Istoria românilor prin călători/Călători ocazionali înaintea războiului ruso-austriac pentru împărțirea Turciei

←XIII. Doi călători austrieci: Sulzer și Raicevich

Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga XIV. Călători ocazionali înaintea războiului ruso-austriac pentru împărțirea Turciei

XV. Cîțiva călători de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea→

Mai avem cîțiva călători pînă la războiul cel nou dintre ruși și turci, care este de astă dată și un război între ruși, turci și austrieci. Căci se făcuse înainte de război o învoială, vestita învoială de la Cherson, cînd Ecaterina a II-a a mers să viziteze Crimeea și, în lipsă de sate, vestitul Potemchin s-a îngrijit ca pe drumul împărătesei să puie fațade de sate spre a da iluzia unei regiuni populate, – învoială pentru împărțirea împărăției turcești din care, fără îndoială, trebuia să facă parte și teritoriul nostru.

Între călătorii dinaintea războiului celui nou întîlnim unul cu un caracter deosebit, care, deci, merită o atenție particulară, deși nu vorbește decît de o mică parte din teritoriul nostru național. Și, pînă acum, printre cei cari ne-au descris țara, n-am avut nici un negustor: de astă dată iată unul, un negustor german, supus austriac.

În Austria, supt Iosif al II-lea, a fost o puternică mișcare economică imitată după sistemul francez al lui Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea, sistem introdus și în Prusia de Frederic al II-lea, cu monopoluri de stat sprijinite pe ideea că fiecare țară trebuie să producă orice numai să nu iasă din hotare aurul, teorie foarte simplistă, pentru că este indiferent dacă aurul iese într-o anume cantitate pentru ca alt aur să vie în mai mare cantitate de pe urma activității comerciale a unei țeri. Căci popoarele sînt împărțite în mod firesc după producțiile solului, după însușirile rasei, după tradițiile lor și, exportînd ce produci în abundență și importînd ce nu poți avea în mod firesc, se face o dreaptă împărțire economică. În secolul al XVIII-lea se credea însă că specializarea nu e necesară și că fiecare popor trebuie să producă orice. Pe de altă parte, cum statul austriac a fost întotdeauna un stat fiscal, care, neputînd smulge pe vecini, se mulțămia să-i mulgă măcar, avem o serie întreagă de proiecte pentru întinderea comerțului Austriei în Răsărit. Încă din întîia jumătate a secolului al XVIII-lea dreptul de a neguța în apele Dunării și ale Mării Negre îi era asigurat prin tratat, iar prin consecințele tratatului de la Chiuciuc-Cainargi, care, cum am văzut, dădea rușilor dreptul de a avea agenți comerciali orișiunde, Austria a cerut și dobîndit același lucru. În sfîrșit, încă din vremea cînd Oltenia era austriacă, se făcuse Via Carolina de la Cîineni, ca o înnoire a vechii căi romane, așa încît supt toate raporturile supușii austrieci erau în măsură să înceapă un comerț în regiunile acestea. Iar pentru Moldova am putea adăugi și așezarea imperialilor în Bucovina, care transforma Moldova de Sus înstrăinată într-un fel de depozit intermediar de mărfuri apusene, care prin evreii galițieni se strecurau în părțile noastre^[1].

Astfel se ivesc fel de fel de companii de negoț. Încă din 1768 una, întemeiată pentru negoțul în Orient, trimete un negustor, pe Nikolaus Ernst Kleemann, ca să meargă la Chilia spre a vedea dacă nu se pot înnoda pe acolo legături și cu raiaua turcească și cu țerile noastre. Agentul a făcut cu acest prilej o dare de samă foarte întinsă și a tipărit-o la Lipsea, în 1773, supt textul Reisen von Wien über Belgrad bis Kilianova.

Că s-a tipărit cartea acolo e foarte explicabil. Pe vremea aceea bîlciul din Lipsea avea o foarte mare importanță, deși concurat de bîlciul silezian din Breslau, al Prusiei, și chiar de Viena: Orientul întreg primea marfă din Lipsea^[2].

