Istoria românilor prin călători/Călători francezi din epoca Războiului Crimeii

VIII. Călătorii francezi din epoca Regulamentului Organic Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
IX. Călători francezi din epoca Războiului Crimeii
I. Călători artiști francezi în țerile noastre

Războiul Crimeii atrase deodată atenția tuturor asupra Principatelor.

Știri personale despre țerile noastre le mai dădea încă din 1846 Xavier Marmier, cunoscătorul Rusiei, al țerilor scandinave, al Germaniei, în călătoria lui „de la Rin la Nil” (du Rhin au Nil), în care atinge, cum spune mai departe titlul, Tirolul, Ungaria și „provinciile dunărene”, pentru a trece apoi în Siria, Palestina și Egipt.

O nouă carte a cunoscutului autor despre drumul pe care l-a făcut „de la Dunăre la Caucaz” (du Danube au Caucase, voyages et littérature, 1854) culege, cu sau fără critică, știri variate, dar mai ales culturale, din Wilkinson, din Thouvenel, ca și din Vaillant, din Istoria românilor apărută la Berlin în 1834 a lui Kogălniceanu, din Istoria imperiului otoman a lui Hammer, din cutare broșură a emigraților români la Paris (Chainoi, anagrama numelui lui Ion Ghica). A cunoscut și poezia noastră populară, căci și el era amator de asemenea produse spontanee ale sufletului mulțimilor, și, cum vorbește de basmele noastre după versiunea germană a lui Schott, se ocupă de balade și doine după culegerea lui Alecsandri, tradusă în limba franceză, și după versiunea engleză (The doinas, Londra, Murray, 1854).

Cum se vede și de aici, începem a fi considerați și din alt punct de vedere decît al amatorilor de senzații exotice, al fabricanților de povești „valahe” rivalizînd cu imaginațiile macabre ale unei Redcliffe ori ale chibzuitorilor folosului ce ar putea aduce pentru industria apuseaaă noua navigație cu aburi pe Dunăre și deschiderea ca porturi france a Galaților și Brăilei. Un astfel de cercetător nu poate să rămîie, firește, nesimțitor nici el la aspirațiile unei națiuni, și de aceea, așa din fugă, cum ne-a văzut, Marmier, care ni cunoaște din cărți „martirologiul fără oprire și fără odihnă”, își rostește părerea că „viciile țeranului din Muntenia și din Moldova sînt rezultatul neîncetatei situații supt care el s-a încovoiat; calitățile lui sînt inerente naturii lui, și nu e nici o îndoială că într-o zi, cu bogățiile pămîntului lor, cu seva care dăinuește încă în sînul populației lor, cu mai bune așezăminte, aceste două țeri se vor ridica din deplorabila lor înjosire”[1].

Appert, autorul unei călătorii în ambele principate la 1853 (Voyage dans les Principautés danubiennes, Maiența, 1853), e un cunoscut filantrop, primit și apreciat și la curtea lui Ludovic-Filip și care avuse legături cu tînărul Rosetti Roznovanu, de care vorbește în memoriile sale; el venea în țerile noastre cu un scop bine determinat, acela de a cunoaște cum se prezintă regimul închisorilor, gata fiind a da sfaturi celor rămași în urmă supt acest raport.

Cartea o publică după ce amîndoi domnii, Barbu Știrbei ca și Grigore Ghica, îi scriseseră spre a-l ruga să se întoarcă, nu numai pentru acea îmbunătățire a regimului penitenciar, care a devenit o realitate în Moldova supt îngrijirea lui Dodun des Perrières, anume adus pentru aceasta, ci și pentru o nouă organizare a spitalelor și a școlilor. Dă la lumină notele sale în momentul chiar […] cînd „independența și libertatea frumoaselor și nobilelor voastre Principate sînt amenințate”, pentru ca să arăte „tuturor inimilor generoase blîndeța moravurilor, aplecarea spre progresul civilizației raționale, iubirea înfocată a patriei a pașnicilor, laborioșilor și ascultătorilor” români[2]. O astfel de nație nu merită să fie cucerită. „A lua fără motiv legitim o țară pentru că ești mai tare decît dînsa nu e o acțiune nobilă”, și țarul se va convinge poate de aceasta, lăsînd Principatele autorității turcești […] Ar fi o crimă să se trateze astfel „popoare așa de inofensive, care nu cer nimic nimănuia, care-și deschid porturile liber la toate națiile, care hrănesc cu produsele lor agricole populații străine de două ori mai numeroase ca dînșii înșiși, care sînt primitoare, cinstite și loiale, față de toți călătorii, care țin cu credință îndatoririle lor, care plătesc regulat tributul pe care Turcia are dreptul de a-l cere… milioane de țerani viteji și harnici, a căror blindeță de moravuri, simplicitate onestă, ca în vechile timpuri, limba, datina, iubirea firească a patriei îi face vrednici de a-și aparținea și de a nu cădea supt loviturile de sabie ale cazacilor”[3].

Paginile lui nu vor atinge politica, în care-i lipsește experiența, și vor fi dominate de rezerva trebuitoare. Doritor de a cunoaște și Serbia, Appert începe cu această țară, unde miniștrii nu știu franțuzește, dar au șefi de divizie cari au învățat la Paris. Află cea mai bună primire din partea prințului. Trecînd Dunărea, întîmpină la Mehadia o lume de băi, în care sînt și englezi, dar și sîrbi, și români. La Ada-calè, care începe a se ruina, casa, cu porțile de fier, a pașei se povîrnește, garnizona „rătăcitoare” face impresia unor prizonieri sau exilați. Trece pe la Rusciuc pentru ca să ajungă la Galați, unde prezintă recomandația imperială austriacă și are sprijinul consulului austriac Duclos. Aici hirurgul statului-major și al spitalelor e Czihak, tînăr „ungur” care a studiat la Viena. Închisoarea, cu prea mulți preveniți, cu dezertorul bătut pînă la îndobitocire, cu scîndurile prinse de picior și patul care închide pe cei ce dorm unul lîngă altul, îi displace; a văzut și temnițele subterane care serveau odinioară. Spitalul civil e curat; pe lîngă dînsul este spitalul evreiesc și cel militar (la 500 de oameni, 18 bolnavi). „E rar să se afle o stare de sănătate a trupelor așa de mulțămitoare.” În cazărmi, unde se doarme pe rogojini, e bună hrana, și disciplina dulce. Este și o școală de învățămînt mutual ca ale lui în Franța, și o școală publică, în localul ei. Mai e vorba de „grosul” poliției, de corpul de pompieri, bun, cu muzică, de carantină, al cării director e un colonel.

La Tecuci află ca prefect un prieten, pe tînărul Ioan Sturza, a cărui moșie, la Tăcuta, îl interesează, cu țiganii hoți, necivilizabili, pe cari soția proprietarului s-a străduit să-i învețe alt fel de a trăi. Se descrie și cuviincioasa îngropare creștinească a unei bătrîne țigance, căreia o rudă-i aduce doi pui, o ramură plină de pîni și de mere pentru calea cea lungă. Pentru tineretul țigănesc stăpînii au înființat un atelier de lăcătuși, dulgheri și carătași. Ar trebui ca acești oameni care privesc pe boier ca pe „furnizorul obligat al hranei lor” să fie deprinși cu încetul a-și lăsa obiceiurile seculare, împroprietărindu-se cei ce merită.

Mica oștire moldovenească n-are decît 1 323 de soldați (212 grenadiri, 824 infanterie, 192 cavalerie, 70 artilerie, 25 muzica). Impresia pare a fi bună; vom vedea îndată aceea pe care i-a produs-o călătorului miliția Țerii Românești. Manevrele-i plac, și muzica o judecă bine.

Întreaga gospodărie de țară a noastră e judecată inferioară. E multă pîrloagă, nu se știe ce e gunoiarea. Appert crede că s-ar putea aduce colonii din germanii cari emigrează în America. Oamenii de țară, „loiali”, „de moravuri simple”, s-ar învăța și ei. E păcat că nu se cheltuiește nici o trudă pentru a-i cultiva în același timp cînd numai asupra lor cade povara birurilor. Se dă vina acestei amorțeli tot pe Rusia. Dar localnicii au și ei o parte de răspundere. „Moldovenii bogați – și voi spune tot ce gîndesc, pentru că am putut să-i apreciez și să-i iubesc –, au și ei marele neajuns de a-și trimite copiii, prea tineri încă, să studieze sau mai curînd să se piardă în acele strălucitoare capitale. Viena, Parisul, Berlinul, Londra numără o mulțime dintre ei, cari trăiesc ușuratec (frivolement), cu lux, fără rînduială, fără a se instrui; fac datorii, contractează obișnuinți rele, ruinează sănătatea lor și se întorc în Moldova cu defecte și fără o singură calitate, din cele dintîi ale noastre orașe, europene. Tineretul moldovenesc are inimă bună, e mărinimos, milos, iubitor și inteligent, dar puțin harnic la studii. A cheltui mult, a străluci la teatru, la baluri, în societăți, a vorbi de bogăția sa, de galbenii săi, a lăuda peste măsură capitala moldovenească, a fi neprevăzător, a merge totdeauna în trăsură, a avea haine la modă, cai, țiitoare, masă bună, iată ce alcătuiește bucuriile și îndeletnicirea de căpetenie a acestor nobili.”

Totuși s-ar putea face din Moldova „unul din statele cele mai înfloritoare”, și aceasta în scurtă vreme, dacă „moldovenii din cele dintîi familii ar fi întrebuințați în țară a face drumuri, otele, poște convenabile”, dacă ar consimți să plătească și ei dările alături cu altă lume, „dacă ar da pilda rînduielii, economiei și a bunelor moravuri”. Căci azi țara este „ca o bună hrănitoare (nourrice), bine constituită, dar de care abuzează copiii ei. Ea dă fără încetare și nimeni nu vrea să-i restituie nimic; nu e nici în ordinea lucrurilor, nici în ordinea naturii”[4]. Și mănăstirile ar trebui făcute să contribuie, cu un sfert din venituri, scutindu-se cu atîta sarcinile săracilor[5].

La Iași, chiar, călătorul caută întîi aceea ce-l preocupă. Marele spital, care se zidește acum, e bine împărțit. La Sfîntul Spiridon, cu venit de 777 223 lei, erau în douăzeci și una de odăi 195 bolnavi, în cîteva luni se adaugă cinsprezece paturi (de toate, 196) și 130 de bolnavi: planul e de a se ajunge la șase sute de paturi, clădindu-se un nou corp pentru 124; deocamdată se prezintă de șase ori mai mulți bolnavi decît pot fi primiți[6]. Sînt două mici spitale militare, curate (224 de paturi) și cel israelit (cu patruzeci de paturi), nu prea bine ținute; la Golia se chinuiesc doisprezece nebuni. Dimitrie Pașcanu face singur un spital de șaizeci de paturi.

În convorbirea cu domnul, Ghica-i pomenește de închisori, de spitale, de liberarea țiganilor, de situația populației evreiești. E vorba și de ferma pentru condamnați pe care cneazul sîrbesc a stabilit-o lîngă Belgrad. La Ocna, vodă ar voi să introducă o reformă, pentru care gătește planuri arhitectul francez Collin. În Iași chiar, a dat casa părintească și 120 000 de franci pentru a se face spitalul nașterilor[7].

Închisorile-l interesează foarte mult. Prefectul poliției 11 duce la cea criminală, unde află 49 de întemnițați în lanțuri, cari dorm pe rogojini și nu sînt deloc îngrijiți; preveniții sînt mulți; doi boieri stau așezați deoparte; numai infirmeria, curată, ii place. Un copil de unsprezece ani e pentru a treia oară închis, și Appert face ca el să fie trimes la o mănăstire. La gros e tot așa de rău ca și la închisoarea prefecturii, unde stau preveniții și cite doi ani. Comisiile au și ele depozite mizerabile de acuzați. Călăul e un fost hoț, Gavril Buzatul, care a făcut parte din banda lui Nicolae și Gheorghe Musteață, lui Ion Ciolan și lui Dimitrie David; are 60 de lei pe an, casă și tain de o ocă de pîne, o litră de carne de porc și opt parale pentru rest, pe zi. Are datoria de a întreba, la execuții, pe cel ce are să moară, dacă nu voiește a-i lua locul[8].

Cu privire la școli, propagatorului învățămîntului mutual i se pare că „nu sînt multe țeri în Europa în care instrucția să fie așa de puțin răspîndită ca în Moldova”[9]. Totuși, după știri date oficial, el poate înfățișa acest tablou: „Gimnaziul” din Iași, în care școala mai veche de la Trei Ierarhi s-a unit cu Academia Mihăileană (fuseseră spitale supt ruși), are 14 profesori și 300 de școlari (venitul e de 72 093 de lei), patru școli de mahalale în acelaș oraș, cu 3 profesori, un suplinitor și 168 de elevi (lefile: 13 000 de lei), școala de fete din capitală cu 4 profesori, 4 suplinitori și 146 de eleve, din care 44 interne[10] (lefi: 17 500 la definitivi, 7 400 la ceilalți; internatul costă pe stat 20 000 alții). Școala militară numără 50 de elevi. Armenii au școală deosebită, și nu se uită seminariul.

Școala de arte și meserii atrage îndeosebi atenția cercetătorului. Cu 65 de elevi, trimeși de orașe pentru patru ani și un al cincilea pentru practică, ea are secții pentru strungărie, tîmplărie, dulgherie, fierărie, lăcătușerie, dogărie, tapițerie, zugrăveală de trăsuri. E dată în întreprindere spătarului Gheorghe Căliman, cu o subvenție de 1 000 de galbeni pe an (aiurea 36 500 de lei). De la 1847 școala a dat 20 de măiestri, și în acest semestru se mai așteaptă treizeci și cinci[11].

Pensioanele private sînt, la Iași, în număr de cîte șase băieți și tot atîtea fete, elevele fiind 92 și elevii 104.

Pentru județe cu cîte o singură școală de băieți și un singur profesor, se Înfățișează această situație: Dorohoi 33 de elevi, Botoșani 40, Roman 51 (aiurea 150), Bacău 20 (aiurea 100), Piatra 31, Folticeni 36, Vaslui 47, Bîrlad 21, Tecuci 37 (aiurea 47), Focșani 22, Galați 45. Pe lîngă aceste așezăminte publice se adauge, în toate 17 pensioane cu 200 de elevi și eleve[12].

De la Iași, cu populația-i pe jumătate evreiască, cu numeroasele-i biserici, dintre care unele „bogat împodobite și avînd foarte interesante picturi vechi”, și cu grădina de la Socola, unde Mihai Sturza voise a-și face și palat[13], Appert trece la provincie. Și aici se gîndește întîi la închisori și la spitale, pe care le află: la Roman (din 1787; 40 paturi; venit 180 639 lei), la Botoșani (din 1838; 40 paturi; venit 24 700), la Bîrlad (din 1838; 24 paturi; venit 10 000), la Galați (din 1840; 40 paturi; venit 57 600, se adauge spitalul militar și evreiesc), la Focșani (din 1843; 24 paturi; venit 17 549), la Ocna (în zidire: venit 26 366), la Neamț (al călugărilor), pe cînd alte orașe au numai medic cu 5 548 lei leafă (cei de spital mai iau 3 000)[14]. La Roman se constată buna înfățișare a spitalului, închis pentru moment, la Bacău metoda aproape alilo-didactică din școală și situația evreilor, care nu pot să-și facă o nouă sinagogă prea aproape de biserică – aici locuiește la un Aslan, al cărui fiu învață la Berlin –, la Ocna se descrie exploatarea minelor de sare, din fundul cărora mașina primitivă cu cai scoate, înaintea lui Collin, șase nenorociți, cu totul zdrobiți; în adînc osîndiții au făcut un paraclis al Maicii Domnului[15]. La Tecuci e vorba numai de închisoare și școală.

Trecînd granița dintre cele două Principate, Appert merge drept la București. Îl cîștigă „măreția palatelor, bisericilor, parcului, plimbărilor acestui oraș atît de interesant și plin de nobile amintiri istorice”[16]. Mitropolia mai ales e „extrem de interesantă”. E bine primit de redactorul foii franceze, Journal de Bucarest, de profesorul Monty, de vechiul său prieten Gervais și chiar de Lorrain, consulul austriac. Se laudă și de întîmpinarea lui Ghica Vodă, acum întors în viața privată, de a ministrului de finanțe, frate al domnului în funcții, și de a lui Știrbei Vodă, însuși, decît care „e cu neputință să aibă cineva mai multe grații (plus de grâces) și bunătate”. Prefectul poliției, ginere al domnului, apoi Scarlat Ghica, colonelul Voinescu și Petrachi Poienaru-i sînt dați pentru a-l întovărăși, precum În Moldova fusese condus de președintele de tribunal Mihai Cerchez, de colonelul Fotea și de doctorul Russ.

În ce privește închisorile, se fac obișnuitele calcule și observații (prea lungă prevenție: și doi ani pentru un an de osîndă). Nu se găsește nici un soldat închis, și de mulți ani nici unul n-a săvîrșit o faptă gravă. Ca spitale, cel militar e îngrijit, și călătorul vede tineri care-și fac practica acolo. Două spitale civile se arată bune, ca și maternitatea, cu o școală de moașe. „În general sînt tot așa de bune ca și acelea, analoage, ale unui mare număr de orașe din Germania și desigur mult mai bune decît cea mai mare parte din spitalele Ungariei și ale bogatului oraș Hamburg.”[17] A cercetat apoi Pantelimonul și casa de nebuni (cu 51 de bolnavi), în stare rea, care se promite a fi schimbate.

La școlile bucureștene elevii sînt curați. Cele lancasteriene, – aproape exacte – primare, au patru clase (în a doua: Biblia, catehism, aritmetică; în a treia: cetire, religie și morală, istorie sacră, fracțiuni, greutăți, geografie, fizică, gramatică; în a patra: „Amicul tinerimii”, geometrie, geografie politică, gramatică). „Umanioarele” au opt clase[18]. Școala superioară cuprinde: o facultate de drept, cu cursul de trei ani (se predau: dreptul roman, dreptul civil românesc în anul întîi, dreptul civil roman, contracte, succesiuni, donații, testamente în anul al doilea, ca și, apoi, „dreptul judiciar”: tribunale și curți, procedură civilă, precum și drept penal; dreptul comercial și administrativ, economia politică, istoria dreptului în al treilea) și o facultate de matematici, cu cursul de patru ani (se predau în anul întîi: trigonometria, mineralogia, rezistența materialelor, topografia și peisagiul, geometria descriptivă; în al treilea perspectiva, umbrele, compoziția arhitectonică, iar, vara, planuri, operații de poduri și șosele; în al patrulea: hărți, planuri etc.). Doamna se ocupă de a crea o bună școală de fete. Poenaru declară că se gîndește la un curs normal de preparație a profesorilor[19]. Pensionatele lui Monty și Mitilineu se împărtășesc de laude[20].

Foarte călduros se vorbește de armată. Garnizoana, de 400 de oameni, e compusă din soldați „perfect echipați, hrăniți și bine administrați”. „Această trupă”, scrie el, „e tot așa de frumoasă ca aceea a celor mai mari state[21].

O companie de tineri instruiți devotîndu-se carierei militare e atașată acestui regiment, și purtarea lor, ca și înaintarea lor intelectuală nu lasă nimic de dorit.” La căzărmi constată „o orînduială perfectă, o mare curățenie și soldați tari și zdraveni” (forts et robustes)[22]. Infanteria, „deși alcătuită din soldați foarte tineri, e vrednică să rivalizeze cu acelea ale Prusiei și Austriei”[23].

Rugat de domn, la care prînzește, să cerceteze ocnele, călătorul se informează de școli (umanioare și la Craiova), precum și de închisori (Telega, Giurgiu, Snagov, Rătești, Ostrov, cu cifre precise). La Ploiești, prefectul tînăr, un Florescu, îi arată temnița și spitalul, la Snagov află pe osîndiți putrezind în lene și umezeală, neîngrijiți la boli, de mor pe cale, zăcînd pe zdrențe și rogojini, fără a se dezbrăca vreodată; patru, cinci călugări rătăcesc fără rost, în clădirea acum în reparație[24], care posedă un venit de 10 000 de galbeni. La Giurgiu se va relua școala primară, închisă din cauza turcilor. La Ocna, unde administratorul T. Pencovici e un om milos, se descriu galeriile, care dau 200 de bolovani sau 500 de ocă pe zi pentru fiecare lucrător: galeria „Florescu”, de 45 de stînjeni, „Știrbei”, de 45, „Cantacuzino”, de 35, „Vilarà”, de 65; „Bibescu” de 80.

