Istoria românilor prin călători/Epoca Movileștilor în paginile de călători

XVI. Epoca lui Mihai Viteazul în mărturiile călătorilor Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XVII. Epoca Movileștilor în paginile de călători
XVIII. Alți călători din întîia jumătate a secolului al XVII-lea pînă la Vasile Lupu

Cîțiva ani după Dousa, un anonim, care era în legătură cu biserica catolică, un misionar, foarte probabil, a fost la 1606, în Moldova[1], și iată ce spune despre dînsa:

La Suceava este biserica Sfîntului Ioan, cu o urnă de argint. Ieremia Vodă refăcuse lăcașurile de acolo, între altele unul care după picturi pare a fi fost o biserică dominicană; este și o biserică polonă, deosebi de cea săsească. La Siretiu se mai observă rămășițele lăcașului dominicanilor din veacul al XIV-lea. Vorbind de Iași, se înseamnă că erau vreo șaisprezece biserici pe vremea aceasta. Cotnarii arătau pe atunci patru biserici românești, trei catolice de zid și două de lemn. La Baia se notează că populația românească ortodoxă era restrinsă, și, în legătură cu biserica latină de acolo, se mai spune că soția unui domn, care era catolică și care e îngropată acolo – legenda Margaretei de Losoncz – a ridicat clădirea sfîntă. Această biserică fusese mai bogată decît celelalte, dar „Mihai (Viteazul) a despoiat-o de odăjdiile scumpe și de mult argint ce avea”. Căci se pare în adevăr, și după alte știri, că, în nevoia extraordinară de bani ce simțea Mihai pentru plata soldățimii mercenare, care altfel n-ar fi luptat, el aluat de oriunde și, deci, și din odăjdiile unei biserici ca aceasta.

În ce privește alte localități, de la Cotnari încolo, știrile, de natură statistică, au fost date, după același izvor, în capitolul precedent.

Trecem la informațiile unui raguzan care străbate Moldova la 1611: Grigore al lui Nicolae Raguzanul.

Am văzut rolul pe care l-au jucat acești raguzani: am spus că vămile, și într-o țară și în alta, erau în mîinile lor, că aveau case de bancă la Adrianopol, la Silistra și o colonie importantă la Timișoara. Acest negustor vine către sfîrșitul domniei lui Constantin Movilă, fiul menit să isprăvească foarte nenorocit, al lui Ieremia[2].

El trece prin Camenița, și aici întîlnește pe unul dintre candidații la tronul Ardealului, Ștefan Kendi, român de origine, care strîngea oaste în vederea schimbărilor ce se petreceau în aceste părți ardelene și ungurești. De la Camenița merge la Iași. Este primit de domn și de doamnă: nu de soția lui Constantin Movilă, ci de mama lui, de doamna Elisaveta, care, de fapt, conducea toate lucrurile. Constantin avea și un epitrop, pe care-l vom vedea imediat, și care este boierul Nistor Ureche, tatăl cronicarului, care însuși a lăsat însemnări de cronică.

În Moldova, pe vremea aceasta, tatarii roiau, prădînd Țara-de-jos, care se afla în cea mai mizerabilă stare, din cauza necontenitelor jafuri. Calea era așa de greu de făcut, încît a trebuit ca drumețul să stea o săptămînă așteptînd posibilitatea de a continua călătoria. Ceruse să i se dea soldați pentru pază.

Raguzanul face cunoștință la Iași cu Nistor Ureche și cere de la dînsul să-i îngăduie a merge la aier curat, la o mănăstire. Mănăstirea pe care dorea să o viziteze era, desigur, aceea pe care a făcut-o însuși Ureche, cu soția lui, Mitrofana, după datina din Athos, și purtînd numele unei mănăstiri de acolo, mănăstirea Xeropotamului, a „rîului uscat”, „sec”, în codrii Neamțului, dar în tot cazul numele a fost dat după acela al mănăstirii din Sfintul Munte, precum, cînd Petru Șchiopul și-a făcut mănăstirea de lîngă Iași, el a numit-o Galata după suburbia constantinopolitană care pînă în momentul acesta poartă acest nume.