În călătoria lui Kleemann se vorbește de fapt despre Chilia. Călătorul știe și de cea veche, dar insistă asupra Chiliei Noi, spuind că orașul e foarte frumos așezat și foarte întins, cu mai multe moschei și două biserici armenești. Nu e îndoială că exista și biserica românească, pe care Kleemann n-a văzut-o, a Sf. Nicolae, care trebuie să fi fost în legătură cu zidirea lui Ștefan cel Mare și cu străvechea biserică munteană: ea ființa în secolul al XVII-lea, cînd a fost reparată de Vasile Lupu. Cea care se vede acum este însă o biserică rusească, făcută cu înlăturarea tuturor caracterelor arhitectonice ale vechii și interesantei clădiri.

Kleemann ni vorbește și de castel, puternic, încăpător, și el a lăsat o schiță a orașului, care a fost reprodusă și în cartea mea, tipărită acum peste un sfert de veac de către Academia Română: Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe. Desemnul e foarte bine făcut, și cetatea se deosebește, dacă nu cu cele mai mici amănunte, dar îndestul pentru a-și putea da sama cineva de caracterul ei general: samănă foarte bine cu a Hotinului, aduce însă în ce privește întinderea și preocuparea unei tehnice superioare cu edificiul genovezilor de la Cetatea Albă.

Intrînd în oraș, agentul de comerț e întîmpinat de vameșul turcesc și luat în cercetare dacă nu aduce arme pentru ruși, – căci la data aceasta, la 1768, era războiul între ruși și turci. Am pus însă pe acest călător aici, deși aparține epocei anterioare, pentru că el a mai venit și după aceea.

Îndată se strînge o mulțime de lume să vadă pe străin; între alții ieniceri și o plebe pe care călătorul o califică de foarte leneșă, trăind numai din precupeție. Un tălmaci evreu oferă serviciile sale.

Prin Chilia în momentul acela treceau ieniceri mergînd la Bender-Tighinea. Ici-colo se mai întîlnesc frînci: ragusani, italieni, levantini.

Negoțul pe care înțelegea să-l facă trimesul consta în aducerea de fierărie, pînză, postav, primind în schimb, nu bani, ci produse. Fiindcă banul turcesc era cu desăvîrșire depreciat și turcii înșii aveau o deosebită tragere de inimă pentru anume monede apusene care li se păreau pe dreptate preferabile monedei lor necontenit falsificate: astfel în tot Orientul se cerea galbenul venețian ori olandez și talerul cel mare austriac, popular și pînă acum, întrebuințat chiar în salbe.

Kleemann n-a mers pînă la Ismail, dar știe de acel oraș ca de o schelă importantă pentru vînzarea de piei lucrate. Între Chilia și Ismail se făcuse, dealtfel, în momentul acesta o deosebire: la Chilia veneau alții, de la tatari, pentru că aici, pe Dunărea [de] jos, cetățile erau ale turcilor, dar hinterlandul al tatarilor. Hanul tătăresc avea reședință la Căușani, unde într-o casă de mizerabilă aparență a fost reședința, luni întregi din an, a hanului tatarilor, și este și o bisericuță din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, cu picturi destul de îngrijite. Deci tatarii trimiteau aici piei lucrate după vechi procedee asiatice, marochin adevărat.

Și mai tîrziu, pe la 1784, Kleemann a venit în părțile noastre, ca reprezintat al casei vieneze Bienenfeld, încercînd și un negoț cu Iașii; el e întovărășit atunci de un german, Maader, și de un supus italian al împăratului. Mai tîrziu a rezidat chiar la Galați, ca reprezintant al societății Willeshofen din Viena, pentru comerțul în Orient^[3].

