Istoria românilor prin călători/Călători germani prin Ardeal

Jump to navigation Jump to search
XVI. Călătorii din timpul războiului de la 1789 la 1793 Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
I. Călători germani prin Ardeal
II. Un naturalist german prin Bucovina, Ardeal si Moldova la sfîrșitul secolului al XVIII-lea


Știrile despre Ardealul românesc sînt foarte rare și de obicei întovărășite de judecăți răuvoitoare venite de la străinii dușmani. Cele cîteva însemnări care ni s-au păstrat merita deci să fie înfățișate aici înainte de a trece la continuarea în Principate a regimului fanariot, de la 1800 înainte. Cu atît mai mult, cu cît din lumea satelor ardelene vine dincoace, prin rezultatul îndelungii munci devotate a unui Samuil Clain, unui Șincai. unui Petru Maior, curentul de înnoire națională.

Între hîrtiile lui Engel se află astfel o „Vollständige Handschrift über Siebenbürgen”, care înfățișează stării” de după 1765. Se arată sub raportul comercial o sumă de lucruri interesante: vinul, acuma oprit, se aduce, ca și porcii „și alte vite“, prin pasul Buzăului[1], pe unde ar fi intrat, crede scriitorul sas, la 1543, Petru Rareș, deși, ceea ce el uită, acest voevod stăpînea Moldova. Prin Oituz trec însă, nu numai mărfurile aduse pentru moldoveni de negustorii sași din Brașov și de armenii din Giurgiu-Sîn-Miclăuș, la cari se adaugă cele douăzeci și cinci de familii armenești din Szép-Viz, ci și ciobanii ardeleni cari merg să-și pășuneze turmele în văile țerii vecine[2]. Negoțul se face adesea prin schimbul produselor intre ele[3]. În ce privește rolul românilor ardeleni, el se reduce la cărăușia celor din Cohalm: toamna-i află cineva „în toate părțile Ardealului”.

Sinceră și dreaptă e judecarea situației nenorocite a ardelenilor. Cităm verbal aceste rÎnduri de aspră și meritată critică: „În general țeranul supus sau iobagul ardelean e, în ce privește starea lui, cel mai nenorocit țeran ce se poate afla oriunde pe lume… E un adevărat sclav al domnului său[4]… Tre- buie să se istovească (schmachten) ca o vită… Împovărarea și apăsarea acestor supuși din partea domnilor lor sînt nesfîrșite și escesele săvîrșite contra lor, de necrezut“. Și se enumeră: datoria de a duce dijma la locul unde se află stăpînul pămîntului, cale de șese, opt și mai multe zile, atribuirea către același stăpîn a tot ce lăzuiește, ce adauge la cultură săteanul rob – pe cînd în Principate aceasta rămînea proprietatea lui – etc. Pentru cea mai mică greșeală bietul om e aruncat în temniță, „care e o gaură rea, întunecată, aflătoare supt pămînt». În zădar s-a reglementat de guvernul împărătesc la 1769 tratamentul iobagilor români și unguri. „Cu toate acestea, mai ales în ce privește aducerea serviciilor clăcii și deosebite alte vexații, escesele sînt foarte dese.” Țerănimea fuge cu grămada în Țara Românească și în Moldova.

O descriere sumară a Marelui-Principat al Ardealului din același secol al XVIII-lea prezintă pe români ca „rămășița și posteritatea vechilor colonii romane și formează partea cea mai tare și cea mai însemnată din locuitorii Ardealului”[5]. Autorul anonim știe că limba lor samănă cu latina și italiana; dealtfel și mîncarea lor, mai ales mămăliga, îmbrăcămintea, multe obiceiuri sînt ca la italieni.

Numărul românilor ardeleni e de 60 626 bărbați si 58 604 femei la uniți, iar la neuniți de 286 858 și 271 218.

