adeseori, o dată și în secolul al XIV-lea,, polonii au fost bătuți, cînd întrau în Moldova, – căci cea dintîi răsturnare de copaci asupra polonilor nu este cea de la Dumbrava Roșie, cît aceasta, clin a doua jumătate a veacului al XIV-lea.

Pe de altă parte, secuimea ardeleană, care nu atîrna de-a dreptul de rege, și Maramurășul, în care elementul românesc joacă un rol așa de mare, reprezintă pentru Moldova altfel de sprijin în Carpați decît acela pe care putea să-l aibă Țara Românească, așa cum munții se desfășoară la Nord. În general, păsurile Munteniei sînt mult mai ușor de trecut decît cele din Moldova. Regele Ungariei încercase odată să împiedece o formațiune moldovenească neatîrnată, să unească demnitatea de conte al Bistriței cu secuii și cu Maramurășul și să dea în mîna unui Andrei, fiul lui Lațcu, care pare după nume să fi fost român, grija hotarului, însă încercarea căzuse, și acum și secuimea și partea săsească în jurul Bistriței erau iarăși elemente fără legăturăi între dînsele, incapabile de a forma un front împotriva Moldovei nou întemeiate.

Moldova aceasta a lui Alexandru cel Bun înfățișează pentru cultura veacului al XV-lea într-adevăr un spectacol mult mai impunător decît Țara Românească, și aceasta chiar atîta timp cît trăiește Mircea. Alexandru are, și cînd rolul lui nu este hotărîtor, toată înfățișarea unei icoane împărătești im regiunea aceasta. La un moment dat, a luat în căsătorie pe o levantină, Marina, fiica lui Marin, spune letopisețul, și din cercetările făcute în urmă reiese tot mai mult că această Marina trebuie să fi avut legături cu familia domnitoare din Constantinopol. Nu era o persoană de rînd: se pare că aparținea acelei lumi în care italianitatea de origine se unea cu grecitatea de adopțiune, adecă oameni foarte puternici prin bogățiile și situația lor seniorială în Răsărit, cărora bizantinii li dădeau titluri și li atribuiau o anume importanță. Pe un patrafir găsit de curînd într-o mănăstire din nord-vestul Rusiei, Alexandra este înfățișat lîngă Marina, purtînd căciula caracteristică pentru cezarii bizantini; și în grecește este însemnat titlul lui și al soției lui: el este autocrat, ea „autocratoriță“, ceea ce înseamnă împărat și împărăteasă. La Oxford, -apoi, se păstrează o evanghelie slavă și grecească, foarte frumoasă, din care se vede că influența greaca a dăinuit alături de cea slavonă și în vremea lui Alexandru cel Bun, și, iarăși, se pomenește și aici soția lui Alexandru, Marina.

Fiul împăratului bizantin Manuil, Ioan, a străbătut Moldova la 1424 și s-a oprit aici. O legendă, care s-a păstrat la Neamț, spune că din prilejul acesta s-a creat o situație superioară mitropolitului Moldovei, Gheorghe, situație care-l punea în rîndul patriarhilor, și iarăși legenda stăruie asupra faptului că Alexandru ar fi căpătat însuși ridicarea situației sale în urma acestei călătorii a fiului împăratului.

Avem – am spus – un călător străin, care vede bine și scrie frumos și limpede. El vine la sfîrșitul domniei lui Alexandru cel Bun pentru scopuri de cruciată și e trimis de ducele de Burgundia, care pregătea o mare expediție cruciată în Orient. Drumețul sosit din Lituania, care întră în Moldova, e Guillebert de Lannoy[1].

Guillebert de Lannoy a fost la curtea marelui prinț lituan Vitold, în limba lituană Vitovt. Posesiunile lui se întindeau pînă la Nistru, și acolo-și ținea el curtea. Călătorul nostru a văzut în solda lui tatari și moldoveni. Legăturile erau foarte strînse atunci între Moldova și lituania. Căci Alexandru cel Bun pare a fi trecut prin trei faze: o fază românească tradițională, cînd ținea pe doamna Ana, înmormîntată în mănăstirea Bistrița din județul Neamț, după aceea o fază lituaniană, nu polonă, căci polonii erau catolici pe cînd lituanienii, ortodocși, și Alexandru a luat de soție pe Rângala, vară a Iagelonilor, în sfîrșit faza bizantină, cu Marina. Cînd acest călător a fost prin țara noastră, Alexandru cel Bun se găsea supt influența Rângalei, căreia soțul ei i-a închinat biserica din Baia. Și el a căsătorit apoi pe fiul său Ilie cu o prințesă lituană, cu Marinca, adusă la soțul ei de acel nobil lituan Ghedigold, care avea un fel de marchizat la granița Moldovei și căuta pe vremea acestei călătorii să întărească zidurile Cetății Albe.

Cu călăuză moldovenească Guillebert a intrat în Moldova și a căutat să meargă la curtea domnului.