Era vorba ca Appert să se întoarcă la Iași, pentru a da sfaturi speciale lui Ghica. Împrejurările au făcut însă că el s-a oprit la această călătorie. Am văzut relativul folos ce a ieșit dintr-însa.

Învățatul francez Boucher de Perthes, călătorind la Constantinopol, a atins în călătoria lui pe Dunăre și părți din malul nostru pe care le descrie, între altele, în cartea sa Voyage à Constantinople par l’Italie, la Sicile et la Grèce, retour par la Mer Noire, la Roumélie, la Bulgarie, la Bessarabie russe, les Provinces Danubiennes, la Hongrie, l’Autriche et la Prusse, en mai, juin, juillet et août 1853 (Paris, 1855, 2 volume).

De la capăt, în drumul său de întoarcere, el are pe vas o familie românească: boierul moldovean a adus, cu soția sa, svițeriană, o fetiță neastîmpărată, care răspîndește viață și zgomot. La Sulina se trece cu greu peste bara lăsată de ruși; de-a lungul malului basarabean acoperit de trestii cazacii aleargă, sentinela priveghiază. Se trece pe dinaintea Chiliei și Ismailului, a Tulcii, cu morile ei, cinzeci și șase la număr, ridicîndu-se dintre casele acoperite cu șindilă, unele cu două rînduri. Vin apoi Isaccea, Cartalul. Se văd răspîndite ici și colo gorganele: unul din ele, după spusa locuitorilor, cuprindea un om așezat, cu o femeie pe piept și o monedă de aur. La Reni se vorbea de mormîntul lui Traian.

Dunărea de jos e străbătută de corăbii care merg spre Constantinopol ca și spre Odesa, Varna, Silistra; negustori greci din capitala Turciei debarcă.

Pe un vas care duce la Viena boieri români și un „prinț”, călătorul francez ajunge la Brăila. Grănicerii români sînt oameni zdraveni. Corăbii de-ale noastre îi apar la Giurgiu, oraș cu o populație de 18 000. Între tovarășii de cale el enumeră un moldovean cu ciubuc de iasomie, care merge la Paris după fiu și soția bolnavă, apoi un Gh. R.*, prieten al turcilor, care vorbește franțuzește, deși n-a fost niciodată în Franța; un P.* din Galați, negustor sau boier, cu fiu crescut la Paris. Este și un fabricant de postav din Moldova și svițerianul Schwitz, director de școală în București, care duce la Viena și la Berlin doi fii la studii. Sînt pe corabie doisprezece boieri cari joacă în cărți și beau șampanie. Vreme nouă la tineri ca și la bătrîni!

De aici se înaintează spre Zimnicea, spre Turnul, scris „Turschuk”, spre Calafat ori, pentru învățatul francez, „Kelefat”, spre podul lui Traian și Orșova cu hanurile ei[25].

Puține, sărace și superficiale sînt observațiile unui alt călător francez, J.D. de Bois-Robert, care, în același timp al Războiului Crimeii, a străbătut, venind de la Constantinopol, o parte, o mică parte din teritoriul muntean și întîi, de-a lungul, Dobrogea veche ca și cea nouă (Nil et Danube, souvenirs d’un touriste, Egypte, Turquie, Crimée, Provinces Danubiennes, Paris, fără an).

Trece pe la Balcic, cu trei sute de case, pe la Cavarna, care fusese distrusă de ruși în ultimul război, dar adunase din nou două sute de familii, raiale, greci și turci, avînd în frunte un bulubaș supus aianului de la Balcic, – aproape e micul golf, o anse, Caliacra („Callacria”). În jur tot sate sărace, dar pentru turci se face mult grîu, închis în hambare; fîntîni bune mărgenesc calea oștilor și casele sînt cuviincioase. La Mangalia, în schimb, se văd strade largi, resturi de antice ziduri, de șanțuri, frînturi de coloane. Pe lîngă reduta de la Zăgaz, „temelia (assise) adîncă a zidului, perpendicular cu țermul, arată vreo veche cetate”, poate genoveză, adăugim. E o șchele de grîu, unde aga are supt el o mie de suflete, între care destui turci negustori.

Sate mai sărace duc prin Dobrogea propriu-zisă sau „Tartarie-Dobroutscha”, pe calea sămănată cu puțuri. În sate bulgărești vede danțul la sunetul unui instrument care i se năzare a fi însăși romantica guzlă dalmatină; bărbații fumează din lulele. O schiță înfățișează țigani ale căror case de lut sînt „mizerabile” și locuitori murdari, în mare parte țigani. Iată judecata vizitatorului asupra localității care era menită să devie eleganta Constanță românească: „Acest sat n-ar fi în Franța decît cel mai murdar (sordide) din cătunele (hameaux) Bretaniei”[26]. Un canal pînă la Cernavoda ar ajuta mult la ridicarea culturală a regiunii.

Pomenind de Sulina, cu 120 de case numai, care înainte de război avea o garnizonă de 360–400 de turci, de Bois-Robert trece la Cernavodă însăși, în care abia mai dăinuiesc douăzeci de case, turci „mizerabili” fiind serviți de bulgari încă mai păcătoși. Departe la sud, Silistra are 20 000 de locuitori în case de lemn[27].

Dincoace de Dunăre, ospitalitatea țerănească întîmpină pe călător cu mămăligă și prazi, pe cari el îi asamănă cu acei „poireaux de la Picardie” bine cunoscuți lui. În deosebire de ce scriseseră unii din conaționalii săi despre originea și valoarea românilor, el prețuiește pe acești daci ca de pe Coloana lui Traian, amestecați cu colonizatorii romani. „La cel dintîi pas făcut în șesurile muntene te simți în țară latină. Țeranul vorbește latinește, – latinește de bucătărie, dacă vrei, dar în sfîrșit latinește. Moldoveanul și munteanul sînt români, adecă fii ai marii familii latine… Ciudată țară și aceasta, ai cării locuitori, la 600 de leghi de Franța, vorbesc o limbă care amintește urechii noastre dulcele grai (patois) al Languedocului, cari se intitulează ei înșii romani sau români, cari numesc țara lor, «pămînt românesc», Țara Românească. Urmare neapărată a acestei înrudiri de origine și de limbă, Franța e iubită aici ca o soră.”[28]

După cîteva note de istorie, […] se descrie drumul prin Bărăganul plin de animale, unde englezii războiului au ridicat o fabrică pentru conserve de carne de porc, unde surugiul mînă sălbatec prin locuri fără drum, intre cîmpiile pe care pasc bivoli și mlăștinile dau friguri. La București, cu 90 000 de locuitori și trei sute de biserici, unde a auzit caraula strigînd cine-i acolo și a văzut pe negustorii de pepeni ucigași pentru soldații străini murind de sete, el amestecă de toate, de la vizitiul vorbind franțuzește care-l duce la un simplu han patriarhal, la dandiii ce se primblă supt ochii boierului de modă veche. Dîmbovița are „apă dulce”, nația calități ca ale italianilor și eleganță naturală, M-me Herbault vinde pălării și Alexandre rochii, se pregătește prin modernizare o fațadă ca la Brives-la-Gaillarde ori la Carpentras. Dar la vornicie boierul poate trimete să-i bată bucătarul de care nu e mulțămit. Din trecut se desfac doar mahalalele și, în centru, cîte o biserică, și aceea prefăcută de arhitecți austrieci, ca Sfîntul Gheorghe Nou, care și-a pierdut „pictura și arabescurile interioare”[29].

La ieșire harabaua scutură, și printre sate cu fetele frumoase, dar văpsite, care, la sunetul cobzei, joacă în cămăși frumos cusute, se ajunge la Dunăre, de unde se ia drumul Apusului.

Cu greu s-ar putea găsi despre noi o lucrare mai lipsită de Înțelegerea adevărată a situațiilor ca și de prețuirea cuvenită a oamenilor decît aceea în care, la 1854, Pigeory, arhitect al orașului Paris, însărcinat cu o misiune științifică, privitoare la urmele de zidiri ale cruciatelor[30], înfățișează și călătoria sa prin Muntenia și apoi la Galați, făcută în 1850: Les Pèlerins d’Orient, lettres artistiques et historiques sur un voyage dans les Provinces Danubiennes, la Turquie, la Syrie et la Palestine (din Revue des Beaux Arts).

Pe vasele navigației austriece pe Dunăre, Szechényi și Arbatt, el ajunge de la Orșova la Giurgiu. Orașul, de la care aștepta o civilizație de opus barbariei din Rusciuc, îl umple de indignare. „Ils nomment cela une ville… Închipuiți-vă cel mai miserabil tîrg (bourg) al celei mai mizerabile din provinciile noastre, și veți fi încă departe de adevăr. Închipuiți-vă o aglomerație fără artă, fără rînduială, de colibe făcute de lemn, deschise oricui, și cea mai mare parte așezate (disposées) ca prăvălii, asemenea cu tărăbile (échoppes) în care se vînd cîrpele, bric-à-brac-urile și hainele vechi în jurul halelor noastre și în suburbiile noastre.”[31] Pe o căldură de treizeci și cinci de grade, praful se ridică în nori. „Frumoasa căruță”, făgăduită de călăuzul viclean, e, de fapt, un tombereau, o simplă căruță de țară, un panier à salade. Se plătește, de dînsul și de tovarăș, Ernest Claudet, pentru douăsprezece ceasuri doi galbeni, egali cu douăzeci și patru de franci. Iar acum trei, patru cai iuți, „mușclnd pămîntul cu picioarele lor de oțel și făcînd să se învîrtă în valuri în jurul nostru praful”, pornesc pe „acel drum mare, adevărată icoană a obiceiurilor și moravurilor locuitorilor țerii”, căci deschide deodată patru cărări. Dregătorul ieșit în cale pentru plată li pare mai rău decît un cerșitor, și-i aruncă un bacșiș, primit recunoscător. „Ar fi fost în stare să se înhame la trăsura noastră, dacă aceasta mi-ar fi fost plăcut.”

Trebuie ca drumeții să doarmă în căruță. Un grec, ieșind din cîrciuma unde se aude cîntec de vioară, asigură în limba franceză că a petrece acolo o noapte înseamnă boală de o săptămînă și duce pe neașteptații oaspeți acasă ia el, unde-i și hrănește, dîndu-i în grija celor două femei frumoase.

Bucureștii au de la distanță mare aspect, cu „grupele de acoperișuri ascuțite, căptușite cu tinichea și care, de departe, scînteie supt focurile aurorei ca niște discuri de argint”, dar iată deocamdată doar „cîteva locuinți rătăcite ici și colo în cîmp”. Cînd ajunge a cunoaște bine capitala munteană, arhitectul împărtășește convingerea celui care i-o prezintă, astfel: „aici dospim iarna noroiul pe care-l înghițim în molecule vara”[32].

Cunoaște pe consulul francez Huet, mult lăudat, pe cel prusian, Meusebach, „tînăr și excelent nobil, care unește cu manierele franceze acea afabilitate, era să zic chiar acea bonomie germană care nu ia nimic spiritului”, și „pare a cunoaște Muntenia ca Prusia”. Mănîncă la dînsul, cu vin de Rin, dar și cu șampanie. A văzut pe soția fostului domn, Grigore Ghica, Mărioara Hangerli, pe comisarul Ahmed Efendi, curtenitor, vorbind franțuzește. Mai enumeră între cunoscuții bucureșteni pe arhitectul Villacrose, pe librarul Levi, pe un Conduratu, pe d-rul Scarlat Crețulescu[33]. Francezii sînt bine primiți și se însoară uneori cu fete bogate, ca fostul consul Poujade cu „o prea bogată și prea plăcută princesă Ghica”[34]. Pentru a găsi urme de cruciați (!) în munte, pleacă Pigeroy într-acolo cu Meusebach, care-l va întovărăși pînă la Buzău. Ce află și în aceste drumuri la țară, cu caii răi ai poștei? „Numai barace, sărace locuinți”, „un popor cam îndeobște fără ciorapi și încălțăminte”. Sau: „colibe de pămînt care au nerușinarea (l’insolence) de a se chema sate, poduri de lemn mîncate de cari, care se clatină pe rîuri ce sînt pe trei părți uscate”[35]. Femeile sînt urîte, bolnăvicioase (souffreteuses) și păcătoase (chétices); copiii, aproape goi, au burți enorme.

La Cîmpulung hanul e rău; se oferă doar „comestibile ucigașe”; în schimb el lecuiește un copil de holeră sau așa ceva. Merge apoi la Curtea de Argeș, „Corte de Ardisch”, unde e primit bine de călugări, de episcop chiar și de economul lui, în cele mai bune odăi și cu adausul unui dejun îmbielșugat. Despre vestita clădire a lui Neagoe, arhitectul orașului Paris știe spune doar atîta: „capela lor grecească, unul din cele mai curioase specimene de arhitectură pe care le-am remarcat în calea mea”[36].

A văzut Tîrgoviștea și Buzăul, acesta cu „coloare locală”: primire în familiile funcționarilor cu dulceață și cafea, cu ciubuc, cu masă în care i se oferă unt, castraveți, icre, pui de tot felul, pepeni, apoi cafea și vin[37].

De aici, singur, drumețul merge spre Galați (August), care-i pare a da o idee și mai „înapoiată” despre Moldova. „Casele din Galați, făcute din lemn, sînt de o așa de șubredă înfățișare și așa de uscate de soare, încît ar ajunge, nu mă îndoiesc, un pachet de chibrituri pentru a preface în cenușă un cartier întreg.” Străzile sînt rău pavate, murdare, pe o căldură de 45 de grade. În acest mediu-și pierde vremea fostul colonel al gardei imperiale, de Chevrier, și tînărul de Fresne, fiul unui consilier de stat.

Hénoque-Meleville, călător pe vremea Războiului Crimeii, vine, în octombre 1854, cu trenul prin Ungaria, ca să treacă apoi de la Pesta la Giurgiu.

Acesta e un om care simte pentru noi. „Puind piciorul pe pămîntul muntean”, spune el, „un francez intră la prieteni. Această calificație poate fi luată în toată adevărata ei întindere, căci mărturia tuturor celor cari au putut prețui bunătatea de caracter a locuitorilor acestei țeri e unanimă în a li păstra o loaială simpatie… După pilda celor cari sufăr în tăcere, românul lasă să străbată aproape fără voie în veselia lui prefăcută un sentiment de dureroasă tristeță. Încrezător în forța lui morală și fizică, cumpătat, înzestrat cu o mare răbdare, el așteaptă fără a cîrti sfîrșitul mizeriei și robiei sale.” El nu merită a fi sacrificat Rusiei ca polonul, și bine a făcut reprezintantul Franciei la Viena, Bourqueney, cînd li-a luat partea. Trebuie aici la Dunăre „un regat independent” ca o barieră, folositoare și Porții[38].

Călătorul a venit de la Giurgiu, unde află nemți, cu negoț, greci veniți pentru grîne, de la Odesa pentru Viena, apoi la București, cu vestita căruță a poștei, pe care și el o descrie. Capitala munteană, cu 130 000 de locuitori, îi pare „o îngrămădire așa de mare (un amas si considérable) de clopotnițe”, încît nu poate deosebi monumentele-i principale. Pe locul caselor arse acum -doisprezece ani murdării rupte de cîni se îngrămădesc pe maidane, curățite numai astfel. Străzile, aproape fără poliție, sînt „de o necurățenie de nedescris”; iarna poți merge numai cu birjile, scumpe; vara, te îneacă praful mînat de vînt. Afară de șosea, plină de călești cu vizitii în livrea, primblările, grădinile se încep și nu se isprăvesc.

Bisericile-i atrag atenția. „Să intrăm acuma în una din multele biserici din București, a căror cifră e socotită la trei sute și vom fi loviți de luxul de decorație care-i împodobește interiorul. Aurul strălucește pe fiecare ieșire a ciubucelor (moulures) în lemn sau ipsos, cu care sînt încărcate zidurile și stîlpii; policandre cu grămada, mozaice, marmure, de toate colorile, perdele (tentures) cu stele de argint, vase de flori dovedesc însemnătatea veniturilor clerului prin risipa lor în lăcașurile religioase. Totuși zidurile sînt spoite (badigeonnés) (să mi se ierte cuvîntul), cu chipuri (portraits), care fac puțină onoare pictorilor lor; se poate zice chiar că multe dintre ele par să urmărească (viser) grotescul.” O apreciere ca multe altele.

Cunoaște și teatrele. Principalul e bun, cu decoruri „de main de maître”, deși luminat cu ulei. Se dau numai opere italiene. În 1854–5 era o trupă bună, cu o M-lle Corbery, și francezul crede că „publicul muntean duce pînă la fanatism iubirea pentru artă”. În al doilea teatru, mai vechi, lumea aleargă totuși pentru „primul comic, d. Millot (Millo), care dă cu o exactitate uimitoare caracterul artiștilor noștri de la Palais Royal. Repertoriul e mai mult francez (se cetește mult în aceeași limbă), aplaudat ca niște producții indi gene, dar se joacă și comedii, drame românești”[39], pe care vodă nu le-ar ajuta.

Autorul știe bine că boierimea noastră duce o viață neorînduită, că joacă pasionat cărțile și consideră căsătoria ca un incident, dar crede că e numai influență străină[40]. Saloanele sînt ca în Faubourg Saint-Germain, dar mobilele au puțin gust: stofe de Lyon, porțelane de China și de Sèvres, oglinzi de St. Gobin, se văd mai rar, ca și tablourile și obiectele de artă. Fardul, roșul, „lentilele de taffetas neagră de Anglia”, așa-numitul bouchon brûlé, sînt în uz. Dar oamenii primitori vorbesc frumos franțuzește, „fără nici un accent”.

Georges Lejean, geologul, geograful, etnograful, care era să prezinte, într-o vastă lucrare, Turcia din Europa, a fost însărcinat de guvernul francez;să facă, a doua zi după Războiul Crimeii, o explorație în Principate. O parte din impresiile lui au fost publicate la 1858, în Bulletin de la société de géographie din Paris[41].

Avem două scrisori, una din București, 11 iunie 1857, alta din Iași, la 12 august din același an, ambele către acel Desjardins care va face și el o călătorie prin Moldova, cîțiva ani mai tîrziu.

A trecut pe la Rusciuc, cu gîndul de a sta la București o lună pentru a trece de acolo în Muntenegru și în Albania[42]. La Iași, el consultă oameni ca Laurian și Mihail Kogălniceanu[43] și întrebuințează pentru informația sa cărți vechi ca Sulzer, nouă ca ale lui Boué și Viquesnel, documente mănăstirești, devenite rare […]; inscripții. Gîndul îi este mai ales să dea o nouă hartă a țerii, cea din Viena fiind mediocră și puind lîngă Ialomița o Palodă. A lui Bauer e „foarte defectuoasă și veche”. Cea a statului major austriac, întrebuințată și de principatul muntean, nu se întinde și asupra Moldovei, care a refuzat sprijinul ei de teamă să nu se ajungă pe această cale la o confirmare a încălcărilor de granițe. Rămîne deci, pentru acest principat, a lui Filipescu-Dubău (1853), utilă, dar confuză și neexactă, și, pentru Basarabia de jos, a inginerului Mornand (a găsit-o la Ministeriul de Războiu din Iași)3.

