Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet
| Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet de Vasile Aaron |
| Fragmente. |
Ci acea odihnă nu fu delungată,
Fiindcă iubirea vrăjmașă s-arată.
Îi strică odihna, liniștita pace:
În cuget, în minte schimbări mari îi face:
Harite Margoala lui Aristef pruncă
Într-a Ioaninei răsfățată luncă
Și dintră oricâte Miletul fecioare
Cu minte înaltă, fire zburătoare.
Dintră toate câte Ținutul avea,
Cea mai iscusită, alta nu-i ca ea,
Aristef Județul n-avu multă grije
Trudind oareșcare talant să-i câștige.
Talanturi frumoase îi dădusă firea
Și cum nu-i lipsisă nice iscusirea,
Ajunsă fecioara nu fără lesnire
La desăvârșita minții procopsire.
De ani șaisprezece, era iscusită,
Un suflet curat, față veselită!
Ascuțimea minții cu dânsa născută,
La trupșor subțire și oablă crescută.
De stat nici înaltă, nici iarăși prea mică
Numai cum să pare lumei mai voinică,
Ochișorii negrii, fața rătunjoară,
La căutătură flacără și pară.
Sprincenele încă negre și-nghinate,
Tăcând despre alte daruri de sus date,
Să creadă întocma Platon pe sine
Ca Orfeu la cântec sau doar și mai bine.
[.............................................................]
Zărind-o, ce rod și ce folosire?
Dorul, para, focul, ațâțat în fire.
Cu toate acestea a lui iscusință
Cinste, îndrăznire, veste și știință
Îi deschise casa lui Aristef (Timpul,
Prilejul și alte câte face, ghimpul!)
Cu zisa Harite avu întâlnire
Însă spre mai mare a sa năcăjire
Mai rău să aprinsă, cum să îndrăznească
Ceva de iubire, de dor să-i grăiască?
Un fecior departe în străinătate
Așezat de scurtă vreme în Cetate,
Lipsit de părinți și făr' de noroc
La cel mai de frunte a cetății loc,
La cea mai cinstită casă boierească
Cum putea cu mintea măcar să gândească.
Toate-i sta în contra și înponcișate,
Toate spre stricarea planului aflate,
Sofronim acestea le știa prea bine,
Avea mare frică și grije de sine.
Știa că de iasă lucrul la iveală,
Dânsul va să peie fără îndoială.
Ce pământ să facă? trăbuie să piae
Sau ieșit din minte lumea-n cap să iae.
Sau să să ivească odată afară
Cumplita mișcare și nestânsa pară,
Și așa de-acolo ceva mai departe
Scrie lui Harite următoarea carte:
"Eu știu bine că tăcerea
E mai dulce decât mierea
Deci fiică de boier mare,
Smerit mă rog de iertare
Că a mea obrăznicie
Mă sili ceva a-ți scrie,
Iubirea unde pătrunde
Anevoe să ascunde,
Eu spre a ei tăinuire
Mă lupt cu margoala fire.
Înzădarnica luptare
Nice un folos nu are,
Coată să-ți spui adevărul
Măcar să mă storc ca mărul,
Să iau orice pedepsire,
Să ard în foc cu cumplire,
Să fiu jertfă pe altare.
Să fiu fiarălor mâncare
Sau să merg în izgonire,
Să rabd orice prigonire:
Mi-ai venit în prăvălie,
Mi-ai dus a mea veselie.
Te-am văzut și m-am rănit,
Am rămas încremenit.
Dintr-acel cescuț încoace
Inima-n foc mi să coace,
Nice n-am somn cu hodină,
Nice mai văd vro zi lină.
Piei și mă uscu-n picioare
Ca smulsa din pământ floare -
Boală cu totul cumplită!
Siracă, așa tocmită
Cât cu leacuri din potică
Nu să ajută nimică.
Eu văd și cunosc prea bine
Că e hotărât cu mine
Să piei într-această boală
Fiert ca un pește în oală.
De-mi bagă cineva vină
Că-mi pierdui viața lină
Acela tare greșește
Și firei să-npotrivește.
Eu n-am vină cât de mică,
Nu sunt vinovat nimică,
Îmi veni cumplitul dor
Ca și un fulger din nor.
Și aceste rândurele
Sau versuri pline de jele
Nu cu vro nădăjduire
De ușurare la fire,
Ci le-am făcut cunoscute
Numai să-ți fie știute.
Grijile mele pieriră
Ne aflând leac nicăiră.
Starea mea cea ticăloasă
Statul și soartea doioasă
N-are nici o potrivire
Cu a ta vâlfă și fire.
Drept aceea te rog, iartă
Îndrăzneala cea deșartă
Și orbirea tinerească
Ca Zeii să te trăiască.
1821