Istoria lui Ștefan cel Mare/Țara Moldovei pănă la Ștefan-cel-Mare

←Prefață

Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga Cartea I. Țara Moldovei pănă la Ștefan-cel-Mare

Cartea II. Tatăl lui Ștefan-vodă. Tinereța lui Ștefan→

==I. ȚARA ROMÎNILOR, ȚARA-ROMĂNEASCĂ.==

Tot pămîntul din care neamul romănesc făcea prin cea mai iubită muncă a sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pămîntul prin buruienile și înnalta iarbă a căruia rătăciau turmele supuse pănă la piatra goală a munților ocrotitori, toată margenea de mal unde coliba pescarului domnește marele drum de ape al Dunării, toată pădurea nesfîrșită, lungă de zile întregi, în care se înfunda pasul de pîndă al vînătorului, a cărui săgeată făcea să se spulbere un praf de frunze și crengi, — se chema pentru toți aceia cari, de pe la anul 1000 pănă astăzi, vorbesc cam ca și noi acuma limba românească: pămîntul Romînilor, Țara-Romănească. Întinsa, felurita, bogata, măreața și fericita Țară-Românească își avea fruntea de stîncă în Munte, pe care străinii și oamenii învățați îl numesc Carpatul, dar care pentru noi n’a avut și n’are nevoie de alt nume, pentru că e singurul munte al nostru. Picioarele i se scăldau în Dunărea largă, spre care curge toată viața rîurilor noastre, Dunărea împărătească ce le duce pe dînsele și ne îndreaptă pe noi spre Marea-Neagră, care, în seninul tăcut al feței sale albastre din zilele bune, în vălmășagul de valuri verzii și sure vuind în zilele de furtună, pare că înfățișează sufletul de strașnică mînie, ce se împacă însă într’un zîmbet de căință și de iertare, al poporului nostru. Un braț atinge rîpa neprietenoasă, săpată în scorburi lutoase, a Nistrului, ce se coboară arcuindu-se spre Mare, ceva mai departe decît gurile Dunării, cu care n’a voit să se amestece, ca Prutul și ca Siretiul, totuși frați buni cu dînsul. Cellalt ajunge pînă la Tisa leneșă, darnică din apele sale încete, mîloase, Tisa gălbuie fără de țermuri.

De la înnălțimile Maramureșului, goale sau înveșmîntate în haina verde a pășunilor, pănă la dunga lată a Dunării, de la șesurile în care lunecă spre Tisa Someșul, Crișurile unite, Mureșul, pănă la prăpastia umedă a Nistrului se întinde, verde în primăvară, aurie în lumina roditoare a verii, neagră ca un pustiu, albă ca un cîmp de ghiață și zăpadă din lumile sterpe ale Miază-Nopții, iarna, Țara-Romănească.

Alte neamuri, pe care le-au adus întîmplările războaielor sau ale năvălirilor, au împărțit largul ei cuprins, fiindcă fiecare din ele n’a ajuns să stăpînească decît o parte din moșia noastră. Ungurii au numit Ardeal cetatea Carpaților în povîrnișul ei de sus, Tatarii au zis Bugeac cîmpiilor netede de la Dunărea-de-jos, Bulgarii, de bună seamă, au numit Vlașca acea parte din margenea Dunării unde au izbutit să locuiască; mai tărziu, cînd Nemții, Rușii au smuls bucăți din vechea Moldovă, ei li-au zis cu nume de osebire, care trebuiau să șteargă amintirea de veacuri a Moldovei, a Romînimii: Bucovina, Basarabia.

Romînii n’au știut însă în tara lor decît de văile rîurilor, în jurul cărora ei mărgeniau o țară mai mică: o Țară a Oltului lîngă lungul rîu harnic, o țară a Crișului, a Mureșului, un ținut al Someșului, al Tîrnavelor acolo unde străinii găsise un «Ardeal»; Țara Bîrsei, lîngă culmile Carpaților, unde se strecura un rîulet de munte, Țara Hațegului, după numele ce a trebuit să aibă altă dată Streiul de astăii. Apoi, dincoace de culmile Muntelui, și o Tară a Jiiului, o Țară a Moldovei, și așa se va mai fi zis și altora, fiecăreia după puterea neadormită a rîului său.