Se credea odinioară că acel „Cozial” unde s-a întîlnit cu Alexandru cel Bun se găsește în Basarabia, dar se pare că scriind acest nume călătorul s-a îndreptat după pașaportul slavon dat în Suceava. Deci el a vizitat pe Alexandru, nu într-un sat oarecare, ci la Suceava însăși. A putut să vadă cetatea, care e foarte veche, cu biserica de la Mirăuți, atît de urît dreasă de oficialitatea austriacă, acea biserică pe care a prefăcut-o Ștefan cel Mare, cuprinzînd în ea oasele sfîntului Ioan cel Nou.

Cum era biserica din Mirăuți pe vremea aceea nu putem spune hotărît; desigur era mult mai mică, iar picturi e foarte dubios că ar fi existat. Era numai un început de dezvoltare a artei românești, artă adusă de Nicodim în Macedonia din mănăstirile de la Athos, de acolo în Oltenia, de unde pînă la Suceava.

Guillebert de Lannoy a văzut Cetatea Albă. Dar, dacă, în loc să treacă pe aici, de-a lungul Basarabiei, el ar fi urmat drumul către sud sau către sud-vest, ar fi întîlnit, cum am spus, Dorohoiul, popas de negustori, care n-avea biserică domnească, Botoșanii cari erau numai un sat al urmașilor lui Botăș; ar fi întîlnit Iașii, cari existau pe vremea aceasta, – e pomenit în descrierea călătorului bavarez Schiltberger, care-l numește însă Aspasseri (Ias-Bazar, la turci). Trebuie să fi fost o bisericuță de lemn, și lîngă dînsa tot ce era nevoie pentru a apăra o strajă ostășească, în drumul de comerț care mergea la sud. Mai jos ar fi întîlnit Bîrladul, unde era vama pentru Muntenia, ceea ce nu înseamnă că era hotarul acolo: el putea fi mai încolo. Tecuciul însuși exista la începutul veacului al XV-lea. Restul era teren de graniță încă neocupat, neconsolidat, și mănăstiri în partea aceasta nu existau.

Dacă, acum, călătorul ar fi mers în partea de către munți, ar fi întîlnit. Moldovița, nu așa cum a fost prefăcută de Ștefan cel Mare, ci vechea clădire, încă foarte modestă. Ar fi trecut la Neamț, cea mai mare mănăstire din Moldova, unde poate că a fost îngropat Petru al Mușatei, pentru că, atunci cînd Ștefan cel Mare a făcut mormintele de la Rădăuți pentru înaintașii săi, mormântul lui Bogdan, al lui Lațcu sînt, și este și al lui Roman-Vodă, dar al lui Petru nu; legenda însăși pune în legătură întemeierea Neamțului cu Petru- Vodă. Mai pe urmă se atingea Tîrgul de jos, cu cetatea lui Roman-Vodă, ale cării rămășiți se văd și acum la marginea orașului. Aici era și o mănăstire, din care s-a dezvoltat episcopatul.

Coborîndu-se la Roman în jos, călătorul pătrundea într-o lume ambiguă. Aici fusese ținutul de graniță unguresc, cu episcopatul catolic de Milcov, cu minele de sare, în legătură cu coroana Ungariei de la Ocna, cu Bacăul însuși, care este de fundație ungurească. (Sascut înseamnă Fîntîna sasului în ungurește.)

Trebuie să se facă însă aici o deosebire între vechii secui, aflători și în veacul al XlII-lea pe aici, de o parte, și, de alta, între ungurii prinși în Ardeal[2]și colonizați de Ștefan cel Mare.

În munte, în sfîrșit, exista aici un ținut păstoresc, al Vrancii, de care am mai vorbit, și care nu e nici pînă acum pretutindeni cercetat în viața sa populară, de o covîrșitoare importanță.

Veacul al XV-lea numără o sumă de călători cari au străbătut sau Țara Românească sau Moldova, pentru că el este acela al unei activități comerciale. Prin mijloacele pe care le pune la dispoziția domnilor această activitate comercială și prin interesul care se concentrează asupra țerilor noastre tocmai din cauza acestei importanțe comerciale secolul se deosebește puternic de cel care l-a precedat. Este ocupat în Moldova de domnia lui Alexandru cel Bun și a urmașilor săi îndușmăniți, iar de la 1457 înainte pînă dincolo de margenile veacului al XV-lea (1504), de domnia, neasămănată supt toate raporturile, a lui Ștefan cel Mare – Țara Românească fiind într-o situație mult mai scăzută.