Știrile acestea nu sînt fără interes, puse alături de ce spune Sulzer, care el însuși căuta, cum am spus, să fie numit agent consular în părțile noastre. Comerțul Apusului se dezvoltă din ce în ce mai mult în aceste părți, pentru că femeile se îmbracă aproape numai europenește, pe cînd boierii păstrează multă vreme costumul vechi, iar țeranii își îndeplinesc toate nevoile de îmbrăcăminte la ei acasă.

Și pentru mobilierul caselor necontenit se face apel la industria și comerțul apusean, care au prosperat și în acest domeniu.

Astfel chiar de la început a existat din partea noastră dorința de a cumpăra lucruri din Apus de-a dreptul. S-au pus anume piedici din partea turcilor, greutățile transportului s-au opus la dezvoltare, și atunci s-a ajuns la forma intermediară, și evident nenorocită, a unor agenți cu totul inferiori ai comerțului apusean, așezați durabil la noi, adecă la evreii galițieni. În socotelile privitoare la o nuntă de la 1830, mai toate obiectele cumpărate se văd a fi luate prin acești intermediari evrei din Iași, pe cînd, dacă s-ar fi urmat pe calea pe care voia să o inițieze un Bienenfeld, un Willeshofen, un Dellazia și Brighenti, evident că am fi avut un comerț cu Apusul prin agenții direcți ai producătorilor. Acești intermediari evrei galițieni au omorît, în Moldova, pe negustorii lipscani, cari au rămas și mai departe numai în Muntenia, ei au distrus comerțul făcut de greci și români, cari mergeau să cumpere în Apus și aveau în orașele mai mari străzile lor, unde desfăceau marfa de Lipsca. Lipscani au existat și la Iași, dar ei au fost cu desăvîrșire înlăturați de evreii austrieci. Aici nu este protestarea contra unei națiuni, ci contra unor forme economice care ni-au fost foarte neprielnice.

Acum ajungem la călătoria unei femei în părțile noatre. Această femeie, o engleză, deși soția markgrafului de Anspach, a venit la noi urmînd unui obicei pe care nu l-a introdus ea întîia oară, căci alte engleze au călătorit prin părțile vecine cu ale noastre, prin Serbia și împărăția turcească, la începutul veacului al XVIII-lea, ca vestita lady Montague, care însă a mers pe calea Belgradului și n-are cu privire la principatul muntean nimic în scrisorile ei vestite, traduse în toate limbile. Aceastălaltă este lady Craven, foarte bine cunoscută și prin cartea pe care a tipărit-o în englezește; în traducere franceză, Voyage en Crimée et à Constantinople en 1786, operă publicată la Paris în 1789.

Iată în ce fel se dezvoltă călătoria doamnei Craven. Pleacă din Constantinopol cu harabale, dar nu trebuie să ni închipuim ceva asămănător cu harabalele noastre. Erau niște trăsuri largi, ca o cutie pusă pe roți foarte mari, cu perdele ce puteau fi trase, pentru că aceste trăsuri serveau și la transportarea haremului. Astfel se îndreaptă vizitatoarea spre Țara Românească, unde domnea pe vremea aceasta Nicolae Vodă Mavrogheni.

Cutare scriitor de mai ieri a înfățișat pe Mavrogheni numai supt înfățișarea lui bizară, burlescă, – și ea exista. Căci era un meridional, un fel de Tartarin de Tarascon, cu înfățișarea cruntă, cu glasul tare, căruia-i treceau prin minte tot felul de năzbîtii și le executa, ca unul căruia nu-i păsa de opinia publică deloc. Grec din insule, fusese dragoman al marinei și venise la noi cu întenții de a face bine. Dar umbla și în capul lui necultivat oarecare filozofie apuseană în sensul tendințelor spre reforme, și, dacă găsea la noi o societate mai puțin intrigantă și mai sîrguitoare, ar fi putut face și mai mult bine. A întemeiat o armată, cu ce elemente a găsit, și s-a bătut, într-o vreme cînd turcii nu se mai puteau bate, contra austriecilor, trecînd pasurile munților și intrînd în Ardeal, unde lansează o proclamație locuitorilor din Brașov; și în țară a știut să-și impuie autoritatea. E foarte ușor să se rîdă azi de Mavrogheni, dar contemporanii nu rîdeau așa de mult, și un entuziast al lui a făcut în românește povestirea războaielor cu „nemții”. Dealtfel trebuie să mărturisim un lucru: că așa era situația țerilor noastre, încît orice inițiativă se părea ridiculă, cum, în genere, pentru Orient orice om se frămîntă este puțintel caraghios. În activitatea lui Mavrogheni era ceva care jignea bunacuviință făcută din indolență, a mediului în care trăia.