În toată Țara-Romănească, și lîngă o apă și lîngă alta, erau sate statornice și stîne schimbătoare. Satul se ascundea în văile păzite, care nu se văd, în hățișul bălților care taie drumul străinilor; ici și colo în muntele înnalt, pănă la care nu poate răzbate decît cine-l cunoaște bine; în șes, aproape de nuri, satele se făceau una cu pămîntul, coborîndu-se în peșterile bordeielor, sau se răzimau de frunzișul apărător al pădurii fără drumuri. Ele aveau o bisericuță de lemn și un popă care știa ce este o carte și învățase să cetească, și une ori chiar să scrie, și un scaun de judecată, pentru pămînt și moștenire mai ales, căci, în alte împrejurări, pedeapsa hoțului știa s’o dea păgubașul, pedeapsa ucigașului o săvîrșiau rudele mortului. Județul acesta îl ținea bătrînul jude, zis și vătăman în unele părți, aproape de Ruși, și cinstit une ori pretutindeni cu titlul de cnez, Domn. Hotărîrea lui și a juraților ce-l încunjurau era totdeauna părintească, pentru că părțile ce veniau înnaintea Scaunului său de pajiște sau de prispă erau tot rude mai tinere, satul întreg avînd totdeauna același strămos, de la care rămăsese pămîntul, împărțit numai întru cît se găsia de nevoie, și înfățișat, în toate drepturile sale, de acest jude sau vătăman pe care-l învățase viața. Cînd venia primejdia și ea se putea înlătura mai bărbătește decît prin fugă, sătenii de la munte grămădiau bolovani cari trebuiau să cadă în strașnică grindină asupra năvălitorului; cei din codri tăiau bătrîni stejari înținîndu-i numai în coajă; iar cei mai puțin apărați din «oamenii țerii», din țerani, luau în mîni coasele care secerau picioarele cailor, măciucile care turtiau teasta fiarelor, și cu atît mai lesne a vînătorilor de pămînt străin, și arcurile care făceau să zboare stoluri ucigătoare de săgeți înveninate. În asemenea încercări, juzii mergeau în frunte la judecata lui Dumnezeu.

Peste multe sate ale cnejilor se întindea schiptrul de pace, sabia ocrotitoare și călăuză a Voevodului, — Domn într’un înțeles mai mare. Erau Voevozi de văi, ca în Apusul Ardealului, în șesul Tisei; erau Voevozi de munte, ca la Bereg și în Maramureș, erau Voevozi de plaiuri ca Litovoi și Bărbat, Oltenii, ca Seneslav Argeșeanul, pomeniți cu toții în al XIII-lea veac, cînd Romînii începeau a se strînge și a-și da samă de puterea pe care o cîștigă astfel. Voevodul ridica dijma de la cei apărați de dînsul; își avea cetatea în locuri bine asigurate; el își ținea diacul de slavonește, care scria cărți pecetluite și împodobite, în limba învățată a timpului; el avea legături cu străinătatea, care-i știa de nume. Din acești Voevozi trebuiau să se desfacă, după dovezi îndestulătoare de destoinicie cuminte și vitează, Domnii de mai tîrziu ai pămîntului nostru.

Străinii cari ajunsese să ne stăpînească numai pentru că eram risipiți, trebuise să recunoască pe alocurea Voevodatul nostru, care putea alcătui singura legătură adevărată între dînșii și supușii de limbă românească. Ungurii păstrase un Voevod în Ardeal, dînd sub ascultarea lui tot Ținutul:

cînd se întinseră dincoace de munți, ei recunoscură pe cnejii cu putere de Voevod, ca un Ioan, un Fărcaș, tot din veacul al XllI-lea, pe Voevozii deplini, ca Litovoi și Seneslav. Marele rege ungur Ludovic, de neamul său un Frances din depărtatul regat de cucerire al Neapolei, acest nou întemeietor al Ungariei decăzute, îngădui Romînilor din Miazănoapte, cari păziau un hotar rîvnit și de Litvani, și de Poloni, să-și păstreze cnejii și Voevozii de cari din străvechi timpuri erau deprinși să asculte. Cînd, pe la jumătatea acestui veac al XIV-lea în care el stăpînia peste Unguri, o ieșire războinică a căpitanului de margene ce era la Răsăritul Regatului comitele Secuilor, căruia i se supusese de Ludovic și Sașii din Bistrița și cei din Brașov și Maramureșul întreg, răspinse pe Tatari, sau mai curînd îi împiedecă de a mai veni în munte ca să-și iea birul și să pedepsească pe cei ce nu voiau sau nu puteau să-l dea, — asupra Romînilor, de curînd cuceriți, între Carpați și Siretiu, se numi un Voevod, de loc din Maramureș, unde ai săi fusese cnezi: Sas, fiul unui Dragoș.

Pe atunci prefaceri mari se săvîrșise în toată Romînimea ce nu era încă supusă de Unguri. Încă de la începutul veacului, un urmaș al lui Seneslav, prin fiul său poate, Tihomir: Basarabă — nume de botez obișnuit pe acele vremi și pe plaiuri, și în părțile vecine ale Ardealului, și în Moldova chiar, — unise în mîna sa puternică amîndouă malurile Oltului și cutezase a-și zice singur stăpînitor neatîrnat, singur Domn al tuturor Romînilor, Mare-Voevod al Țerii-Romănești întregi. El bătuse pe Unguri în 1330, dovedise astfel că are drept la acest titlu de mîndrie, și urmașul său Alexandru se vedea a fi un vrednic apărător pentru o tînără țară primejduită.

