Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena

Jump to navigation Jump to search
Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena
de Ioan Barac
Fragment.


Cea măiastră și cu părul de aur, adecă
O închipuire supt carea să înțelege luarea
Țării Ardealului prin Traian, Chesarul Rîmului

  (Fragment din partea a II-a)

    Tînărul dacă porneaște
    Departe călătoreaște,
    Singur numai cu o slugă
    Merge dînd Domnului rugă.
    O, Arghire, lungă cale —
    Lungi necazurile tale —
    Ia de-a lungul dealurile
    Și numără jgheaburile
    Tot prin locuri necălcate
    Și prin păduri neumblate,
    Tot prin văi necunoscute,
    Prin locuri nepricepute,
    Nededat cu cale lungă
    Cîte vor să-l mai ajungă.
    Cîte biruri, cîte sate,
    Tot întreabă de cetate,
    La toți le părea minune,
    Necum ca să-i știe spume.
    Calcă cîte locuri toate
    Pînă mai nici nu mai poate
    Deci în partea pustnicească
    Cînd era să nimerească,
    Dintru o peșteră mare,
    Vedea fum că iasă tare.
    Și într-acolo grăbeaște,
    În care dacă priveaște,
    Vede un om mare foarte,
    Cît s-au spăimîntat de moarte,
    A s-întoarce nu cutează.
    Gîndind fricos să nu-l crează,
    Ci ș-au făcut îndrăznire
    Gîndind : sau trai, sau perire,
    Și în peșteră intrară
    Dîndu-i întîi bună seară ;
    Iară omul cel prea mare
    Dă o groaznică strigare :
    „Cine iaste ? cine vine ?
    Cine ce caută la mine ?”
    Și cînd slobozea cuvîntul,
    Să cutrămura pămîntul,
    Numai cu un ochi în frunte,
    Și părea că-i cît un munte.
    Arghir tremura de frică
    Și nu ascundea, nimică,
    Ci să ruga de iertare
    Numărîndu-i tot ce are,
    Și-l întreabă de cetate :
    Nu știe încătrău bate ?
    I-au răspuns omul îndată
    Cu vorbă mai așezată :
    „Nu i-am auzit de veaste,
    Necum să știu unde iaste,
    Dar șezi pînă dimineață
    Că vin toți satirii față.
    Știu că trebuie să fie
    Vreunul care să știe,
    Și care va ști mai bine
    Îl voi trimite cu tine.”
    Atunci Arghir mulțămeaște
    Și frica-ș mai potoleaște
    Acest uriiaș, îndată
    Cu o cină să arată,
    În frigare vrînd să tragă
    O căprioară întreagă.
    Face cină boierească,
    Ca pre Arghir să cinstească,
    Masa lîngă foc o pune
    La lumină de tăciune,
    Și șăd toți pe lîngă vatră,
    Pre cîte un jgheab de piatră.
    Arghir pînă să îmbuce,
    O ploscă de vin aduce
    Dintr-ale sale merinde,
    Care foarte bine prinde.
    Uriiașul, dacă-l gustă,
    Cu stomah ca de lăcustă,
    I-ar fi plăcut ca să tragă
    Pre gît o bute întreagă ;
    Dar tot să îndestulează,
    (Nefiind mai mult, să crează).
    Așa pînă șăd la masă
    În sălbateca sa casă,
    Pre Arghir îl mai întreabă :
    Ce umblă ? și cu ce treabă
    Caută acea cetate
    Prin țări așa depărtate ?
    Spre care Arghir răspunde,
    Tot spune, nimic ascunde,
    Să duc apoi să se culce
    (Cît e lui Arghir de dulce).
    Dimineața să sculară,
    Satirii să adunară,
    Să întrecea care, care,
    Aduce cinste mai mare ?
    Omul începe să facă
    Ca toți satirii să tacă,
    Zicînd : „Știu cum mi să pare
    Că aveți multă umblare ;
    Nu știți de Neagra-Cetate
    Unde, încătrău abate ?
    Nu vă întreb spre stricare
    Nici spre vreo supărare.”
    Nu știa cum să răspunză,
    Măcar cît iarbă și frunză.
    Iar un șchiop satir soseaște,
    Și numaidecît grăieaște :
    „Știu eu de Neagra-Cetate”
    Dar ei : „Pre unde abate ?”
    „M-au purtat pre mine dorul
    Unde mi-am frînt eu piciorul”.
    Atunci omul poruncește :
    „Numaidecît te găteaște,
    Crăișorul de la mine
    Să-l povățuiești prea bine.”
    Iar șchiopul să jeluiaște
    Și zicînd așa grăiaște :
    „Eu nu cutez a mă duce,
    Ca acolo să m-apuce.
    Că eu, mă rog, mă ascultă,
    Am făcut pagubă multă,
    Eram hiară stricătoare,
    Piele de lup mîncătoare,
    Și au gînd să mă belească,
    Cine să mă izbăvească ?”
    Atuncea omul cel mare
    Înceape a striga tare :
    — „Mergi ! auzi cînd zic o dată,
    N-aștepta vorbă rugată.”
    Omul ajută de milă,
    Iar șchiopul pleacă de silă.
    Arghir mai cu bucurie
    Scurtă din călătorie
    Bărcuri, cîmpuri, văi și dealuri
    Preste ape multe valuri ;
    Zile multe, cale lungă,
    Nu putea să mai ajungă.
    Dar odată mai pre urmă
    Și drumul li să mai curmă.
    Într-un vîrf de deal sosiră
    Și puținel odihniră,
    De unde li să arată
    Cetatea de mult oftată
    Acum șchiopul nu mai mearge,
    Numai înapoi să ștearge,
    Cărui Arghir mulțămeaște,
    Apoi iarăși mai porneaște...