Istoria românilor prin călători/Marturi ai luptei de la Prut (1711)

Jump to navigation Jump to search
VI. Opera lui del Chiaro Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
VII. Marturi ai luptei de la Prut (1711)
VIII. Dimitrie Cantemir și Moldova sa


Pentru sfîrșitul domniei lui Brâncoveanu nici un singur călător cunoscut – și nu putem avea speranța să găsim alții, – nu vorbește despre rosturile noastre. Zece ani cari ni lipsesc, și este explicabil de ce: înainte, dacă avem mulți călători, ei veneau nu de hatîrul nostru, ci pentru că pe pămîntul nostru se petreceau anumite lucruri de istorie universală, anumite evenimente care priveau națiunile mai mari și le făceau să fie în relații cu teritoriul românesc. Dar de la 1700 la 1716 este o vreme de liniște măcar pentru Muntenia, singurul război care putea interesa țara purtîndu-se în Moreia depărtată, acel care e descris de un secretar grec al capuchehaielei, reprezintantului diplomatic român la Constantinopol, Constantin Diichiti[1], și opera lui e de un deosebit folos pentru istoria Veneției ca și a Orientului. Iar războiul dintre țarul Petru și turci, la 1711, n-a interesat Muntenia. Era aici un partid care ținea cu rușii, dar cei mai mulți boieri nu-i voiau, temîndu-se de asprimea țarului, „Herr von allzu strenger Disciplin”, spune un izvor contemporan, ca unul care n-ar fi ținut samă de tradițiile țerii, de drepturile ei, de obiceiurile boierilor. Numai Toma Cantacuzino, cu cîțiva ostași tineri, au alergat, pe furiș, la Prut. Iar Petru a fost învins la Stănilești, în chip rușinos, – el se aștepta să ajungă dincolo de Dunăre, cu nepusă-masa și, neavînd provizii nici în Moldova, unde fusese secetă, nici dincoace, unde Brâncoveanu se pregătise să nu dea nimic decît numai învingătorilor, n-a reușit. Constantin Stolnicul scria atunci că „rușii în haine nemțești tot muscali sînt”[2].

Am văzut în Moldova, care a fost mai mult amestecată în războiul acesta, că Dimitrie Cantemir, pus anume de turci în vederea împrejurărilor grele de politică internațională, a trădat pe sultan, trecînd pe partea lui Petru cel Mare, dar nu așa de ușuratec cum se crede, așteptînd momentul potrivit pentru a se declara. Țarul însuși poate fi considerat ca un călător în părțile noastre, și jurnalul lui, în mențiunile despre petrecerea la Iași, este desigur un izvor important pentru însăși viața moldovenească de atunci. Venit cu nevasta lui, Ecaterina, o țerancă din Livonia, care pe urmă a domnit ca Ecaterina I-iu, Petru s-a îmbrățișat cu vodă Cantemir, pe care l-a ridicat în sus ca pe un copil, și s-a sărutat și doamna Casandra, fata lui Șerban Cantacuzino, femeie foarte bine crescută, cu țarina, care nici pe departe nu avea idee de bună creștere. Țarul a vizitat apoi bisericile din Iași, Golia, Trei Ierarhii, stînd în strană și ascultînd slujba. Au fost și banchete mari date rușilor, pe margenea tranșeelor, servindu-se „vin de la franțuji”, despre care pomenește Neculce, și li s-a întîmplat rușilor ceea ce se întîmplase și „boierilor” englezi cu cîțiva ani înainte la București, cu mult mai puțină mirare, evident. Însă, pe cînd „boierii” englezi n-au luat nimic de la oaspeți, „boierii” ruși s-au trezit simțitor înaintea boierilor moldoveni, cari au constatat că anume lucruri ale lor fuseseră „anexate” de amicii cei noi. Cînd vorbește despre Brâncoveanu Jurnalul lui Petru spune „Iuda Brâncoveanu” pentru că vodă făcuse făgăduieli pe care nu le-a îndeplinit.

Afară de aceasta, într-o serie de rapoarte asupra anului 1711[3], sînt lămuriri care ne interesează foarte strîns. În afară de detaliile campaniei, pe care le-a întrebuințat și Voltaire în Istoria lui Carol al XII-lea cu mult mai multă critică de cum se crede de obicei, nu se întîlnește însă nimic relativ la țara însăși sau la obiceiurile Moldovei de atunci[4]#. Dar, într-o ședință a Academiei române, d. Pavel Gore a relevat faptul că un călător dintre acei cari au întovărășit pe ruși, fără a fi rus, într-o lucrare apărută și în limba franceză, face unele observații și asupra Moldovei, lăudînd pe boierii noștri, cari știau și latinește, și, vorbind cu dînșii, el se simțea cu totul în altă lume decît cea rusească.