Încă de mult, de cînd Ungurii trecuse întăiu de ceasta parte a Carpaților, pe la 1200, botezînd Cumani, întemeind cetăți și aducînd coloniști de neamul lor, dar mai ales Sași, încă de cînd ei chemase în «Țara de peste munți» (Transalpina) pe cavalerii Teutoni, călugări înarmați cari nu mai puteau folosi luptîndu-se pentru Hristos în Locurile Sfinte cu totul pierdute, apoi pe cavalerii francesi ai Sfîntului Ioan de la Spitalul din Ierusalim (Ioaniți, Hospitalieri), cari pierduse și ei aceiași menire, — se întemeiase orașe în margenea muntelui, dintre care cele mai vechi sînt Cîmpulungul muntean, în valea Rîului Doamnei, și Baia, în valea Moldovei. Ele aveau case și biserici de piatră, șanțuri de apărare, drepturi și scutiri din partea regelui și o cîrmuire deosebită prin șoltuzi, voiți sau județi, pe lîngă cari judecau pîrgarii sau jurații. Un obiceiu pe care Sașii îl adusese cu dînșii în Ardeal din Germania renană, de unde porniseră, și care se îmbrăcase întru cîtva la noi în veșmînt romănesc.

Germanii se coboriau de un timp tot mai mulți în Galiția, care ajunsese în sfîrșit pașnică și asigurată supt puterea regelui cuceritor al Poloniei; Armeni din Asia-Mică, goniți de întinderea păgînilor Saracini din Siria și Egipet asupra țerii lor, trecuseră Marea-Neagră în peninsula, stăpînită mai mult de Genovesi, a Crimeii; acești harnici negustori apucaseră apoi marele drum «tătăresc» al mărfurilor ca să ajungă tot în Galiția aceia, ce era nodul prin care negoțul Apusului se lega de piețile Răsăritului. Lembergul germano-armenesc, Cracovia curat germană luară astfel un mare avînt, și Germanii ca și Armenii galițieni, dar aceștia mai mult, mai departe și mai trainic, întemeiară colonii, în tîrgurile ce se înjghebase pentru nevoile satelor între Siretiu și Prut. Siretiul și Suceava ajunseră locuri însemnate pentru negoțul și meșteșugul lor, apoi unda de bogăție atinse în creșterea ei răpede Botoșanii (satul urmașilor lui Botăș), Iașii (satul urmașilor lui Iaș), Vasluiul, Bîrladul, Tecuciul. Se ajungeau astfel cele două mari porturi de la Miazăzi, pănă la care nu apucase să înnainteze Domnul Țerii-Romănești, stăpîn al țermului dunărean: Chilia, într’un ostrov de la gura marelui rîu, și Cetatea-Albă, de la limanul Nistrului, — amîndouă încă în mîna Genovesilor.

II. MOLDOVA PĂNĂ LA ALEXANDRU-CEL-BUN.

Se întîmplâ atunci, desăvîrșind astfel lanțul de împrejurări care făcu din Țara Moldovei un Stat, că Voevodul Bogdan din Maramureș, fiul lui Micu, nu putea trăi în pace cu dregătorii Craiului. El se răsculă, îndemnat de sigur și de Litvani, cari pîndiau acest puternic turn de hotar. Apoi fu iertat, și peste puțin se supără din nou, ca un om inimos și neînduplecat ce era. Într’o bună zi — cu adevărat o zi bună și pentru el și pentru noi —, pe la 1360, Bogdan porni din moșia sa spre Răsărit, cu familia și cîțîva căpitani și ostași, credincioși ai săi,— o ceată de vre-o sută de oameni, supt steagul, menit să aducă noroc, care purta bourul cu steaua în frunte, între roata soarelui și secerea lunii nouă. O vale îl duse în altă vale, și el se găsi, plin de o mierare bucuroasă, ca toți cei ce au trecut pe acolo, — în țara de vechi păduri frumoase, de culmi rotunzite, de văzduh limpede, care se desface, după trecerea păsurilor, în Bucovina de astăzi. De aici pornia zburdalnică, spre locurile cu tot mai mult soare, o apă ca lacrima, Moldova. Voinicul ascultă de îndemnul apelor, care vorbiau de lupte, de pradă, de ocîrmuire strălucitoare asupra largilor plaiuri. Romînii supuși Ungurilor și judecați de Voevodul Sas se tulburară la venirea străinului, dar nu ca să-și apere pe stăpînitorul de pănă atunci, care fu învins, chemă în zădar ajutorul acelui ce-l trimesese aici, și muri. Fără folos veni din Maramureș fiul său Balița (Balc), pe care Ludovic Craiul îl împodobise cu Voevodatul maramureșean. Bogdan nu făcuse numai un popas în fuga sa, jucîndu-se puțin și de-a războiul; el descălecase, ceia ce însemna în limba veche că se așezase trainic, pentru viața sa și a neamului său. În locul casei din Cuhea, el căpătă o locuință, o Carte de piatră, de la Sașii din Baia, cari văzură cetatea lor prefăcută în Scaunul celui d’intăiu «Domn al Terii Moldovei».