Drumul de comerț e necontenit ocupat de negustori al căror punct de plecare este acum cunoscut: Galiția și Bistrița ardeleană pentru Moldova și o parte din Ardeal, Brașovul și Sibiiul, dar cu deosebire Brașovul, pentru principatul muntean. Pe de altă parte, din cauza pătrunderii turcilor în Peninsula Balcanică și a instalării lor în aceasta peninsulă, a luării în stăpînire de către dînșii a liniei Dunării, unde acum ei dominau și malul stîng al fluviului – căci s-au îngrijit să aibă, cum făcuseră și romanii după războaiele lui Traian, ca la Drobetis, lîngă Severin, un cap de pod pe celait mal –, precum și pentru că țerile noastre sînt acum prefăcute în ceea ce se numește „bulevardul creștinătății“, asupra lor se cheltuiește cea mai însemnată sforțare de sfărîmare și pătrundere a turcilor. Interesul acelora cari luptă pentru cruce în Orient se îndreaptă foarte adesea ori în linia întîi asupra ținuturilor noastre, iar din apus vin, răspunzînd cererilor de ajutoare, de sume de bani, informatori, din partea republicilor italiene sau din partea vecinilor imediat interesați în aceste probleme de rezistență față de turci. Ținuturile românești se bucură de un interes special din partea regalității ungurești, stăpînă pe Ardeal, și, apoi, din partea Poloniei, – Podolia și Rusia propriu-zisă fiind provincii lituaniene unite cu regatul polon al Iagelonilor.

Astfel am avut mai mulți musafiri în această vreme. O parte din informația ce găsim, vine din note ale negustorilor cutărui sau cutărui oraș ardelean. Cu toate că nu sînt înfățișate în formă de cronică, ele reprezintă amintiri ale unor călători sau știri venite în oraș prin trimișii domnilor munteni și moldoveni. Cine vrea să aibă, prin urmare, vești precise cu privire la schimbările care se petrec în țerile noastre pînă în a doua jumătate a veacului al XVI-lea și chiar în secolul al XVII-lea, cînd relațiile intre sașii din Ardeal și noi se continuă mai puțin importante, se poate adresa la aceste cronici municipale ardelene. Dar pînă la sfîrșitul secolului al XV-lea n-avem nimic din Ardealul însuși. Dealminteri Ardealul săsesc se prezintă foarte slab supt raportul izvoarelor istorice: evenimente de cea mai mare importanță sînt cuprinse de multe ori intr-o singură notiță de cîteva linii. Ni pare rău că n-avem un călător venit din Ardeal, fiindcă acesta ar fi găsit mai mult răgaz să cunoască deplin stările de la noi și ar fi spus lucrurile în forma naivă care pentru istorie e mult mai folositoare decît forma literară, decît forma pregătită a scriitorilor de obișnuite călătorii.

Pe lîngă mențiuni în socotelile orașelor ardelene, în ce privește pe acei cari au trecut prin părțile noastre în legătură cu primejdia turcească și nevoia de apărare a creștinătății, sînt două izvoare de căpetenie, unul destul de întins, celait scurt, dar cuprinzător.

Cel dintîi dintre acești călători nu cunoaște Moldova, ci numai Țara Românească, și nu în calitate de trimes diplomatic, care observă lucrurile în răgaz, pe uscat, străbătînd drumurile pe care le-am arătat, ci trecînd pe apă, pe linia Dunării. E vorba de o călătorie dunăreană de la 1445, aceea pe care o face Walerand de Wavrin și care e descrisă în „cronicile“, de un caracter burgund-francez, relative și la sfîrșitul războiului de o sută de ani, ale lui Jeani de Wavrin[3]. E vorba de expediția apusenilor pe mare și pe Dunăre, căutînd rămășițele armatei creștine învinse la Varna.

Se știe că, la 1444, față de progresele necontenite ale turcilor, cari aveau aproape toată Peninsula Balcanică, afară de părțile bosniace de la vest, dar nu ocupaseră Constantinopolul, care cerea necontenite ajutoare, în Vest s-a luat hotărîrea de a uni forțele creștine de acolo cu ale regatului Ungariei, în vremea vestitului Ioan Corvinul, nu numai pentru a stăvili înaintarea turcească, dar, în același timp, pentru ca de la Varna, unde oastea creștină aștepta să se îmbarce pe flota papei și a ducelui Burgundiei, doritor de cruciată, să meargă la Constantinopol. Acest plan, care se desface foarte limpede din dezvoltarea expediției înseși și care, dacă ar fi fost adus la îndeplinire, cine știe ce consecințe ar fi avut o flotă creștină rămînînd stăpînă pe strîmtori și forțe destul de importante debarcînd în capitala bizantină, a fost zădărnicit. Sultanul Mohamed al II-lea era foarte tînăr pe atunci, dar tatăl său, Murad, care abdicase, a fost rechemat, și la Varna creștinii au fost zdrobiți cu desăvîrșire, regele Ungariei, Vladislav, un iagelon chemat la tronul Arpadienilor și al Angevinilor, fiind omorît, ca și cardinalul-legat. Atunci cruciații, cari nu știau de soarta lui Hunyadi, dar își închipuiau că ar fi cu putință ca expediția să fie reluată dacă el ar fi scăpat, hotărîră să trimeată pe Marea Neagră și pe Dunăre corăbii de informație și, întîmplător, chiar de luptă, supt steagul! sfîntului Petru și al republicei venețiene, și cu contingente ale ducelui Burgundiei: ei au pătruns pe gurile Dunării și au înaintat pînă la vărsarea Jiiului.