Interesul său se întinde, natural, și asupra populației, observînd că Șafarik pune greșit unguri și în Muntenia și socoate prea puțin pe cei din Moldova, dăruind Dobrogii prea mulți slavi, în timp ce uită pe tătarii din această provincie, pe arabii de la Balcic, pe cazacii moldoveni și dobrogeni, pe germanii din Dobrogea, pe grecii de către Varna, pe românii de pe malul drept al Dunării de jos. „Se dau ca bulgărești districtele Bazargic, Deli-Orman, Mangalia, Varna, Șumla, unde turcii sînt în imensă majoritate.”4 Se gîndește la o „geografie a Daciei și a Mesiei vechi”, la o geografie a Moldovei în evul mediu. La Cîmpulung, una din „comunele moldo-valahe din evul mediu”, el află, după documente, „cele mai mari raporturi cu vechile comune franceze”[44]. Într-un cuvînt, strînge ce poate asupra statisticei, administrației, instrucției publice, limbii, literaturii, poeziei populare etc., rămînînd să redacteze la întorsul în Franța.

Cum „a vizitat vreo opt districte” (une huitaine de districts), el crede că poate descrie „cîmpia ciudat alcătuită”[45], care e Muntenia. „Dacă s-ar putea vedea dintr-o privire, de sus, de pe Bucegi acest șes de aluviuni, unit ca Lombardia, n-ai crede cît sînt de adîncite văile lui, unde curg rîuri largi pe un pat mîlos. Cu totul alta e Moldova, țară foarte ondulată, cu puține platouri, lanțuri de munți și dealuri împădurite, văi destul de largi cu rîuri ce se revarsă totdeauna în primăvară.”2 El semnalează „canalele” în care se pierde Bistrița, în dauna plutelor, schimbarea de albie a Oltului în punctul unde, lîngă Slatina, se făcuse podul, spre „desperarea inginerilor munteni, cari se apucă rareori de asemenea lucrări”[46]. Moldova e o țară foarte rodnică, agricultura fiind „admirabil dezvoltată”, cum nu e cazul cu Muntenia, unde boierii nu socot, ca acei din Moldova, ca o onoare să stea la moșie, ci se îndeasă la București, lăsînd arendașilor greci și vătafilor grija moșiilor[47].

Se dau și statistici, mai modeste ca la „scriitorii naționali”. Cifra oficială la Muntenia e de 2 500 000 de locuitori; Nicolae Șuțu socoate 1 462 105 locuitori în Moldova, cu 1 962 de sate, afară de Basarabia. Cum boieria se capătă prin cinuri și bani, din 835 de boieri de la 1835 iese 3 750 „vreo doisprezece ani mai tîrziu”.

Vorbind de hotarul basarabean, Lejean descrie satele bulgărești cu plan regulat, bogate, curate, Bolgradul (8 000 de locuitori), cu primblări plăcute, Tobac, „un mic Bolgrad ca regularitate și confortabil”, domeniile statului, cu cele douăzeci și două de sate ale cazacilor și rușilor; Troița Nicolaeva, „vîndute anul trecut de domeniu, cu toate protestările comisarilor otomani”6, Valul lui Traian, Delta, dată pe nedrept turcilor, căci Ștefan cel Mare își avea Chilia în insula Letea, cu ciudate ruine, și prefectul moldovean din Ismail păstra pînă în vremea aceasta curățirea brațului Sulina[48]. […] Merge pînă la Cara-Orman, pe canalul Sf. Gheorghe, cu miile, exagerate, de vagabonzi, și la Sulina, care a trecut de la 839 de locuitori în „toată insula”, cu șase ani în urmă, la 5 000 cel puțin, numai pentru oraș, de mare viitor. Deocamdată la Letea este o fabrică și patru cîrciumi, la Ceatal încă una, la Sf. Gheorghe, „vreo douăzeci de ferme și fabrici”; „deosebite mănăstiri grecești” au pe aici posesiuni.

În Ethnographie de la Turquie d’Europe[49] se repetă observațiile asupra populației dobrogene și se adauge, după statistica oficială „munteană” și după „documente diverse culese la București”, după altele din Iași, după Șuțu (tradus românește de Teodor Codrescu) și Ionescu și loranu, Voyage agricole dans le Dobroudja (Constantinopol, 1850) și alte cifre. Lejean observă că românii din sate au trecut pe la Vrața ca să scape de regimul Regulamentului Organic, pe cînd alții trec în părțile din Serbia golită de revoluție și 33 000 în Dobrogea. Pentru Serbia ei sînt un mare dar, fiind „laborioși, activi și mai politici decît sîrbii”[50]. La 1857 ajung a fi 39 728 în cercul Pojarevac, 35 671 în Craina, 20 597 în Cerna, Rieca, 7 351 în cercul Ciupria, 996 în al Semendriei sau în Podunavlia, de toți 104 343, atunci cînd Muntenia are 2 420 000 de locuitori si Moldova, cu noua Basarabie, 1 605 000. În Bulgaria sînt vreo 40 0004. Totalul, cu Macedonia, 7 600 000 (nu 14 000 000, cum zic naționaliștii).

În Macedonia, pentru care se întrebuințează Thunmann cu notițele lui de filologie (în dialect 3 din 8 cuvinte latine, două din limbi moderne, 3 albaneze) se deosebesc triburile bruților, masarachilor, builor, cambilor și caragunilor.

Lejean încearcă și istoria. Roma pare a ni fi infuzat puțin sînge[51], dacii ne-au dat doar două sute de cuvinte. Celte ar fi toroipan, cătană, luptă, adînc (dun celticul!). Trecutul roman e mort, cronica lui Huru a fost iscodită stîngaci pentru familia Boldur. E vorba și de Dragoș, de Radu. Supt Alexandru cel Bun erau, acum, țiganii, urmași ai siginilor, și iată că apar lăutarii bucureșteni de la 1857, Vlad și Ochi Albi. Se semnalează sonirea „acum patru ani” a rușilor din Sulina, în folosul grecilor[52].

Ca descriere a unei călătorii la noi și în preajma noastră se poate considera o parte din romanul autobiografic al lui Ange Pecméja, Rosalie[53]. Scrisă la București, în octombre, 1856, cărticica, naivă, dar pe alocuri înduioșătoare prin sinceritatea ei, cuprinde cîteva rînduri despre Orșova[54], dar și larga înfățișare a Vidinului, unde a stat multă vreme, lăsîndu-și în cimitirul de acolo prietena. A auzit acolo și românește, cîte un „tchimaifatch valaque”[55]. Pe copertă anunță Études sur la Valachie și o farsă în numele eroului căreia, prințul Flambescul, pare a fi o amintire a aristocrației noastre mîndră de titluri meritate și mai puțin meritate.

În lucrările pe care, în epoca renașterii noastre politice, francezii din vremea celui de-al doilea imperiu le-au consacrat cauzei noastre naționale, una a rămas cu totul necunoscută cercetărilor mai noi.

Și totuși autorul ei, Thibault Lefebvre, era un om de notorietate în Paris, fiind advocat la Curtea de Casație și la Consiliul de stat, membru al unei Academii de provincie, la Blois, al unei societăți culturale, din Berri, și al acelei de economie politică din Paris chiar; el are solide cunoștințe de drept și va ști să culeagă din Vattel și de aiurea tot ceea ce trebuie pentru a lumina drepturile românești. Citații potrivite, ca aceea din Tacit, arată pe omul versat în antichitatea clasică. A avut grijă să caute izvoarele privitoare la trecutul nostru: Peyssonnel, Regnault, Vaillant (Autonomie politique de la Roumanie), P. Bataillard (Les principautés de Moldavie et de Valachie devant le Congrès), Carra, lucrările alor noștri: Boierescu (La Roumanie après le traité de Paris), Grigore Gănescu, „elegant și ingenios scriitor muntean” (Diplomatie et nationalité), „contesa Sturdza” (Régime actuel des Principautés Danubiennes), advocatul bucureștean Gh. Mano, comentator al codului de comerț francez ș.a.

Dacă a venit la Dunăre, acest jurist urma unei invitații a societății de economie politică, față de care avea să arăte rezultatul studiilor sale. Întîia ediție a scrierii, apărută în 1858, La Valachie au point de vue économique et diplomatique, întîmpină cea mai bună primire la Academia de științe morale și politice, unde însuși M. Chevalier, vestitul economist, se rosti asupra ei. Adăugînd părerea sa, mai pe larg, Dupin l’ainé găsea prilejul să spuie că țerile noastre „au rămas latine prin amintiri, tradiții în luptă, prin religie”[56]. Un erudit din Blois, Reber, dorea să se fi vorbit și mai mult despre acest element de legătură cu Franța: „Este în opera onorabilului nostru corespondent o lacună însemnată, și, după ce am cetit-o, regretăm mult că n-a stăruit mai larg de cum a făcut-o, asupra obîrșiei latine a populațiilor românești, asupra înrudirii ce este între dînsul și noi, că n-a crezut că trebuie să invoace sentimentele de frăție care unesc firește două nații surori prin rasă, moravuri și limbă”[57]; și același, oprindu-se asupra „poporului viteaz și nenorocit”, afirma simpatia pe care „istoria lui, tradițiile lui și tendințele lui trebuie să le inspire națiilor Apusului”[58]. Fără a mai vorbi de prețuirea elogioasă din partea marelui maestru al gazetăriei franceze de atunci, St. Marc Girardin el însuși.

Autorul a făcut în Muntenia, și numai acolo, două drumuri. Cel dintîi, cum ni spune însuși, în ediția de la 1857, la 1853 „pe vremea ocupației rusești și în ajunul bătăliilor”; cel de al doilea, în 1856, „după pacificație și în timpul preocupațiilor unei reorganizări capitale pentru țară”[59]. Ici și colo se pot culege din carte amănunte în ce privește călătoriile autorului. „Între Severin și Cerneți, nu departe de podul lui Traian”, a găsit el însuși un cap de Cesar încununat cu lauri[60]. Tot acolo, înaintea lui, ocnași lucrau la pavarea orașului. La Giurgiu a văzut depozitele de porumb ale armatorilor greci care înaintau acum, pe Dunăre, pînă acolo[61]. […]

A simțit și el antipatia cu care lumea, ca și soldații ei înșii, privea noul coif de piele neagră, copiat după al rușilor[62].

A frecventat saloanele în care se adunau fruntașii fără demnitate ai principatului cu ofițerii străini, ruși, turci, de a căror tovărășie la jocul de cărți se simțeau onorați. Poate descrie astfel pe generalul Gorceacov, zdravăn încă la cei șaptezeci și unul de ani ai lui: „palid la față, nalt și sprinten la trup, liniștit ca înfățișare și ținută, cu aparența blîndă și demnă. Deși ochelarii pe care-i poartă totdeauna iau fizionomiei sale acel aier, ce nu se poate defini, de trufie, de cutezanță și de tăioasă răceală care se zice aier marțial, privirea-i dreaptă, pasu-i hotărît, glasul destul de plin nu îngăduiau să i se dea la întîia vedere vrîsta cea adevărată”[63].

Îl descrie dormind puțin, trezindu-se în zori, făcîndu-și singur corespondența. În casa de țară a controlorului general al finanțelor a întîlnit pe generalul Dannenberg, rezervat, blînd și modest. Soldații lui, veterani ai războaielor cu turcii, sînt disciplinați, dar rău ținuți de o intendență răpareță, care-i fură pe dînșii, despoind și țara supusă; cîte unul din acești falnici luptători scormonea după hrană prin gunoaie, pe cînd altul cerșea la colțul străzii.. Tratamentul turcilor și chiar al milițienilor munteni e mai bun decît acesta. Totuși a văzut peste 2 000 de care pe șesul Colentinei, ducînd rușilor lemne, grîu și porumb[64].

În convorbirile avute cu boierii, a putut asculta plîngerile lor resignate cu privire la întunecatul viitor al patriei și nației: […]

Și el a întrebuințat poștalionul, „satanicul echipagiu”, pe care-l descrie după atîția alți călători cari i-au gustat înlesnirile[65]. A încercat poate și diligența care face drumul între București și Giurgiu, de o parte, și de alta, între București și Brașov. A cercetat magazinele de grîu de la Brăila și de la Galați, ca și rezervele de la Giurgiu, Islaz și Calafat[66] pe cînd l-au uimit, în august 1853, snopii de grîu părăsit de țerani cari așteaptă dijmuirea și în novembre[67]. Recolta bogată a Munteniei robite i s-a înfățișat cu depozitele imense, cu străzile pline de cară, cu samsarii alergînd în toate părțile[68]. Pe calea de la Buzău la Brăila e silit a se opri la un han mizerabil, pe care-l descrie, cu de-amănuntul, cu „duzina de sticle pline de rachiu de grîne, cu atîtea legături de ceapă și de ardei, cu grămada mare de pepeni, cu lungul șir al cutiilor de băcănie și, în sfîrșit, cu șuncile și mușchiul de porc spînzurat de tavan”; se capătă acolo ouă, vin, păsări[69]nombreux chapelets d’oignons et de poivre long, un gros tas de pastèques, une rangée de boîtes d’épiceries, enfin des jambons et des filets de porc desséchés, pendus au plafond (p. 327).</footnote>. La Brăila se află „o temniță mai asemenea cu o închisoare decît cu o odaie”: i se dă un divan îmbrăcat cu cit și o saltea de paie; hrană nu se găsește. Și autorul descrie pe larg acest Han Roșu cu două rînduri de odăi; Hanul Manuc din București, „tipul caravan-seraiului turcesc, cu grajdurile dedesupt și cu odăi goale pentru oaspeți cari-și aduc așternuturile”, e prezintat cu acest prilej. Pe lîngă București, cari au oteluri și restaurante, se mai află la Giurgiu ospătării apusene ținute de către un italian, un elvețian și un german din Wurtemberg[70]. Aiurea, autorul ni va povesti cum, sosit de la Constantinopol la Brăila pe un vapor care întîrziase, era să petreacă noaptea afară, împreună cu episcopul de Nicopol, vicariul lui și o femeie bolnavă, pentru că funcționarul de la port nu voia să fie trezit de la un ceas înainte[71].

Note de istorie contemporană, prinse de la mărturii înșii ai evenimentelor, sînt sămănate în cele trei „studii” din care se compune cartea. De la el avem o descriere a alegerii lui Vodă Bibescu, cu cei treizeci și șapte de candidați, cu intervenția, decisivă, a consulului rusesc […] Austria ne susține deși i s-a spus că Alexandru Ghica, pe care-l află caimacam, căutase, în domnia lui, să se sprijine pe această putere. Se dă chiar ordinul marelui-vizir Reuf, din 5 novembre 1840, pentru ca acest domn să acorde satisfacție consulului englez, furios că nu i s-au prezintat obișnuitele felicitări cu prilejul zilei reginei[72].

Lupta consulului Billecocq […] e expusă cu căldură[73], și se reproduc instrucțiile, de la Constantinopol, ale ambasadorului Bourqueney pentru a se înceta provocări zădarnice. Se semnalează emigrația din 1848 a 40 000 de familii muntene în Austria, Serbia și Bulgaria[74]. E vorba și de lupta cu călugării greci, și de abuzurile făcute, supt Bibescu Vodă, cu aprovizionarea zilnică a Bucureștilor[75]. În aceeași domnie se cer fără drept ajutoare de la Pantelimon, de la Sf. Spiridon, de la episcopia de Argeș, de la mănăstirile îndatorite să deie lemne. Se relevează și acțiunea lui Vodă Știrbei pentru ca darea dreptății să se facă fără luare de mită[76]. Se pomenește și baterea unei monede de bilon de Știrbei, care fu oprit de a o păstra în circulație[77].

Niciodată nu s-a dat de un străin o mai bună expunere a comerțului și industriei muntene decît aici, într-un „studiu” special. Se prezintă starea agriculturii, înapoiată, așa încît nu se face export de făină (o singură moară cu aburi la Giurgiu). Grîul se amestecă de speculatori, stricîndu-i-se valoarea în porturi: cei mai cinstiți negustori sînt totuși românii. Se descrie începutul de industrie forestieră[78]; se semnalează minele de cărbuni de la Comănești[79]. Se înșiră deosebitele spețe de oi (450 000 în singurul județ al Brăilei) etc.

Părerea lui Thibault-Lefebvre e că agricultura nu poate merge fără industrie, care aduce un cîștig mai mare, așa că s-ar ajunge acolo, încît străinii industriași, capitaliști, o minoritate, ar stăpîni majoritatea românilor, dedați numai plugăriei[80]. Se arată încercările făcute: luminări de stearină la Focșani, cultura viermilor de mătase (duzii plantați în Moldova de Mihai Vodă Sturza; un grec aduce crescătoare din Lombardia). Se observă că, între nații care vînd materii prime, Principatele, devenind industriale, ar putea folosi foarte mult[81].

O parte întinsă – unul din cele trei „studii” – se ocupă cu de-amănuntul, pentru întîia oară în chip nepărtenitor și critic, cerînd prețuirea lucrurilor bune, cu indicația reformelor ce sînt a se introduce, de finanțele muntene.

Autorul crede că baza lor e fixată prin învoiala ruso-turcă, din 1783, dincolo de care nici domnii, nici, mai curînd, Adunările nu pot să treacă. La venituri, capitația i se pare, ce e drept, nejustificabilă prin aceea că atinge persoanele și încă scutește pe holtei, puind toată greutatea asupra celor cari susțin o familie – și apără de plată boierimea și clerul, care, acesta, de fapt, aduce aceeași viață și poate realiza aceleași cîștiguri ca și mirenii. E neadmisibil iarăși ca elementele nelibere să nu fie impuse. Oricum, ea n-ar putea fi înlocuită prin dări ca aceea pe uși și ferești, din Franța, care n-ar corespunde mentalității poporului.

Patentele lovesc comerțul fără să-l cunoască. Vistieria nu se gîndește la nevoile economice ale țerii, ci numai la îndestularea tezaurului. Adăugîndu-se taxele pe export, orice mișcare industrială serioasă devine imposibilă. Abia de sînt o sută de alți industriași și negustori în țară decît micii detailiști în majoritate cîrciumari și băcani; o parte din aceia chiar sînt străini[82].

Se înșiră apoi venitul domeniilor statului, taxa mocanilor – făcîndu-se paralele între ei și între cei cu mesta în Spania ori cu turmele din Elveția și Pirinei –, venitul pașapoartelor – care însă îndatoresc pe călător să meargă la ținta arătată în hîrtie[83].

Ca unul a cărui „inimă e simpatică acestor popoare”[84], el propune impozitul pe avere, pe case, pe turme, pe moșii, taxa de import, timbrul, dreptul pe moșteniri (cu deosebire pe cele imobiliare). Și mai ales statul să nu mai admită arendași ai veniturilor sale, acei oameni cari din nimic fac o avere cu care insultă morala publică. „Ei întrec prin luxul palatelor lor sau prin eleganța grădinilor lor familiile cele mai venerate… Cel mai nenorocit din aceste rezultate e că oamenii îngrășați prin viciile acestui sistem se bucură de considerație și că de ajungerea lor la avere începe ridicarea lor în ranguri și în funcții”[85]. Din aceste venituri se plătește tributul, se ia lista civilă, mai mică decît ciștigă pe un an un bancher din Paris[86], ceva lefi și pensii, întreținerea celor 7 000 de milițieni, foarte răpede învățați cu meșteșugul armelor[87], dar, după obiceiul rusesc, prea deseori acoperiți de lovituri –, carantinele, cu medici slabi, șoselele – abia 40–50 kilometri în tot principatul – și podurile – la Călugăreni, la Slatina, la Urziceni, „afară de cele din București; unul de piatră, două de lemn”7, străzile (la București sînt pavate cu caldarîm străzile Mogoșoaia, Franceză, Poșta; sînt pavagii și la Craiova, la Brăila și la Giurgiu).

Scopul de căpetenie – sau măcar unul din scopurile de căpetenie – a fost însă, pentru advocatul francez, lămurirea situației de drept a Țerii Românești și, prin aceasta, a amînduror principatelor.

E o lucrare foarte importantă, tot așa de solidă, pe cît de limpede, cuprinzînd o sumă de puncte de vedere nouă, cu observații de un mare preț.