Titlul nu spunea mult; Bogdan trebuise să-l aleagă, atunci cînd cel mare și frumos al Țerii-Romănești fusese luat de Voevodul dunărean. «Țara Moldovei» era numai un început, un sîmbure. Pretutindeni în zare se vedeau pămînturi fără stăpîn, pe care le putea alipi lesne la cucerirea sa d’intăiu războinicul, biruitor al Ungurilor, ce se răzima pe zidul cel tare al Carpaților. În jos, peste multe sate frumoase, era colțul unguresc din văile Bistriței, Trotușului și Putnei, unde străinii, veniți pe la 1200, odată cu episcopul catolic al Cumanilor din cetatea Milcovului, făcuse, în apropierea Ocnelor de sare, tîrguri: Bacăul, Trotușul, Agiudul, Putna, iar mai departe — acum în țara lui Alexandru-Vodă Munteanul — Buzăul. Peste Siretiu, așezările nouă ale Nemților și Armenilor, vechile tîrguri, multele sate, cetățile de la Nistru: Hotinul, Soroca, Tighinea, și pescăriile de la Dunăre așteptau să fie dijmuite, apărate și stăpînite.

Lațco, feciorul întemeietorului, însurat cu o Romîncă, de lege răsăriteană ca și dînsul, duse stîlpii cu bourul — cari mai tîrziu ajunseră să fie hotarul obișnuit al oricărei moșii — pănă la Siretiu. El fu recunoscut de marele rege vecin, al Poloniei, și, făcîndu-se a urma sfaturile cuiva care putea să-i aducă mult rău și mult bine, el chemă în reședința sa un episcop catolic, pe o vreme cînd ortodoxia, de care se țineau cei mai mulți dintre supușii săi, n’avea decît bisericuța din Rădăuți, unde se îngropară rămășițele lui Bogdan. Un Polon ajungea astfel, după chiar cererea Voevodului, episcop al Siretiului, de unde socotia, de sigur, că va putea cîrmui Moldova întreagă. Călugării minoriți, din shima Sfîntului Francisc, călugări cerșitori, cu picioarele goale, cu capul descoperit și încinși cu funie, se așezară în mănăstirea Maicei Domnului, de unde trebuia să pornească spre biruință legea catolică.

Dacă biruința așteptată s’ar fi săvîrșit, mințile Moldovenilor ar fi fost mai răpede și mai deplin luminate; între Apusul de unde a pornit așezarea noastră în aceste părți ale barbarilor slavi și turci, și noi, ramură răzleată, s’ar fi statornicit nouă și trainice legături. Așa ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rîndurile d’intăiu ale popoarelor de cultură. Însă Vlădica frînc, Letinul din Siretiu, n’a fost niciodată un Romîn, nici măcar un Moldovean de lege străină, ci, de la 1371 pînă la 1434, cît a ținut această episcopie de încercare și momire, găsești numai Poloni, veniți de-a dreptul din țara regelui Poloniei. Ei nu durează nimic, nu se îngrijesc de cîștigarea de suflete, de întemeiarea de școli, de orînduirea adevărată a Bisericii lor. Așa se vedea că rostul lor e altul, un rost primejdios pentru viitorul Moldovei. Leși supuși archiepiscopului din Haliciu, în țara Craiului, ei pare că erau puși în capitala Moldovei ca să însemne și în ceia ce privește legea ascultarea țerii de Polonia, cucerirea ei viitoare de puternicul regat vecin.

Coborîrea din munți a lui Bogdan găsise însă în Moldova oameni puternici, stăpînitori de pămînt din vechi timpuri, unii avînd în mîna lor și cîte un tîrg. Cu dînșii se uniră și credincioșii descălecătorului, căpitanii lui. Oameni viteji și pricepuți veniră apoi din Voevodatul vecin, din țerile ce încunjurau Moldova, și se împărtășiră și ei din răsplătirile, din darurile de moșii ale Domnului. Acești fruntași ai Statului celui nou se chemau boieri, ca și fruntașii Bulgarilor, și ca și fruntașii Rutenilor, cu cari se megieșià Moldova de miazănoapte. Sîngele lor nu era același, dar, luptînd supt același steag, cuprinși în aceleași hotare, ascultînd de aceleași porunci, ei se simțiră îndată Romîni cu toții. În privința legii nu era nici o deosebire între dînsiî: credința tuturora fusese și rămăsese cea răsăriteană. Și acum să vadă ei, cari n’aveau încă peste popii lor nici un episcop măcar, pe Vlădica străin încuibîndu-se lîngă Scaunul domnesc?! Latco întrebase la Roma dacă trebuie să se despartă de Doamnă, care nu vroia să părăsească ortodoxia!

