Istoria românilor prin călători/Călătorii din timpul războiului de la 1789 la 1793

←XV. Cîțiva călători de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea

Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga XVI. Călătorii din timpul războiului de la 1789 la 1793

I. Călători germani prin Ardeal→

Înainte de a trece la călătorii din timpul noului război, cîteva cuvinte despre rostul acestui război însuși.

Am spus că era făcut ca să se împartă Turcia. Convenția era foarte clară: la război și la împărțire trebuiau să colaboreze austriecii și rușii. Cei dintîi, cît au trăit, au avut obiceiul să încheie tratate de alianță în așa fel ca războiul să-l poarte cît mai mult alții, iar la pace ei să aibă o parte cît mai largă. Armata austriacă s-a purtat mizerabil. S-a îngrijit să intre întîi în Moldova, considerată ca nouă Bucovină, de conivență cu domnul de atunci, Alexandru Ipsilanti, un bătrîn care s-a lăsat prins lîngă Iași după un simulacru de luptă. Chipul lui se vede săpat pe piatră și acum, la Brünn, deasupra unei porți a casei unde a stat prizonier, cu ișlicul caracteristic al domnilor fanarioți pe cap, cu luleaua în gură și tot în legătură cu exilul lui am găsit la Viena o prăvălie cu firma „Zum Fürsten Ypsilanti“, avînd portretul în firmă.

Folosindu-se de înțelegerea cu domnul, cu mitropolitul Leon, care știa limba franceză, avea o bibliotecă și întreținea relații de prietenie cu cineva care a jucat în țara lui un foarte mare rol, anume Dosoftei Obradovici, începătorul literaturii sîrbești. Austriecii au intrat deci în țară și au ocupat Moldova pînă la Siretiu, de unde s-ar fi întins foarte bucuros și mai departe, dacă partea dintre Siretiu și Nistru n-ar fi fost ocupată de ruși. Cartierul general al imperialilor era la Roman, și avem o serie de acte de acolo, redactate românește și iscălite de ofițeri nemți adesea cu litere chilirice: o întreagă literatură oficială cu această înfățișare bizară.

Cînd a fost vorba să treacă însă în Muntenia, unde erau turcii, prințul de Coburg a înaintat cu toată încetineala posibilă, așteptînd ca rușii să dea o luptă mare. A pătruns apoi pînă la București și a așteptat din nou să vadă dacă n-are a face cu un inamic încă periculos. Pe urmă a trecut și în Oltenia, și un scriitor francez, Salaberry, ni va spune cum au. administrat austriecii acolo și în ce relații au stat cu boierii.

Ocupația austro-rusă a durat pentru Muntenia pînă la 1791, iar pentru Moldova pînă la începutul anului 1792. Intenția era să nu plece, nici unii nici alții. Dacă au plecat totuși și unii și alții, aceasta se datorește revoluției celei mari. Cind au început turburările în Franța, s-au unit Austria, Prusia și Rusia pentru a împiedeca spiritul revoluționar de a se întinde în Europa centrală, și, de aceea, și numai de aceea, austrieci și ruși au fost siliți să iasă din țerile noastre.

Boierii, cum se va vedea prin călătorii ce se vor aduce înainte, s-au împăcat cu regimul ocupației; însă, pentru onoarea lor, trebuie să spunem că, pe lîngă cei cari danțau cu rușii și austriecii, cari jucau cărți cu rușii și austriecii, cari colaborau la aceeași operă conjugală cu rușii și austriecii, erau și oameni cu simț mai înalt de viitorul poporului lor. Și, precum în războiul precedent, la Congresul din Focșani, în 1770, anume boieri munteni, alături de alții cari cereau alipirea de Rusia, au trimes delegații lor și prin aceștia au înfățișat presupusele noastre tratate cu turcii, tratatele lui Mircea și Vlad, falsificate anume ca să capete o situație superioară situației lor din acel moment – tratatele acelea sînt într-adevăr falșe ca formă, deși ceea ce se spune în ele era drept, – precum au cerut să dea țerii un domn român, care era să fie Ștefan Pîrșcoveanu, tot așa și de astă dată boierii munteni au prezintat un program de refacere a țerii în sensul libertății și independenței viitoare.

Căci din toate cele expuse pînă aici se desface, cred, o convingere: pe lîngă că nu eram așa de răi cum ne judecă unii oameni care nu văd ce e acasă la dînșii întîi, este absolut falș că noi, în materie de cultură și de politică, am fost necontenit mînați înainte de alții și că n-a venit nimic din fondul nostru propriu. E absolut falș. Avem în spiritul poporului nostru o tendință spre inițiativă pe care Statul, croit după sistemul napoleonian, o înăbușe, dar care este capabilă să se ridice din nou. În artă, am unit influența orientală cu cea occidentală și cu fondul nostru propriu, creînd forma originale: grecii chiar recunosc, la Muntele Athos, în picturile de acolo, genul „moldo-valah”, absolut deosebit de genul lor propriu. Tot așa în materie politică a fost o colaborare de cugetare politică proprie nouă. Nici Regulamentul Organic, nici Convenția de la Paris nu ni-au fost hărăzite fără să fi vrut noi: toate acele vechi hatișerifuri, toate acele constituții următoare au venit din agitația pornită în mijlocul boierimii noastre.