Trecînd la această despărțire confesională, el afirmă că neuniții sînt cei mai mulți. Preoții lor pot abia să cetească și să cînte și totuși mulțimea li dă o supunere oarbă, pînă la idolatrie; dealtfel ei își cunosc legea numai din nume. „Abia unul la douăzeci știe spune Tatăl Nostru.” Descrierea continuă spunîndu-se că românul e desfrînat și bețiv, foarte murdar, leneș la lucrul cîmpului, „răzbunător, ușuratec și foarte aplecat la emigrație”. Dar în schimb se distinge prin putere și răbdare, prin „multă îndemînare firească și o indiferență față de moarte, cu totul specială, care nu se află ușor în aceeași măsură la alte neamuri; cei ce se fac soldați, ca și românii în genere, sînt toți viteji și inimoși”[6]. Dacă n-ar fi o rea creștere și ar avea buni preoți, ar lipsi și defectele semnalate. Dar, mai ales, îi face astfel cum sînt robia: „supușenia și robia mai mult ca a sclavilor” (mehr als sklavische Unterthänigkeit und Knechtschaft). Dealtfel conlucrează la aceasta „și desprețul general pe care li-l arată toate celelalte nații aflătoare în această țară. Ei știu că nu au nimic al lor, că puținul pe care-l stăpînesc în adevăr stă în primejdie să li fie răpit în orice clipă de domnii lor. Ei văd zilnic cazuri în care li se iau locurile lăzuite în sudori de sînge, cu grea trudă și muncă, și anume deodată, cînd se așteaptă mai puțin, în schimb, cel mult, pentru o foarte mică plată a lucrului lor, adeseori însă, – și ar trebui chiar să zic: de cele mai dese ori – chiar fără nici o despăgubire“. Și scriitorul continuă astfel asprul lui act de acuzare: „Această serbie din cale afară de aspră, această sarcină peste măsură, pe care le văd ei prea bine, trebuie firește să producă ușurătate, nestatornicie și multe alte însușiri rele, să distrugă cu totul sîrguința și hărnicia“. Și îndată acest pasagiu, de cea mai mare însemnătate, fiindcă un străin e acel care afirmă că regimul de dincoace de Carpați era nesfîrșit superior celui din Ardeal: „O dovadă care convinge foarte mult se află la românii cari locuiesc dincolo, în Țara Românească și în Moldova. Vedem necontenit, an de an, un mare număr de români ardeleni cari trec în Țara Românească și în Moldova, dar vedem foarte rar un număr însemnat din românii de dincolo cari ar veni în Ardeal. Cauza e foarte ușoară de găsit, dacă se ține samă de faptul că fostul domn muntean, prințul Cantacuzino” (cetește: Constantin Mavrocordat) „între anii ‚30 și ‚40 ai acestui veac (anul însuși nu-mi este anume cunoscut) a desființat iobăgia sau șerbia în chip solemn și în așa chip încît în Țara Românească și în Moldova numai țiganii îi sînt supuși, pe cînd românii înșii sînt îndatorați să dea stăpînilor lor de moșie numai robote foarte mediocre și o taxă anuală în bani, tot așa de mediocră. Rezultatul este că ambele aceste provincii vecine, întrucît nu sînt pustiite de război și de năvăliri dușmane, se află în deplină înflorire (în dem besten Flor stehen), că binevoitoarea natură, prin lucrul silitor și neobosit al cîmpiilor și ogoarelor, al livezilor, al viilor etc., dă o producție bogată și binecuvîntată, că țeranul e mulțămit și îndestulat și că el știe cum că lucrează pentru binele și folosul lui însuși, așa încît se face sîrguincios, de unde urmează că e foarte departe de a se gîndi la emigrație”. Dealtfel și în Ardeal grănicerul reprezintă cu totul altceva decît iobagul. Cînd se vor lua măsurile cuvenite, „cu vremea se va putea crește din acești români un popor foarte brav, îndemănatec și excelent”, ein sehr braves, geschicktes und vortreffliches Volk.

Revenind la cler, scriitorul vorbește de cel unit, cu vlădica din Blaj, încunjurat de șase canonici, unul econom, altul preposit, un al treilea vicariu, precum și de teolog, de secretariul consistorial. Sînt patruzeci de protopopi („arhidiaconi”), iar numărul preoților, cari abia pot ceti și scrie, i se pare a covîrși cu mult adevăratele nevoi ale păstoriților. De partea cealaltă, neuniții au pe vlădica lor de la Buda, cu secretarul, „plenipotențiarul”, vicariul general, notarul general, „arhidiaconul catedralei”, optsprezece asesori consistoriali, „toți arhidiaconi”, și douăzeci și șase de alți protopopi. Sibiiul și Brașovul au clerul lor deosebit, – cum știm „efimeri” greci, bine plătiți, cu o cultură deosebită, pentru „companiștii” balcanici cari se zic „greci”. Este și un sobor mare și unul mic: cel dintîi prezidat de episcop sau vicariu, cel de-al doilea de un protopop. Apelurile se fac la mitropolitul sîrbesc din Belgrad, sau, mai curînd, la cel din Carlovăț, mai bine văzut de guvern.