Nu se știe în ce chip a murit cel de-al doilea Domn moldovenesc. Lăsă un frate care purta numele de Teodor, adecă, pe slavonește, de Bogdan, al tatălui său, și o fată, Anastasia. Fratele căpătă un colț de țară, pe care-l cîrmui pînă tîrziu, cu titlul de Voevod. Boierii dușmani ai legii catolice luară asupra lor să mărite pe Anastasia, dîndu-i ca zestre Moldova, întemeiată de bunicul ei și în care răsărise această nouă mlădiță domnească. Ei chemară un Litvan, din neamul Coriatovicilor (Koryatowicz), care se luptă tocmai atunci cu Craiul polon pentru Galiția, țară rusească și pravoslavnică. Îl chema Iurg, și rude de-ale lui se amestecase în anii din urmă și în afacerile maramureșene, aducînd Ruși de ai lor acolo. Căsătoria i-a fost stearpă, și tot așa de stearpă Domnia: se povestia mai tîrziu că bietul om, care căutase prin locurile noastre alt noroc, a fost otrăvit și îngropat undeva, la o mănăstire din Țara-de-jos.

Moștenirea pare să i-o fi luat, tot numai pentru o clipă, întunecoasă pentru noi, un Ștefan, care ar fi lăsat doi fii mai mari: Ștefan cel de al doilea și Petru, cari se luptară pentru Domnie și aduseră iarăși pe străin în țara ce abia scăpase de dînsul. Mama lor, Marghita sau Mușata, se înrudia cu regele Poloniei, care avea acum iarăși în puterea sa țara de hotar a Galiției.

Ștefan — povestiau mai tîrziu Polonii — fu gonit și ceru ajutorul vecinilor de la Răsărit. Dacă Ungurii fusese bătuți pe plaiurile moldovenești, Leșilor nu li se întîmplase pănă atunci să încerce vitejia îndărătnică și șireată a țeranilor, a boierilor Voevodului celui nou. Ostasi din trei Ținuturi sau Palatinate trecură în Moldova, și crezură că au învins, căci înnaintea lor stăteau numai cîmpul gol și bordeiele pustii. Dar pădurea era vie: șoapte care nu erau ale frunzelor o înfiorau, focuri care nu erau ale păstorului pîlpîiau în poienele cele mai bine ascunse, și fierăstrăul unor pădurari cari purtau arcul, toporul și ghioaga trecuse prin trunchiul bătrînilor copaci ce se țineau abia într’un petec de scoarță. Cînd biruitorii, beți de vin și de mîndrie, străbătură în neorînduială îngustele cărări ale pădurii răcoroase, în noaptea de vară, ca un vînt de mînie nebună scutura culmile frunzoase, și trunchiurile căzură trăsnind asupra șirurilor străine, strivind care, oameni și arme. Mari magnați ai Poloniei, prinși între dărîmături, căzură rob ai teranului moldovean, și vestitul Sbigniew Olesznicki, străbun de archiepiscop, răscumpărat de la asprii învingători, nu se mai duse nici la un războiți, și, însemnat de ai noștri la picior, șchiopătă pănă la moarte.

Petru rămase Domn, dar tot el fu acela care închină mai tărziu țara străinilor. Mamă-sa era o catolică, care mai clădi o mănăstire la Siretiu. Tînăra regină a Poloniei, fata regelui Ludovic — care domnise un timp și asupra Ungariei și asupra Poloniei, timp de înfrînare și frică pentru Moldoveni, — trebuise să primească drept soț al plăpîndelor sale tinerețe pe asprul prinț litvan Iagello, care fusese păgîn mai pănă în ziua cînd îngenunchie în biserică lîngă Hedviga. Nădejde nu mai putea să fie în războaiele dintre Ruși, Litvani și Poloni, care-i ținuse pănă acum pe toți departe de hotarele Moldovei, și-i dăduse răgaz de douăzeci de ani ca să se întemeieze. Sînt primejdii care pleacă orice frunte de om cuminte. Petru-Vodă luă cu sine pe fratele său, Roman, cu care se ajuta in stăpînire, și merse la Lemberg, unde făgădui lui Iagello, botezat ca Vladislav, credință și ajutor în războaie. Ceva mai în urmă, el împrumută și cu bani — frumoși galbeni genovesi, aduși de negustori din Crimeia — pe ruda sa din Polonia, care-i puse zălog Haliciul, de care atîrna bisericește Moldova catolică. Mai aproape însă, spre Nistru și dincolo de Siretiu, către Prut și apa îngustă a Ceremușului, era un întins Ținut, bogat în cetăți și tîrguri, plin în munții săi de ciobani romîni, — care se chema al Sepenicului, în care se aflau Cernăuții, pe atunci un sat supt cetatea Țeținei (Czeczyn), și poate Hotinul. Banii nu se plătiră, și granița romănească se urcă, pentru 3.000 de galbeni, pănă în părțile Pocuției.