Contemporanul La Motraye e un negustor englez care a călătorit în Orient și pentru informația lui, căci este un izvor de căpetenie în ce privește acest Orient la începutul veacului al XVIII-lea: a cules și inscripții, a făcut să se reproducă în cartea lui și monede și ilustrații de toată frumuseța, importante și pentru costume. Afară de aceasta a fost în legătură cu Carol al XII-lea, care, cînd a trebuit să fugă din Ucraina, s-a refugiat la Bender, și, acolo, în apropiere, la Varnița, a clădit un sat suedez după toată orînduiala moldovenească. La Varnița a stat Carol o mulțime de vreme, mîncînd pînea noastră, pentru că tainul trebuia să i se deie din proviziile pe care Moldova le datoria Porții, și nu se mai mîntuia cu liferarea aceasta de pîne și vite în vremea lui Nicolae Mavrocordat. Se știe că mai tîrziu „Șfedul” a fost dus cu sila la Demotica, de unde prin Țara Românească trecu în Ardeal, spre casă.

Dar înainte de a intra în legături cu Carol al XII-lea La Motraye a străbătut țerile noastre la 1711, și iată ce a văzut:

Cunoștea pe Nicolae Mavrocordat de la Constantinopol. Îl laudă foarte mult pe domnul doritor de știință, ceea ce știm și din atîtea izvoare, care învă țase franțuzește de la iezuiți și vorbea curent limba arabă. Cu privire la Dobrogea, ni se vorbește de Babadag, arătîndu-se că aici sînt case rele, dar tîrgul e mare și frumos, „un grand beau bourg”. Crede, cum au crezut mulți, că în acest loc a fost Tomis, care se afla, evident, pe locul unde este Constanța acum. De la Babadag înaintează către Dunăre, ajungînd la Tulcea, un sat, dar în împrejurimea lui se găsește un fort mic cu șapte turnuri. Se descriu și insulele care se găsesc în față, cu livezile de acolo și cultura de cînepă ce se făcea în terenul acesta umed. De acolo se merge la Ismail, și avem și o zugrăvire a acestui oraș, care cuprinde o frumoasă moscheie a lui Cîzlar-Aga, șeful seraiului, care purta numele de Ismail, deși, cum am mai spus și cu prilejul altei călătorii, nu este nici o legătură între numele orașului și numele lui, căci orașul e foarte vechi: moldovenii li ziceau Smil.

Interesant e ce ni se spune cu privire la populație: „cea mai mare parte din locuitori sînt valahi și moldoveni”. E de preț această mărturisire că, pe vremea cînd tatarii erau în Bugeac, cea mai mare parte a populației din Ismail se alcătuia totuși din români. Ea plătea haraciu direct Porții și părea să prefere dominația ei celei a voevozilor. Aceasta se explică prin faptul că, supt domnii noștri, oamenii trebuiau să servească două visterii, pe cînd supt stăpînirea directă a Porții una singură, a turcilor.

De acolo se străbate deșertul Bugeacului, unde nu se întîlnesc decît turme și din loc în loc cîte o colibă pentru păstori, așa-numitele cîșle ale ciobanilor turci, cari în partea de sud a Bugeacului pășteau turmele. Aici erau și foarte multe herghelii de cai cu păzitorii lor. Călătorul ajunge la Căușani, unde a fost odinioară reședința hanului tatarilor. Este însă acolo o biserică românească, cufundată acum în pămînt, de prin 1760, a episcopiei de Proilav, ridicată pentru raia, pentru locuitorii din apropierea Dunării, supuși turcilor. În ce privește locuitorii permanenți din Căușani, „cei mai mulți sînt valahi și moldoveni”. Bugeacul prin urmare era locuit de ai noștri în 1711.

Despre Chilia se spune că este un oraș destul de mare. Nu mai vorbim de Chilia Veche, care într-o hartă despre care se va vorbi mai departe este trecută cu numele ei românesc. Orașul este destul de mare, dar populația aici n-are caracter covîrșitor românesc. Sînt turci, evrei, greci, puțini armeni, pe lîngă români. Castelul, foarte mare, fără garnizoană, n-are nimic remarcabil[5].

Același călător a mai trecut pe la noi la 1714 la dus, prin Giurgiu, Izmail, Brăila, Galați, Isaccea, Babadag, Chilia, Mangalia și la întors cu Carol al XII-lea însuși, cînd a străbătut Țara Românească de la Giurgiu la Pitești, intrînd în Ardeal. Cu această ocazie înseamnă trei sate care se găseau în direcția Rucărului: „Crisonlitz”, Scala, „Rosnau”, care nu este Rîșnovul din Ardeal.