În povestirea lui Wavrin este vorba de ceea ce putea să se vadă din corabie, de pe mal și de deosebitele incidente care au rezultat din coborîrea pe uscat a armatelor creștine, de conflictele avute cu turcii. Tot ce se petrece în interior e necunoscut. Expediția n-a continuat, pentru că s-au primit știri că Hunyadi trăiește, dar nu poate să strîngă forțe și să le organizeze în așa fel, încît să vie la întîlnirea pe care o dăduse. Cu toate acestea, știri despre orașele de pe Dunăre, despre domnul Țerii Românești se dau. Acest domn era Vlad Dracul, care participase la lupta de la Varna și a fost acuzat că arfi trădat pe creștini și, în retragerea lui Hunyadi chiar, ar fi fost puțin prietenos față de acesta, care l-a și omorît pe urmă pe dușmanul român. Știrile lui Wavrin sînt de cea mai mare importanță, și vom căuta să le împleticim cu alte informații pentru a avea priveliștea Țerii Românești atuncea, în apropierea anului 1450.

S-ar putea adăugi pe lîngă aceasta mărturia unui călător venit ceva mai tîrziu în expediție cu turcii. Memoriile unui sîrb turcit, devenit ienicer, care se găsea în armata lui Mohamed al II-lea, venit ca să înlăture din scaunul muntean pe fiul și urmașul, după o serie întreagă de lupte, al lui Vlad Dracul, pe celait Vlad, căruia i s-a zis Țepeș. E vorba de expediția de la 1462, care a izbutit în adevăr să sfarăme domnia lui Țepeș, să-l silească a se retrage în Ungaria, unde a stat foarte multă vreme, închis la Buda, ca unul ce fusese bănuit, pe baza unor scrisori păstrate și care par a fi adevărate, că a stat în legătură cu turcii, pentru a putea fi apoi iertat, a participa la expediția din Bosnia, a fi restabilit pe tronul muntean, murind îndată, de sabie, în margenea Bucureștilor. Sîrbul acesta turcit este Constantin Mihailovici de Ostrovița[4]. Campania de la 1462 e foarte bine descrisă de dinsul, și, pusă alături de altă descripție, făcută de cel mai însemnat cronicar grec din această vreme, Laonic Chalkokondylas, ea ne face să vedem această foarte importantă operație militară în toate amănuntele sale[5].

În ce privește Moldova, ar fi ceva asemenea cu „ienicerul sîrb”, numai cît aici informația e mult mai scurtă, abia pe două pagini, dar acel care o dă e un martor al lucrurilor pe care le descrie. E un creștin din Occident, un italian care a fost silit ca prizonier să între în armata turcească și a lua parte ia lupta de la Valea Albă. din codrii Neamțului, care se numește și de la Războieni, la 1476. Îl chiamă Angiolello[6].

Mai este încă un călător, dar acela se găsește în împrejurări cu totul deosebite și el vorbește foarte puțin de lucrurile pe care am dori să le cunoaștem, dată fiind importanța epocei și valoarea cu totul extraordinară a lui Ștefan cel Mare. Căci nu putem pătrunde în intimitatea vieții lui pentru a avea note directe relative la dînsul; și, dealtfel, însemnări nu sînt decît pentru timpul din urmă a domniei lui Ștefan. Bolnav, greu bolnav de podagră, suferind și de rana pe care o căpătase la 1462, cînd a atacat Chilia lui Vlad Țepeș, care-i trebuia pentru apărarea granițelor sale, ca să nu cadă în mîinile turcilor, el a fost silit să recurgă la medici din Apus (pe lîngă un medic evreu al hanului tătăresc din Crimeea), și s-a adresat, cum era natural, nu numai la Nürnberg, ci mai ales la Veneția, de unde i s-a trimis un Matei de Murano, din insula de lîngă oraș, care a stat aici o bucată de vreme. Acest medic adresează republicei un memoriu, și în acest memoriu, foarte scurt, al lui Matei de Murano s-au păstrat cele mai prețioase informațiuni despre Ștefan și, puțintel, și despre frumuseța și bogățiile țerii[7].

După aceste lămuriri asupra izvoarelor, să vedem ce se putea observa de călători și în Muntenia și în Moldova.

Dacă ar fi venit cineva în Moldova în ultimii ani ai lui Alexandru cel Bun, ar fi văzut ceea ce cunoaștem acum.

În ce privește însă Țara Românească de după moartea lui Mircea, la 1418, trebuie să se dea înainte oarecare lămuriri pentru ca să se vadă ce era schimbat față de trecut.