Petru stătu în Suceava, a treia reședință a Domnilor moldoveni. Fratele și urmașul său Roman înnălță la vărsarea Moldovei în largul Siretiu o cetate căreia-i dădu numele său. Cu toate că în Țara-Romănească ținea cîrma un om ca Mircea-Vodă, cel d’intăiu mare stăpînitor romănesc, cu toate că Petru se împrietenise cu acest vecin, pe care-l ajutase să intre în legături cu Polonii, Roman îndrăzni, călcînd drepturile muntene asupra apelor de la Miazăzi, să-și zică Domn «din Munte în Mare». Mîndru și față de regele înnaintea căruia fratele său plecase Moldova, el nu-i mai făgădui ajutor pănă ori-și-unde și împotriva oricui. Vladislav l-ar fi putut scoate numai cu greu dacă s’ar fi încumetat să trimeată oști prin cărările temute ale codrilor. Dar el găsi un sprijin între rudele Voevodului.

Moștenirea în Domnie nu era statornicită pănă atunci, și datina, care răspundea la orice întrebări și făcea ca legile să fie zădarnice, tăcea, firește, în această privință. Sîngele domnesc era cerut de la tot doritorul de stăpînire, dar în privința treptei de înrudire fiecine era slobod să judece după interesul său. Lui Bogdan îi urmase fiul său cel mai mare, lui Lațco ginerele, lui Ștefan fiul cel mai mic, lui Petru fratele cel mic. Ivașco fiul lui Petru se crezu nedreptățit de unchiul său; venind din adăpostul său de peste graniță, el îl prinse la vre-o petrecere în sate, împreună cu fiii lui, și-l dădu în mîna dregătorilor regelui.

Ștefan, fratele cel mare, învins altă dată, ajunse Domn. Si el se închina Polonilor și se așeză și mai aproape de dînșii, luîndu-și reședința în Hîrlău, mic tîrg cu vii frumoase, mai jos de Botoșani, într’un Ținut înflorit ca o grădină, bogat în pășuni, în livezi, în prisăci, în mori și iazuri. Ungurii, peste cari domnia atunci un om foarte mîndru, din neam împărătesc, și menit să fie și el Împărat, Sigismund, nu voiră să îngăduie în apropierea lor pe acest neascultător urmaș al trădătorului Bogdan. Ștefan cuteză să taie calea la păsuri, dar oamenii Craiului apusean răzbătură printre bolovanii năruiți și ploaia de suliți. Sigismund însuși călcă pămîntul Moldovei, luînd țara în curmeziș, spre Siretiu, spre Bahlui, ca să prindă pe Domn in cetatea unde se închisese (1394). El ajunse unde doria, dar se întoarse îndărăt cu mînile goale, fără să aibă pe Ștefan în lanțuri, fără să aducă măcar, ca îndreptățire, un petec de hîrtie, cuprinzînd cereri de iertare și făgăduieli. Dar Cronica noastră știe să povestească despre înfrîngerea Craiului la Hîrlău, și din porunca lui Ștefan-cel-Mare vorbele letopisețului s’au săpat pe mormîntul din Rădăuți al învingătorului.

Atîtea fapte grămădite în cîțiva ani — nici o jumătate de veac — dăduseră Moldovei ceia ce este neapărat în viața oricărui Stat: amintirile. Dar ea n’avuse parte încă, căci schimbase șese Domni, de o singură Domnie lungă, în liniștea căreia s’ar fi putut clădi ziduri de piatră și așezăminte: pănă acum, ca în Scriptură, meșterii lucrase în pripă, pe apucate, cu sabia in mînă. După izbînda din 1394 timpurile se arătară încă mai vitrege: Ștefan-Vodă piere d’innaintea ochilor, poate ucis, ca Iurg Litvanul. Atunci toți pribegii și mazilii se aruncă asupra unei prăzi care era țara lor: și Roman, scos din temnița leșească, și Ivașcu, și Iuga, fiu din flori al celui d’intăiu, care Iuga iea de fapt puterea și dă cărți de întărire celor ce aveau nevoie de dînsele, în afacerile privitoare la moșii. Fii drepți, legiuiți ai lui Roman și Doamnei lui Anastasia, moartă cînd soțul ei stătea încă în Scaun, și înmormîntată la Roman, Alexandru și Bogdan, vin și ei supt arme ca să-și dobîndească drepturile. Mircea, Domnul muntean, lămurește întru cîtva lucrurile, prinzînd pe Iuga, în împrejurări ca acelea ale prinderii lui Roman, de sigur. Moartea smulge de lîngă Alexandru pe fratele acestuia Bogdan, care dădea poruncile și el, un timp, fără a-și lua însă alt titlu decît acel de «jupîn», pe care-l întrebuința orice boier. Dar încă din 1401, fără să fi murit Bogdan, Alexandru, pe care tatăl său îl numise poate așa după Alexandru Basarab, n’avea de împărțit cu nimeni grijile, răspunderile și răsplata sufletească a unui cîrmuitor de oameni. Era întăiul an al unui veac nou, și un veac nou se deschidea și pentru Moldova.