Pentru comerțul cu Principatele se dă o tabelă din 1769, scoasă de la „Kaiserlich-Königliche Cammeral-Buchalterey”. Ea privește numai importul de vite în Ardeal; prețul boului era de 21 florini și 20 de crăițari și al vacii de 10 florini, al vițelului de 2, după socotelile ce se făceau pentru vamă la Bran. Valoarea totală a întregii cantități de vite aduse în Ardeal de la noi era pentru acel an de 67 187 florini și 20 de crăițari. Măcelarii dădeau o sumă mai mică: 53 015 pentru 1 783 boi, 1661 vaci, 1 159 „törzer” și 475 viței. Se exportă din Ardeal postav prost, „wallachisches Kotzentuch“. Comerțul, păgubit prin război, se poate relua acum, după pacea încheiată la 1774.

Un al treilea informator a străbătut Ardealul după Sestini și Spallanzani, ale căror observații le-am reprodus în al doilea volum din această lucrare. Autorul unei scurte, dar interesante Lustreise im Herbst ‚796[7] trece pe la „Bokai“, unde vede ruinele castelului, vechiului castel al prințului Barcsai din veacul al XVII-lea: proprietarul îi spune că tatăl său a pierdut cu prilejul mișcării lui Horea – „bei dem walachischen Aufruhr” – 20 000 de florini. La Binținți („Benthenth“), paguba pe care i-o declară baronul Orbán e de 40 000. Unii dintre șerbii lui au fost de față la prădarea casei, și pe acești oameni trebuie să-i vadă el acum zilnic lîngă dinsul. Ofițerii țineau cu țeranii contra nobililor. Unul din ei face să fie bătut cutare domn de pămînt din acele părți, și anume de un caporal, care era șerb al lui Orbân în strigătul: „Schlag den verfluchten nemeș ember”, „bate pe blăstămatul de nemeș ember”. La Ludești, lîngă hotar, românii sînt simpli – unii chiar gușați –, dar buni; „nu se vorbește de tâlhării”. Cu totul altfel de la Geoagiu (Gvógy) la Zlatna, unde sînt oameni răi, hoți, și din cauza vecinătății minelor de aur. La Mintia, Mârosneméthy, proprietarul, Alexandru Barcsai, e „rud cum și-ar închipui cineva pe un nobil din veacul al XVIII-lea”[8]. La Bobîlna se află mine de fier, și „românii socot că pe vremea jidovilor (așa numesc ei vremile vechi în general) se zidea acolo pe fier (auf Eisen gebauet…)”.

În Jurnalul unei călătorii de la Sibiiu peste Bălgrad se prețuiesc românii din Zlatna ca fiind 6 000 neuniți și 2 000 uniți, cîștigați zilnic, de preot, care e zelos. La Abrud, „cei mai mulți locuitori sînt români neuniți; după ei mai numeroși sînt unitarii. Sînt și reformați, românii uniți și catolici”. Călătorul știe că la Cărpeniș s-a născut Cloșca.

La 1793 se tipărea, la Frankfurt, cu indicația în titlu: „Frankfurt și Lipsea”, un volum anonim de călătorii de la Pressburg în Ardeal și înapoi, Reisen von Pressburg durch Mähren, beyde Schlesien und Ungarn nach Siebenbürgen und von da zurück nach Pressburg. El ni va transmite știri nouă despre rostul românilor în acele părți ardelene, unde ei dădură șirul de tulburări provocat de opunerea îndărătnică la religia oficială, impusă, a unirii și, la capăt, pornirea răzbunătoare a lui Horea.