Peste cîtva timp călătorul pleacă, întilnind pretutindeni urmele prezenței tatarilor. La întors merge cu însoțitori poloni și cu o caravană de cinzeci de cai, cu toate că Ureche-i dase sfatul să nu plece. A fost rechemat într-adevăr de tutorul lui Constantin si a pornit definitiv după alte cîteva zile (1611).

Cam pe vremea aceasta, un german, Ioan Wilden, face o călătorie prin Moldova, la 1613, deși la 1623 numai apare cartea care zugrăvește această călătorie: Neue Reysbeschreibung. El pleacă din Constantinopol cu un italian, Bernardo, căruia moldovenii i-au zis „Brănat”, Bernardo Borisi, levantin care a jucat un rol important pe urmă. Venind la Iași, Wilden găsește trupe adunate împotriva tatarilor. Palatul domnesc, ca o urmare a atîtor nenorociri căzute asupra țerii, era într-o stare foarte rea, iar casele ce-l încunjurau aveau aspectul umil. Lumea stătea gata de fugă din cauza groazei că tatarii pot apărea la fiecare moment.

Și prădăciunile lor au ținut pînă la 1630, ba chiar supt Vasile Lupu țara a fost prădată cumplit, la 1650, de cazaci și tatari, reuniți.

Acum, după călătorii aceștia de mică importanță, venim la Tommaso Alberti, negustor italian care de multe ori făcuse drumul prin răsărit[3].

El trece prin Dobrogea, vorbește de Măcin, satul unde era vama turcilor. Venise pînă acolo, cu cară turcești și cu cărăuși turci. Obiceiul era să se descarce aici, să se plătească vama și să se deie drumul acelor cărăuși turci; pe urmă în bărci se trecea Dunărea.

Cea dintîi descriere a Galaților o avem de la acest călător. Aici el a asistat la slujba bisericească, „messa alia valacha”. Tîrgul nu era mai important ca schelă pentru corăbii, decît ca nou centru pentru pescari[4]. Căci pescarii pe cari i-am văzut la Chilia aveau și aici așezările lor. Se vindea morunul proaspăt, de două categorii, sturioni e luzzi, aproape pe nimic. Din cauza prădăciunilor tatarilor în timpul din urmă, aprovizionarea era mult mai grea; iepurele costă cinci solizi unul, găinile și puii însă nu se mai vindeau.

Drumul se făcea în novembre, popasurile fiind noaptea: satele, din cauza acelor prădăciuni de pe vremea lui Constantin Movilă, erau foarte rari, și cuprinsul s-a părut pustiu pînă la Bîrlad. Acesta era un oraș complect ruinat. Alberti apucă șleaul vechi, pe unde au întrat și turcii contra lui Ștefan cel Mare, și merge către Vaslui. Aici vede „multe case”, o biserică și palatul domnesc, ale cărui ruine se deosebesc încă în curtea caselor proprietății. După aceasta se întră în codrul imens din care a rămas pădurea Dobrovățului, între Vaslui și Iași.

Drumurile erau foarte rele: „șase perechi de boi nu pot să tragă un car”. „Noaptea se petrecea în pădure, fără hrană, și era frică mare de lupi, cari urlau grozav.”

Alberti ajunge la Iași. Constată că orașul, cum se știe, n-avea ziduri încunjurătoare. Populația o socoate la vreo 8 000 de case, prin urmare sînt 40 000 de locuitori. Casele acestea erau de lemn. Bisericile apar ruinate. Palatul e de piatră, însă împrejmuit cu gard de lemn.

Vede pe domn, care nu mai era Constantin Movilă, ci Ștefan Tomșa, un bătrîn, venit din Constantinopol, care servise în armata lui Henric al IV-lea, regele Franciei, luptînd în Pirinei, la cucerirea cetății „Jaca”. Foarte crud, el stătea cu călăul țigan lîngă dînsul, rîzînd de boieri pe cari cu o notă de ironie-i arăta gîdei, spuindu-i că s-au îngrășat berbecii, și-ar fi de tăiat. Și într-adevăr el a tăiat cea mai mare parte din nobilimea tînără, care toată era cu Movileștii, pentru politica lor războinică. El vede deci pe Tomșa îmbrăcat în roșu, cu buzduganul în mînă, 500 de archebusieri după dînsul, străbătînd străzile lașului.