Ca să se vadă care era mentalitatea acestor boieri, iată ce cereau ei pe vremea aceea, înainte de tratatul din Siștov, cu austriecii, la 1791, înainte de tratatul din Iași, cu rușii, la 1792. După un text păstrat în însemnările lui Hammar, fost consul la Iași, mai tîrziu vestitul istoric al Imperiului otoman, boierii Țerii Românești declarau că nu voiesc ca țara lor să fie mai departe asimilată cu un pașalîc; decît să ajungă la ce a fost înainte, mai bine să-i apuce o catastrofă cosmică, să se cufunde ca Lisabona și Lima. Și iată dorințile lor: cetățile turcești de pe malul Dunării să fie distruse și locul să se dea înapoi. Domnul să fie ales de cele trei stări: nobilii, clerul și starea de jos, care cuprindea și negustorimea și țerănimea noastră. Dealminteri și de Ligne, ușuratec cum era, cu gîndul la „formos coconitza”, spunea că: mai bine decît să fie domni străini, să se aleagă în Principate doi boieri cari să domnească trei ani.

Tributul să fie numai trei sute de pungi, cum zicea tratatul din Chiuciuc-Cainargi, care mai interzicea să se ia furnituri în natură plătite cu un preț arbitrar. Și să nu vie un turc să-l ia, ci să meargă doi boieri la Constantinopol, cari să nu-l remită cu mîna lor, ci prin ambasadorul Austriei sau Rusiei. Să nu se ceară apoi nici provizii, nici vite, de turci. În sfîrșit țara să aibă mijlocul de a se apăra ca să nu mai treacă toate ostile pe aici, ci fiind supt dubla proteguire a vecinilor creștini din Răsărit și Apus, imobilizînd astfel tendința de anexiune a unora prin alții, noi să avem, în calitate de țară neutră, miliția noastră cu care să putem apăra teritoriul românesc.

Astfel între cererile boierilor de la 1780–90 și ceea ce au realizat generațiile de la 1821, 1834 și 1848, nu este o deosebire esențială. Se simțea încă de atunci că se apropie ceasul pentru independența românilor din Principate și ca o consecință mai depărtată unirea neamului.

Un emigrat, francez, Salaberry, ni dă prețioase știri despre Oltenia supt ocupația austriacă în 1791^[1]. Venind pe la Cerneți, e dus de un caporal de jandarmi austriac la un boier, pe al cărui argat călăuzul îl snopește în bătaie; a doua zi boierul însuși spune că, „după felul brusc cum sosiseră, i-au luat drept ofițeri germani iar, de ar fi știut că erau străini, li-ar fi oferit odaia sa însăși”; îndată se aduce cafea, dulceață, țuică, și se dau pui fripți pe cale; cînd oaspetele întinde soției boierului, îmbrăcată după moda orientală, cu bufuri de muselină la sîn, mîna, ea o duce la inimă: „recunosc”, spune călătorul, „că felul ei de a saluta era mai nobil și mai afectuos ca al mieu”.

Pe drumul rău, unde trăsura se cerea necontenit sprijinită, pretutindeni ajută bucuros „bunii români”, „bieții români”, din satele mărginașe, scutite pentru aceea de dări. Nu primesc nici o plată, și pînă și bătrînul zdrobit de vrîstă vrea să aducă și el un folos. În bordeie afumate, lumea se culcă pe zdrențe, adesea flămîndă. Și Salaberry îi compătimește cu atît mai mult cu cît la acești oameni năcăjiți recunoaște toga romană și sandalele de la curtea lui August.

La Craiova, boierii vorbesc și franțuzește, ba chiar „destul de bine”, dar portul oriental îl păstrează și femeile, care-și acopăr capul cu bucăți de stofă neagră, roșie, cu podoabe de flori și chiar cu pietre scumpe; în mîni se învîrt mătăniile. Jocul de cărți singur, mai ales „faraonul”, e pretutindeni introdus. La masă se mănîncă așezați peste picioare, bărbați și femei: a constatat-o fiind poftit la prînz la Barbu Știrbei, președintele Divanului, cel cu călătoria la Karlsbad, care-i pare un mare mîncău: „Bombance dans le Roi de Cocagne”. La bal se joacă hora. Călătorul vede și o nuntă după datină în biserica zidită de Știrbei.

La București sînt „trei sute șeizeci și cinci” de biserici. Salaberry, cu scrisori de la contele Filip de Coburg, află o bună întîmpinare la comandantul militar, generalul Enzenberg. Pe Podul Mogoșoaii trec rădvane de Viena, precedate de masalale. Aici vede aceleași femei cu mișcările elastice „ca de pisică”, aceiași boieri fumîndu-și ciubucul și iscălind hîrtiile în palmă. Cunoaște pe Ioan Cantacuzino, mare dușman al turcilor, pe vistier, pe „originalul” Cîmpineanu, care „fusese la Spa cu un ofițer rus”.

Apoi, pe la Zimnicea, călătorul francez trece Dunărea^[2].

Între călătorii acestui timp este și un sas ardelean, Frederic Murhard. Călătoria lui nu s-a publicat niciodată în întregime: s-au desfăcut din notele tui numai anume elemente publicate la 1802 într-o carte germană^[3].