Pe români începe a-i găsi călătorul amestecați cu rutenii, „rusnecii”, încă de la „Wasmar”. Moșiile contelui Károlyi îi par deosebit de bine îngrijite și el vorbește de locuitorii cari duc o viață mulțămită, fără a preciza cării națiuni îi aparțin, cînd nu sînt germani. La Careii-Mari vede gimnaziul Piariștilor și castelul aceluiași conte. Intrînd în Ardeal, recunoaște că „nația românilor este’ca număr poate mai tare decît toate celelalte nații în Ardeal împreună”[9]. Dar sînt robii ungurilor, și situația lor e mai rea decît a locuitorilor dincolo de munți. La „Czög” călătorul află români îngroziți să nu li se ia ceva fără bani, ca de obicei. Îngrozit e, la „Sobor’”, germanul nostru, care trebuie să mănînce, din mînă românească, mămăligă, Brod von türkischem Waizen. La „Baska”, în calea spre Cluj, află gospodăria bună a unui preot: fiica lui se înțelege cu străinul prin vorbe scrise pe hlrtie. „Între Baska și Balea stătea pe o înălțime un bătrin valah, care trecuse de o sută opt ani: privea ca împietrit la soarele ce era să se ascundă îndată. Capu-i era descoperit, păr alb ca zăpada-i acoperise anticul cap; o lungă barbă sură-i dădea înfățișarea unui patriarh; ochii mari aruncau foc către soare, dar brațele și picioarele erau foarte slăbite. Părea că simte primăvara aceasta ca fiind cea din urmă a lui. Pe iarbă, cu mîinile încrucișate pe piept, el mulțămește încă destul de zdravăn.”[10] La „Gariza” han românesc: în odaia de mîncare „miere, albă, frumoasă, ouă, unt, șuncă, făină aleasă, pîne și toate cele de nevoie”. Cămara nu s-ar fi putut plăti decît cu patru sute de florini. Se oferă vin vechi din oală. Ca mulțămită, „valahul” e descris, după spusa cărăușilor, ca fricos și hoț, rob al domnului de pămînt, care-i poate da gîrbace și exploatator al țeranilor. Dar scriitorul recunoaște că „românii singuri hrănesc neamul ungurilor în Ardeal… Ca mulțămită pentru hrana ce li-o dă românul, îl coboară mai jos decît orice clasă a omenirii. Dacă românul nu e cum trebuie să fie, motivul e că n-a fost făcut altfel”.

La Cluj, oraș nepavat, se semnalează prăvăliile bogate ale armenilor. E vorba de Universitate, de casa Rhedey, în care se dau baluri; la Oradea Mare puțintel înainte, cum se vede din amintirile unui muzicant german, prințul episcop avea orhestră și dădea petreceri cu procesiuni mascate pe stradă. La Turda află tîrgul de săptămînă. Trece răpede peste Aiud, cu biserici frumoase și un gimnaziu. Alba Iulia nu-l oprește mai mult. Sibiiul, pe care-l mai văzuse cu cinci ani în urmă, îi place; vorbește îndelung de fostul guvernator, baronul de Bruckenthal: e apărat de învinuirea că în vremea lui a fost „răscoala valahilor“ prin aceea că nu din pricina lui guvernul civil n-a dispus din început de armată. Se face și lauda tipografului Hochmeister. La Avrig se descrie palatul lui Bruckenthal.

Îl interesează, în războiul care se urma, și isprăvile generalului Turati, – fiu de general austriac, el însuși odată medic la curtea munteană –,1a Cîineni și Cozia; ar fi cruțat comorile mănăstirii, pe care apoi le fură turcii[11]; el moare în luptele din pasul Buzăului[12], dar dușmanii nu-i pot avea capul, pe care vodă Mavrogheni pusese un preț de o mie de galbeni[13]. Acesta e descris ca „un om care știa să comunic e curaj, dar nu pricepea cîtuși de puțin ce trebuie să priceapă un soldat”; n-avea ce era de nevoie ca să ia, cum făgăduise. Ardealul. Partea militară o îngrijea un bimbașă turc; oastea era compusă din „cea mai mizerabilă adunătură ce o poate da Valahia”, „țigani, ființi fără disciplină și rînduială, gloată strînsă laolaltă, adusă în ranguri prin bătăi și foame”[14]; și supt tunuri căutau capete, chiar și românești, pentru a le duce domnului, în schimbul răsplătirii de un galben. Grănicerii români nu-i atacau însă bucuros. Turcii dau tunuri și trupe orînduite, dar ajung a-și bănui vasalul: atunci se dau loviturile la pasul Vulcanului și al Buzăului, se încearcă o alta, a lui vodă însuși, prin Cîineni asupra Sibiiului, șase sute de asiatici pradă în valea Hațegului. Dar bimbașa e prins la Rîmnic și dus la Alba Iulia, prințul de Hohenlohe urmînd generalului Fabris, care atacă la baionetă pe ai lui Mavrogheni[15]. În iarna 1789–90 Laudon, în Banat, întreba pe boierii munteni și pe sîrbi dacă-i pot hrăni trupele. Se ocupă țara, dar proviziile nu țin decît pînă în decembre. Zăpada cade, gerul se lasă, și bolile întră în oaste. Încercarea contra Giurgiului, cu tunuri de la Petruvaradin și Alba Iulia; cade; generalul artileriei e ucis.