Începînd cu cel mai depărtat trecut, scriitorul îl vede ca o mare operă de perfectă latinizare. Ceea ce s-a făcut prin cucerirea romană pe aceste maluri dunărene a fost „Italia nouă”[88]. Deși, după apariția barbarilor cuceritori, coloniștii „păreau înecați supt valul mișcător al năvălitorilor”[89], ei – observație foarte interesantă pentru această vreme – ii întovărășiau în expedițiile de pradă făcute de jur împrejur[90]. Totuși elementul latin s-a păstrat; el se vădește ușor orișicum: o fizionomie care se deosebește în totul de tipurile mongole, grecești ori slave ale națiilor înconjurătoare[91].

La răsărirea românilor ca unități politice proprii, supt domni (princes qualifiés de „domnou”, corruption du mot latin, „dominus”), ei au state de o independență desăvîrșită. „Ele erau tot așa de neatîrnate și tot așa de libere, precum Franța sau Anglia, membre desfăcute ca și Țara Românească din imperiul roman, erau la această vreme.”[92] Poporul român era investit de plenitudinea suveranității[93]. Tratate cu turcii – Thibault-Lefebvre, firește, crede în ele, care, dealtfel, nu fac decît să codifice într-o formă inventată bazele de drept ale relațiilor noastre cu Poarta – nu reprezintă, după doctrina dreptului internațional, o cedare de suveranitate, ci numai o scădere de prestigiu, prin mărturisirea de slăbiciune, o acceptare de protecție. Ele nu sînt „acte de încorporare, nici tratate de supunere”[94]. „Poziția Țerii Românești”, explică el printr-o comparație nouă, care n-a fost relevată de nimeni, „este absolut aceeași cum a fost în evul mediu și pînă la sfîrșitul ultimului veac regatul de Neapole față de Papă[95]”. Și s-a gîndit oare cineva să considere pe acest rege ca pe un prinț neindependent?

[…] La Chiuciuc-Cainargi se căpăta dreptul de reprezintație în favoarea țerilor noastre, iar convenția explicativă din 1779 prefăcea „reprezintația” în intervenție. La 1781 consulii rusești erau autorizați să controleze administrația domnilor. Pacea din București, recunoscînd existența „capitulațiilor” față de Poartă, „suzerana Principatelor”, adăugia că Rusia, „e garanta prosperității lor”. Convenția de la Acherman preface garanția în protecție și permite rușilor să se amestece în scoaterea domnilor „vinovați” […]

Ce trebuie în loc? Protecția colectivă a Puterilor ar aduce ciocniri; ajunge garanția lor. Să se păstreze Porții numai ce i se cuvine după „capitulații”, înțelese ca mai sus. Nici n-ar putea pretinde mai mult, ca una care juca rolul cel din urmă la București, unde n-avea măcar un reprezintant[96]. Ultimele încercări de a asimila Principatele cu provinciile Imperiului otoman sînt pe atît de neîndreptățite, pe cit au fost de zădarnice[…] „Creațiunea de state independente întrepuse între Imperiul otoman slăbit și opera de prefacere care se îndeplinește în el și între vecinii săi prea puternici va avea poate înlesnirea de a face să fie de acum înainte nefolositor sprijinul străinului.” Aceste state ar crește necontenit ca putere, și cu aceasta și siguranța împărăției turcești[97].

Puterile creștine vor trebui să ție samă că au a face tot cu creștini și cu un popor care, dezvoltîndu-se așa de răpede, dă cele mai bune speranțe de viitor. Căci „care popor ar fi făcut în douăzeci și cinci de ani mai mult și mai bine decît acest popor mic, împiedecat de greutățile unei situații politice de nedescurcat și sărăcit de războaie, de năvăliri, de tulburări, de intrigi, de schimbările de cîrmuire?”[98]

Cum trebuie să cadă protecția religioasă acordată de Austria catolicilor din Principate, așa trebuie să se părăsească de toți apusenii drepturile ce rezultă din capitulații. Daca Țara Românească are judecători adesea nedrepți, legile sînt cele franceze. „Principatul a adoptat legile, principiile, tendințile Occidentului, el poate să reclame într-o oarecare măsură beneficiile pe care membrii familiei occidentale și le acordă între sine.”[99] Cu atît mai mult, cu cît sultanul s-a îndatorit numai abuziv și pentru Principate, unde n-avea căderea să o facă. „Tot așa de puțin e îndrituit suveranul din Constantinopol a stipula pentru domnul din București cum era odinioară Papa din Roma să trateze pentru regele Neapolei, cÎnd acesta era vasalul său.”[100] Căci, mai la urma urmei, e nedrept ca „principatul să aibă toate aparențele și toate sarcinile suveranității fără să aibă realitatea și avantagiile”[101].

Și atunci Rusia-și va căuta un alt cîmp de activitate în Asia, unde se va putea prezintă ca mandatara Europei întregi. Autorul încheie cu o privire plină de speranțe asupra operei ce s-ar putea face de puterile civilizate în această lume unde o mare și frumoasă misiune le așteaptă: „Dacă această presupunere s-ar îndeplini în curînd, oamenii de vrîsta mea ar asista la o priveliște măreață. Ei ar vedea Franța în Africa, Anglia în India și Oceania, Rusia în Asia Centrală, emigrații noștri în cele două Americi, ducînd în acelaș timp făclia civilizatoare, și pămîntul luminîndu-se de zori pretutindeni strălucitoare și asemenea pretutindeni”[102].

Pe trimesul societății de economie politică din Paris îl preocupă în rîndul întîi rosturile franceze în principatul muntean, și, fără a li consacra un capitol deosebit din opera lui, în atîtea locuri el constată fapte și dă îndemnuri. A le strînge împreună înseamnă a crește cunoștințile asupra relațiilor franco-române pe la jumătatea veacului trecut.

Între francezii veniți în Muntenia erau destui – îi cunoaștem și din scrisele lui Billecocq – cari compromiteau nația lor prin fapte de aventurier sau prin delicte penale. Ni se vorbește aici de unul care a izbutit să escrocheze 1 200 000 de franci, strecurîndu-se prin deosebitele legislații obișnuite în acest Orient, de alți doi cari fabricau monedă falsă – unul care a fost executat în Franța, altul care căpăta grația domnului din București –, de d-na Dash – nenumită –, care, măritată acasă, trece la ortodoxie și se mărită cu beizadeaua Grigore Sturza, pentru ca această căsătorie nelegală să fie curînd anulată, de un francez bigam și autor de falsuri și de un profesor care abuzează de elevul său și apoi îl ucide, de cîrnățarii, ceasornicarii și carătașii cari se improvizează preceptori, de preoți imorali cari, la nevoie, cer pe rînd sprijinul Franciei, ca al patriei lor, și al Austriei, ca al ocrotitoarei catolicismului în Principate[103].

Atîția alții însă folosesc în mare măsură țerii în care-și aduc inițiativa și dorința de muncă. Condemine cumpără la 1843–6 de la un boier 14 000 de stejari pentru a face doage, de pe urma cărora ar fi putut cîștiga 250 000 de franci, dar, contractul fiind încheiat la Viena, drepturile lui sînt atacabile[104]. Exploatații de păduri le încearcă, dar tot fără folos, alți francezi; singurul Malleu izbutește într-o afacere în Oltenia. Greutatea exportului face pe cutare din ei să lase rușilor pentru un preț de nimic doagele gata făcute[105]. Pe Olt au circulat plute franceze. Grînele muntene află cumpărători francezi. Pe lîngă belgieni, cari fac apoi exportul pe Dunăre și pe căile ferate germane, fabricanții francezi din Viviers cumpără cantități importante de lînă în Țara Românească[106], se face și o încercare de a trimete mătasă la Paris, unde e aflată însă de o calitate inferioară[107]. Animale nu cumpără decît englezii, cari au o casă pentru carne sărată la Galați si o întreprindere pentru șunci la Calafat[108].

În ce privește viile, ele produc un vin care, cu mai multă îngrijire, ar putea să steie alături cu cele franceze din Sauterne și Grave. Un francez a început cultura sistematică la Drăgășani. „Recoltează vinuri albe care nu sînt mai prejos de cele bune din regiunea Bordeaux, și distilează rachiuri de 21 și 22 grade, cărora nu le lipsește nimic: de ar putea izbuti în trimeterile pe care le-a făcut în Anglia și în Belgia și de ar înzestra astfel țara pe care o locuiește astăzi cu o industrie perfecționată și cu un nou articol de export.”[109]

În ce privește griul, din Brăila plecau la 1852 pentru Franța transporturi în valoare de 218 227 franci, pe lîngă porumb de 75 690 franci, grăunțe de in de 20 242, doage de 293 513, lînă de 10 893[110].

Importul francez, prin Breslau și Lipsca[111], sau pe apă, e foarte important. „Tot ce vine de la Paris e primit cu ochii închiși: am avea monopolul întregii pieți dunărene dacă am voi ori am putea să scădem prețurile noastre.”[112][113]„Partea Franciei”, se spune aiurea, „în portul muntean, are o mare însemnătate. S-a socotit că ea dăduse direct Țerii Românești un sfert din importul acesteia în 1849”6. În 1849 Brăila primește zahăr alb de 2 193 000 de franci, în 1852 încă – deși Anglia-i ia locul Franciei – de 763 000, în 1858, e adevărat, numai de 54 700. În 1849 Marsilia trimete portului muntean cafea pentru 228 000 de franci. lașul cumpără dantele pentru 80 000 de franci. Vinuri de Champagne și de Bordeaux se desfac pentru 120–150 000 de franci. Se aduc numai 8 900 de sticle de rachiu francez. Pentru 25–30 000 de franci se importă încălțăminte de lux[114]. Pălăriile, bijuteria sînt notate cu 35 000, parfumurile cu 45 000, obiectele de librărie – pentru Iași ca și București – cu 60 000, în ciuda concurenței pe care o face Belgia. Deocamdată numai evrei vin la Paris, unde, ca și la Londra, bogați negustori își trimet copiii pentru învățătură și practică. Se observă că „manierele blinde și simpatice ca și cinstea negustorilor de origine românească sînt lăudate”[115]. Francezii așezați în țară – unii au întreprinderi de oțele și restaurante – doresc a se întoarce acasă.

S-a făcut o încercare, de o companie franceză, încă nu pe deplin formată, de a concura pe Dunăre navigația austriacă, așa de solid stabilită. „Un vapor francez deservește acum malurile muntene și turcești, de la Sulina la Vidin… Mulți negustori doresc să se poată servi de vasele companiei franceze zise a mesageriilor, care merge pînă la Varna.”[116] Deocamdată însă, din 1 563 de vase ce intră și ies în și din portul Brăilei, francezii au abia nouă (turcii 514, austriecii 328, englezii 239[117], Sardinia 31, alte nații 442), și încă, din ele, numai trei sînt proprietate franceză[118]. În 1846 se socot 3 la Brăila, 4 la Galați; în 1848, 8; în 1847, anul foametei în Franța, 52 (36 la Galați, 16 la Brăila); în 1851, 59 în ambele porturi (31 la Galați, 16 la Brăila[sic]). Se discută și ideea, studiată de o companie anglo-franceză, de a se readuce cursul Dunării învechea albie de la Cernavoda la Chiustenge[119].

Dar, pe lîngă atîtea relații materiale, care pot fi dezvoltate, scriitorul nu uită pe cele morale. „Privirile românilor din Muntenia se întorc uneori spre francezi, ca spre niște frați de aceeași origine… Obiceiurile noastre sînt așa de deplin adoptate de clasa bogată, încît seratele de la București par a fi date în Chaussée-d’Antin. Limba noastră e așa de răspîndită, încît fetele nu învață alta, și tinerii din colegii traduc în acest grai pe autorii greci sau latini adoptați pentru studiile de umanioare. În limba franceză se convorbește în saloane și se joacă piesele la teatru. Modele noastre sînt urmate la București ca și la Paris, cărțile noastre sînt singurele admise în biblioteci; profesorii sînt francezi, educația unui boier și a unui parizian sînt asemenea.”[120]

Numai cît din această servilă imitație superficială n-am profitat nici noi, nici chiar francezii ei înșii. Ar fi o mare greșeală și o mare pagubă pentru amîndouă popoarele înrudite dacă s-ar reveni la aceste rătăciri, cum, cu multă bunăvoință, se dorește de atîția[121].

Acum vreo douăzeci de ani, în 1895, Paul de Régla, cunoscut prin lucrări privitoare la Turcia modernă, – cea adevărată și cea închipuită, după procedee de roman senzațional – publica amintirile, vechi de o jumătate de veac, ale medicului Cabrol, atașat la persoana mareșalului de Saint-Arnaud, șeful corpului expediționar francez, asupra campaniei din Crimeea, din al cării succes, scump dobîndit, a venit, cum se știe, Unirea Principatelor. Le maréchal de S. Arnaud en Crimée.

De noi începe a se vorbi în momentul cînd, la 25 mai 1854, spre ziuă, mareșalul află, cu plăcere, că Austria a ieșit din situația ei enigmatică, hotărîndu-se a-și cobori armatele dincoace de Carpați[122]. Silistra era asediată, dar această ocupație chesaro-crăiască făcea cu neputință o acțiune a aliaților pe pămînt românesc, cum o doreau ai noștri. A o împiedica fusese, dealminteri, chiar scopul diplomației vieneze.

Cîteva zile mai tîrziu, la 31, notele lui Cabrol spun aceasta. La Ieni-Choiu, lingă Constantinopol, de Saint-Arnaud primește „vizita unui prinț valah care i-a dat lămuriri interesante asupra situației țerii, precum și asupra poziției armatei rusești”. Prinț valah[123]? Că doar n-o fi fost Eliad însuși, fostul dictator bucureștean, prezintindu-se cu fes în cap și în uniformă militară otomană ca viitor beiu românesc de la Dunăre, în numele ideii contrarevoluționare? Luptele se apropie. La începutul lui iunie se aude că un convoi turcesc a fost prădat de ruși la „Cavarna deasupra Balcicului” [124]. Dar mareșalul a revenit la Constantinopol, ale cărui intrigi începe a le învăța, și iată ce scrie medicul său: „Se spune că valahii au totdeauna la dispoziția fanarioților 7 000 000 de franci, lăsate prin testament Locurilor Sfinte, dar întrebuințate mai ales, în taină, la mijloace de conrupție, prin care se pot căpăta favorurile membrilor Divanului[125]. Probabil că e vorba de venitul pe care Locurile Sfinte îl scot de la mănăstirile muntene închinate. Totuși se păstra planul ca trei coloane, franceză, engleză și turcească, să se îndrepte spre Dunăre[126]. Se vorbea de sfidarea din partea rușilor, cari pretindeau că „aliații nu vor îndrăzni să iasă din Galipole și Constantinopol”. Îndemnați de austrieci, rușii pleacă, și marele plan trebuie părăsit.

De Saint-Arnaud se oprește deocamdată la Varna.

La 2 iulie el trece inspecția flotei la Balcic. Aici se află că, în adevăr, rușii se retrag încet spre lași, mai precis, cum scrie mareșalul către fiica sa, „în dosul liniei Siretiului la Focșani sau (adecă: apoi) dincolo de Prut”. Deocamdată sînt ruși intre Giurgiu și Măcin, iar turcii înaintează pînă la Rasova. „Abia îmi vin”, spune el, „din necazul ce mi-a produs retragerea rușilor. […] Azi sîntem mai mult ca oricînd în nehotărîre și nesiguranță. Ce vor face austriecii? Ce vor face rușii? Ce vom putea face noi înșine?”

Dar iată și Eliad al nostru apărînd în mijlocul acestor preocupații. Traduc nota medicului de la 9 iulie: „înaintea plecării noastre din Paris, cetisem o carte asupra României (greșit: Rumeliei), împotriva protectoratului țarului, scrisă de d. Eliad Rădulescu. Această carte îmi lăsase amintirea unor idei de forme folositoare politicei noastre; cuprindea prețioase documente asupra țerii pe care oștirile noastre erau s-o străbată. Aceste motive erau îndestulătoare pentru ca să dorim a intra în legătură cu autorul, român (roumain) de origine. Acest autor s-a prezintat, în ziua aceea, la mareșal, căruia i-a dat lămuriri folositoare asupra situației fizice și morale a locuitorilor Principatelor. După întrevedere, am cules și din gura lui cunoștinți al căror gînd ni-l inspirase cetirea cărții lui. D. Eliad Rădulescu e unul din acele spirite teoretice care desmiardă o idee, sperînd că toate împrejurările îi vor grăbi îndeplinirea. Scopul său e independența primitivă a României (iar: Rumeliei). De aceea privea apariția armatei franceze ca un semn apropiat al voitei învieri naționale. Fără să răspingă acest avînt (élan) legitim, care onorează pe români. mareșalul, neavînd a se ocupa, deocamdată, decît de combinații cu totul militare și practice, n-a intrat în cercetarea acestei chestiuni politice și s-a mărgenit a primi vizita autorului și a culege din gura lui cîteva documente practice, de folos proiectelor lui. Totuși, după a noastră părere, se poate privi viața și operele lui Eliad Rădulescu ca o sentinelă a reacțiunii apropiate care se pregătește puțin cîte puțin contra împăratului Nicolae”[127].

În acest moment se credea că Austria are 100 000 de oameni în Ardeal și, pînă la sfirșitul lunii, va grămădi tot atiția în Bucovina, afară de o rezervă de 30 000 alții[128]. Cît despre ruși, ei nu trecuseră Prutul, după știrile sosite pînă la 9 iulie.

Un alt vizitator e la 13 iulie, ziua izbucnirii holerei la Galipole, „prințul valah Sturdza”, adecă Mihai Vodă însuși, fostul domn moldovean, care ia masa cu mareșalul și are cu el „dese întrevederi”[129].

La 20 se anunță expediția în Dobrogea, care era să se isprăvească așa de trist. Zuavii lui Bourbaki pleacă pe mare spre Chiustenge (Constanța), dar holera îi prinde în drum. Îndată ciocniri cu rușii, și, lîngă Babadag, generalul francez musulman Youssouf comanda. Atacul de la Gargalîc nu se poate face din cauza bolii. Generalul Espinasse e silit să se oprească. Mai ales această divizie e decimată: pe cînd Youssouf se îndreaptă spre Mangalia, generalul Conrobert, venind din Varna, se oprește și el la Chiustenge, unde însuflețește trupele demoralizate. În orășel sînt 1 000 de holerici păziți de zuavi. Patru vase franceze se aflau în port pentru ca să ridice pe bolnavi și să aducă provizii. Două altele se adaugă îndată. Nu mai puțin de patruzeci și doi de ofițeri pieriseră; mor 1 500 de soldați din 5 000 de bolnavi. Un pluton de gropari întovărășește corpul de expediție. Bașbuzucii lui Youssouf arată sentimente nobile față de această imensă nenorocire. Cum se adăugi arderea Varnei, de Saint-Arnaud scrie fiicei sale: „Dacă Dumnezeu ocrotește Franța, el uită pe copiii ei cari merg departe să lupte pentru onoarea steagului ei”.

Expediția în Crimeea era hotărîtă. Astfel războiul se depărtă de țerile noastre, pe care trebuia să le atingă. La 3 septembre, amiralul se îmbarca la Balcic pentru aceastălaltă țintă.

Aceste știri, dintre care unele în adevăr prețioase, s-ar completa, cred, prin întrebuințarea celor două volume de Lettres du Maréchal de Saint-Arnaud, apărute la Paris încă din 1868.

În același timp, cu acest atent informator, un publicist francez, Eugène Jouve, venind din Balcani, unde mersese ca să culeagă știri despre războiul care trebuia să se continue și să se decidă în Crimeea, trecea, în calitatea-i de corespondent al ziarului Courrier de Lyon, de la Rusciuc la Giurgiu, la 6 august 1854. Descripția lui după note zilnice Înfățișează aspectul orașului dunărean năpădit de trupe turcești, apoi al Bucureștilor, în care asistă, pe rînd (august-septembre), la intrarea lui Omer-Pașa și a austriecilor baronului de Hesse[130].

Jouve a văzut pe Omer-Pașa primind la Dunăre, între albanezii, cazacii dobrogeni și bașbuzucii suitei sale, tineri boieri din București în toalete pariziene. Turcii erau pe atunci cu atît mai populari, cu cit toată lumea avea să se plîngă contra brutalităților rusești („Parizianul” general Dannenberg, locuind la Hôtel de Paris, e însă lăudat), și aceiași soldați zdrențuiți ai sultanului, cu ofițeri cari mincau ceapă verde și se scărpinau pe tălpi, fuseseră bombardați cu flori la intrarea în București de femei al căror amestec li se părea lor mai curind un scandal.