Și el, Nicolae Vodă, avea dorință de prestigiu și s-a făcut zugrăvit de meșteri străini așezat pe tron, încunjurat de toți boierii lui. Era și o dorință de a face lucruri noi în toată activitatea sa. Ceea ce Despot Vodă, în rosturi occidentale, a încercat să facă în secolul al XVI-lea – și toată lumea a rîs de dînsul –, același lucru, în forme orientale, a încercat să-l facă, într-o societate dispusă și ea să rîdă de dînsul, Nicolae Mavrogheni. A isprăvit la turci, cari, bătuți, și nu din vina lui, au aruncat răspunderea asupră-i, l-au chemat dincolo de Dunăre și i-au tăiat capul.

Călătoarea engleză îl văzuse ieșind din palatul sultanilor cu cuca pe cap,– însăși pălăria ienicerilor, de pîslă, albă, cu colan de aur, căci orice domn, cînd era numit la Constantinopol, devenea colonel al ienicerilor de drept, adoptat, așa cum suveranii în timpul nostru își fac amicii colonei de regiment, de acest ordin. Împreună cu dînsul mai erau ceauși, curteni, servitori, bucătari.

Și i s-a părut englezei procesiunea foarte frumoasă: în viața ei n-a văzut, declară ea, un alai mai splendid decît al lui Mavrogheni ieșind din Constantinopol. Domnul, un om tînăr, a salutat-o în trecere, ceea ce pentru o femeie nu e niciodată indiferent. Lady Craven mai văzuse dealtfel în Constantinopol grădinile din Terapia, unde erau casele fanarioților mazili.

La Silistra o întîmpină mshmendarul, care trebuia să se îngrijească, precum am mai spus, de caii de poștă, de hrană, de tot ce era necesar unei călătorii. Alaiul trece pe la Călărași, care este calificat drept un sat frumos, străbate Bărăganul meridional, zugrăvit ca o cîmpie frumoasă, unde pășteau o mulțime de turme; află ici și colo păduri și lanuri de porumb.

În frunte cu arnăuții în serviciul domnului, călătoarea ajunge la Văcărești, unde, descriind curtea din mijloc, ea spune că sînt arcade gotice, dar peste cunoștințile ei arhitectonice trecem. Aici îi apare un personagiu îmbrăcat europenește, care-i spune că, deoarece ea vine dintr-o regiune contaminată de ciumă, trebuie să stea cinci zile izolată, și e introdusă într-o odaie fără geamuri, alături de care un om gemea. Domnul află însă de sosirea străinei și trimete o carătă împreună cu secretarul lui, și în compania aceasta, cu vizitii turci, cu un șambelan care ținea toiagul alb în mînă, pătrunde ea la palatul lui Mavrogheni din București.

Aici găsește două curți, ca în sistemul bizantin, pe care le străbate. În toate părțile vede arnăuți, ostași, boiernași, cari se îngrămădeau pentru a primi bacșișul legal. Ajunge la odaia lui vodă, unde Mavrogheni e așezat după datina turcească, generală pe vremea aceea și în mobilier și în îmbrăcăminte. În îmbrăcăminte mai ales, încă de pe vremea lui Brâncoveanu: bărbații își rădeau cu totul capul și lăsau numai o șuviță de păr în față, pe cînd la turci șuvița era la ceafă, pentru ca, după regulă, să-i poată apuca îngerul de chică spre a-i duce în raiul lui Mohamed; ei își lăsau bărbile mari, se îmbrăcau în haine de brocard și peste aceasta puneau altă haină, prinsă cu o copcă de multe ori foarte scumpă; în picioare aveau papuci galbeni, pe cari-i lăsau afară și în odăi intrau în ciorapi sau în papuci mai subțiri, ceea ce se explică foarte bine prin faptul că sofalele pe care se așeza cineva turcește și covoarele pe care călca erau din cele mai scumpe.