Înainte de a spune ce arată el despre noi e de folos să se noteze că sași din Ardeal cari să fi călătorit la noi puțin înainte de secolul al XIX-lea nu se Întîlnesc, pentru că marele negoț pe care-l făcuseră vecinii noștri prin Țara Românească și mai puțin prin Moldova, negoțul acesta ține pînă la sfîrșitul secolului al XVI-lea și foarte puțin și în cel al XVII-lea. După aceea, sașii negustori se obosesc și, pe de altă parte, țara noastră este năvălită de comèrtul oriental, iar apoi și de comerțul venit de-a dreptul din Occident. Înainte, mărfurile din Apus treceau prin Ardeal, și sașii erau mijlocitorii între fabricanții din Europa centrală și din Țerile de jos, unde se făcea mai ales postavul, și între regiunile noastre. În secolul al XVII-lea, însă, pe de o parte, vin modele de Țarigrad și, pe de altă parte, producătorii din Apus încep a trimete direct mărfurile lor, sau ele se cumpără la Breslau, iar cu deosebire la bîlciul de Lipsca, – cum am mai spus –, bîlciu la care vin o mulțime de negustori cărora li se zicea greci, dar cari erau numai în parte de această națiune, foarte mulți fiind români din Macedonia, și cari aveau la noi străzile lor de comerț, ca, de pildă, strada Lipscani, unde se desfăceau mărfurile aduse din bîlciul de la Lipsca, pe lîngă strada Gabroveni, unde erau negustorii din Gabrovo, în Peninsula Balcanică.

Călătorul de care urmează să vorbim acuma nu este deci negustor, ci un teolog, un intelectual. El vine prin vama Cîineni, și vorbește, cum fac toți pînă și prin anii 1850–60, cum a făcut și regele Carol în notele lui, despre căruța de poștă și surugiul cu haina pitorească.

Înaintînd în țară, el vede sate sărace, bordeie acoperite cu stuf. Se interesează cu privire la originea locuitorilor, și i se spune că sînt de două feluri: unii sînt vechi băștinași, iar ceilalți veniți din Ardeal, „ungureni”.

Sînt, de fapt, în regiunea munților foarte multe sate care au locuitori „ungureni”; așa, de exemplu, pe lîngă Mîneciul-Pămînteni, și Mîneciul-Ungureni, în regiunea de sus a Teleajenului. Murhard a întrebat deci pe ungureni de ce s-au mutat din Ardeal, și i s-a răspuns – și aceasta constituie un element nou și interesant – că tot mai bine este în țara aceasta nouă, cu pămînt larg. Ei se plîng într-adevăr că sînt expuși tuturor abuzurilor ispravnicilor, dar, cînd ispravnicii se prea întrec, fug la munte, un avantagiu pe care nu-l aveau în Ardeal, unde era sistemul sigur de a vina pe contribuabili.

În ce privește pe domn, călătorul ni spune că lumea de jos n-are decît o singură prețuire: domn bun este acela care pune biruri puține. Domn rău este acela care pune biruri multe. În special pe vremea aceea era o foarte puternică și generală plîngere împotriva lui Vodă Hangerli, om care nu prea avuse legături cu țara noastră, ci fusese numit într-o vreme cînd cuca se dădea oricui fusese dragoman la Constantinopol. Cum, pentru a fi numit, făcuse multe datorii, el pusese birul văcăritului, împotriva căruia țipau mai ales boierii pentru că era singura dare care-i atingea și pe dînșii. S-au ridicat deci toți împotriva lui Hangerli, l-au pîrît la Poartă, și domnul abuziv a murit asasinat, la bucurești de trimisul sultanului, în mijlocul slugilor sale, aruncîndu-i-se cadavrul în curte (1799).

Văcăritul clin acel an era de zece lei de fiecare cap de vită^[4].

Se mai vorbește pe lîngă aceasta de industria de casă, ce juca pe vremea aceea un rol foarte mare, casa țeranului fiind un mic atelier, iar casa boierului un atelier foarte mare, unde lucrau țiganii împărțiți după meșteșugurile lor. În sate, bărbatul lucra casa, mobilierul, uneltele de muncă; femeia tot ce era necesar pentru îmbrăcăminte. Și ceea ce merită a fi reținut este că, în vremea aceasta veche, săteanca lucra mai Tiber la înfloriturile cele frumoase, pentru că nu era îndatorită la munca cîmpului. Sistemul de a scoate femeia, de multe ori. bolnavă, gravidă, la această muncă, barbaria aceasta aparține secolului al XIX-lea, și sistemului latifundiar inaugurat la 1829 înainte, cînd, prin tratatul din Adrianopol, s-a permis vînzarea grînelor noastre în largul Europei, pe cînd înainte ele se puteau vinde numai turcilor, cari n-aveau nevoie de cantități prea mari. De atunci a venit lăcomia de pămînt a tuturor capitaliștilor, stoarcerea rasei pînă la copilul cel mic și la bătrînul și bătrîna care abia se mai pot ținea în picioare.

Călătorul, trecînd prin regiunile argeșene observă că în Argeș se găsește aur, și vorbește cu acest prilej de minele care nu se exploatează la noi.

Piteștii sînt străbătuți în treacăt. Era un tîrg pe atunci. În regiunile acelea umblau foarte mulți hoți. Sinaia, care este ce știm, astăzi, era numai o mănăstire pierdută în codri, pe unde hălăduiau atîția tîlhari, încît nu se risca nimeni să treacă pe acolo, și drumul Ardealului mergea pe valea Teleajenului, pe la Bratocea, relativa înflorire a Vălenilor de Munte fiind datorită acestor împrejurări.

Arnăuții, spune Murhard, au fost trimiși în urmărirea hoților, și se adauge că erau 1 200 în poteră pe vremea lui Vodă Moruzi.

Călătorul sas ni mai dă o statistică a țiganilor, cari ar fi fost 50 000.