III. ALEXANDRU-CEL-BUN

Cu o adîncă recunoștință, urmașii au zis acestui Alexandru: «cel Bun». A fost bun fată de tară, pentru că n’a tăiat, n’a prigonit, n’a nedreptățit pe nimeni, și totuși a știut să-și stăpînească boierii fără să miște împotriva lor buzduganul sau să ascută sabia călăului. A fost bun față de străini, fiindcă n’a început nici-odată un războiu nedrept și n’a călcat nici-odată o legătură încheiată și întărită cu jurămînt de dînsul; dar pentru «dreptățile» lui și ale țerii lui el a fost totdeauna, și atunci cînd îl împovărau bătrînețele și moartea-l chema spre odihnă, un ostaș neadormit, viteaz și iute.

De la început, avînd să aleagă între Unguri, de cari abia se dezlipise Moldova și cari-l atingeau la un singur hotar, și acela de munte, lesnicios de apărat, și între Poloni, cari înfășurau din două părți, de sus și de la Răsărit, țara, — el alese pe aceștia din urmă. Li se închină și li dădu ajutoare, care se luptară cu cavalerii Teutoni, departe în Prusia, lîngă cetatea Marienburg, unde ai noștri găsiră cu bucurie păduri, în care știură iarăși să ispitească pe dușmani, acoperindu-i apoi cu ploaia de moarte a săgeților (1410). În dosul lui, doi ani după această luptă, regele Poloniei se înțelegea cu Împăratul Sigismund, și el rege, al Ungariei, pentru a împărți Moldova dacă Domnul ei n’ar voi să ajute pe creștini în lupta cu Turcii pe care cu adevărat n’o începură însă nici-odată (tratatul de la Lublau; 1412). Alexandru rămase însă neschimbat, și nimeni nu îndrăzni să încerce împărțirea care se putea scrie mai lesne cu condeiul decît cu sabia. Păstrînd însă credința, el știa să șteargă rămășițele rușinoase ale trecutului, să se înalțe necontenit înnaintea Craiului prieten. El încheie legăturile cu dînsul altfel decît înnaintașii săi șubrezi și se înfățișează în ele ca «Domn», nu ca «Voevod» supus. Odată, pentru un nou împrumut, el capătă și zălogirea Pocuției, cu vestitele ei orașe întărite, Sniatinul și Colomeia, pe cînd înnainte de dînsul se vorbise și de părăsirea țerii Sepenicului. O înnaltă doamnă din sînge crăiesc, Ryngalla, i-a fost soție, aducîndu-i măcar cinstea de la început, dacă nu fericirea în casă, căci Ryngalla părăsi după cîtva timp, plecînd fără nici un copil, pe soțul ce nu voia să se lepede de legea lui ortodoxă, cu toate că în Baia el făcuse o biserică, o mănăstire, un episcopat catolic.

Încă de pe vremea lui Mircea, Alexandru încheiase prin cucerirea Chiliei, la Dunărea-de-jos, granița de Miazăzi a țerii pe care tatăl său Roman se lăudase mai mult că a întins-o pănă la Mare. Ceva mai tărziu, fără să se lupte cu Genovesii, el își așeză pîrcălabii în Cetatea-Albă, de la gura Nistrului, al doilea turn puternic al acestei graniți amenințate. El ajută Domni munteni să-și cucerească moștenirea părintească, dar știu să răspingă pe același ocrotit de dăunăzi — Dan al II-lea —, cînd el veni să ceară cu armele malul Dunării-de-jos (1429). Turcii, cari porunciau adesea în Țara-Romănească, pănă la granițile căreia ajunsese, trecînd peste Bulgaria în întregime supusă, fură și ei răspinși cînd corăbiile lor de războiu se iviră supt zidurile, bine întărite de pricepuți meșteri străini, ale Cetătii-Albe. În cei din urmă ani ai vieții sale chiar, Alexandru risipi, în Iunie 1432, o oaste turcească ce-i venise în țară trecînd pe la Munteni. Și tot atunci, în 1432, mîntuind această socoteală, el merse în fruntea oștirii sale ca să iea în stăpînire înnaintea morții Pocuția. Cînd închise în sfîrșit ochii, în vara anului 1433, el n’avea nimic de cerut nimăruia și nu era dator cu nimic.

Prin îngrijirea lui, boierimea fu așezată în trepte și ranguri. Pe lîngă vechile mănăstiri: Neamțul și Bistrița, întemeiate de călugări munteni cari învățase la dascăli sîrbi, fugari de peste Dunăre înnaintea Turcilor, el clădi Moldavița, chiar lîngă Baia, și Pobrata, mai jos, în aceleași părți de munți. Pănă la el, patriarchia grecească din Constantinopol nu voise să recunoască pe Mitropolitul Iosif, din sînge domnesc, căruia Petru-Vodă îi dăduse supraveghiarea nouei Biserici moldovenești, și țara se afla supt blestemul archiepiscopului Ieremia, trimes de Patriarch. Alexandru ridica pedeapsa afurisaniei fără să jertfească pe Iosif, care împodobi și mai departe cel d’intăiu Scaun bisericesc al Moldovei. Reședința Mitropoliei fu strămutată, împreună cu oasele Sfîntului Ioan cel Nou, de la Cetatea-Albă la Suceava, care rămase de acum o Capitală statornică. În Roman se făcu o episcopie, al cărui păstor fu supus Mitropolitului. Drumurile de negoț fură ținute totdeauna deschise, și privilegii de asigurare, pentru vămi, se dădură negustorilor străini. În treizeci de ani floarea culturii înflorise pretutindeni din țărîna frămîntată de luptele folositoare, și nu de cele netrebnice. Prin patriarchul acesta, care muria în siguranța biruinții și în binecuvîntarea faptelor sale bune, Moldova-și găsise al doilea întemeietor, și cel mai mare.