Pe vremea lui Mircea, călătorul venit din Apus ar fi putut găsi un început de stabilire a ordinii politice și sociale după normele bizantine. Evident, dacă ar fi trăit fiul lui Mircea, Mihail, care fusese inițiat în rosturile de domnie ale tatălui său, fiind asociat la stăpînire de tată, influența bizantină, asămănătoare cu aceea care a dominat în Moldova în partea din urmă a domniei lui Alexandru cel Bun, ar fi izbutit să creeze altă înfățișare decît a principatului muntean de pe urmă. Era o operă de consolidare, pe care Mircea o începuse și pe care o dusese pînă la un oarecare punct. Demnitățile de curte fuseseră stabilite de domn aici, precum în Moldova ele fusese hotărîte de Alexandru. Rămînea doar să se fixeze mai bine rangurile, să se adauge mai mult prestigiu și să se crească valoarea culturală a societății muntene, influențată și de renașterea bulgărească de la Tîrnova și de marea școală de cărturărie sîrbească a lui Constantin Filosoful. Și mai rămînea ca pribegii veniți de dincolo de Dunăre, greci, sîrbi, poate și unii bulgari, cari aduceau mai multă experiență de viață politică și deprinderea cu mai mult lux în viața publică, să se amalgameze mai deplin cu vechea boierime românească.

Din nenorocire, Mihail a căzut în lupta cu Dan, vărul și rivalul său, și, după această cădere, învingătorul, care s-a stabilit pe tronul muntean, avu de luptat o bucată de vreme cu candidatul adus de turci, Radu Prasnaglava, – ceea ce nu înseamnă: pleșuv, ci cu capul gol pe dinăuntru, prin urmare prost sau ușuratec. A trebuit, prin urmare, ca Dan, care era un luptător, înaintînd pînă dincolo de Dunăre și stăpînind Silistra, ba amestecîndu-se și în lupta pentru păstrarea Banatului, să piardă o mulțime de vreme în aceste frămîntări, care, pe de altă parte, l-au silit să cadă în atîrnare față de Ungaria. Desigur că, atunci cînd turcii zoreau necontenit la Dunăre, drumul Brașovului a fost mai puțin cercetat. După o serie întreagă de răpezi schimbări la tron, s-a impus în sfîrșit Vlad Dracul, alt fiu al lui Mircea, pe care Wavrin l-a găsit în cruciata de la 1445.

Vlad Dracul a fost fără îndoială o personalitate remarcabilă; mai priceput decît Mihail și mai vrednic decît Dan al II-lea, dar în mare parte necunoscut nouă, din lipsă de izvoare. El a fost în stare să joace un rol militar, și importanța lui politică e netăgăduită. Cîtva timp după împrejurările din 1445 el era să cadă supt loviturile ostașilor lui Corvin, pentru ca Vlad Țepeș, o nouă personalitate răspicată în Țara Românească din această vreme, să reia aceeași politică, alături de Ungaria și în contra turcilor, pe care a isprăvit-o dezastrul de la 1462, cu sfărîmarea tronului său printr-o sforțare personală a sultanului Mohamed al II-lea.

În mi jlocul acestor tulburări, natural că elementele de civilizație care se observă pe vremea lui Mircea cel Bătrîn n-au putut să se dezvolte. Oricît s-ar spune că războaiele și luptele lăuntrice aduc și un fel de spor de vitalitate națională, ceea ce este foarte adevărat, cu toate acestea, cînd sforțări prea mari se cer unui trup prea slab, el rămîne firește incapabil de a îndeplini lucruri mari în alte domenii. Așa încît călătorii, fie negustori, fie ambasadori, cînd ar fi venit în Țara Românească prin jumătatea întîia a secolului al XV-lea, ar fi găsit foarte puțin spor față de ce se întîlnea pe vremea lui Mircea.

N-ar fi găsit pe domn stînd ca Alexandru cel Bun în Capitala sa, gu vernînd împărătește, încunjurat de o curte cu caracter permanent, fiecare din acei cari o compuneau avîndu-și atribuțiile sale, ci ar fi întîmpinat un șef de ostași în fruntea unor trupe foarte reduse, capabil de a rezista unei ciocniri, dar nu de a purta un război, cu boieri cari, împreună cu șeful lor, trebuiau să alerge necontenit de la o graniță la alta. Prin urmare se poate zice că tronul dispare în folosul aventurilor ostășești, că marele voevod, cu caracter imperial, care fusese pe vremea lui Mircea, e aproape cu totul înlocuit de conducătorii de oști, și că, în locul donatorilor de mănăstiri și biserici, întemeietori de așezăminte nouă, cum a fost și Mircea, sînt oameni cari prind în grabă ceea ce pot, într-o cîrmuire totdeauna amenințată.

Dezvoltarea secolului al XV-lea se înfățișează aici, prin urmare, cu totul inferioară celor dintîi două decenii o le acestui secol, cum și deceniului cu care se sfîrșește secolul al XIV-lea.