De la Ploiești el se îndreaptă spre București, trecînd prin sate proaste și regiuni băltoase. Face o socoteală cît a cheltuit în drumul pînă în capitală: cincizeci de lei vechi.

În descrierea lui scurtă, sînt ici-colo unele observații care pot fi socotite interesante: de exemplu cum se bătea la falangă, sau, cînd se arată deosebirile de dialect ale ardelenilor față de cei de aici, se relevează că, pe cînd „Măria Ta” se zice la orice domn de pămînt, ca și la orice reprezintant al autorității dincolo, la noi „Măria Ta” e vorbă mare și nu se cuvine decît lui Vodă.

De la acest călător ardelean trecem la doi scriitori cari scriu nemțește, deși unul e de origine grec, iar celait ungur. Grecul se cheamă Gugumos, și era ofițer, în serviciul regelui Bavariei, unde cîte un grec s-a așezat deci la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, dar mai ales pe la mijlocul veacului al XIX-lea (un Hangerli, fixat la Berlin, a jucat un rol important la curte).

Gugumos^[5] a fost în regiunile noastre pe vremea războiului pomenit, fiind întrebuințat în calitate de curier, trimes marelui vizir la Șumla: deși bavarez se pare că, în acest timp, făcea parte, sau din armata austriacă, sau din cea rusească. Cunoaște ofițeri și diplomați în serviciul Rusiei, ei înșii de origine grecească, un Barozzi, levantin, un Melissino, în legătură cu marea și bogata familie Cantacuzino din Muntenia. La Șumla, unde era marele vizir, mergea cu propuneri de armistițiu.

Plecat din București la 19 mai 1790, el trece pe la Florești, sat vechi din secolul al XV-lea, unde familia Cantacuzino are locuința ei lîngă o bisericuță destul de veche. Aici întîlnește pe generalul Splényi, de origine ungur, întrebuințat multă vreme în administrația Bucovinei, cît a durat regimul militar după anexiunea din 1775, și, adaug, avem unul din cele mai interesante documente privitoare la Bucovina după anexare în rapoartele acestui general. După aceea trece la Mărtinești, unde se dăduse, de curînd, o mare luptă. Într-o căruță pornește în galop spre Dunăre. Întîlnește în drum arnăuți intrați în serviciul Rusiei, cari trădaseră pe domn. Cîte unul făcea și comerț. Mai departe își amintește de marele dragoman Mavrocordat care fusese în Germania îmbrăcat ca negustor și locuise o bucată de vreme la München: cu el călătorul avuse legături personale, primind de la dînsul în dar parfumuri orientale, pe atunci un semn de deosebită atenție.

Avem apoi cîteva cuvinte despre Silistra, despre Brăila, Izmail și Călărași.

Ca izvor pentru acest război Gugumos este însă desigur foarte important, căci se găsesc la sfîrșitul cărții lui o mulțime de considerații strategice.

El vorbește și de ofițerul Karaczay, care, deci, a venit cam în același moment la noi, unde se pare că a fost așezat un timp, ori a trecut ca negustor deseori, ori, în sfîrșit, a întreținut legaturi de afaceri dese cu țerile noastre, dat fiind că informațiile din lucrarea iui, ieșită foarte tîrziu, cuprind și o mulțime de lucruri mai noi decît datele încheierii păcilor din Siștov și Iași. Dar, pentru că primul lui contact cu țerile noastre datează de la 1790, îl numărăm tot împreună cu acești călători.

Lucrarea lui, apărută, fără an, după 1812, la Viena, supt titlul Beyträge zur europäischen Länderkunde, Die Moldau, Wallachey, Bessarabien und Bukowina, este una din cele mai interesante cărți privitoare la Principate. Autorul are cunoștinți foarte adinei asupra vieții claselor rurale, cu o judecată dreaptă asupra valorii reale a populației noastre.

Apoi Karaczay se pare că era desemnator și bun colorist, fiindcă găsim figuri interesant reproduse, porturi bărbătești și femeiești, din părțile Neamțului, o păreche de săteni cari iese de la cununie etc.

Se dă întîi o serie de statistici, care sînt într-adevăr folositoare. Se vorbește de producția oilor în părțile noastre: 130 000 de oi se vindeau din Muntenia în fiecare an, 70 000 din Moldova, cu prețul numai de 2 lei oaia. Boi se exportau la sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea 60–70 000 pe an; cai între 20 și 30 000. Erau așa de multe vite în Moldova, încît furarea unei părechi de boi nu prezintă o importanță prea mare, din care cauză se furau cam 20 000 de boi pe an.

În alt domeniu economic, e vorba de vin, arătîndu-se că producția Moldovei se suia la patru milioane de măsuri pe an. Albinele aduceau țerii 60 000 de lei. Din salitra Basarabiei se vindeau 2 000 de ocă la Constantinopol, dar, de cînd se pierduse Soroca, evident că nu mai era același lucru.

Sînt știri și cu privire la populație, care merită să fie reținute. Karaczay se ocupă în rîndul întîi de Moldova, unde socoate 600 000 de locuitori, dintre cari 233 000 la 1812, cînd rușii au luat Basarabia, rămăseseră dincolo de Prut. În Iași sînt 6 000 de case, din care numai 300 de piatră; locuitorii, 20 000. Se numără trei băi publice, amănunt care merită să fie reținut. La Galați apoi se dau 5 000 de locuitori, la Botoșani 1 000 case, ceea ce face 5 000 de oameni, la Hotin 20 000 de locuitori, la Izmail 10 000, la Tighinea 18 000, la Cetatea Albă 15 000, la Chilia 6 000 – ceea ce arată că pe vremea turcilor orașele basarabene erau relativ mult mai prospere […]

În Țara Românească, populația Bucureștilor este de 60 000 de locuitori, a Brăilei de 30 000, a Giurgiului de 18 000.