Călătorul riscă o excursie la Ciineni, cari erau să fie ocupați de dușman; descrierea e foarte pitorească. Între Ciineni și Contumață bejenari munteni, în bordeie, lucrau pămîntul și-și creșteau vitele. Bordeiele i se par foarte curate, oamenii cu multă grijă de sine. Și aici se spune că „acești oameni nu recunosc pe românii din Banat și din Ardeal ca români, ci li dau alt nume”. Casele din Cîineni întrec cu mult pe cele românești din Banat; se notează și biserica. Boierii bogați, din Craiova, Rîmnic, București – scriitorul crede că sînt și țigani –, locuiau în Sibiiu, dar au trebuit să plece, acuzați că voiau să predea orașul în 1788; femeile-i par gătite fără gust și lipsite de educație; foarte puține știu franțuzește. Se înfățișează lucrul la Cîineni: „truda statornică” a soldaților, schimbarea sentinelelor, rînduiala arnăuților supt conducătorul lor cam aspru Stoian, vălmășagul pe care-l cășuna cavaleria și infanteria, zgomotul muzicii, strigătul țeranilor cari aduceau provizii[16]. Și cu acest prilej anonimul recomandă exportul de ulei de nucă de la noi[17]. El laudă produsele ardelene și combate importarea altora din alte părți ale monarhiei: pînza de Zips ori de Ardeal, zisă „sileziană”, a invadat lașul și Bucureștii, și negustorii greci de acolo vin să cumpere în mare[18]. Casa Barker din Sibiiu se gîndea la navigația pe Olt[19].

În Sibiiu se cetesc reviste germane; e și un teatru, pe care locuitorii suburbiilor n-au voie să-l viziteze.

La întors, se notează Sas-Sebeșul, decăzut: meșterul Oeschlager de acolo, originar din Königsberg, toarnă clopote[20]. De aici la Deva, Dobra, abia pomenite. În cale un soldat român din regimentul Oross. Lugojul a suferit de pe urma războiului: nouă critică a „Wallachenschaft“-ei, dornică de jaf și leneșă. La Timișoara dădea mese prințul de Coburg. La Seghedin se părăsesc „locuințile românilor[21]“. Și el îi apără: „Ce ar fi Banatul, de n-ar locui românii în el?”[22] Călătorul ia în ocrotirea sa și pe „leneșa“ femeie româncă, după ce a văzut-o torcînd și în drumul spre casă. „Ia-o cum o vrei, dar româncele sînt desigur harnice.” Iar, dacă sînt „iubeațe”, cum zice Miron Costin, vina ar fi, ca și la italience…, a mămăligii!

Avem astfel un număr de mărturii și de judecăți din Ardeal chiar, venind din partea sașilor sau ba, care dau, măcar în parte, dreptate poporului românesc.

Altele vin din țerile germane. Căci se poate zice că și în secolul al XVIII- lea, din punctul de vedere al „filozofiei” reformatoare, filantropice, care stăpînea atunci, dacă nu încă din acela al sentimentului pentru dreptul național, cerînd libertate pentru orice neam, o chestie românească există. Și acei cari o simțeau duc lupte contra egoismului unguresc ca și contra desprețului cu care germanismul administrativ în serviciul Casei de Austria, stăpînă în Ardeal și în Banat, trata popoarele „inferioare”. Beneficiau astfel și românii de acea simpatie care se adresa către oamenii „primitivi”, trăind în afară de civilizație. Dar și experiența personală a călătorilor se adauge pentru ca ei să poată răspinge batjocurile fără margeni de care eram acoperiți.

N-am la dispoziție cartea unui Günter, care a fost prin aceste părți pe la jumătatea veacului al XVIII-lea. Descrierea, din 1785 a lui Johann Lehmann, în Reise von Pressburg nach Hermannstadt în Siebenbürgen, e însă de o însemnătate deosebită.