Capitala munteană arată și mai multă căldură pentru cei cîțiva francezi pe cari războiul îi adusese în cuprinsul ei. „E, poate”, scrie Jouve, „un efect al afinităților de caracter, de limbă și de civiliție care apropie de noi populația românească, în ciuda distanței, și o fac să dorească din inimă sosirea oștirii noastre.”[131] După balul coloniei franceze vine al boierilor, și cîntărețe pariziene nu sînt un lucru neobișnuit la București.

Austriecii sînt rău primiți, cu excepția coloniei germane. Pentru cererile lor mari: 600 de case pentru ofițeri, 2 000 pentru soldați, pentru neprietenia lor, care stîrnește conflicte, cu un italian, de pildă, cu un soldat francez, pentru brutalitatea lor cu armata munteană[132], pe care o atrag, cu cavalerie cu tot, la Buzău, o despoaie și o trimet acasă. Proclamația lor la intrare e privită ca o jignire. Jouve a fost de față la defilarea avangardei lui Coronini, compusă din unguri, italieni, croați, poloni, fără a descoperi „cel mai mic semn de entuziasm sau chiar de bunăvoință reală”, decît saluturi din obișnuință[133]. Omer trece în revistă, cu Legiunea de onoare pe piept, pe „aliații” sultanului, și fostul dezertor croat dă, de silă, un banchet, căruia-i urmează un bal la boierul Constantin Cantacuzino. Polonii din armata turcească se țin dușmănește la o parte.

Restabilirea lui Știrbei Vodă prin influența austriacă e rău privită. Pînă la sosirea lui, zăbovită de boală, din Viena, demisionează Cantacuzino cu cei doi fii ai săi, unul ministru de justiție, altul prefect de Ilfov, ca și Emmanoil Băleanu și Alexandru Ghica zis Căciulă-Mare, Aristidi Ghica și Ioan Șuțu.

Bucureștii nu-i plac deloc, afară doar de bisericile lui, „charmants petits édifices”, și de unele case boierești asemenea cu castelele din Franța. E „o adunare informă de bogate magazine, de mizerabile bărăci, de locuinți private (hôtels), de monumente, de grădini, de locuri goale (landes) și de băltoace, care ocupă un spațiu aproape tot așa de vast ca și Parisul și cuprinde abia atîția locuitori cît peninsula Lyonului”[134]. Și el înșiră dezgustat „străzile neregulate, rău pavate, fără luminăție și groaznic de murdare (affreusement sales), în care se amestecă bivoli, țigani și porci înaintea bordeielor vecine cu palatele. Totuși e mișcare: „nici într-un alt oraș european cu o populație egală nu s-ar găsi atîta ostentație și mișcare”[135].

Țara ea însăși nu se învrednicește pe departe de ce i se cuvine: „Ar putea să fie așa de bogată ca Beauce și e mai săracă (misérable) decît așa-zisa Champagne pouilleuse.

Această societate însăși nu-i place călătorului. I s-a vorbit de conrupția ei, de lipsa ei de pietate reală. E aici și Rusie și Bizanț. Noua civilizație e „bastardă”. Străinii au fost înșelați prin laude meșteșugite. „Trist popor, tristă țară, cu adevărat; nu valorează cit ditirambele ce ni s-au cintat în cinstea lor; e încă una din numeroasele decepții ale literaturii înnebunite de Orient. On nous a surfait la Valachie, comme la Grèce et la Turquie.”[136]

Deși crede că „acest popor nu va putea mai mult ca grecii să îndeplinească prin el însuși regenerarea sa”4, ziaristul din Lyon recunoaște că trebuie să se facă aici „un mic stat neutru” sau să se ia alt protectorat decît al Rusiei.

În acest moment cetitorii francezi puteau cunoaște țerile noastre prin volumul întins și cuprinzînd foarte frumoase planșe, pe care li-l consacrase, în L’Univers, un tînăr francez specialist în lucrurile Orientului otoman, care venise în 1848 ca să participe la noua cîrmuire, dar fusese constrîns a părăsi principatul muntean, A. Ubicini.

Acest harnic scriitor, care întrebuința, susținut de statul român, răgazul bătrînețelor sale pentru a lucra cu Gh. Bengescu la o carte, bine informată despre Alexandru cel Bun și mai apoi la o încercare asupra vechii istorii a românilor, colaboră cu Chopin, cunoscutul scriitor polon, la această scriere cu privire la „provinciile de origine românească, Țara Românească, Moldova, Bucovina, Ardealul, Basarabia”.

Ca adevărate memorii trebuie să se considere prețioasa carte, redactată inainte de 1858, dată pentru care prevede multe evenimente sîrbești (II, p. 357), pe care o publica la Paris în 1869, în a treia ediție, dedieînd-o socrului 6ău, banul C. Ghica, fostul consul al Franciei în București, Eugène Poujade, care, în legătură cu averea soției sale, mai cercetase țara în 1859 și în 1865.

Poujade însuși și-a descris călătoria în cartea de față. La sfîrșitul lui iunie 1849 vine din Viena către Principate, si anume prin Galiția, căci la Bistrița erau trupele revoluționarilor unguri. În Bucovina constată că „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de romani și daci ale Coloanei lui Traian se recunosc ușor la locuitorii de astăzi, în totul asemenea cu țeranii italieni clin pînzele lui Léopold Robert. La Cernăuți sînt ulani ruși și ofițeri cari vorbesc franțuzește. La Mihăileni negoțul se face cu piese austriece de argint, care nu mai există în monarhie. Cu șeisprezece cai ajunge ia Botoșani, unde ia dejunul cu lăutari la medicul italian care e agent al Franciei. lașul e văzut noaptea, cu podurile lui, cu palatul făcut de Vodă Moruzi, dar nereparat, cu bisericile și casele-i mari în grădini, „cea mai mare parte fără eleganță, deși au aspectul monumental”. „Orașul e sluțit de cartierul evreiesc, în care mai mult ca 30 000 de israeliți se îngrămădesc în colibi (bouges) hidoase, încunjurate cînd de un noroi infect, cînd de un praf des”; mahalalele în genere au „căsuțe păcătoase” (misérables huttes). Boierimea, care stă la țară, culegind un venit de patru ori mai mare ca la munteni, îi place: este în ei „ceva mîndru și feudal”[137], așa încît vodă e numai primus inter pares. La curte nu se îngrămădesc. Față de străini ei n-au nici empressement, nici obséquiosité. […]

Sînt boieri vechi, unii la țară, cu bărbi, dar mergînd în biete căruțe, și boieri „agregați”, în mare parte oameni cari au îndeplinit „funcții servile”. Pentru a-i face, Ioan Sandu Sturza lua cîte patru sute de lei, așa incit s-a ajuns ca Moldova să aibă treizeci de logofeți.

În jurul tuturor roiesc evreii, cătînd a scăpa de serviciul militar, de dări și dorind „o cîrmuire mai blindă” (gouvernement plus doux), cu toată taxa specială și amenințarea de expulzare. „Fiecare boier are azi evreul său, precum o casă mare își are ori își avea un intendent, un preceptor sau un abate.” Ei sînt croitori de dame, arendași, cîrciumari. „Li se dă totul, pînă și bisericile din sate, ajunse în mîinile lor magazii de unelte de plugărie sau de cereale. În general sînt aspri pentru țerani.” De aceea li se interzice dreptul la pămînt. „Un sentiment atît de universal și de adine înrădăcinat încetează de a fi o prejudecată ca să merite a chema asupră-i luarea aminte a oamenilor de stat.”[138]Moravuri deosebite despart pe evrei, cari, dealtfel, au toată libertatea cultului, de societatea creștină. La București, unde sînt puțini și aclimatizați, bancherii evrei sînt primiți în toate casele.

Peisagiul muntean ii pare deosebit, cu casele în coperișurile cărora și-au făcut cuib berzele și cu puțurile din stepă. E „un spectacol impozant, sumbru, dar cu farmec”. După Rîmnicul Sărat, printr-o regiune de cultură inferioară, la Buzău, cu episcopie, seminariu, spital, supt cupole de tinichea văpsită verde, Poujade vede pe episcop „pe margenile cerdacului, țiind în mină o cîrjă groasă cu mînerul de argint și puind la cale socotelile lui cu țeranii”[139]. Călătorul a fost și pînă la Giurgiu, cu carantina-i nominală și la Rusciuc.

Bucureștii ii apar ca un oraș de contraste: palate și colibe, echipașii de la Binder sau Clochez, cu vizitii în livrea, și căruțe ardelenești cu opt pină la douăzeci de cai și mînzi, arcce ale lui Noe; pe de o parte cai de rasă, pe de alta bivoli greoi; elegantul de modă apuseană stă lingă asprul dac; albanezul cu bragă-și desface marfa lîngă vitrina cu „friandises de Boissier et de Potel et Chabot”; călugări fumează la cîrciumă cu lăutarii la ureche[140].

Mai multe pagini sînt consacrate expunerii situației țeranilor de la 1849 la 1857. Ei nu sînt șerbi: la români nu există, ca în regimul feudal, pămînturi nobile și pămînturi nenobile. Țeranii cu cari a vorbit n-au nimic cu boierii lor (la munteni se amestecă între moșieri și străini: Obernovici, Simici, Ghermani), ci cu administrația rea. Unele datine îi supără: de Sfîntul Nicolae sînt siliți, astfel, să aducă brazi la București[141]. Regimul fiscal al liudelor nu se poate menținea după atîtea schimbări: satul Mogoșoaia a ajuns a fi trecut numai cu jumătate de liude. Perceperea impozitelor, de la 1843 înainte, se face abuziv: în loc de o zecime adițională se iau patru. Impozitul funciar pe categorii ar fi mult mai drept. Azi venitul total muntean e de șapte milioane – capitația dă trei –, însă s-ar putea ridica și la douăzeci și unul[142]. Sînt 354 294 de familii rurale, care dau capitație cîte 30 de lei (= 11 franci); zecimile cresc pînă la 100 de lei. Se adaugă șosele, cu 6 lei ai datoriilor rusești, cei 3 pentru dorobanți, cei 2 pentru școli, ceva pentru oaste. Astfel, mai mult de la ei statul percepe 40 de milioane de lei pentru șosele, 24½ pentru ruși, 5 pentru școli[143].

Clerul îl interesează pe Poujade. Episcopii au un venit de trei milioane de lei sau 130 000 de franci, din cari patru șeptimi pentru ei, mitropolitul Moldovei unul de 290 000 de franci, din cari cinci șeptimi îi rămîn lui. Mănăstirile și clerul indigen strîng anual 1 836 000 de franci.

A cercetat mănăstirile. În Moldova, Neamțul, unde se clădea spital, și Secul, cu venit de 70 000 de galbeni: limba grecească era înlăturată; egumenul vorbea rusește; cîntările erau bune. La Agapia îl interesează stareța cu cîrja în mînă; e o mănăstire bogată, cu 120 000 de franci venit anual, pe cînd Văratecul n-are decît 48 000. La munteni a văzut Tismana, Bistrița, Arnota, Polovracii, Cozia, Dintr-un lemn, Hurezii, unde egumenul Hrisant, din Ciclade, trăiește ca un cleric medieval, temut și stricat, ducînd la biserică o țiitoare nemțoaică îngreunată.

A fost și pe la Căldărușani, pe la Pasărea, asistînd la un parastas, la Ostrov unde a găsit – și atunci! – toalete de București. Mănăstirile de țară au, spune el, un venit de 3 976 000 de lei, din cari 900 000 merg la biserici și la întreținere. Statul luînd pentru el 1 800 000. Supt stăpînirea călugărilor greci, din șaptezeci de lăcașuri, stau nu mai puțin ca 100 000 de familii de țerani. Arendașii se îmbogățesc adesea. Veniturile zlătarilor din București sînt luate, astfel, pe șase ani, cu sprijinul consulatului rusesc, de un funcționar, care dă 12 000 de franci pe an și ia în loc 48 000. Cel care ține moșiile Sfîntului Ioan de la Focșani cîștigă și el destul[144].

O clasă mijlocie propriu-zisă, privilegiată, nu există încă. Ea se face în chip abuziv prin vinzarea fățișă a falselor diplome de „neamuri”, bucurîndu-se de unele scutiri fiscale în materie de patentă. Erau în Țara Românească 6 919 mazili; de la 1842 numărul lor a crescut chiar. Se numără 25 514 familii de patentari, dintre cari 58 în bancă, iar 309 fac micul comerț și arenda; restul simulează această calitate, fiind meșteri sau simpli locuitori. Cîrciumarii din București se socot la 4 000 pe lîngă cei 500 de debitanți feluriți[145].

Cunoștințile lui Poujade sînt deosebit de bogate asupra neamului românesc în toată întinderea lui geografică și istorică. Nu s-au întrebuințat pînă acum știrile pe care acest fost consul la Ianina le dă asupra românilor din Macedonia, cu privire la cari aduce și mărturiile lui Pachymeres și Chalkokondylas. A fost, se pare, pe la Mețovo, pe care-l califică drept centru aromânesc, și pe la Călării (Kalarytes), cu negustorii și lucrătorii săi în argint. E sigur că bărbatul de stat Coletti din Mețovo a murit cu părerea de rău că n-a putut libera pe ai lui. Caragunii cu măntăli negri, ciobanii Pindului, au trecut cu turmele înaintea acestui observator atent. Știe că atîția dintre copiii lor învață în Italia și Germania, pe lîngă cei, mai ales din Zagora, ce se așază în Principate. Știe că, dacă există între macedoneni „grecomani”, majoritatea au susținut regimul turcesc contrarevoluției grecilor[146].

Ond arată mărturia lui Lüders despre ura naționalităților contra ungurimii, el îl face să adauge despre românii ardeleni, ce urmează: „Aceștia sînt în stare de pariași și formează în Transilvania populația cea mai nenorocită; ei sînt acei cari, încă de la începutul insurecțiunii, au sprijinit armata austriacă și rușii au avut să se laude mult de concursul lor pentru aprovizionări. Unirea lor cu ungurii de la început ar fi schimbat totul”. „Fără proviziile pe care le-am găsit în Principate”, spune generalul rus, „și fără Iancu, căpetenia românilor din Ardeal, n-aș fi putut reuși. De aceea printre corespondențele pe care le-am prins, am găsit scrisori de-ale lui Kossuth către Iancu, în c-are spunea că ungurii se căiau că n-au ținut în samă drepturile fraților lor români și că, în caz de succes, aceștia ar putea să aștepte toate concesiile pe care le cereau. Românii sînt foarte vrednici de interes, și am adresat în favoarea lor un memoriu împăratului, care mi-a răspuns că nu putea să intervie în acest domeniu, dar că transmisese memoriul curții din Viena”. „Austria s-a îndatorit a da românilor drepturi egale acelor ale celorlalte naționalități, dar ei sînt într-o înjosire desăvirșită.”[147]

A cunoscut bine pe Vodă Știrbei, pe care nu-l iubește, ca unul ce susține interesele rudelor sale după soție, Ghiculeștii. L-a văzut cu doamna, jenat, asistînd la defilarea, în ziua de 1 septembre 1849, a turcilor trimeși la căminuri, pe șosea la Băneasa. Domnul i s-a plîns pentru cîte suferea de la comandantul turc Omer-Pașa, care decora pe boieri direct, nu prin stăpînitorul român, ca rușii. Poujade s-a bucurat că fiii lui Grigore Vodă Ghica au refuzat decorații de la omul care cîndva li sărutase lor mîna, ca unor beizadele.

Cînd se află la București, încă de la 20 mai 1853, că rușii vor trece Prutul, domnul muntean trimete la vecinul său Ghica, pe care l-ar fi declarat „incurabil”, pe vărul său, colonelul N. Bibescu, ca să întrebe ce atitudine să ieie. Aceasta cu toate că ar fi dorit să capete, în locul lui Ghica, și Moldova. La apariția ocupanților, Știrbei îi servește fără rezerve, rugîndu-se chiar de pașii dunăreni, prin maiorul Nicolescu, să nu atace. Cum frecventa pe consulul englez, al Rusiei. Halcinschi, care luase la Chișinău instrucții de la Gorceacov pune pe însuși directorul de la Interne să-și supravegheze prințul. Consulul acesta rusesc aduce ambilor domni instrucții de cum să se poarte cu turcii, de la Nesselrode: nu se va da tributul, nu se vor trimete curieri. Dar, pe cînd Ghica anunță aceasta, cu deosebite regrete, lui Reșid-Pașa, Știrbei păstrează tăcerea.

La intrarea rușilor în București se dă voie mitropolitului a-i binecuvînta, și vodă face întîi vizita generalismului. Dar, cînd domnul comunică și lui Halcinschi înștiințarea sa către ministerul rusesc că e silit a pleca, acesta aruncă jos scrisoarea, calificînd hotărîrea lui Știrbei drept un act de dușmănie[148]. Scriind din nou lui Gorceacov despre greutatea situației lui, ministrul împărătesc cere o decizie nestrămutată și nu primește pînă atunci o invitație la masă. Domnul nu poate anula, cum voia, întîia lui scrisoare, și comandantul rus cere ca afacerea să fie tratată în consiliul de miniștri. Cînd Poarta îngăduie rămînerea vasalilor săi, dar li cere, pentru 13 octombre 1853, tributul, cel muntean este oprit. Cu menajări, Gorceacov îi dă atunci a înțelege lui Știrbei că e vremea să plece și, pe cînd Ghica aștepta altă hotărire turcească, vecinul său cere a se ascunde vădirea în public a lucrului: el ar fi dispus să dea un caracter provizoriu plecării sale la Viena și, deci, să încredințeze regența consilierilor săi. Își rezervă și o pensie lunară de 1 000 de galbeni, pe care ar fi întrecut-o. La părăsirea postului său (13 octombre) el arată că o face pentru că e împiedecat de a-și îndeplini datoria față de suzeran.

La întoarcere turcii lui Omer, pentru motive pe care le vom vedea, primesc rău pe Știrbei, supt cuvînt că e supt anchetă pentru administrația sa. În zădar se ceruseră onoruri pentru dînsul din partea lui Hess, care comanda pe austrieci[149].

Deosebitele influențe străine exercitate pe atunci asupra noastră sînt prezintate cu bogate amănunte. Urmărind pe cea rusească încă de la 1829, se vorbește de războiul încheiat prin pacea de la Adrianopol, de rolul la noi al prezidentului Pahlen, persoană magnifică, de al lui Chiselev, un nou lord Bentink, care a avut buni auxiliari în Mavros și Șuțu, de legile pe care aceștia, plus Alexandru Ghica și Mihai Sturdza, le-au încorporat în Regulament, de rezervele Porții față de această constituție[150]. În 1848 se semnalează influența lui Duhamel, venit din Egipt și Teheran, și asupra unei părți din boieri, cari, dealtfel, și ei voiau reforme, dar nu ca ale radicalilor. La izbucnirea revoluției, consulul pleacă, dar Titov, ambasadorul țarului la Constantinopol, îi ordonă să cheme ostile împărătești, pe care le oprise, după cît se credea pînă atunci, Anglia[151]. Influentul consul e un om rece, solemn, religios, de o purtare ireproșabilă[152].

După convenția de la Balta-Liman, atitudinea Rusiei față de noi e […] neiertătoare.

În octombre 1851 se cere din nou domnilor să plătească datoria pentru oștirile de ocupație. Duhamel însuși reclamase în acest scop, la 1848 chiar, două zecimi adiționale, odată pentru totdeauna, pe care Adunarea Moldovei le și votase, cea din Muntenia neființind în acel moment. Cum turcii nu fuseseră înștiințați, reprezintantul lor în Pincipate, Faud, viitorul mare vizir, cere instrucții la Poartă, de unde i se răspunde că nu e nimic de făcut, odată ce boierii s-au învoit. Cererea se repetase în 1840 și Ghica se opusese, iar rușii insistînd, el pretinsese față de turci ca suma să fie trecută la datoria națională. În 1851 se adăugia cererea de a se întinde măsurile carantinare din Marea Neagră și asupra Principatelor: [de] data aceasta, Știrbei supune chestia Divanului, iar Ghica discută numai asupra chestiei. În 1852, în momentul cînd trupe rusești se adunau în Basarabia și trupe austriece în Banat, cel ditîi trimite budgetul său, spre vedere, la Petersburg. Aceasta pentru că se cerea de Rusia de la munteni 30 de milioane de piaștri (peste 11 milioane de franci), iar de la moldoveni 4 și jumătate (peste 2 400 000 de franci).