Pe lîngă aceasta este o statistică cu privire la Bucovina din 1811, în care se vede că populația provinciei era compusă din 226 486 locuitori, dintre cari numai 3 414 evrei. Și aici ca și-n alte izvoare, precum descrierea lui Splényi, pe care n-o putem considera ca opera unui călător, fiind un raport administrativ, dar din care vom trage folos, în comparație, aiurea, nu se face deosebire între populația ruteană și cea moldovenească. Firește că erau ruteni în număr mult mai mic, căci ei au venit colonizați de austrieci, gonindu-i sărăcia din Galiția. Aici erau catolici, în Bucovina se făceau ortodocși pentru a beneficia de averea fondului religionar. Astăzi toată regiunea de la Prut în sus e locuită în majoritate de ruteni, cari, deși vorbesc rusește, au păstrat vechiul costum moldovenesc mai bine ca noi, iar numele satelor și familiilor sînt din cele mai vechi și mai frumoase românești: unii bătrîni își aduc aminte că, abia cu cîteva decenii în urmă, se vorbea încă românește în casa lor.

Dar, mai ales, Karaczay, are multe pagini privitoare la viața țeranilor. Constată că sînt voinici și frumoși, deși înseamnă că anumite boli urîte sînt cunoscute la sate, și se întind.

Costumul îi place îndeosebi. Spune nu numai că e frumos, dar că sătenii îl păstrează foarte curat: e o adevărată raritate să se vadă o cămașă murdară, chiar la cea mai săracă țerancă; pînă și cerșitorii poartă costume cu cusături, iar vălul sătencei este de o fineță superioară.

În ce privește clasa de sus, nu-i aduce laude, dar prețuiește pe țeran și pentru onestitatea lui; chiar cînd sentimente foarte firești mișcă femeile, cuviința exterioară este absolută, de o discreție pe care altă lume n-a văzut-o niciodată.

La boieri spune că a întîlnit persoane cu felul cel mai nobil de a trăi, știind franțuzește, nemțește, avînd biblioteci. Semnalează încă de pe vremea rușilor întemeierea unui pension pentru creșterea mai ales a fetelor. În general lumea aici este foarte ospitalieră: poți intra în casa celui mai mare boier și, chiar dacă nu știe cine ești, te adăpostește fără nici măcar să întrebe care-ți e numele.

Față de domni, Karaczay, e mai zgîrcit în laude: despre Scarlat Callimachi și Ioan Gheorghe Caragea amintește doar că și unul și altul au dat condice de legi.

Dar unii din stăpînitorii aceștia nici nu știau românește. E adevărat că acești domni fanarioți fac parte dintr-o altă fază, despre care se va mai vorbi mai pe larg la începutul volumului următor, fază în care grecii sînt însuflețiți de cultura lor națională, în care încep a se scrie în Principate acte în limba lor, fiind noi astfel amenințați să fim cuprinși în noțiunea vagă a unei Elade de care ne-am scuturat la 1821 prin pornirea revoluționară a lui Tudor, revenind la cultura tradițională, la care orice popor cuminte și sănătos se întoarce după orice fel de rătăciri impuse de vremuri.

Printre călătorii mai mărunți vom pomeni mai departe de englezul Adam Neale, a cărui călătorie e de la începutul veacului următor. El venea din sud și mergea în Polonia, străbătînd țara noastră.

Vorbind de aspectul general al Moldovei, observînd văile cu pășuni bogate, acoperite de multe vite, drumurile nepietruite, care, cînd nu e noroi, sînt mai convenabile, satele plăcute și simple, casele risipite în livezi, gardurile de mărăcini și de volbură înflorită, viața patriarhală a locuitorilor, el e o complinire folositoare a celor spuse de Struve și von Renner^[6].

Un german din Rusia, Struve, a făcut trei drumuri într-acoace: unul la 1791 pînă la februar 1792, înainte de negocierile de pace din Iași, celait în legătură cu ambasada lui Cutuzov, venită ca să facă a se confirma această pace; un al treilea drum cu ambasada rusească ce se întorcea de la Constantinopol^[7].

Autorul avea o cultură absolut franceză, și era capabil, pentru lucrurile orientale, numai de un interes de curiozitate.

Iată ce spune el în linii generale despre țara noastră.

Cunoaște, venind din Galiția, Cernăuțul, oraș frumos, modern și Herța.

La Iași, a cărui descriere n-are nimic nou decît ruinele și invalizii războiului, a asistat la primirea de boieri călări a solilor turci pentru negocierile păcii, la iluminațiile de ziua împărătesei Ecaterina, cu te-deum și boi fripți în piață pentru hrana festivă a poporului. A văzut pe Potemchin, pomăzuitul „rege al Daciei”, întins mort pe patul de paradă cu căciula de hatman al Ucrainei în cap și cu sceptrul în mînă, încunjurat de toată eleganța unei oficialități pompoase: a petrecut sicriul cu muzicele, cei 10 000 de oameni de oaste și smerita boierime. Revenit în suita lui Cutuzov la 1793, prin cîmpiile basarabene carelîncîntă, de la Dubăsari la Țuțora, el a văzut pe domn, care era atunci Mihai Șuțu, un bătrînel pașnic, foarte iubitor de creștinii de dincolo de Nistru și gata să-i servească. La 24 iunie el primi cu solemnitate tradițională marea ambasadă a împărătesei. Struve are acum prilejul să contempleze masa domnească, europeană, cu muzică turcească, urmată de alte două banchete, două baluri și dejunul de plecare la Galata.