O nouă stare a lucrurilor se întemeiază însă totdeauna prin cel puțin doi stăpînitori. Unul clădește, cellalt, venind la rîndul său, apără clădirea de pornirile dușmane ce se năpustesc neapărat asupră-i cînd s’a dus ziditorul. Lui Alexandru, în gîndurile lui asupra viitorului, și țerii, în desfășurarea înfloririi ei, li trebuia de o potrivă un vrednic moștenitor al coroanei moldovenești.

Dacă din căsătoria strălucită cu Ryngalla s’ar fi născut un fiu, pe care Polonii l-ar fi sprijinit din răsputeri, urmarea în Domnie a acestuia ar fi fost mai asigurată. Alexandru lăsă însă o spuză de feciori și de fii din flori, cari se numiau atunci singuri, în deosebire de ceilalți: «copil». Întîiu fusese însurat cu o străină, de bună samă o Polonă, pe care o luase în zilele sale nenorocite, de tinereță pribeagă; Margareta se odihni sub lespezile marii, frumoasei biserici catolice din Baia. De la dînsa n’avu el urmași. Viind în țară ca Domn, Alexandru luă pe Ana sau Neacșa, de care se despărți mai tîrziu — Ana poate să-i fi fost numele de călugărie, căci o Doamnă care pleca de la Curtea soțului ei, se călugăria — și care muri abia în 1427, fiind înmormîntată la Bistrița. Cu dînsa avu el, pe lîngă o fată, pe care o numi Vasilisa, Regina adecă, și un băiat — cel d’intîiu — căruia nu-i putea da alt nume decît pe acela al părintelui său, Roman. Roman trăi însă puțină vreme: ultima oară el mai este pomenit în hrisoavele părintelui său în April 1409; dar peste cîteva luni se năștea, în ziua de Sf. Ilie, al doilea fiu, căruia i se zise după hramul ce se serba la nașterea sa. Ryngalla nu suferi la Curte pe acest copil al alteia, și firește că tot în întunerec și, mai mult, în taina păstrată de mamele lor și de cîțiva credincioși numai, crescură: al treilea fiu, Ștefan, al unei Stanca, numit așa după unchiul ce bătuse pe Unguri la Hîrlău, al patrulea, Petru, al Mărinei lui Mărin, care fu și mama unei fete, Petru, care amintia pe cellalt unchiu, învingătorul Polonilor în codrul Bucovinei; mai tîrziu numai se născu un Alexandru, care ar fi dus mai departe numele tatălui său, dacă n’ar fi fost răpit de moarte încă în ultimii ani ai acestuia. Cînd Ryngalla se duse, Alexandru chemă pe Ilie în odăile domnești, îi scrise numele în hrisoave, îl făcu ajutorul său în cîrmuire, îl puse să iscălească, dînd ast-fel o chezășie și pentru vremea cînd va domni Ilie, actul prin care se dăruia Ryngallei venitul unor orașe moldovenești. Îndată după aceasta, el îi căută în Polonia o nevastă de neam mare, Marinka, soră cu soția cea nouă a Craiului polon, și el avu bucuria de a vedea botezul întâiului născut al celor doi soți, care primi și el numele de Roman (1426—1427). În cei de pe urmă ani ai Domniei sale, Alexandru îngădui lui Ilie-Vodă să dea cărți domnești de întărire în numele lui singur.

Rămas adevăratul Domn al Moldovei întregi, după moartea lui Alexandru, Ilie, un tînăr care trecuse abia de douăzeci de ani, întinse o mînă frățească lui Ștefan, pe care tatăl său îl alinta Stețco, precum Ilie era pentru dînsul iubitul Ilieș, dar lăsă la o parte, măcar un timp, nu știm pentru ce dușmănie, pe al doilea frate, Petru. În schimb, el recunoscu întăiu pe un fiu al lui Alexandru, pe care acesta se sfiise a-l însemna în hrisoavele sale, chiar din ultimele timpuri, cînd aducea mărturia tuturor feciorilor săi. Acest nou frate se chema Bogdan, după numele fratelui părintelui său, și de bună seamă el era cel mai tînăr dintre mlăditele domnești. Bogdan e tatăl lui Ștefan-cel-Mare.