Iată și ce se cuprinde despre Țara Românească. La Motraye ajunge la București, unde stă cîteva ceasuri. Carol al XII-lea cere să i se dea cai și un mehmendar pentru a-l conduce. „Orașul e foarte spațios, bine locuit, dar murdar și rău clădit.” Palatul domnesc pare „mai comod decît frumos”. Drumețul a văzut lume multă pe stradă, și observă că jupănesele se îmbracă după moda din Constantinopol, acoperite și vara cu blăni; haina este lungă. În cap poartă un calpac de sobol, o tocă. Femeile din popor se îmbracă însă după datina cea veche. În ce privește așezarea părului, este același ca forma pe care pictorii vechi i-o dau în înfățișările Maicii Domnului.

După aceea se trece pe lîngă palatul din Mogoșoaia, al lui Brâncoveanu, care există și acum, renovat. Francezul recunoaște că e „o clădire mare, destul de măreață”. Domnul a făcut aici și o biserică, în care e zugrăvit el cu toată familia lui –, fresce foarte frumoase. Clădirea este „foarte regulată și clădită europenește”. Se pomenesc și unele „bonnes peintures” și, în același timp, acele plafoane frumos sculptate de care am mai pomenit.

Mobile nu erau: le luaseră turcii cînd făcuseră inventarul averii lui Brâncoveanu, și urmașul acestuia, Ștefan Cantacuzino, vrînd poate ca printr-un act de caritate să șteargă amintirea păcatului mare pe care l-a fost săvîrșit față de ruda care perise la Constantinopol din pîra lui, prefăcuse această frumoasă clădire într-un han unde călătorii puteau să se adăpostească, fără însă a găsi acolo serviciul; dovadă că, atunci cînd au venit aici acești călători, s-au îngrijit singuri să-și pregătească masa. Ni putem închipui ce-a ajuns preafrumoasa clădire a lui Brâncoveanu prefăcută fiind în han, cît de răpede trebuie să i se fi stricat picturile. De jur împrejur erau grădini, care mergeau pînă la rîu. Se înseamnă și un heleșteu, care mi se pare că nu mai există, și drumeții aveau facultatea să trimeată pe cineva să pescuiască și să-și gătească singuri mîncarea, ca la mănăstirile noastre.

La Motraye pleacă din Mogoșoaia pe o noapte foarte frumoasă, „une nuit fort sereine”, și trece prin patru sate pînă la Tîrgoviște. Orașul a impresionat pe călătorul de profesie, pentru pitoresc, pentru lucrurile vechi, interesînd un om de distincție deosebită. Englezul vede rămășițele de ziduri, și este întrebarea dacă la 1714 nu se păstra mai mult din zidurile Tîrgoviștii. Bisericile nu le semnalează cu deosebire, deși erau foarte multe, care au și azi turnurile întregi.

Mai spune despre case că sînt în general joase. A apucat Curtea Veche cum o lăsase Brâncoveanu, care a stat foarte multă vreme la Tîrgoviște, înnoind tradiția lui Matei Basarab. Pe vremea aceea curtea era întreagă, dar acel „chasteau bâti à l’antique” nu i-a plăcut. O parte din palat, partea pe care o înnoise Brâncoveanu, era destul de frumoasă. Alături, biserica curții, clădită întîi de Petru Cercel și mărită de Matei Basarab. Despre picturi La Motraye ni spune, el care se pricepea, că în această „assez jolie église” sînt picturi frumoase: „les peintures à la grecque sont bonnes, contre l’ordinaire de cette région”.

De la Tîrgoviște, trecînd pe la Rucăr, se înfundă în Carpați, unde întîlnește un pustnic sau preot catolic, zice el, care i-a cerut de pomană. Apoi trece la Brașov, unde știe că erau români, căci spune că este aici și populație românească și populație bulgărească refugiată (povestea originii bulgărești a „Șcheilor”). ‚

Călătoria lui Just Juel, sol al Danemarcei la țarul Petru, din 1709 la 1711, cuprinde și ea unele știri privitoare la rolul pe care l-au avut Dimitrie Cantemir și moldovenii săi în campania de la Prut[6].

Nu e lipsit de interes pentru lucrurile extraordinare petrecute atunci la noi jurnalul acestui vice-amiral, care vine de la Chiev, unde a descris Lavra și sfintele moaște cuprinse înuntru și slujbele ce se fac de călugări. De la Nimirov, de frica bandelor căzăcești, Juel călătorește cu o escortă de un maior cu 50 de dragoni, conduși de patru cazaci.

De la Bar, unde învățase Miron Costin, se trimete un dragon la Zwaniec, pe granița moldovenească, cu o scrisoare către generalul-maior Ieșov, venit cu 2 000 de dragoni pentru a strînge provizii. Bar, cuib evreiesc, e în ruine, cu puternicele-i biserici, cetatea distrusă; într-un mic castel ceva dragoni ai polonilor. Dar generalul trecuse la Mohilău. Solul nu poate vedea, cum dorise, Camenița. Suita lui pradă pe cale, mai ales pe evrei.