Mergînd cu ambasada în jos de Iași, călătorul pomenește de Bîrlad, care era prădat. Focșanii sînt în aceeași stare, căci în timpul războiului se dăduseră o sumedenie de lupte în regiunea dintre Siretiu și Prut, dar mai ales partea dintre Tecuci și Rîmnicul-Sărat fusese teatrul ciocnirilor celor mai îndîrjite, care se descriu și în memoriile lui Suvarov și într-o serie de izvoare rusești^[8]. Se face o excursie în sus la Miera și Odobești, locuri pe care nu le poate lăuda îndeajuns.

În drumul spre Rîmnic, populația, sărăcită, dă cu greu cele cerute.

Ajuns la București în ziua de 29 iulie, Struve judecă alaiul muntean al lui Alexandru Vodă Moruzi ca fiind mai măreț decît cel moldovenesc, dar orașul, afară de primblările la Dîmbovița, nu-i prea place. Între mesele și balurile care se repetă, el e dus să viziteze casele de țară ale domnului, și unul din baluri fu dat într-o grădină din acestea de la țară.

Plecat la 10 august, cu tot alaiul, călătorul revine în octombre, cu aceiași Însoțitori, pe la Măcin, Brăila, unde comandă un nazir pentru a socoti vitele, caii, oile, pastrama și celelalte furnituri. La Galați se descarcă luntrile cu morun, dulgherii lucrează cu material moldovenesc la corăbiile sultanului; case de lemn; și patru singure de piatră mărgenesc străzile înguste. Tunuri bubuie și clopotele sună la sosirea lui Cutuzov; Kodrika, secretarul domnesc bine cunoscut, salută pe generalul ambasador. Struve, îndreptat de cetirea lui Dimitrie Cantemir, cercetează ruinele de la Gherghina. La Tecuci, un „sat” cu o sută de case întregi din opt sute, cortegiul e întîmpinat cu steaguri; hatmanul Moldovei se închină oaspetelui. La Focșani se înalță turnurile celor patrusprezece biserici, din care șase de zid. Șesul către Bîrlad e ca un parc englez; pădurile vasluiene farmecă pe drumeț.

Revenit prin Vaslui, unde găzduiește în casa „cadiului”, la Iași, Struve asistă la ceremonia de întîmpinare în șesul Frumoasei, nepotul lui vodă rostind complimentul de rigoare (0 mai 1793). Mihai Șuțu însuși apare în carată cu șase cai albi, încunjurată de ciohodari și urmată de boierii călări. Între petreceri, „tînărul rus” vede Trei Ierarhii, la cari optzeci de meșteri ar fi lucrat cincizeci de ani, arhitectul fiind – ca în legenda Curții de Argeș – ucis ca să nu mai facă aiurea ceva corespunzător. Plecarea spre Bender se întîmplă la 24 ale lunii.

În Moldova nu găsește mai mult de 600 000 de oameni, și i s-a spus că populația, în loc să crească, scade, mai ales după teribilele încercări ale războiului deosebit de crud, purtat numai la noi. Mulți au fugit în Ardeal sau dincolo de Nistru, la Dubăsari de pildă. Cînd a trecut prin Chișinău, populația i s-a plîns lui Struve de situația cu totul nenorocită în care o adusese războiul.

Dealminteri, el constată că, deși beția și sifilisul făceau progrese, cu toate acestea rasa păstra însușirile ei războinice. „Cu piciorul în scara unui cal bun, moldoveanul ar declara război celui mai strașnic împărat de pe lume.”

Ca note generale, Struve, mulțămitor de larga ospitalitate a locuitorilor, observă marea lor mizerie supt o stăpînire hrăpăreață și crede că „lenea” oamenilor vine din alt motiv, lăsînd nelucrate treizeci și nouă părți din patruzeci ale acestui pămînt de bielșug. Datele statistice însă nu sînt noi: izvorul lor e în Raicevich și Carra.

Multe din lucrurile care ni se spun de Struve sînt mai bine înfățișate în descrierea de călătorie, apărută tot anonim, a lui Von Renner, Reise der russisch-kaiserlichen au serordentlichen Gesandtschaft an die othomanische Pforte im Jahr 1793, trei volume apărute la Petersburg în 1803.

La acest autor, care scrie în formă de epistole, se înseamnă o sumă de lucruri de mare interes. Astfel cum a trecut Nistrul la Criuleni, cum țeranii sînt deosebit de primitori și trebuie să-i silești ca să primească o răsplătire. Nu spune un lucru pe care să nu-l cunoaștem, dar mențiunea aceasta nu este fără interes […]

La Chișinău, „un mic loc fără însemnătate”, cu „moldoveni, greci și evrei”, se face popas. Îndreptîndu-se către Iași, von Renner arată cum au trecut Prutul, cum au fost întîmpinați la Iași de domnul însuși. După cum am văzut din descrierile anterioare, domnii noștri de țară nu ieșiau înaintea ambasadorilor, dar fanarioții obișnuiau. Călătorului îi face deosebită plăcere văzînd cum și femeile veneau în calea lui, femeile care, ni spune el, de obicei nu erau lăsate să se uite la străini. Aici se înșală: și alți călători spun că la noi nu exista nici un fel de constrîngere de felul acesta, ci doar în materie de căsătorie mirele nu trebuia să vadă pe mireasă decît puțin înainte de căsătorie, dar altfel fiecare avea voie să-și sature ochii cu ce-i plăcea mai bine.