Capitala, se zice de obicei, a fost mutată de la Tîrgoviște la București. Nu se poate vorbi de o mutare a capitalei pe vremea aceea. Radu cel Frumos, fratele care a înlocuit pe Vlad Țepeș, va sta mai tîrziu în București, dar această reședință aici nu e un semn de dezvoltare a principatului, ci o datorie față de turci. Turcii s-au așezat în Giurgiu, s-au aciuat în părțile Severinului. Ei s-au stabilit în punctele cele mai importante ale malului stîng al Dunării. Și atunci, pentru a avea pe domn mai la îndemînă, pentru a-J ajuta, dacă e credincios, pentru a-l combate și a înăbuși imediat răscoala lui, dacă se arată rebel față de sultan, trebuia ca el să nu se mai găsească la Tîrgoviște, ci la București. Satul care se găsea aici ajunge răpede la importanța unui oraș: lîngă cetatea domnului se adună târgoveții: pe la Mihai- Vodă, probabil, pe înălțimea aceasta, a fost așezarea cea dintîi a domnilor din secolul al XV-lea, și această așezare a domniei la București, trecătoare la începutul veacului, s-a făcut în chip mai durabil abia pe la 1460-70.

Cum am spus, curtea a dispărut mai cu totul; oastea însă e bine alcătuită. Aceasta o cunoaștem și prin cutare document al lui Mircea cel Bătrîn. O formează, în împrejurările obișnuite, mai mult boierime, dintre cei ce încunjurau normal pe domn. Aceasta e „oastea cea mică”, pe lîngă care este „oastea cea mare”, după obiceiurile țerii. dar și după norme ungurești din aceeași vreme. După datina veche ajungea – cum am spus – să se facă anume semne de pe vîrful unui deal pentru ca acei în stare de a purta armele să alerge supt steagul domnului. În afară de aceasta se pare însă că și ceva din normele introduse în Ungaria de regele Sigismund au fost adoptate la noi; anume îndatoriri de serviciu militar apăsau și altfel asupra acelora cari primeau moșii din partea domnului. E vremea cînd boierimea începe a se organiza în dauna țerănimii. Fiind lupte necontenite între un candidat la tron și altul, se înțelege că rolul boierilor devine mult mai mare decît înainte, cînd era o singură domnie, asigurată. Dorința de funcții nu există însă, demnitățile la curte erau foarte puține, și atunci moșiile se luau de la „opoziție” pentru a se da „guvernamentalilor”. Deși, pe de altă parte, trebuie să se țină samă și de faptul că domnia tindea necontenit către ținuturile de la sud, unde populația era mai rară, unde nu se făcea agricultură, ci mai mult creșterea vitelor, și o mulțime de pămînt rămăsese fără stăpîn chiar prin unele părți nelocuite. Se poate zice astfel că o parte din șesul muntean a avut același caracter pe care l-a avut sudul basarabean; atitea documente din epoca lui Petru Rareș vorbesc de donații care se făceau în „pustiu”. Și tot așa în documentele ungurești anterioare întemeierii principatului muntean, de cîte ori se spune „desertum” pentru partea de sud a Ardealului, trebuie să-l înțelegem în același mod în care putem admite un „pustiu” în părțile de șes ale Țerii Românești.

Vine o vreme cînd orice demnitar de la curte trebuie să aibă o moșie, cînd, pe de altă parte, acei care ajung, prin donațiuni domnești, să aibă o moșie cîștigă o importanță așa de mare, încît se ridică la situația de sfătuitori ai domnului. În secolul al XV-lea, mai ales în Muntenia, se găsesc o mulțime de boieri cari încunjură pe domn fără ca aceasta să fi însemnat că aveau o funcțiune. Sînt oameni cari s-au ridicat prin sînge, prin servicii, dar și prin stăpînire de pămînt, la ranguri sociale atît de importante, încît fac parte din sfatul domniei.

Boierii aceștia, avînd moșiile lor și prin moșiile lor dreptul la un rol în stat, nu formează un partid în propriul înțeles al cuvintului, și foarte adeseori trec de la cutare candidat de domn la altul sau de la domnul în scaun la cel ce-i voia locul. De aici vine instabilitatea absolută a vieții muntene, haosul care nici în documente nu s-a păstrat, nici în cronicile străine, – fiindcă vreun fel de cronici de țară pe vremea aceasta nu există –, nu poate să se lămurească.

Cu tot acest haos, deoarece totuși este o oaste, deoarece autoritatea domnului, foarte schimbătoare, este totuși reală, rămînînd ca acel care stăpînește despotic astăzi să alerge la Brașov sau Sibiiu, în pribegie, mîne, deoarece este o ordine politică, este o garanție militară în această țară, negustorii cu mărfuri trec și mai departe. Insă și aici observăm o scădere: precum schimbarea răpede a domnilor a împiedecat să se stabilească o ordine bizantină către care tindea Mircea cel Mare prin relațiile sale de familie, prin importanța lui politică și imixtiunea lui în Peninsula Balcanică, aceleași turburări lăuntrice, unite cu pătrunderea turcilor pe malul stîng al Dunării, slăbesc foarte mult comerțul săsesc, la care se adăugia și comerțul polon, venit din Moldova, care exista pe vremea lui Vlad Dracul și care comerț, altfel, ar fi fost în stare să ieie o dezvoltare mai mare.