În acest an țarul viind la Vosnesensc, Vodă Ghica dorește să-l poată saluta, și Știrbei imită exemplul. Se capătă scrisorile care-i prezintau ca delegați ai sultanului. Dar Nicolae I-iu refuză a primi pe altcineva decît o solie de boieri moldoveni. Nici fiul mai mare și ginerele lui Vodă Știrbei nu se bucură de favoarea primirii împărătești. Ginerele lui Ghica Mavrocordat e Intîmpinat nepoliticos de prințul Orlov, mustrîndu-l pentru acea scrisoare de recomandație a cării vină e aruncată asupra lui Știrbei, pentru ca apoi acestuia să i se făgăduiască o „pedeapsă”. Abia dacă moldovenii sînt primiți să asiste la o revistă militară pe care o trece țarul. Dar după un raport din Constantinopol atitudinea se schimbă. Solii lui Ghica sînt primiți a doua zi și reținuți și la masă, unde au locuri de onoare, Nicolae I-iu mulțămește, în persoana lui Gheorghe Ghica, domnului moldovenesc, pentru administrația lui și legăturile cu cabinetul rusesc. Se recomandă de împărat „a se supraveghea tineretul”. A văzut el însuși la Berlin, în capela curții, cum acești tineri nu știau să-și facă după cuviință crucea. Decît să se tot dea pașapoarte pentru studii, mai bine s-ar face școli în țară, ori s-ar trimete absolvenții la universitățile rusești. „Domnul poate fi sigur că nu vor aduce cu ei, ca din Germania și din Franța, idei imorale și subversive. Spuneți-i în sfîrșit că văd cu părere de rău cum întrebuințează pe oamenii din 1848, pe toți acei sansculoti cari au tulburat liniștea țerii.”[153] Și se adauge că împăratul a apăsat asupra cuvîntului sans-culottes. Iar, deoarece trimesul Moldovei obiecta că Moldova e foarte cuminte față de Țara Românească, aceste cuvinte de o brutală sinceritate ieșiră din buzele împărătești: „Nu e nici o comparație cu Muntenia. Pe munteni nu-i pot suferi; ia niște comuniști; dar pe moldoveni îi iubesc, și de aceea sfătuiesc pe prințul vostru să dea deoparte pe toți tinerii aceia descreierați. Doresc să-mi urmeze sfaturile, căci, altfel, m-aș vedea silit să fac rînduială eu însumi, și, dacă trupele mele vor mai ocupa o dată Moldova, urmările vor fi cele mai grele pentru țara voastră”.[154]

Armata rusească din 1853 pierde în trei luni 30 000 de oameni, dar se reface pe urmă. Generalii cari stau în fruntea ei sînt înfățișați în colori vii: Luders, strîns în uniformă, curtezan față de femei, dar simplu, fără afectație în vorbă, modest în triumful lui ardelenesc, deși lingușitorii îi zic: Zacarpațchi (după Diebitsch, „Zabalcanschi”), Dannenberg e un om curat, de conversație plăcută, de forme sociale rezervate, dar îndrăzneț în fond; o dizgrație nemeritată-l împiedeca de a-și arăta toate însușirile. Nepocoicinschi, ofițer de stat-major, înaintase răpede: la 1848 el intrase în Muntenia cu gradul de căpitan.

În ce privește atitudinea populației față de armata rusească, se încercase un corp liber românesc pe lîngă dînsa. Astfel apar în luptele din Dobrogea ocupată de ruși „într-o zi”, lîngă Măcin[155], 5 000 de „stavrofori” noi, strînși și de administrația noastră, „cu subscripția egumenilor din mănăstiri și a bogaților proprietari greci”. Acest corp de amestecătură, purtînd mîndru crucea pe chipiuri, nu era în adevăr alcătuit decît de aventurieri greci, bulgari sîrbi, țigani, mici negustori ruinați, slugi gonite, bucătari fără loc, uniți prin nădejdea jafului sau ispita răzbunărilor personale. Pradă, violează, ori măcar trec prin oraș, în birjă, trăgînd din pistoale. Din cauza lor poliția oprește ieșirea lumii noaptea în post. Ofițerii lor, funcționari de la noi, au aceleași apucături. După escesele săvîrșite acolo, la Măcin, au fost trimeși înapoi și austriecilor ocupanți li-a revenit sarcina de a-i dezarma[156].

Pentru cunoașterea personalității și atitudinii lui Omer-Pașa ca șef al armatei de ocupație în Principate, cartea lui Poujade e un izvor de căpetenie. Comandantul turc ignorează persoana domnului, el insultă pe boierul Plagino, ginerele acestuia, care i se pare a fi un „Spitzbube”; la Băneasa el trece în revistă mîndra soldații turci trimeși acasă. Lîngă dînsul stă „soția”’ lui, o săsoaică, din Ardeal, și el cere să vie și soacra, căreia-i face toate onorurile[157]. Aceste gesturi se explică prin planurile renegatului croat, care spera să poată ajunge un fel de domn al țerilor noastre. „Unii au crezut că Omer-Pașa, încunjurat de lingușitorii subalterni cari puseseră stăpînire pe sufletul său, plin de iluzii asupra situației lui personale, visase, în Principatele unite, supt mina lui, o putere care ar fi avut asentimentul Puterilor europene, aclamația românilor, strălucirea unei viceregalități și durata pe care Dumnezeu ar fi dat-o existenței lui.”[158] Se schițează și eleganta siluetă a lui Faud, tînărul turc occidentalizat, și a înlocuitorului său Ahmed-Vefic, om distins – cum se știe, și un scriitor –, căruia însă nu-i lipsește hotărîrea. Populația primește cu flori și pe bașbuzucii închiși de Omer la Ramadan[159]. În armata turcească se deosebesc polonii: Mihai Czaykowski, cavaler de Malta, traducător al lui Walter Scott, devenit Sadîc-Pașa, comandantul cazacilor otomani. La Șumla el are supt ordine 600 din acești cavaleriști, amestecați cu bulgari, a căror uniformă arată unirea crucii cu semiluna. Alături de dinsul Wolanski devenise Rustem-Efendi, intimul generalismului[160].

În ce privește pe austrieci, veniți cu gîndul de a rămînea, ei sînt prezintați ca ocrotitorii lui Știrbei – doamna, adăugim noi, a dăruit și un steag armatei de ocupație! –, și vodă ceruse de la sultan scrisori pentru a putea fi primit de Franz-Joseph, sosit în Ardeal[161]. Frica austriecilor era de a vedea „trezirea unei naționalități pe care voiau să o ție în hotarele unei lungi copilării”[162]. De aceea dorința de a-și anexa țerile dunărene, devenite focarul Renașterii naționale. Sprijinită pe simpatia unor boieri bătrîni, Austria voia, după ce înlăturase pe ruși, să nu întîmpine pe calea dorinților ei prestigiul turcesc. I se cere lui Omer să nu înainteze în Principate, i se interzice să aresteze spionii ruși în Moldova, i se impută excesele săvirșite de înseși trupele croate și bănățene. La Galați, generalul Augustini permite rușilor de la Reni să vie pentru petreceri. Mișcarea ofensivă plănuită de turcii strînși la Măxineni e oprită de aceeași vigilentă gelozie[163]. Încercarea românilor de a lupta supt steagurile sultanului e interzisă din același motiv.

Între austrieci și ruși fusese odată, la 1828 – acest diplomat ni-o destăinuiește – planul de a pune capăt oricăror speranțe românești, împărțindu-și teritoriul nostru. „Austria a refuzat Rusiei să împartă Principatele cu dînsa cînd, în 1828, Țara Românească i-a fost oferită pină la Buzău.” Și aiurea: „Austria, luminată asupra pericolelor vecinătății Rusiei, a refuzat să coopereze la o împărțire a Principatelor, în 1828, cu împăratul Nicolae, care-i oferea Țara Românească pînă la Buzău, pe o vreme cînd Franța era cu totul favorabilă Rusiei și cînd Anglia arăta o indiferență foarte mare cu privire la Turcia”[164]. Românii au rămas deci pe sama lui Joltuhin, care-i ura, și francezul află aceste cuvinte nobile pentru ca să arăte calea pe care se pot cîștiga popoarele: „Nu poți face bine unui popor decît iubindu-l sau avînd reputația că-l iubești”[165].

Viitorul românesc nu poate sta, după dînsul, decît în Unirea Principatelor. El știe că nu e o idee nouă. În Regulamentul Organic chiar e cuprinsă, și prin identitatea așezămintelor și prin „coburgesie”, prin recunoașterea cetățeniei dintr-un principat în celait. Dar „ideea Unirii n-avu dezvoltări mai mari pînă la 1847, cînd ambiția unui domn, de o parte (Mihai Sturza), și aspirațiile nerăbdătoare ale tineretului, de alta, făcură să intre în lume ipoteza de mare ducat daco-român. Ideea primă a Unirii Principatelor aparține deci pasiunilor ambițioase ori patriotice, care precedară și urmară mișcarea de la 1848. Această idee era atunci eminamente revoluționară și, ca toate ideile revoluționare, amestecînd ce e himeric cu ce e posibil, ce e cutezător cu ce e generos, nu se oprea la hotarele pe care tratate nenorocite, fără îndoială, și smulse prin nedreptate, sau fraudă, dar consfințite de vreme, le-au dat Principatelor. Ea trecea cu îndrăzneală Carpații și Prutul, despoind doua mari imperii de unele din provinciile lor. Totuși ideea revoluționară nu era cu totul greșită. Punctul său de plecare era adevărat în sine, nobil, uman, pentru că era vorba de a se uni supt un singur sceptru șapte sau opt milioane de oameni cari vorbesc aceeași limbă și profesează mai toți aceeași religie[166]”. El însuși, Poujade, a fost propunătorul încă din 1849 al acestei îndepliniri naționale: „Principatele Țerii Românești și Moldovei aspiră de mult a deveni o nație unită. Încă de la 1849, autorul acestei lucrări, lovit de această tendință, li dădea numele de Belgia a Dunării, și de la 1853 încă el propunea ca una din cele mai bune soluții parțiale ale chestiei Orientului să le constituie ca stat neutru și independent supt sceptrul unui prinț străin”[167]. Și aiurea: „Un viitor apropiat va da fără îndoială satisfacția dorinților românilor și dreptate acelora cari. Încă de la 1853 și în momentul cînd rușii treceau Prutul, declarau că Unirea Principatelor era unul din mijloacele cele mai puternice pentru a asigura pacea viitoare a Europei. Nu pregetăm a spune că încă din acea vreme am propus Unirea principatelor Munteniei și Moldovei supt un prinț străin ca soluția care putea să garanteze mai bine echilibrul european”[168]. E adevărat că, mai de curînd, „un om de stat francez care a jucat un rol foarte însemnat (considérable) supt monarhia din iulie și care a făcut mari sforțări ca să consolideze stabilirea lui Mehmed-Ali în Egipt, a venit în ajutor Puterilor care combat Unirea Principatelor Munteniei și Moldovei într-un singur stat și care declară că vreau să se opuie din toată puterea lor în interesul Imperiului otoman”. Într-un „document publicat de ziarele belgiene și care a atras atenția oamenilor politici”, același spune că aceasta ar aduce împărțirea Turciei și ar pregăti alianța contra Franciei: cel mult li s-ar putea da funcționari turci cu idei europene. Dar Poujade constată că în acel an 1853 toți ai noștri voiau statul unit, neutru, supt protecția Europei. Și turcii, chiar, nu erau toți protivnici acestei idei. Căci un om de stat spunea scriitorului încă de la 1850: „Sublima Poartă ar trebui să pîndească și să prindă (saisir) cu dibăcie prilejul de a face să se garanteze autonomia Principatelor supt suzeranitatea ei de către toate Puterile Europei”. Capabile a strînge o armată de 60 000 de oameni, țerile noastre ar fi putut scoate la 1853–20–30 000 la paza Prutului[169].

Cum se vede, și aici baza e ideea unității etnice și culturale, care trebuie să aducă unitatea politică a poporului românesc. Și aici silințile în această direcție ale noii generații sînt îndeosebi prețuite, înfățișîndu-i-se în scrisul ei o bună istorie contemporană a românilor. Pe lîngă compilația istorică făcută inteligent se dau și statistici utile[170].

Dintre scriitorii mai vechi, Vaillant dă bune traduceri din românește, culegînd și bucăți rare, ale lui Cuciureanu sau Faca, în Poésies de la langue d’or (Paris; 1851; cu o dedicație amintirii lui Ronsard). Apoi el tratează despre turci și ruși într-o broșură din 1854 (Turkie et Russie, en réponse à la lettre d’un anonyme) și, în sfîrșit, el trece de la dedicația către sultan a acestui opuscul la elogiul prinților Ghiculești într-un mic studiu pe care-l publică Archives générales în 1856 (Les princes Ghika, hospodars de la Moldo-Valachie).

Să nu uităm pe „profesorul de literatură franceză din București”, Alfred Poissonnier, care se ocupă însă exclusiv, la 1855, de liberarea țiganilor de la noi (Les esclaves tsiganes dans les Principautés Danubiennes).

Ideea regatului român, sprijinit pe o armată de 10 000 de oameni pentru moment, capabili de a se ridica și la 60 000 – și, anume, ostași buni, căci pandurii întrebuințați de ruși în ultimul război s-au dovedit mai de ispravă decît „o puternică divizie rusească” – o prezintă la 1838 și un anonim „M. de M.O., agent diplomatic”, în broșura lui, apărută la Paris, Poids de la Moldo-Valachie dans la question d’Orient, coup-d’oeil sur la dernière occupation militaire russe de ces provinces.

Ulysse de Marsillac, multă vreme profesor universitar și al școlii militare la București și autorul unei Crestomații franceze, dădea la lumină în 1869, cu o dedicație către Principesa Elisabeta, „notele lui de călătorie” (din 1853; la 1851 a cunoscut întîi, la Paris, români, care-i cîntau arii de ale noastre), de la Pesta la București[171], la care va adăugi la 1877 un Guide du voyageur à Bucarest, pe care-l vom analiza în acelaș timp.

Scriitorul are o adevărată iubire pentru acest „pămînt binecuvîntat” unde și-a găsit o a doua patrie încă de șaisprezece ani și pe care ar îi vrut să-l prezinte într-o vastă operă de caracter „enciclopedic”, ori, cum spune aiurea, într-o colecție de povești și cîntece, ca ale lui Clemens Brentano pentru germani, în care „ar pune sufletul nației”. Neavînd răgaz pentru atîta, el va prezintă numai, într-o formă ușoară, cît trebuie pentru a atrage atenția asupra „vieții intime”, a înfățișării „șesurilor, văilor, munților”, asupra mănăstirilor necunoscute.

Pentru aceasta el pornește de la o largă concepție a României. Ea e „toată țara locuită de neamul românesc”: pînă și îndepărtata Macedonie e Țara Românească deplină. El e sigur chiar că „viitorul va rezolvi chestia arzătoare care e unificarea tuturor acestor provincii, supuse azi la stăpîniri deosebite”. Dar adauge – și e un om cuminte –: „tot ceea ce adevărații prieteni ai românilor pot să li dea ca sfat e să se facă vrednici prin moravurile și așezămintele lor de rolul la care sînt chemați. În starea în care se află azi lumea, imperiul va aparținea celor mai buni: «C’est aux meilleurs qu’appartiendra l’empire»”.

Foarte frumoasă caracterizare generală a osaturii de munți, a liniilor șerpuitoare de ape. Un amfiteatru făcut parcă anume pentru ca „poporului căruia i s-a refuzat orice putere de invazie, să i se dea în schimb toată puterea de rezistență”.1 Și în această aptitudine defensivă Marsillac vede înainte de toate muntele, pe care-l glorifică, pentru rolul lui istoric.

„Natura a făcut din România o țară superbă (magnifique). Oamenii au stricat-o mult.” Și el descrie Dunărea „largă, adîncă, măreață”, „vastele șesuri goale, monotone, fără altă poezie decît aceea a singurătății și întinderii lor”, „pustiul” în care se înfig puțurile cu cumpănă și pe care se ridică hanurile cu lăviți acoperite de rogojini și scoarțe, cu palanul pe care se usucă ramurile culese primăvara: la sunetul diblelor lăutărești țeranii beau, iar călătorului i se întind „ouă proaspete și pui slabi”, fără pîne, dar cu cafea și tabac cît de mult. Apoi ținutul de dealuri și munți. „Păduri seculare acopăr povîrnișurile, șivoaie se strecoară ca fire de argint pe mușchiul stîncilor, mănăstiri își ridică metalicele cupole între desișurile de verdeață” și cîntecul păstorului încunjură cu vraja lui.

Se înșiră toate aspectele drumului pe Dunăre cu cifre de întindere și adîncime, citînd și cutare articol al lui Jules Michel în Journal de Constantinople, pornind, înainte de navigația cu aburi a lui Szechényi, de la încercările din 1827 ale englezilor Andrews și Pritchard și amintind concurența încercată contra austriecilor de compania franceză care a creat linia Belgrad-Delta; nu lipsesc note asupra barei care azi stă în calea avîntului nostru economic: cartea lui Engelhardt, fost membru al Comisiunii dunărene, ajută știința profesorului de literatură franceză. Își amintește de hanul de la Orșova, de țigancele mai interesante decît conaționalele lor, zise caraques în a lui Franță de sud, de pachetul de cîrpe ambulant care sînt turcoaicele. Din cauza primejdiei de la Porțile de Fier a trecut în zdruncinătoare căruțe pasagiul de la Orșova la Severin, Ada-Calè e descrisă după „un călător român”, al cărui nume l-am fi dorit, căci notele sînt bine prezintate. Călătorul de odinioară, din toamna anului 1852, a fost primit la Severin de prefectul ce era atunci Nicolae Niculescu; profesorul laudă orașul nou și „drăguțele provinciale” care-și iau înghețata lîngă turnul din evul mediu, al cărui rost nu-l descopere istoricul improvizat; odată era aici numai chioșcul lui Niculescu însuși, fintîna de formă veche, țigăncușele care „exercitau asupra lui o fascinație stranie” – și el încearcă a-i analiza motivele. Alături erudiția arheologului Froehner asupra podului lui Traian.

În calea spre Giurgiu, fără locuinți, viitorul istoric al armatei românești va creiona pe grănicerul în cuibul lui cu cerdac, ieșind ziua pentru a saluta steagul vasului austriac și îngînînd urîtul nopții cu poveștile bătrîne ale rasei lui. Își amintește și de Ischender-beiu Ilinski, viteazul bețiv care a bătut pe ruși în 1853. Și alte amintiri ale Războiului Crimeii. Pentru antichitățile din Romanați îi servește Anuariul francez al Munteniei publicat în 1842 de colonelul aghiotant Morel de Blaremberg (interesantă observația că la Celeiu s-au găsit toate monedele imperiale de la Traian la Heracliu[172]). La Corabia, redeschizîndu-se portul, s-a cerut lui Cuza Vodă să i se dea numele lui; el însă a preferat pe al „bătrînului” Mircea. Se face un larg loc icoanei malului drept, cu minaretele care samănă cu luminări albe acoperite cu un „éteignoir”. Ni se dă și numele acelui prieten al lui Marsillac, fost secretar al pașei din Vidin, care a scris romanul Rosalie, „carte frumoasă, căreia nu li-au lipsit sufragii eminente”[173]. Ange Pechméja. La Nicopol se înseamnă turnul bisericii catolice, unde stă un episcop de care atîrnă credincioșii latini din fostul principat muntean. În cale, se dă un loc larg descrierii rîurilor, intercalîndu-se la Jiu și cîntecul Jiianului. La Zimnicea se trezește amintirea unei dimineți de toamnă cețoase în depărtatul an al venirii prin aceste locuri, precum la Giurgiu sentimentul de izolare pe care l-a simțit părăsind odată cu vaporul austriac și civilizația apuseană: nici trăsuri, nici hamali, izolarea într-un pustiu sălbatec și, noaptea, absolut întunecos. Dar orașul, nou, e destul de plăcut, cu acea regularitate de clădire pe care i-au impus-o rușii.