După ce von Renner ajunge la cvartir în Podul-Vechi și Cutuzov trage la otel, în strada Mare^[9], aici domnul vine să facă vizită oaspetului. Deci încă o schimbare de datini cu totul neașteptată, căci vechii voevozi primeau numai la curtea lor. Se oferă banchetul, ceea ce arată încă o pătrundere a influențelor străine și o schimbare de datine introdusă de domnii străini. Se descriu și aici balurile care au avut loc. La cel dintîi a venit, nu numai doamna, mult mai tînără decît domnul și destul de plăcută la față, ci și foarte simpatica fiică. La alt bal a venit și lume străină și – detaliul se află și la Struve –, cînd a fost vorba să se joace poloneza, jupînesele au jucat-o foarte bucuros, dar, cînd veni rîndul „englezei“, danț mai apropiat de cele occidentale, boieroaicele începură cu: „nu știu”; cînd s-a insistat totuși, jucară^[10]. Dealminteri scena se va repeta la cel mai apropiat bal.

Cei așezați la gazde, cari dădeau o raită pe la mănăstiri, pînă la cerdacul lui Potemchin, la patru verste de oraș, privind curioși la spoitorii țigani de căldări, trăgeau cu ochiul să afle cum e viața acolo: puteau vedea cum se întindeau pe sofale cucoanele, – precum, ca să adoarmă, boierii erau frecați la tălpi.

Restul călătoriei lui Renner îl cunoaștem din ce spune Struve. Și el înseamnă cum se înfățișau Vasluiul, Bîrladul, unde era o biserică foarte veche, „de 900 de ani“. Tecuciul aproape nu mai exista, căci, precum am spus, fusese aproape total distrus în cursul războiului; regiunea Focșanilor tot așa. La Focșani, cele două excursii la mănăstirea Miera, cu mănăstirea făcută de Constantin Cantemir, și la Odobești. Descrierea Odobeștilor însă este foarte exactă și interesantă, vorbindu-se de mănăstirea așezată în deal și care și acuma poartă vulturul Cantacuzineștilor, deși o reparație a stricat tot interiorul bisericii de pe la 1670. Și la Rîmnic se descrie localitatea. Aici vine întru întîmpinarea călătorului reprezintantul domnului muntean.

La Iași i se spusese călătorului că Muntenia este mai bogată decît Moldova și domnul mai primitor, însă von Renner constată că lucrul nu e cu totul adevărat, și, dacă a fost întîmpinată solia rusească mai în toate locurile de către armată, recepția a fost pretutindeni mai meschină. Drumul pe care l-a luat pare să fi fost cu încunjur. Trecînd printr-o stepă acoperită cu buruieni mari, a ajuns la Buzău. La București întră pe o căldură mare, care l-a făcut pe rus să privească orașul foarte puțin simpatic.

Înainte de intrarea în București îi apare domnul încunjurat de 10 000 (sic) de ostași în alb, cu căciuli de urs în cap. Era Alexandru Moruzi, și între cel din Moldova și dînsul se face o deosebire: acesta este mai cult, mai fudul, „mai supțire, mai șiret“, manifestările-i sînt mai călduroase față de Rusia, dar se pare mai rece în fond. O caracterizare care trebuie reținută din acest izvor. Alaiul e mai numeros și mai solemn, dar nu mai frumos decît în Moldova. I se dă ambasadorului un prînz în corturi, dar totuși, în general, rușii sînt mai puțin mulțămiți. Nu se văd atîtea femei frumoase. În schimb, la fereștile unor anume căsuțe femei provocante cîntă „Mititico vino’ncoa”^[11]. Nici masa nu e așa de bună și de bine rînduită, curtea de la Mihai Vodă fusese arsă; domnul sta într-o casă boierească.

În București ni se spune că erau 50–60 000 de locuitori, cifră care se potrivește cu aceea dată de călătorii de cari a fost vorba mai înainte. Sînt patru sute de germani, și pretutindeni se vede multă țigănime. Se petrece mult: tinerii își întrebuințează vremea făcînd plimbări în insula Sfîntului Elefterie, lîngă lacul format din revărsările Dîmboviței. Pentru călător plimbarea aceasta alcătuiește o frumoasă ocazie de pătrundere în poezia specifică a țerii: sînt mari alei, unde poți fi singur și unde întîlnești seara o foarte numeroasă lume pe care răcoarea locului o atrage. În oraș, von Renner, ca și Struve, observă aierul stricat și lipsa de apă.

Este și descrierea unui prînz pe care-l dă domnul, cu muzică și foc de artificii, și urmat de bal. Amîndoi rușii găsesc că și la Iași ca și la București nu se simte cineva în vreun colț depărtat de lume. Găsesc un circ, nu într-o sală, ci într-o instalație de lemn, special amenajată, la margenea orașului: circul francez al fraților Mahieux, la care aleargă multă lume, și domnul și doamna, boierii și jupînesele. Un amănunt nou la istoria relațiilor franco-române.

Trebuie să se mai adauge ce spune von Renner despre gazda la care trăsese, pităreasa Argetoianca, o greacă, persoană de oarecare vrîstă, cam răutăcioasă și care nu lăsa pe rus să vadă ce se petrecea în casa ei. Mai ales cutare nepoată, pe care o ținea din scurt, cu atît mai mult, cu cît acesta învățase cîteva cuvinte românești. Pităreasa avea în cap o căciulă de blană de urs, care-i dădea un aspect în stare să bage în sperieți și pe un diplomat supțire.