Atîta timp cît domnii noștri au avut și trecătorile Carpaților și vadurile Dunării, cît tot drumul pînă la trecerea fluviului a fost în stăpînirea aceleiași puteri politice, împrejurările erau altfel, dar ele s-au schimbat cînd vadurile au trecut în mîinile turcilor, cînd, prin urmare, era un vameș la munte și alt vameș jos la apă, cînd funcționa un regim vamal de o parte și altul de altă parte și, mai ales, cînd între stăpînitorul muntelui și stăpînitorul Dunării dăinuia foarte adeseori o situație de neîncredere, de dușmănie sau de război. Orașele săsești au luptat foarte multă vreme ca să păstreze drumul acesta de comerț, și drumul a fost foarte mult folosit de dînsele, dar desigur el s-ar fi dezvoltat altfel, dacă Țara Românească s-ar fi putut organiza.

A fost o adevărată nenorocire pentru civilizație în aceste regiuni sud-est-europene că principatul muntean, pornit supt așa de bune auspicii în veacul al XIVlea, găsinduse în fața turcilor, cu o mult mai slabă apărare, fără ajutor din Ungaria și din Moldova, că principatul acesta, zic, a ajuns să slăbească în ceea ce privește puterea sa de viață și mijloacele sale de acțiune. Balotat necontenit între Ungaria și Turcia și supus foarte adeseori – și încă aceasta era o fericire – influenței stăpînitoare care venea din Moldova, fără ca, iarăși din nenorocire, influența aceasta să fie așa de puternică, încît principatul muntean să fi fost și el reunit supt aceeași mînă, el na putut servi scopurile înseși ale fundațiunii sale[8].

Acuma, prin Wavrin, avem cîteva note de realitate cu privire la înfățișarea Țerii Românești în această vreme. Cunoaștem astfel Brăila. Despre ea se spune ceea ce cunoaștem și din Schiltberger, bavarezul despre care sa vorbit înainte și care arată că veneau aici corăbii din toate părțile. Brăila figurează în Wavrin ca „Brilago”. Cruciații au întîlnit aici negustori din ce se numea Grecia, din Peninsula Balcanică ce se găsea încă supt autoritatea imperiului bizantin, și ei spuneau că nu se poate merge pe Dunăre în Ungaria, dar că de la Chilia ori de la Brăila sar putea trimete cu siguranță emisari pe uscat în Ungaria. Astfel avem constatarea drumului Brăilei, care pleca de la Brașov și mergea pe valea Dîmboviței, sărind pe urmă la răsărit, către această Brăilă.

Am spus că e vorba și de Chilia, de castelul Licostomului („Licocosme”), care aparținea atunci încă domnului Țerii Românești. În ce privește malul mării, se înseamnă Mangalia, „oraș foarte ciudat”, cu ziduri înalte, largi de treizeci, patruzeci de picioare, foarte stricate însă, și cu un port rău, în care luntrile se rupeau de furtună. Tot pe țermul Mării Negre, de astă dată în Moldova, călătorii văd Cetatea Albă, orașul castel care aparținuse geno vezilor, iar acum Moldovei: „aici se găsesc multe corăbii ale celor din Trapezunt și ale armenilor”. Pe vremea aceasta, pe la 1445. mai rămăsese ceva din activitatea comercială a armenilor din Armenia Mică de pe țermul Medite ranei, dar și de pe acel al Mării Negre. Înaintînd cruciații, ei ajung la Silistra, care, ca și Turtucaia, e foarte bine descrisă, cu înfățișarea chiar a mijloacelor de apărare ale zidurilor, ceea ce aparține mai mult istoriei militare[9].

Se spune că Silistra fusese odinioară distrusă de români: aceasta înseamnă atacul lui Dan al IIIea asupra cetății. Pe Dunăre merg luntri pe care călătorul străin le numește cu un termen pe care nul putem identifica, ma noques.

Și, aici, o viziune interesantă și supt raportul literar. Pe atunci între turci erau mai multe partide. Unul dintre ele susținea împotriva sultanului Mohamed al II-lea pe un pretendent cu numele de Saugi, care era adăpostit aici, pe Dunăre, și, la coborîrea pe țermul drept al rîului, cei din corăbii au putut săl vadă îmbrăcat în brocard albastru, purtînd turbanul în jurul capului, și, lucru neașteptat, un „cerc de aur”, ca la împărații romani de pe vremuri mai mult decît la bizantini. Saugi avea legături cu cei de la noi pe o vreme cînd turcii de pe malul stîng se adăposteau la domnii noștri.

Mai departe se ajunge la Giurgiu, care nu era atunci pe uscat, fiindcă vechea cetate a fost acolo unde este ostrovul Giurgiului, cetate din care se mai vedeau anumite rămășițe.