„Orașul era foarte murdar, cu mult noroi”; nu începuse încă podirea străzilor cu bîrnele de lemn supt care se îngrămădea apa noroioasă, țîșnind la fiecare scuturătură a „podului”. Orașul, se mai spune, e proprietatea domnului.

Dacă vine un călător, vodă are dreptul să-l trimeată în gazdă în orice casă, și oamenii primesc pe străin foarte bucuros, fiind foarte ospitalieri.

Femeile sînt foarte gospodine, „fac toată gospodăria casei”; ele „vorbesc liber și prietenos cu bărbații, de față cu lumea și singure, căci nu e nici o pază; cînd aduc de băut, ori de mîncare, gustă ele întîi”[5]. „Cînd îi moare cuiva soția, ca să se știe că e văduv, merge cîteva zile prin oraș cu capul gol.”

Libertatea femeilor la noi mira, firește, pe cei cari veneau din Turcia, unde și grecii țineau femeile cu totul departe de orice relații cu bărbații.

Se arată apoi cum sînt alcătuite casele înăuntru, cu sobe cum nu mai văzuse venețianul, deprins cu căminurile din țerile calde.

Face socoteală că sînt 24 000 (I) de sate în Moldova și tot atîtea (!) în Muntenia. În ce privește tributul, Moldova plătea 60 000 de taleri, iar Muntenia 100 000.

Continuîndu-și drumul, negustorul trece Jijiacu carăle pe gheață, ajunge la Ștefănești, tîrgușorul de pe Prut, care avea oarecare importanță, cuprinzînd 2 000 de case; era și o biserică de piatră. Aici, de frica polonilor, cari țineau cu Constantin Movilă, stăteau 1 000 de soldați, de făceau strajă.

După aceasta se trece Prutul. Calea e foarte grea pe timp rece: lipsea apa și lemnele. Pretutindeni lăcuste moarte de frig: erau pline puțurile și heleșteiele de dinsele. Ajunul de Crăciun se petrece supt lumina stelelor, la Prut. Rîul era foarte mare, și un vînt strașnic tăia la față. Alberti n-a găsit nici mîncare, nici vin. Călătoria se făcea adeseaori și noaptea, ca să scape mai răpede de regiunile acestea. Tot noaptea se ajunge la Hotin, prădat de poloni. Cetatea pare frumoasă; polonii aveau garnizoană înăuntru pentru o veche datorie a Moldovei, de 100 000 de florini. Se trece Nistrul la vadul Braha, și se ajunge la Camenița. Aceasta la 1612.

Pe urmă, la întoarcere, în 1613, primăvara, negustorul e cu șeizeci de care mari de cîte șase cai și tot felul de mărfuri într-însele: blănuri de sobol, altele mai ieftine, piei de iepure de casă, pe urmă postav, cuțite de fabricație germană, care se vindeau mai ales în împărăția turcească. Și omul se ruga să-i dea Dumnezeu „drum bun, fără ucigași”. Ajunge la Hotin, trece prin Ștefănești, Iași, Bîrlad, Galați, Măcin, refăcînd drumul descris mai sus.

În sfîrșit el va întreprinde o nouă călătorie, pornind în iunie pentru ca la 27 iulie să ajungă la Liov.

Această călătorie este una din cele mai importante, și ea ne lămurește direct asupra rosturilor comerciale care se făceau prin Moldova pe vremea aceea.

Note[modifică]

  1. Hurmuzaki, VIII, p. 307 și urm.
  2. Izgonit de turci, s-a întors cu ajutor polon și i-a biruit, dar, după înfrîngerea aceasta, turcii s-au întors din nou, și Constantin a trebuit să fugă. Prins de tatari, ei voiau să-l ducă în țara lor spre a obținea un preț mare de răscumpărare, dar, cum treceau Nistrul, tînărul domn a căzut în valuri, de unde n-a mai răsărit, și nenorocita doamnă Elisaveta, al cării fiu era, l-a așteptat multă vreme, pînă să ajungă a căpăta siguranța morții lui. Descrierea călătoriei în Hurmuzaki, V, p. 455–7.
  3. Buletinul societății geografice pe 1898 (tiraj aparte supt titlul Călători, ambasadori fi misionari etc.).
  4. V. Iorga, Studii ți documente, XVI, p. 223 și urm.
  5. Sono le prime a far la credenza.