La plecare, domnul [îl] întovărășește pînă la Văcărești, pe cînd clopotele din Capitală sună, și muzica turcească și cea rusească cîntă.

Acestălalt „tînăr rus” ia la întoarcere alt drum, așa încît pentru cel de la Constantinopol spre casă al lui Cutuzov, Struve rămîne singurul izvor.

Iată și un călător francez. Roger de Damas. Pleacă din Paris, la 10 mai 1790, cu scrisori ale Măriei Antoaneta către împăratul Leopold, fratele ei. Atunci Clerfayt era lîngă „Praiova“, gata să atace Vidinul, iar mareșalul de Coburg în ajunul unui atac asupra Giurgiului.

Împăratul propune nobilului francez, care mergea la armata rusească a lui Potemchin în Iași, să treacă întîi pe la austrieci. Pe la 26 mai, Roger de Damas trece pe la Mehadia, unde descrie înfrîngerea din 1787 a lui Iosif al II-lea, pe la Orșova, „una din fortărețele cele mai interesante prin situație și din cele mai remarcabile prin construcție”, – se dă o largă descripție militară; austriecii ar fi pierdut aici, în 1789–90, 80 000 de oameni. O flotă imperială așteaptă la „Praiova”.

În loc să meargă la București, călătorul e adus spre Giurgiu de zvonul că s-au început operațiile lui Coburg contra cetății. Aici află pe generalii Thurn și Lauer și asistă la înfrîngerea imperialilor, Thurn fiind decapitat de dușmani și artileria întreagă cucerită. Tînărul mareșal se zăpăcește, lăsînd conducerea adjutantului său, colonelul Fischer. Se ordonă retragerea, arzîndu-se spitalul de lemn și făcînd să explodeze bombele. „Găsesc că mergem prea departe pentru întîiul marș”, spune mareșalul. Roger de Damas se mira cum cel serbătorit la Viena prin medalii și firme s-a lăsat bătut, cu 15 000 de oameni, de-abia 4 000 de turci. Una din cauze, spune Lauer, total demoralizat, fusese că nu se dărîmaseră casele din suburbii și nu se curățiseră străzile. Cît despre Coburg, încurcat, el se plînge că francezul îl părăsește înainte de a-și fi putut lua revanșa. Se temea și de relele informații ce ar duce acesta în tabăra rusească.

Nimic despre drumul pînă la Iași, unde ajunge la 13 iunie, aflînd pe Potemchin „într-o căsuță de țară, lîngă oraș“. Călătorul ia parte activă la luarea Cetății Albe, care se supune de la cele dintîi lovituri de ghiulele. Apoi trece la Tatar-Bunar și participă și ia asediul, început în 15, al Chiliei, supt ordinele generalului de artilerie von Müller. Bine retranșată, cetatea avea o garnizoană mare. În noaptea de 16 la 17 se dă atacul: căderea grosului Samoilov și strivirea lui supt picioarele alor săi zădărnicește încercarea. Turcii nu se pot folosi de absoluta dezordine. Müller însuși, nepăzindu-se, e împușcat în piept. Samoilov e înlocuit apoi cu Gudovici. În noaptea de 29, turcii parlamentează. A doua zi, Chilia e ocupată.

Roger de Damas se duce apoi la Bender, unde Potemchin petrecea cu femeile. Se poruncește de la Petersburg asediul Ismailului. Samoilov și Ribas au această misiune: francezul află îndată camarazi: în prințul Charles de Ligne, ale cărui scrisori le-am pomenit, în de Fronsac și în Langeron, de care va fi vorba mai departe. După douăzeci de zile apoi, la 21, se dă asaltul, care dă țarinei puternica fortăreață turcească.

Note

1. Voyage à Constantinople, en Italie et aux îles de l’Archipel par l’Allemagne et la Hongrie, Paris, an. VII.
2. Reprodus și de mine, în Analele Academiei Române, XXXIII, p. 239 și urm.
3. Engel, l.c., Bibliographie, p. 82 – 3.
4. Știri în ce privește administrația epocei fanariote în oricare domeniu, cu multe amănunte, se pot găsi, numeroase și exacte, în marea colecție de documente a răposatului Urechiă, intitulată „Istoria românilor”. Dacă ar avea și o tablă de materie, ar fi încă și mai prețioasă lucrarea.
5. Reise von Bucarest (1789), Landshut, 1812.
6. Travels through some parts of Germany, Polani, Moldavia, and Turkey, Londra, 1818 (traducere franceză, Paris, 1818).
7. Despre această carte a lui Struve, care iscălia „Un tînăr rus” (Voyage en Krimée, suivi de la relation de l’ambassade envoyée de Pétersbourg à Constantinople en 1793, publié par un jeune Russe attaché à cette ambassade, Paris, 1802; ed. germană, Gotha, 1801) am dat o analiză în Arhiva Societății științifice și literare din Iași, III, p. 196 și urm.
8. V. și Spicuitor în ogor străin, revista d-lui Berecht și a păr. C. Bobulescu, I.
9. Se pomenește și Podul-Roșu.
10. Același lucru îl spune și călătorul Petty, care a cunoscut pe poetul Ienăchiță Văcărescu.
11. Casele de găzduit sînt mai proaste; I, p. 129.