I se zice: „L’isle de Georgie”. Se amintește că acest castel a fost făcut de Mircea, și chiar domnul muntean Vlad Dracul explica – am mai spus-o – că sau cheltuit multe pietre de sare pentru ca să se poată ridica zidurile acestei cetăți, – ceea ce arată și că pe vremea lui Mircea salinele de la noi erau exploatate și că se făcea export de sare în Peninsula Balcanică, un venit principal al domniei rezultînd din vînzarea acestei sări. Înaintînd mai în sus, se descrie Nicopolea, pe de o parte, Turnul, pe de altă parte.

Și, la Nicopole, avem o mărturisire care na fost îndestul de întrebuințată cu privire la însăși lupta de acolo la 1396.

Cruciații întraseră în legătură cu domnul muntean, cu Vlad Dracul, care venise cu soldații lui și cu mijloacele de luptă primitive. N-avea tunuri, dar cruciații aveau, și, de bucurie, ai noștri, cînd dădeau din tunuri, le incărcau așa de strașnic, încît unul a și plesnit, omorînd cîțiva dintre români, în chiotul pe carel notează cronicarul. Dar împreună cu domnul venise și fiul lui, și cu acesta boierul în sarcina căruia era dat prințul, „le fils de la Valaquie».

Și el povestea astfel, întro noapte frumoasă, „enveloppé en une robe de nuit”. Arăta că „acolo se ținea regele Ungariei și ungurii, acolo era conetabilul de Franța și acolo se afla ducele Ioan de Burgundia, care se ținea lîngă un turn mare și rotund, pe care acel duce îl făcuse să fie subminat: și totul era pregătit să se puie foc la mină”, în ziua cînd turcii sar fi apropiat de turn. Și Wavrin încheie: Acest guvernator al moștenitorului muntean „era în serviciul seniorului de Coucy, care totdeauna chema bucuros lîngă dînsul pe tovarășii nobili români cari știau vadurile Turciei („qui toujours voullentiers retenoit vers lui les gentilz compaignons vallaques, qui çavoient les aguez du pays de Turquie”). Cu o zi înainte de luptă, guvernatorul, care era favoritul lui Coucy, se bătuse cu turcii și biruise vreo 6 000 din cei veniți cu gîndul să surprindă „les fourrageurs crestiens“. După biruința aceasta a lui contra celor 6 000 de turci – și firește că numărul a crescut cu anii –, el însă e prins și vîndut genovezilor, la cari învață „le language qu’il par ioit», prin urmare ori limba franceză, ori limba italiană.

De față era și Vlad Dracul, care va fi ascultat povestea luptei de la Nicopol.

Note[modifică]

  1. Descrierea călătoriei lui a fost tipărită de două ori pînă acum și după una din ediții a fost reprodusă de Hasdeu, în Arhiva istorică, I1; p. 126 și urm. V. și Iorga, Voyageurs français en Orient européen, Paris, 1928.
  2. O excursie științifică la 1927 a fost condusă de d. D. Gusti.
  3. Ediția d-rei Dupont în publicațiile „Societății pentru istoria Franciei” și a d-lui Duffus-Hardy, în Roll-Series engleze. Partea care ne privește am dat-o eu în Buletinul Comisiei istorice a României pe anul 1927.
  4. Povestirea lui e tradusă din limba polonă de Hasdeu, în Revista Istorică.
  5. Ca și alte izvoare, Chalkokondylas e tradus de Șincai.
  6. V. Iorga, Istoria armatei, I, p 159 și urm.
  7. E tipărit și în volumul VIII din colecția Hurmuzaki.
  8. De ce nu sa făcut această unire a celor două țeri supt Alexandru și Ștefan se înțelege, cînd se ține sama de cîtă importanță se dădea în general, în evul mediu, dinastiei și de cite drepturi avea de la sine dinastia care întemeiase un stat. În Muntenia dinastia Ba sarabilor, a întemeietorilor, avea atîta prestigiu, incit, prin orișicine ar fi fost reprezin tată, omul găsea susținători contra moldoveanului care, oricît de bine înzestrat, oricît de chemat să joace un rol la Dunăreadejos, rămînea totuși în mintea tuturora un uzurpator. Din această cauză, ca și din obiceiul românesc, înrădăcinat, de a uni moșia cu neamul stăpînului, cu coboritorul acelui care o deținuse întîi, a fost cu neputință ca Țara Românească, incapabilă de a se apăra prin propriile ei mijloace, să primească unirea cu Moldova. Cu toate acestea oști moldovenești, supt Alexandru cel Bun și supt Ștefan cel Mare, pătrund în repețite rînduri dincolo de graniță, care nu era Milcovul la început, ci trecea pe la nordul Vrancii, coborînduse pe urmă la cetatea Crăciunei, lîngă Odobești.
  9. 2 V. Iorga, Istoria armatei, I, p. 63 și urm.