Omul a fost de cinci ori în Ardeal și spune singur că în 1782 era de față, în Deva, cînd, cu toată lipsa de pîne, preoții români nu dădeau voie credincioșilor lor să calce postul pentru a mînca de frupt. Data aceasta, venind de la Pressburg, el trece Tisa la Seghedin, se îndreaptă de acolo, prin Sîn-Miclăușul-Mare, la Timișoara, oraș liber de la 1782, în care notează cele două Rathhause: al sîrbilor, mai vechi, și cel nou, al coloniștilor germani, unul cu teatru, celait cu o „redută”, casa comitatului, „casina”, cele două mănăstiri franciscane și clădirile frumoase din „Fabrik”. Trece la Lugoj, oraș românesc și oraș nemțesc, cele două cartiere fiind despărțite prin apă: aici află o cafenea cu biliard și admiră castelul contesei „Saro“, proprietara celor mai multe terenuri. Pe pămînturile ei, bine îngrijite, direct, Lehmann se îndreaptă spre Făget, cu două sute de case românești și treizeci poate germane, avînd două lăcașuri ale noastre și unul al minoriților din Lugoj; de aici spre „mizerabilul“ sat Rușavița. Intrînd în Ardeal pe la hotarul cu cruce, el rămîne uimit, din nou, față de frumuseți naturale fără păreche. La Dobra, supt administrația unui maior, sînt două sute de case românești, unele frumoase; grăniceri fac exerciții numai dumineca. La Deva, între vii, în margenea căreia hangița se descopere o pariziană, domnul de pămînt e contele Haller: sînt supt castel două sute de case, cu o frumoasă grădină, două biserici catolice, una reformată, una singură a noastră: în suburbii stau bulgari. La Orăștie cele vreo trei sute de case sînt ale ungurilor mai ales: i se pare scriitorului că pe lîngă biserica franciscană și reformată este și una armenească. La Sas-Sebeș, o sută de case sînt ale populației săsești mai ales, românii, dar și sași. ba chiar noi veniți din Baden, stînd în suburbii; este și o biserică franciscană. Cu un preot sas, la Apoldul-Mic locuiesc români, ca și la Amlaș. Spre Sibiiu se trece prin satul Rușciori, „Reisdörfel”, unde se vorbește românește de foștii bulgari, cari au și un predicator luteran; în suburbiile orașului sînt țigani. Autorul trece glumind asupra Sibiiului, pe care-l va descrie poate cu alt prilej: știe că sînt acolo și românii „civilizați” și românce „văpsite”.

În calea lui, Lehmann a văzut ici și colo pe acești „valahi“. Locuințile lor sînt adesea umile, cînd nu e vorba de satele grănicerești; se văd și ferești închise cu bășici de porc. Oamenii ii apar urîți, slabi, fără vlagă, cu părul lung, cu veșmintele murdare. Copiii cei mulți nu se pot dezvolta după putere, cu hrana compusă din mămăligă. Unii din țeranii români se fac cărăuși, dar de obicei străinul e dus de unguri, cari înjură în cale crucile românești „grosolane” de pe margenea drumului. În cutare casă, dacă bărbații erau la jude, să bea rachiu, femeile coseau, țeseau, torceau, ajutate și de fetițe, pe cînd băieții se jucau în surcele. A întîlnit preoți mînînd din urmă vitele pe drum de iarnă.