Pentru drumul la București se descriu brașovencele cu doisprezece pînă la cinsprezece căluți și căruțele cu surugiul pitoresc pe care nu știu cine – spune Marsillac – se gândise a-l îmbrăca franțuzește. Pe alături, căruțe de lux cu plăci de aramă și coviltir de piele și „berlina” cu opt cai a celor bogați, cari-și au și magnificul arnăut. În noua carte a aceluiași apare și birja. La Daia bordeie cu coperișul de stuh, fără împrejmuire, „sat în zdrențe”, în care copiii se îmbracă doar cu o rază de soare. Călugărenii glorioși cu cele cinci mlăștini pline de broaște (și aici un fragment din vechea povestire franceză a lui Kogălniceanu). „Nici o piatră, nici o bucată de bronz, nici o inscripție”, deși era vorba să se ridice un monument. Se dă însă pisania crucii lui Șerban Vodă, a cării traducere, după nesigura versiune franceză, ar fi aceasta: „Această sfîntă și de viață făcătoare cruce ridicatu-s-au de prea-înălțatul și slăvitul domn Șerban Cantacuzino Voevod… al acestui frumos și minunat pod care însuși el și fiul său iubit Gheorghe Voevod… la rădicarea sa pe apa Neajlovului… și cu boierii săi…, pentru ca și măriei sale să-i fie în veci bună amintire și recunoștință, lui și doamnei Maria, soția sa, și dumnealor fiilor săi; s-a făcut acest pod și această cruce domnească s-a rădicat în al patrulea an al domniei sale, anul de la Facerea Lumii 7191 (1683), luna lui octomvre 14 zile”, adăugindu-se numele ispravnicilor Radu Năsturel și Badea Bălăceanu. I se pare, străbătînd astfel un drum ca acesta, că de la Paris la București sînt trei veacuri.

Studiul lui Berindei în Revista Română, îl ajută să dea una din acele priviri istorice cu care prea adesea își umple paginile; se citează și broșura despre mănăstiri a lui Ioan Brezoianu. La Mihai Vodă, amintirea balului dat generalului Sébastiani și a reședinței lui Grigore Dimitrie Ghica, fiind apoi vechiul palat, spital militar, școala lui Davila, școala militară, ateliere și magazine ale armatei, cazărmi: „Cine știe care-i va fi destinația viitoare?” Nu putea bănui Arhivele statului. Jos se întinde o baltă înverzită: deasupra părăsire și o atmosferă de muced; de pe fereștile mărunte însă cea mai splendidă vedere asupra orașului: noaptea, supt luna plină, romanticului autor îi vine să plîngă.

Dintre biserici el pomenește cea dispărută, a doamnei Bălașa, la intrarea podului Galiței, distrusă de cutremur în 1838, pentru a fi refăcută de Safta Brâncoveanu, născută Balș; cu înfățișarea ei de cetate gata de luptă, Radu Vodă, tot așa de energic defensivă, dar avînd supt poarta de intrare o zugrăveală cu copaci care desplace francezului. Atinge Sf. Ecaterina, care pe atunci se pare că nu-și schimbase aspectul, Slobozia, pe Podul Beilicului, cu crucea de biruință a lui Leon Vodă, mitropolia, reparată la 1834, cu chipurile ctitorului Constantin Basarab și Radu Leon, cu clopotnița purtînd stema arhiepiscopală, cu larga priveliște pe care o mijlocește[174], Sf. Gheorghe, a cărui mănăstire a ars în 1847 (semnalează „frescele” lui Lecca), Curtea Veche, unde s-a încoronat Vodă Bibascu, Crețulescu, cu chipuri ctitoricești, zugrăvită din nou de Tătărăscu, Sărindarul, aleasă pentru nunți și îngropări (cimitirul a dispărut de puțin), Sf. Nicolae din Lipscani, refăcută după cutremur în 1804 și din nou transformată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apoi biserica Doamnei cu „murdarul culoar” păstrat pînă azi. Biserica cu sfinți, Colțea, Oltenii cu amintirile de la 1821, reconstruită de Grigore Vodă Ghica, Dintr-o zi, arsă în 1825 și refăcută de un stolnic Stancu în 1828, Sf. Spiridon Nou, din 1858, cu picturi tot de Tătărăscu, păstrînd tuiurile Ghiculeștilor, Sf. Spiridon Vechiu, tot așa de închisă, Sf. Apostoli, cu case proaste în jur. E și Stavropoleos, remarcată pentru sculpturi, Sf. Ioan, Zlătarii, refăcută, și cu zugrăveală de Tătărăscu – biserică a Bobotezei –, cele două Biserici Albe, Sf. Elefterie, unde se fac rugăciuni „pentru pacea familiilor”. Nu se uită Batiștea, din 1666, arsă la 1690, refăcută la 1812, din nou mistuită de foc la 1847, dreasă la 1850, cu predica în românește, biserica luterană, care ar fi din 1550, cu acte și privilegii din 1726 și 1751. cea calvină pentru ai lui Tököly, supt Brâncoveanu, reluată în 1821, bisericuța bulgărească din str. Vergului, biserica armenilor, de la 1781 (peste una de lemn refăcută, trei tablouri de Lecca). Pe larg se vorbește de Cotroceni, cu zidurile de încunjur fără ferești, cu curtea părăsită, cu palatul domnesc, cu parcul plantat de curînd. Sfintul Anton, în curtea pușcăriei, arde în 1835. În împrejurimi, Cernica, Pasărea, Ciorogîrla.

Din clădirile profane, descriitorul nu prețuiește palatul, ca fiind fără stil[175]. Aici a fost casa Golfescului, care, mehmendar al mitropolitului Antim, depus, l-ar fi înecat, acoperind pentru totdeauna de blăstăm tot neamul lui, apoi clădirea din 1815 a lui Dinicu Golescu, care declară mîndru că „zidește pentru viitor”, instalînd primul biliard în sala cea mare, făcînd să cînte în salon banda lui de lăutari pe cari i-ar fi împrumutat la 1821 Alexandru Ipsilanti pentru eteriștii lui, și pregătindu-și un atelier de tîmplărie. De la dînsul clădirea trece la baronul Sakellario, la stat, Ghiselev instalînd aici vornicia și guvernul muntean făcîndu-și corpul de gardă. Cu Alexandru Ghica devine palat și postelnicie, pe cînd Bibescu se duce în casa brâncovenească pe care noi am distrus-o după ce fusese institutul bacteriologic, la palatul vechi fiind numai ceremoniile. Guvernul revoluționar din 1848 se instalează aici și după el căimăcămia, pentru ca apoi Vodă Știrbei să stea în casa lui proprie, dincoace fiind „batalionul model” al lui Macedonschi și Culoglu. Devenit caimacam, fostul domn Alexandru Ghica revine la casa cea veche, care e după dînsul casa secretariatului. Restituirea rostului de odinioară se datorește lui Cuza Vodă, care suprimă însă recepțiile săptămînale. Înfățișarea supt Carol I-iu, care introduce sculpturile în lemn ale lui Stohr, e prezintată amănunțit[176].

Turnul Colței există încă, aproape ruinat. Dar s-a dărîmat casa veche a agiei de pe turnul căreia, foișorul de foc, pompierii strigau la fiecare sfert de ceas: Ce veste?, răspunzînd: Bună pace! Apoi foișorul de la Cavafi, lîngă biserica Sfîntului Gheoruue, răsturnat de furtună, în 1823, cel ridicat de Grigore Ghica lîngă Sf. Constantin. Dintre vechile case boierești se menționează a Dudescului, din care rămăseseră „frînturi de ziduri, foarte groase și foarte înalte, din enorme cărămizi: feregi mărunte, ca horbotele de Malines, amestecă grația lor vie acestei forțe moarte; ele se joacă la vînt, între deschizăturile ruinei”[177]. La Colintina, cu balurile de odată ale Ghiculeștilor, domnește ruina. În casa lui Ion Bălăceanu, cu grădină mare, se așază arhivele. Se laudă clădirea, în preț de 1 200 000 de franci, ridicată pentru Universitate de Alexandru Orăscu, de la 1856 – la punerea pietrei fundamentale asistă comisia internațională – pînă la 26 decembre 1869, pe locul mănăstirii Sf. Sava, clădită de pîrcălabul Andronachi și închinată la Sf. Sava din Ierusalim, apoi refăcută de Brîncoveanu cu ajutorul lumînărarului Sterie, care pune, la 20 iunie 1709, piatra școlii.

Profesorul francez cunoaște perfect Bucureștii în toate colțurile. El va vorbi deci de mahalaua boierească a Batiștei, cu casele fără gust, întrebuințînd pretențios materiale inferioare, de Lipscani, cu „Societatea Financiară Română”, cu băncile Poumay (1853), Ghermani, Halfon, de „livezile gospod” de care-și mai amintea poporul că se întind pînă la biserica Curtea Veche, de Cișmeaua Roșie, de Cișmegiu, unde burghezia-și da întîlnire, de fîntîna de la Filaret, de cișmeaua Mavrogheni, de șoseaua în care se întîlnesc cele mai luxoase echipagii cu carăle încete ale țeranilor, de Herăstrău cu petrecerile ascunse, de Zamfir. Prin bălți și gropi, în iarna teribilă, coconițele sînt duse la bal pe scînduri întinse de rîndași, la lumina felinarelor, cărate în brațe, cu scutirea atentă a rochiilor. Iar, în împrejurimi, va descrie, în colori foarte variate și vii, Băneasa, fosta moșie a jupănesei Banului Dumitrachi Ghica, turnul ei cu moară, îngrămădirea de lume care vine primăvara să audă cîntîndu-i cucul. Iată boieri de modă veche, al căror costum, pe care l-a văzut francezul și la un oarecare Ștefănescu, îl descrie amănunțit, tineri cu jambiere, tunică strînsă și brandenburguri de aur, pînă la cortul alb cu ciucuri de mătasă roșie și sofale al lui vodă, pînă la scaunele cu grifoni auriți ale doamnelor, pînă la soitarii cari fac glume de bufoni, la vînzătorii de pastile înviorătoare, cu note arhaice asupra muzicei turcești a domniei și întrecerii tineretului boieresc la gerid, pe cînd alături se întinde hora. La Măgurele, proprietatea familiei Oteteleșanu, e admisă și lume străină, în frumosul parc. La Mogoșoaia, a lui Nicolae Bibescu, se dau uneori petreceri în grădină.

Cum era firesc, fiind dat planul lucrării, se înșiră oțelele: Hugues, Grand Hôtel, Concordia, Boulevard, de France, Lazăr, Oteteleșanu, Pesta, Hôtel d’Orient, Budișteanu, Caracas, Fieschi, Patria, Londra, Moldo-Român, Gabroveni, Avram, Simion Neubauer, Rusia, Hôtel Gerin și vechiul han Manuc. Ca restaurante, Guichard, Rașca (Hrěka), ca grădini: Stavri, Union, Crețu, Giuvara, Văraru, Viișoara, Anton, Șăpcaru, Alexe etc.[178] Apoi cofetăriile: Capșa, elevi ai lui Boissier, Fialcovschi, Giovanni, cafenelele: Briol, Labes. O încercare de café-chantant, fără succes, la Grădina cu cai. Cluburi: Român, Tinerimea, Francez, al Uniunii liberale. Pentru a vorbi apoi de simplele hanuri și de restaurantele în plin aer cu mititei gata pregătiți, pe cînd la han puii de găină trebuie uneori vînați în curte de cînii proprietarului.

Ziaristul, scriitorul se interesează de tot ce privește viața intelectuală. Astfel instituțiile științifice sînt prezintate cu amănunte. Aflăm de acolo multe lucruri nouă. La teatru se relevă darurile aristocrației celei vechi: 2 000 de galbeni prin testament al lui Constantin Manu, 1 000 de piaștri ai lui Constantin Răsti pentru tipărirea pieselor, 18 000 alții ai lui Ioan Cîmpineanu. De la „vasta șură” de pe la 1850 în Strada Nouă, cu o curte murdară și lojile cu lumini de său, cu două sobe fumegînde și scena fără mașini, la noua zidire din iarna lui 1852, „una din cele mai plăcute din Europa după sălile monumentale”. Se dau reprezintații și concerte și la Bossel], la Slătineanu, mai cercetată pentru baluri mascate, la Ateneu. La muzeul de pictură se semnalează tablouri care nu mai există: de la Eforia școlilor s-au adus portretele lui Lambru Photiade, lui Neofit Duca, lui Ienăchiță și Iancu Văcărescu, lui Poteca, ale mitropoliților Dionisie Lupu și Nifon, ale domnilor Alexandru Moruzi și Grigore, Dimitrie Ghica. Se caracterizează opera lui Lecca, lui Aman, lui Stăncescu, lui Grigorescu. – cu multă pricepere –, a desemnatorilor Szatmari și Trenk[179]. Se laudă măsura din 1864 a ministrului Nicolae Crețulescu, creînd biblioteci școlare și comunale, care nici azi nu există. Se atrage atenția asupra gîndului lui Davila, care și-a clădit o casă ca în Pădurea Neagră, de a face împrejur o grădină botanică – și cu animale –, în care s-ar cultiva pentru spițerii plante medicinale. Se relevă pretutindeni inițiativa franceză, ca a lui Godillot și Berthou în clădiri de utilitate publică ori propunerea lui de a se face grădina Ateneului.

Acest străin are însă și o adîncă înțelegere a vieții populare. O prezintă în serbătorile ei: vicleimul – cel domnesc de pe vremuri, cu gardă de arnăuți–, păpușile, steaua, colinda, de Anul nou, Sorcova, Vasilca, Boboteaza, Paștile. Descrie grădinile cu dulap și petrecerile pe iarbă verde. Cunoaște instrumentele lăutarilor, pe cari i-ar vrea în vechiul costum: cobza, naiul, „canonul”, cimpoiul, fluierul, daraua, buciumul, drîmba. După Alecsandri prezintă genurile cîntecului popular. Note originale se întîlnesc la înșirarea danțurilor: hora, brîul, chindia, „birul” (cetește: brîul), „greul”, bătuta, „piperul” și rața, al cării cîntec se dă astfel: Rața ici, rața colea, Rața trece papura Și rățoiul Și rățoiul Usturoiul.

Rața iese din tufani Cu bobocii dolofani, Cu bobocii, Cu bobocii, Dolofani.

Rața iese din pădure, Cu bobocii plini de mure, Cu bobocii, Cu bobocii, Plini de mure[180].

Note[modifică]