Domnul știa italienește și franțuzește: e, dealtfel, vremea cînd societatea noastră deprinde un stil francez convenabil. Într-o foaie care apărea la Petersburg la sfirșitul secolului, Le spectateur du Nord, se povestește, vorbind despre Costachi Moruzi, că la curtea din București se vorbea foarte bine franțuzește, „aproapa ca la Paris”, domnul fiind încunjurat de o jumătate de duzină de intimi francezi; și jocurile de societate din Apus erau introduse: „La Cour de Bucarest jouait à toutes sortes de petits jeux d’esprit”^[4]. Firește că între Moruzi cel tînăr și Mavrogheni era oarecare deosebire. Domnul pune fel de fel de întrebări vizitatoarei, după care se aduc dulceți și cafea în cești foarte mici. Muzica turcească începe cu instrumentele-i foarte ciudate, pe care le-a păstrat și pînă acum. (Dimitrie Cantemir a interventat și un fel de notație pentru această muzică orientală, așa încît și pînă astăzi turcii cîntă melodiile lor după notele domnului moldovean.)

Călătoarea trece apoi la doamna, despre care spune că sămăna cu ducesa de Gordon, o frumuseță engleză vestită. Avea șapte copii, dintre cari trei fete, de nouă, zece, unsprezece ani, una fiind Smaranda Mavrogheni, al cărei portret s-a păstrat, cu o pălărie în totul asămănătoare celor de mai ieri, și un surguciu mare atîrnînd deoparte^[5]. Pe lîngă doamnă stau douăzeci de fete de casă „doamne de onoare”, am zice: unele dintre dînsele, grecoaice, purtau turban, iar cele de țară aveau o coafură deosebită, pe care o pomenește și alt călător, care a cunoscut foarte bine țara noastră, un ungur, Karaczay. Se pieptăna părul către ceafă, unde se făcea o modîlcă pentru a așeza un văl mic, pe care se răzima un fel de fes ca acela pe care-l poartă pînă astăzi femeile în regiunea Romanaților, de fapt o căciuliță de blană foarte scumpă. Fata care purta coafura aceasta era fiica bogatului boier Dudescu, care a făcut multe călătorii în străinătate cu butca plină de dulceți și de provizii și cu arnăuții și țiganii lui pînă la Paris, unde ajunse după săptămîni întregi de cale^[6].

Se prezintă toate complimentele posibile călătoarei: doamna îi spune că ar fi dorit să o rețină lîngă dînsa și un an întreg, uitîndu-se în acest timp la rochia ei englezească, cu fireasca dorință de a o îmbrăca. Lady Craven va face apoi o vizită lui Dudescu, care avea o grădină în stil englez. Boierul apare îmbrăcat într-un costum de muselină cu blănuri scumpe. Se așază într-un cerdac răcoros, și de acolo vizitatoarea vede cum i se aduce de la curte un cal alb, dăruit de Mavrogheni.

Apoi invitație la masa domnească, o masă europeană. Oaspeții stau pe scaune: domnul la un capăt, ea la celait. Asistă și doamna, împreună cu fetele de casă și, natural, nelipsitul „Monsieur de V“, care întovărășește pe lady Craven. Serviciul e făcut de nouă femei. Vasele de argint par a fi de proveniență engleză. Pe masă luminează un sfeșnic de alabastru incrustat cu flori din rubine și smaralde. Cîntă și muzică turcească, și lăutarii, ale căror accente i se par englezei a fi delicioase. Se trece în apartamentele doamnei, care vorbește despre danțurile Apusului, și măriei sale i se pare curios cum persoane oneste pot să fie luate în brațe de bărbați străini și să se învîrtă în danț cu ei de-a lungul saloanelor.