Are astfel și din ce a văzut cu ochii elementele necesare ca să răspundă criticei care se aduce românilor, considerați ca „Spitzbuben”, leneși, hoți, ucigași. „Nu e pe lume o socotință mai neomenoasă și mai ușuratecă”, spune el, „ca aceasta despre un neam întreg”[23]. Oamenii sînt gata să vie în ajutor și fără plată, cum nu face populația germană, care „în genere e cea mai grosolană, mai necrescută, mai fără simțire”, incapabilă de a servi pe cineva, chiar dacă i se plătește[24]. Părăsit în mlăștinile Banatului, de conaționalii săi, el însuși a fost scăpat de români, „la prima vedere, fără a li se spune un cuvînt”. „Calomniatorii unei întregi națiuni, ucigașii sufletești (Seelenmörder) ai fraților lor oameni“ ar trebui să vadă cum înfloresc satele grănicerilor, cu școli, la care, cu toată opunerea bătrânilor, un întreg tineret învață și nemțește, dînd tălmaci drumeților. Cei ce nu sufăr incultura românească, să ție și ei școli ca și împăratul! Românii sînt soldați temeinici. Dacă vitejia lor o întrebuințează în fapte sîngeroase afară de nevoile oștirii, ei cred numai că răzbună astfel o jignire, că luptă cu o nedreptate: așa se face că unul și altul întră în pădure ori se ascund la turci, pe iarnă, dînd birul pentru adăpost; răpede se strînge o ceată în jurul lor și șatele-i ascund de frică; spre toamnă, avînd nevoie de bani pentru lunile moarte, ei sînt mai cruzi, gata de omor. Ard și sate, tîrguri, ca Oravița. Spînzurătorile, care mărgenesc șoseaua, nu-i sperie: sînt bucuroși că mor în satul lor; munca silnică-i înjosește, făcută, mai ales, departe de satul lor. Dacă ar avea preoți mai buni, ar fi altfel, și dacă ar avea stăpîni mai buni. Căci sînt oameni pricepuți, și ierburile n-au taine pentru dînșii.

Toată considerația o are pentru femeie, roabă a bărbatului, roabă după el, a băieților. Dăm chiar cuvintele lui: „Pe cît bărbații români pierd în comparație cu alții, pe atîta cîștigă femeile alăturate cu cele de sama lor, din alte părți. Româncele sînt cu totul smerite, prietenoase, plăcute, în purtări și foarte sîrguincioase”[25].

Note[modifică]

  1. Wird mit andern Waaren sehr selten besuchet; ms. geogr. 24 („földr 24 szám”) din Muzeul Național de la Budapesta.
  2. Die Cronstädter Kaufleute und Armenier von Szent-Miklos führen ihren meisten Handl mit der Moldau durch diesen Weg, und viele Vieh-Hirten, welche auf dem moldauischen Gebürg Weide suchen müssen, gebrauchen ihn (ibid).
  3. Nicht selten mit Tausch und Umsatz.
  4. Ueberhaupt ist der siebenbürgische Unterthan oder Iobbagy în Betracht seiner Situation der unglücklichste Landmann welchen man nur irgendwo finden kann… Ein wahrer Sklawe seines Grundherrn.
  5. Ein Überbleibsel und eine Nachkommenschaft der alten römischen Colonien und den stärksten und beträchtlichsten Theil der Inwohnern von Siebenbürgen ausmachen (ibid., fol. germ. 284).
  6. Viel natürliche Geschicklichkeit und gegen den Todt eine ganz besondere und bey anderen Nationen nicht leicht în so voller Maas vorfindende Gleichgültigkeit, meistens sein jene welche sich în den Soldatenstand begeben, so wie die Wallachen überhaupt, alle brav und herzhaft.
  7. Muzeul Național din Budapesta, fol. germ. 288
  8. So roh als man sich vor einen Edelmann aus dem 13. Jahrhundert vorstellen kam.
  9. Die Nation der Walachen ist an Seelenzahl vielleicht stärker als alle andre Nationen în Siebenbürgen zusammengenommen; p. 199.
  10. P. 209-l0.
  11. P. 278.
  12. „Casa Tedesculi“ de acolo (p. 389) e a Dudescului, nu a germanului!
  13. P. 28l-2.
  14. P. 285.
  15. P. 297.
  16. P. 331.
  17. P. 337-8.
  18. P. 351.
  19. P. 369-70.
  20. P. 401.
  21. P. 421.
  22. Was wäre das Banat, wenn keine Walachen darinnen wohnten? (p. 22).
  23. Es giebt keine unmenschlichere, leichtsinnigere Behauptung als diese von einer ganzen Nation (p. 9).
  24. 2 Ueberhaupt muss man auf der ganzen Reise, weder auf Dienste, noch Nothülfe der deutschen Bauern rechnen. Es ist das gröbste, ungezogenste, gefühlloseste Volk (p, 11).
  25. So sehr die Männerwallachen verlieren im Vergleich mit andern Männern, so sehr gewinnen die Weiber im Vergleich mit andern ihresgleichen aus andern Gegenden. Die Wallachenweiber sind durchaus demüthig, freundlich, gefällig und sehr fleissig (p. 27).