  1. Les vices du paysan de Valachie et de Moldavie sont le résultat de l’incessante situation sous laquelle il a fléchi: ses qualités sont inhérentes à sa nature, et nul doute qu’un jour, avec les richesses de leur terroir, avec la sève qui subsiste encore au sein de leur population, avec de meilleures institutions ces deux pays ne se relèvent de leur déplorable abaissement; p. 131.
  2. A tous les cœurs généreux la douceur des mœurs, le penchant vers le progrès de la civilisation raisonnable, l’amour ardent de la patrie, de vos paisibles, laborieux et obéissants sujets (p. 3).
  3. Des millions de braves et laborieux paysans, dont la douceur des mœurs, la simplicité honnête des anciens temps, la langue, les usages, l’amour naturel de la patrie rendent dignes de s’appartenir et de ne pas tomber sous les coups de sabre des Cosaques; p. 5. Prefața e datată: Michelsberg, 27 iulie 1853.
  4. P. 41.
  5. Se dă și un raport statistic al domnului.
  6. Urmează o statistică exactă. La Sf. Spiridon erau: un medic șef, un hirurg, doi ajutori, un farmacist. În mahalale sînt șase medici ai săracilor, plătiți 5 548 de lei, cu farmacie gratuită. Sînt și moașe de cartier (leafă 3 000 de lei).
  7. Consulul francez de Botmillian îi dă notițe despre instituțiile filantropice; p. 54 și urm.
  8. P. 48 și urm.
  9. P. 59.
  10. Aiurea se dau cifrele: 200 externe, 50 interne. În program și desemn, flori, peisagiu, lucru de mînă, franceză în clasele de sus. Sînt cinci ani de studii. Aici se înseamnă șase profesori, două profesoare și două ajutoare (p. 76–7).
  11. P. 73–4 – Venitul școlilor e cel a trei moșii, plus 200 000 de lei din taxa de 10% pe lefi.
  12. Profesorii au 4 000 de lei, suplinitorii 1 000.
  13. Plusieurs églises richement ornées et ayant de fort intéressantes peintures anciennes
  14. P. 57.
  15. P. 85-8.
  16. J’aurais à parler de la magnificence des palais, des églises, du parc, des promenades de cette ville si intéressante et si remplie de nobles souvenirs historiques (p. 120).
  17. Généralement aussi bien que ceux analogues d’un grand nombre de villes de l’Allemagne et certainement beaucoup mieux que la plupart des hôpitaux de la Hongrie et de la riche ville de Hambourg (p. 98). Pentru Spitalul Brâncovenesc, cu 150 de paturi, un conspect, p. 109 și urm.
  18. Sînt 25 de profesori. La școlile „semblables à celle-ci” peste 2 500 de școlari.
  19. P. 108-9.
  20. P. 98. Cf. Iorga, Viața și domnia lui Știrbei-Vodă, ed. Vălenii de Munte.
  21. Cette troupe est aussi belle que celle des plus grands États (p. 93).
  22. P. 98.
  23. Quoique composée de très jeunes soldats, digne de rivaliser avec celles de la Prusse et de l’Autriche (p. 98). Cf. p. 101; „remarquablement beau sous le raport de la tenue, de l’agilité des soldats et de la précision des exercices”. I se pare că „les sous officiers et soldats mêmes expriment par des cris nationaux leur contentement de défiler devant un Français” (p. 102).
  24. Închisorile produc 20 000 de lei pe an. Statul dă 150 000, iar funcționarilor, pe lună, 9 325.
  25. II, p. 318, 321 și urm., 337, 357 și urm., 370 și urm., 377, 380 și urm., 387 și urm, 393 și urm., 400 și urm., 424, 429, 448, 451, 455.
  26. P. 317. Descrierea locurilor dobrogene începe de la p. 301.
  27. P. 323.
  28. Au premier pas fait dans les plaines valaques vous vous sentez en pays latin. Le paysan parle latin, latin… de cuisine, si vous voulez, mais enfin c’est du latin. Le Moldave et le Valaque sont Roumains, c’est-à dire fils de la grande famille latine… Singulier pays que celui-là dont les habitants, à six cents lieues de la France, parlent une langue qui rappelle à notre oreille le doux patois du Languedoc et qui s’intitulent eux-mêmes romains ou roumains et qui nomment leur pays: une terre roumaine, Tsara Roumaneaska. Suite inévitable de cette parenté d’origine et de langue, la France est ici aimée comme une sœur (p. 325).
  29. P. 327-33.
  30. La Damasc a cunoscut pe desemnatorul și descriitorul peisagiilor noastre, Doussault, așezat acolo din 1844 și pregătind un album despre cruciate (p. 10–11).
  31. P. 6.
  32. P. 13.
  33. P. 10.
  34. Am reprodus chipul d-nei Poujade în memoriul la Academie despre Iordachi Olimpiotul.
  35. P. 26-7.
  36. Leur chapelle grecque, l’un des plus curieux spécimens d’architecture que j’aie remarqués sur ma route (p. 33).
  37. P. 36-7.
  38. Se pomenesc și polemicele prin foile din Paris pentru domnul indigen (Gănescu, în La Presse) ori pentru cel străin. Se citează și corespondența din le Constitutionel de la 3 iulie 1855.
  39. P. 15-7.
  40. P. 60-1.
  41. P. 99 și urm. Cf. ibid., p. 413 și urm., note despre călătoria lui în Bulgaria cu satele de 25 000 de oameni în Balcani, cu centrul odată albanez, apoi grecizat de la Arnăut-Chioiu (700 de locuitori), „diminué par des immigrations nombreuses en Moldo-Valachie, où les Grecs réussissent généralement comme agriculteurs et fermiers des boyards”. V. notița premergătoare: M. G. Lejean, membre de la Commission Centrale, vient d’accomplir la mission dont il avait été chargé par M. le ministre de l’Instruction Publique dans les Provinces Danubiennes. Il en rapporte de nombreux documents sur la géographie historique et l’ethnologie du bassin du Danube Inférieur. Il a de plus réuni les elements d’une grande carte de la Moldavie au 1 200 000, qu’il se propose de faire graver prochainement”.
  42. Je reviendrai à Bucarest, où je me reposerai un mois, pour repasser ensuite le Danube; p. 103.
  43. Des choses précieuses sur l’histoire et les antiquités.
  44. Je fais le plus de recherches que je puis sur les anciennes communes moldo-valaques au moyen-âge; celle de Kimpu-Lungu (Champo-Longo) m’a fourni bien des choses, notamment des cartes qui ont les plus grands rapports avec celles de nos vieilles communes françaises.
  45. Une plaine singulièrement constituée.
  46. Au grand désespoir des ingénieurs valaques, qui se mettent rarement en frais de travaux de ce genre.
  47. La Moldavie est un pays d’une fertilité remarquable et l’agriculture y est admirablement développée, tandis qu’elle est misérable en Valachie. Cela tient à ce que les boyards moldaves vivent sur leurs terres et tiennent en honneur d’en diriger eux-mêmes l’exploitation, tandis que ceux de Valachie semblent dédaigner l’agriculture et dépensent leurs revenus à Bucarest, laissant l’administration de leurs terres à des fermiers grecs et à des vatafs; p. 110.
  48. L’ancienne Kilia d’Étienne-le-Grand était bâtie dans l’île Leti, là où l’on voit encore des ruines si curieuses, et jusqu’à ce siècle le préfet moldave ou ispravnik d’Ismail étant resté en possession du curage de la Soulina.
  49. Și în Petermanns Ergänzungshefte, 1861, franțuzește și nemțește.
  50. Laborieux, actifs et plus pratiques que les Serbes.
  51. Rome paraît leur avoir peu infusé son sang.
  52. P. 9–14.
  53. Rosalie, nouvelle par Ange Pechméja (exulibus exul). Paris 1870.
  54. P. 159.
  55. P. 221.
  56. P. 189. Restées latines par les traditions, le langage, la religion (p. 14, din ediția a 2-a, singura pe care o vom cita).
  57. Il existe dans l’ouvrage de notre honorable correspondant une lacune importante et, après l’avoir lu, nous regrettons vivement qu’il n’eût pas insisté plus, qu’il n’ait pas cru devoir invoquer les sentiments de fraternité qui unissent naturellement deux nations, sœurs par la race, les mœurs et la langue (p. 19).
  58. Un peuple brave et malheureux… La sympathie que son histoire, ses traditions et ses tendances doivent inspirer aux nations de l’Occident (p. 20).
  59. Pendant l’occupation russe et à la veille des batailles. Il les a revues après la pacification et pendant les préoccupations d’une réorganisation capitale pour la contrée (P 28).
  60. L’auteur de ces lignes a exhumé entre Tourno-Séverin et Tchernetz, non loin du pont de Trajan, une tête de César Auguste, ceinte du laurier impérial, d’un bon style (p. 31).
  61. P. 354.
  62. J’étais à Bucharest le jour où les milliciens valaques étrennaient cette coiffure,
  63. Manières polies, bienveillantes et simples… Un vieillard pâle de visage, grand et svelte de corps, calme d’attitude et de maintien, à l’apparence douce et digne. Quoique les lunettes qu’il porte costamment enlèvent à sa physionomie ce je ne sais quoi de hautain, de hardi et de cassant qu’on appelle l’air martial, sa vue droite, son pas jeune, sa voix suffisamment pleine ne permettaient pas de lui donner au premier abord son âge véritable (p. 115). Cf. și p. 176.
  64. J’ai vu la plaine de Kollentina couverte de plus de 2 000 chars qui conduisaient du bois, du blé, du maïs au magasin d’approvisionnement dont le commissariat russe s’était emparé; p. 208.
  65. Les véhicules les plus incommodes, les plus brisants et les plus primitifs de l’Europe… Le satanique équipage (p. 182–4).
  66. P. 189, 256-7. Cf. p. 330-2.
  67. P. 258.
  68. P. 262.
  69. J’y vis en effet une douzaine de flacons pleins de rakiou d’eau-de-vie de grains, de
  70. P. 328-9.
  71. P. 376-7.
  72. puissance de résistance; p. 12. 1 V. Oprescu, l.c. Sympathie sein würde (p. 8). de, 160 engleze (p. 400). 2 P. 41 și urm. el principe por delante de ellos, han gritado: El asalto!… El asalto!…
  73. P. 123 și urm.
  74. 194.
  75. P. 206-7.
  76. P. 209-11.
  77. Le prince Stirbey a voulu mettre ce droit en pratique, et il fit frapper quelques pièces de billon qui furent parfaitement accueillies, mais on l’obligea à les retirer de la circulation; p. 222.
  78. P. 248 și urm. (și despre varietățile de stejar: „styrgar”, „kers”, „godarou”).
  79. P. 244.
  80. P. 266.
  81. La Principauté, entourée de nations riches en matières premières et dénuées de génie commercial, aurait promptement conquis le monopole d’immenses marchés, si elle devenait manufacturière; p. 160.
  82. A part les petits détaillants, dont les quatre cinquièmes vendent des liqueurs et des épices, on ne compte pas cent industriels dans toute la Valachie; et quels industriels, si on excepte les étrangers! (p. 161).
  83. P. 162–5. Combaterea taxelor pe cărți de joc etc., și a majorării drepturilor de vamă, p. 375 și urm.
  84. Les vœux que mon cœur, sympathique à ces peuples, forme pour le bonheur de ces contrées; p. 171. Cf. recomandația lui de la pagina 167: „Nulle réforme ne réussira si elle n’est en harmonie avec la tendance des esprits, le courant des idées et les règles de la prudence”.
  85. Ils surpassent par le luxe de leurs palais et l’élégance de leurs jardins les familles les plus vénérées… Le plus funeste de ces résultats est que les hommes engraissés par les vices de ce système soient considérés et que de leur arrivée à la fortune date leur élévation aux honneurs et aux emplois; p. 169.
  86. Inférieur aux bénéfices d’un bon banquier parisien; p. 173.
  87. Dont l’éducation se fait avec une merveilleuse rapidité; p. 175.
  88. Une autre Italie; p. 30.
  89. Ils semblaient comme submergés sous le flot mobile des envahisseurs; p. 31.
  90. Cf.: Les descendants des anciens colons italiens, mêlés aux barbares, marchèrent au pillage du monde civilisé.
  91. On constate, aisément en Valachie et en Moldavie la présence prédominante de l’élé
  92. Elles étaient aussi indépendantes et aussi libres que la France ou l’Angleterre, membres détachés comme elle de l’Empire roman, l’étaient à cette époque; p. 33.
  93. Le peuple roumain était investi de la plénitude de la souveraineté; p. 33.
  94. Ni des actes d’incorporation, ni des traités de soumission; p. 44.
  95. Sa position est absolument la même qu’était au moyen-âge et que fut jusqu’à la fin du dernier siècle le royaume de Naples à l’égard du Pape; p. 48.
  96. De toutes les nations européennes, celle qui avait le moins d’influence en Valachie était la nation suzeraine (p. 118).
  97. La création d’États indépendants interposés entre l’Empire ottoman affaibli par le travail de transformation qui s’opère en lui et ses voisins trop puissants aura peut-être l’avantage de rendre inutile à l’avenir l’aide de l’étranger (p. 392). Cf. p. 392–5: D’une bien autre conséquence seraient les intérêts et les droits des individualités nationales créées en temps opportun. Au lieu de s’affaiblir en vieillissant, elles grandiraient en force et en puissance à mesure que s’accumuleraient les années (p. 390).
  98. Quel peuple aurait fait en vingt-cinq ans plus et mieux que ce petit peuple entravé par les difficultés d’une situation politique inextricable et désolé par les guerres, les invasions, les troubles, les intrigues, les mutations des gouvernements? (p. 390).
  99. La principauté a adopté les lois, les principes, les tendances de l’Occident; elle peut réclamer dans une certaine mesure les bénéfices que les membres de la famille occidentale s’accordent entre eux (p. 107) – El dorește și o școală de drept (p. 380).
  100. Il n’appartient pas plus au Souverain de Constantinople de stipuler pour le prince de Bucarest qu’il n’était permis autrefois au Pape de Rome de traiter pour le roi de Naples, quand celui-ci était son vassal; p. 108.
  101. Avant le traité de Paris, la principauté avait toutes les apparences et toutes les charges de la souveraineté sans en avoir la réalité et les avantages; p. 110.
  102. La Russie tournera alors ses puissantes forces expansives vers d’autres pays. L’Asie la tentera peut-être. Elle portera vers cette région la sève civilisatrice que Pierre I-er lui a inoculée… Si cette supposition se réalisait prochainement, les hommes de mon âge assisteraient à un magnifique spectacle: ils verraient la France en Afrique, l’Angleterre dans l’Inde et l’Océanie, la Russie dans l’Asie Centrale, nos émigrants dans les Amériques porter en même temps le flambeau civilisateur et la terre s’illuminer de lueurs partout éclatantes et partout semblables; p. 397.
  103. P. 96 și urm.
  104. P. 103. Cf. albumul „Ilustrației” franceze în 1856.
  105. P. 322. Ingineri francezi la 1852, p. 187.
  106. Les fabricants de Viviers en ont fait des commandes importantes, et se sont très bientrouvés de leur emploi… En 1853 des fabricants de draps belges, qui avaient fait des achats importants, lavaient dans le Danube et expédiaient ensuite par le fleuve et les chemins de fer allemands (p. 265). – Se pomenește și o casă evreiască la Giurgiu (p. 269– 70). Pentru piei sînt cumpărători unguri la Craiova (p. 271)
  107. Un marchand de Paris a jugé cette soie impropre aux besoins de l’Occident à cause de sa faible ténacité. A peine mettait-il la soie plate pour tapisserie parmi les destinations qu’elle pouvait recevoir (p. 276).
  108. P. 284-5.
  109. Il récolte des vins blancs qui ne le cèdent point aux bons crus du Bordelais, et il distille des eaux-de-vie à 21 et 22 degrés, auxquelles il ne manque rien. Puisse-t-il réussir dans les expéditions qu’il a faites en Angleterre et en Belgique et doter le pays qu’il habite aujourd’hui d’une industrie perfectionnée et d’un nouvel article d’exportation (p. 288)!
  110. P. 393. – Cf. p. 292 – 3; „La France, qui n’importe presque rien par mer, envoie énormément par terre et atteindrait un rang distingué, si on faisait figurer à son nom les articles qui sortent de ses manufactures.” Prin Brăila în acest an se exporta marfă pentru Franța de 302 592 franci (p. 292).
  111. P. 343.
  112. Ce qui vient de Paris est aveuglément accepté: nous aurions le monopole de tout le marché danubien si nous voulions ou pouvions baisser nos prix (p. 300).
  113. La part de la France dans les importations valaques a une grande importance. On a calculé qu’elle avait fourni directement à la Valachie un quart de ses importations en 1849 (p. 296).
  114. scarpins vernis; p. 299–300.
  115. On vante les manières douces et engageantes, ainsi que l’honnêteté des commerçants d’origine roumaine (p. 302).
  116. P. 364 și urm.
  117. Din 239 engleze, adevărat engleze sînt 173 (p. 354).
  118. P. 203.
  119. Déjà un bateau à vapeur français dessert les rives valaques et turques de Soulina à Widdin (p. 342). Nombre de commerçants aspirent à pouvoir se servir des bateaux de la compagnie française dite des Messageries, qui va jusqu’à Varna (p. 248). – Triestini cumpăraseră „une immense quantité de grains” (p. 345). Era vorba de un canal la Carlovăț între Adriatică și Marea Neagră (p. 346).
  120. Les regards des Valaques se tournent quelquefois vers les Français, comme vers des frères de même origine: Nos usages sont si complètement adoptés par la classe riche que les soirées de Bucarest semblent données dans la Chaussée d’Antin. Notre langue est si usuelle, que les jeunes gens des Collèges traduisent dans cet idiome les auteurs grecs et latins adoptés pour les humanités. C’est en français qu’on converse dans les salons et qu’on joue les pièces au théâtre. Nos modes sont suivies à Bucarest comme à Paris, nos livres sont seuls admis dans les bibliothèques, les professeurs sont français, l’éducation d’un boyard et d’un Parisien sont semblables; p. 124.
  121. Adaug că exemplarul mieu are însemnarea, în litere latine: „Biblioteca lui Ștefan Golescu”.
  122. P. 30.
  123. P. 64.
  124. P. 75.
  125. P. 112.
  126. P. 113
  127. P. 165-6.
  128. P. 167.
  129. P. 170.
  130. Guerre d’Orient. Voyage à la suite des armées alliées en Turquie, en Valachie et en Crimée, Paris 1855, 2 vol.
  131. C’est peut-être un effet des affinités de caractère, de langue et de civilisation qui rapprochent de nous la population roumaine malgré la distance et lui font cordialement désirer l’arrivée de notre armée (II, p. 163).
  132. Despre rele tratamente În aceasta, p. 175 – Austriecii au avut să întîmpine și o „antipathie naturelle pour la race teutonique”. (p. 215).
  133. P. 196-8.
  134. P. 172.
  135. P. 173.
  136. P. 215.
  137. II, p. 437-43.
  138. P. 446-7.
  139. P. 449.
  140. P. 449-50.
  141. P. 483 și nota 1.
  142. P. 488-9.
  143. P. 540-1.
  144. P. 460-6.
  145. P. 537–40. – Sînt și cifre date de Ubicini (p. 549).
  146. II, p. 68 si urm.
  147. P. 306.
  148. P. 378 și urm., 392. – Scrisoarea către ruși că rămîne, p. 392 nota 1.
  149. P. 248-9.
  150. P. 528 și urm.
  151. P. 471 și urm.
  152. P. 450.
  153. Il peut être sûr qu’ils ne rapporteront pas, comme de l’Allemagne et de la France, d’idées immorales et subversives. Dites-lui enfin que je vois avec peine qu’il emploie des hommes de 1848, tous ces sans-culottes qui on troublé la tranquillité du pays; p. 367.
  154. Pas de comparaison avec la Valachie. Les Valaques, je les déteste; ce sont des communistes; mais les Moldaves je les aime, et c’est pour cela que je recommande à votre prince de mettre de côté tous ces jeunes écervelés. Je désire qu’il suive mes conseils, car autrement je me verrais forcé d’y mettre ordre moi-même, et, si mes troupes vont encore une fois occuper la Moldavie, les conséquences en seront des plus graves pour votre pays; p. 369.
  155. Cu acest prilej se vorbește de prezența în Dobrogea a cazacilor necrasovți și zaporojani. Acești din urmă, în număr de 20 000, veniseră la 1772. Ultimul ataman, Vladchi, îi vînduse rușilor în 1828. Duși la Marea Neagră, unii din ei, 6 000, revin supt turci, cîștigînd ca pescari de la Tulcea la Rusciuc. Cît despre necrasovți sau lipoveni, ei părăsiseră Rusia, din cauza prigonirilor religioase, la 1736, supt conducerea lui Ignatie Necrasov, mort în Crimeea. Ai lui locuiseră, în număr de 5 000 și la Brusa, cu un ataman. Ei stau lîngă Tulcea, în „Sirichioiu”, Jurilovca și Novoselo (p. 408–9).
  156. P. 406-7.
  157. P. 290 și urm., 296 și urm. – Sultanul, rechemîndu-l, îi dă ca răsplată o mie de pungi (p. 308).
  158. Les uns crurent qu’Omer-Pacha, entouré de flatteurs subalternes, qui s’étaient emparés de son esprit, plein d’illusions sur sa situation personnelle, avait rêvé, dans les Principautés réunies sous sa main, un pouvoir qui aurait eu l’assentiment des Puissances européennes, l’acclamation des Roumains, l’éclat d’une vice-royauté et la durée que Dieu réservait à son existence (p. 427).
  159. P. 422 și urm.
  160. P. 384.
  161. P. 307-8, 363.
  162. Qui craignait elle-même le réveil d’une nationalité qu’elle voulait contenir dans les lisières d’une longue enfance; p. 427.
  163. P. 428-33.
  164. L’Autriche refusa à cette Puissance (la Russie) de les (Les Principautés) partager avec elle, lorsqu’en 1828 la Valachie lui fut offerte jusqu’au Bouzéo, si elle voulait s’allier avec les Russes contre la Turquie… L’Autriche, éclairée sur les dangers du voisinage de la Russie, a refusé de coopérer à un partage des Principautés, en 1828, avec l’empereur Nicolas, qui lui offrait la Valachie jusqu’à Bouzéo, à une époque où la France était entièrement favorable à la Russie et où l’Angleterre montrait une indifférence bien grande à l’égard de la Turquie (p. 504, 519).
  165. L’on ne peut faire du bien à un peuple qu’en l’aimant ou en ayant la réputation de l’aimer (p. 528).
  166. L’idée de la réunion n’eut pas de plus grands développements jusqu’en 1847, où l’ambition d’un hospodar, d’une part, et les vives aspirations de la jeunesse, de l’autre, firent entrer dans le monde des hypothèses de Grand-Duché daco-romain. L’idée première de la réunion des Principautés appartient donc aux passions ambitieuses ou patriotiques qui précédèrent et suivirent le mouvement de 1848. Cette idée était alors éminemment révolutionnaire, et, comme toutes les idées révolutionnaires, mêlant le chimérique au possible, le téméraire au généreux, ne s’arrêtait point aux frontières que des traités, malheureux, sans doute, et arrachés par l’injustice ou la fraude, mais consacrés par le temps, ont données aux Principautés. Elles passaient audacieusement les Carpathes et le Pruth, dépouillant deux grand Empires de quelques unes de leurs provinces. Toutefois l’idée révolutionnaire n’était point entièrement fausse. Son point de départ était vrai en soi, noble, humain puisqu’il s’agissait de réunir sous un même sceptre sept ou huit millions d’hommes qui parlent la même langue et professent presque tous la même religion, p. 503.
  167. P. 351.
  168. P. 505.
  169. P, 500, 503, 505-6, 515-7.
  170. După documente oficiale se fixează exportul la patru milioane de hectolitri, valorînd treizeci de milioane de franci, afară de exportul vitelor: 15 milioane, al sării: 2 800 000, linii, pieilor, săului, etc.: 58 800 000 – Moldova fiind reprezintată cu o treime.
  171. De Pesth à Bucarest, Notes de voyage, București (1869). A scris, pe lingă Leçons de littérature, și Lettres à Théagène care nu se pot găsi. N-am putut găsi nici Études sur la Roumanie, București 1871. Se știe că el a publicat de la 1861 la 1866 La voix de la Roumanie, apoi Journal de Bucarest.
  172. P. 73.
  173. P. 78.
  174. Nu știu ce e „planul orașului București, făcut în secolul al XVII-lea”, pe care-l citează; p. 129. Cunoaște pe Pavel de Alep și pe Recordon.
  175. Reședința vechilor domni, spune el, a trecut de la Dealul Spirei la Mihai Vodă, la Sf. Sava, la casa Lahovari și Bossel (Guide, p. 68).
  176. Și un peisagiu românesc, de Emil Velkers, din Düsseldorf.
  177. Voyage, p. 119.
  178. Guide, p. 28 – 9.
  179. E vorba și de ale lui Iscovescu (mai ales tipuri ardelene). Nu se uită nici boierii diletanți: Alexandru Florescu, Ecaterina Polizu, Alexandru C. Ghica, Elena Catargi.
  180. P. 147.