Domnul nu uită să trimeată complimente lui Kaunitz, ministrul de căpetenie al lui Iosif al II-lea și împăratului însuși. La sfîrșit se dau năfrămi foarte frumos cusute, de o valoare mare, și vizitatoarea e condusă acasă cu alai, după datina cunoscută nouă, din veacul al XVI-lea și al XVII-lea, cu muzică turcească și țiganii mergînd după dînsa.

Lady Craven mai vorbește ici și colo, cît se pricepe, despre tribut, despre administrația țerii – și adauge că i-a plăcut de noi. Am ajuns deci și la călători de aceia cari găsesc că pot fi și aici lucruri care să-i satisfacă. „Ar fi foarte greu să afli pe lume un colț mai agreabil decît acesta.” Pretutindeni în cale a găsit țerani cari să-i ajute trăsura a trece prin locuri grele. Case de boieri și mănăstiri așezate în locuri foarte pitorești o încîntă. Și concluzia ei despre țara noastră este că ar fi „un diamant mal enchassé”, care ar avea nevoie numai să fie pus în lumină de o mînă dibace și harnică.

În legătură cu această călătorie a lui lady Craven putem trece la unica scrisoare despre noi a prințului Charles-Joseph de Ligne (1735–1814), ofițer în serviciul țarinei și vestit fluture de saloane. E un „belgian”, dintr-o țară care pe vremea aceea era o simplă provincie austriacă; luase parte la războiul din 1788 pe lîngă prințul de Nassau și a fost unul din comandanții în luptă de la Movila Răbîii de lîngă Huși.

Din Iași el datează o scrisoare foarte bine alcătuită, cu glume care sînt și mai bune și mai rele, dar, fiind spirituale, îi sînt îngăduite, cu toate că scrisese el însuși înainte de aceasta un adevărat mic tratat „sur le malheureux penchant des Français à tout fronder”.

În oraș, spune el, sînt o sută cinzeci de superbe palate, exagerare doar într-aceea că nu erau palate și nici o sută cinzeci, precum nici superbe. Asistă la un bal, unde erau invitate o sută de familii boierești. Se joacă hora, care se pare atîtor altora, lui Sulzer de exemplu, mai mult un joc de urși – e un danț din antichitate, și cred că antichitatea avea mai mult gust în materie de euritmie decît modernii.

A oferit și el un bal, la care a poftit boieri, petrecînd împreună destul de bine. Despre oaspeții săi spune – ceea ce am mai arătat – că nu primiseră cu desăvîrșire modele occidentale: femeile erau îmbrăcate însă întocmai ca acelea de aiurea, cu deosebire că luxul lor era fără margeni. S-a înțeles cu boierimea noastră, nu învățînd grecește, limbă foarte grea, ci prinzînd cuvinte românești, deși, după dovezile pe care ni le dă știința lui, nu era tocmai înaintat, știind să spună doar „formos coconitza” și pe urmă „seara buna” și în sfîrșit „draga mi”. Restul va fi fost, dacă nu se laudă, mai mult din ochi.

Note

1. V. Iorga, Istoria comerțului, II.
2. De curînd a apărut o carte germană despre bîlciul din Lipsea în legătură specială cu țerile noastre, de un român, d. Gheron Netta, cu multe statistici la sfîrșit (Die Handelsbeziehungen zwischen Leipzig, u. Ost -u. Südosteuropa, Zürich 1920). V. Bulletin de l‘Institut pour l‘étude de l‘Europe sud-orientale, an. 1921, p. 40 și urm.
3. V. Iorga, Istoria comerțului, II.
4. Engel, Bibliographie, p. 72.
5. V. Iorga, Femeile în viața neamului românesc, p. 42.
6. Hurmuzaki, X, p. 549–50.