Întoarcere la Bar, după cîteva zile de rătăcire. Are bolnavi între ai săi. La 9 august e în sfirșit la Mohilău, „loc pustiu și neîntărit“. Peste apă află de la țar că s-a făcut pacea. Pentru ca să arăte cum s-a ajuns aici se adauge un extras din jurnalul generalului Allart.

Acesta plecase la 17/28 iunie de la Soroca, împreună cu generalul Enzberg și cîteva sute de cazaci. Tot în acea zi trece țarul cu garda și cu diviziile lui Repnin și Weyde. La 18 e la Soroca și merge la Cainar, Allart oprindu-se la Răut, pe care, cu două divizii, îl urmează. Lipsă de apă. Generalul poposește la satul Gîrla, două mile de la Prut, pe cînd Petru cu alte două divizii și garda ajunge la rîu. Se află că 15 000 de tatari au atacat la trei mile de Iași pe Șeremetov, care pierde 280 de dragoni; 1 500 de călăreți ruși îi împrăștie. Se retrag la „Laputzkin”, adecă Lăpușna. La 22 iunie, Allart e la Prut, țarul la Gîrla.

A doua zi, acesta poposind, generalul e la o milă și jumătate de lași, feldmareșalul ii ordonă a nu se grăbi și a lua sare din Iași. Lipsă de hrană; lăcustele au distrus totul. Se gătește podul pentru țar, care vine și cu artilerie. La 25 Allart merge la Țuțora, unde se unește cu Șeremetov, luînd apoi Prutul în jos. La 27 vine „un colonel moldovean cu opt companii în lagăr, vestind că vor mai urma opt companii”; se află că tatarii au stricat fîntînile în Bugeac. La 28 se face al doilea pod pe Prut, pentru furaj și eventualitatea unei retrageri. La 30 trece Șeremetov cu o parte din cavalerie și bagaje.

Carl Ewald von Rönne e trimes în Țara Românească cu nouă regimente de cavalerie și patru tunuri. La 2 iulie apar primele cete de tatari. La 3 a trecut toată cavaleria cu generalul Janus; apoi Allart cu infanteria; se taie cele două poduri. După amiază vine țarul cu garda și restul infanteriei. La 4, infanteria toată trece Bahluiul. La 5 se înaintează spre Movila Răbîii, la 6 la Gîrla. La 7 Janus merge mai departe cu cazacii și trimete vestea că vizirul e la gura Sărății sau Strîmbii (Stranbuzeretzin), că a făcut două poduri și au trecut 3 000 de ieniceri; Janus e rechemat. La 8, consiliu de război; sînt 40 000 de ieniceri cu 400 tunuri, mari și mici. Enzberg e trimes să primească pe Janus; spahiii și tatarii urmăresc, cu 15–16 000 de oameni. Se iau măsurile de luptă.

Nu ne oprim asupra ei[7]. O comparație cu Neculce, cronicarul moldovean al luptei, ar fi de făcut. La părcane, la căruțele de apărare, erau destinați, în retragere, moldoveni și cazaci. Se încheie armistițiul.

La Iași pleacă turcii.

În retragere țara nu poate da provizii[8]. La 11 august călătorul trece din nou peste Prut. La Mohilău i se pare că locul se chiamă așa, după „un domn moldovenesc Movilă”[9].

Note[modifică]

  1. Am publicat opera lui la 1913, în edițiile Comisiei istorice a României (Cronica expediției turcilor în Moreia, 1715).
  2. V. Memoriul mieu la Academia Română (XXXIII) despre Carol al XII, Petru cel Mare și țerile noastre.
  3. 1 Cf. și Suplementul I al Colecției Hurmuzaki.
  4. V. Însă și un raport polon publicat de d. C.C. Giurescu în Revue historique du Sud-Est européen, III.
  5. Cf. Karolinska Krigares Dagböcker, IV, Stockholm, 1913, p. 91.
  6. En Rejsetil Rusland under Tsar Peter, dagbogsoptegnelser af vice admirai Just Juel, note de Gerhard L. Grove, Copenhaga, 1893.
  7. Hărți la paginile 418, 421.
  8. Pentru expediția Iui Rönne, cu 9 000 de cai, și p. 418 – 9.
  9. P. 424. – A se adăugi P. Datlée, aflător la Iași în februarie 1703 (Iorga, în An. Ac. Rom., XXXIII, p. 30) și consilierul danez Heitz, care trece prin Ardeal spre Moscova (Victor Roth, Kunstdenkmäler aus den Sächsischen Kirchen Siebenbürgens, I, p. 143).