Istoria ieroglifică/Partea a 12-ecea

Sari la navigare Sari la căutare


Iară după ce cineși la locurile sale să întoarsără, dulăii cătră Corb carte într-acesta chip scrisără:„Uleul și toți dulăii Corbului, stăpânului milostiv, cu plecate capete, sănătate! După ce încă de demult, după a domnului no stru poruncă, în tot chipul am nevoit, ca doară pre vrăjmașul Inorog după a noastră voie a aduce am fi putut (carii nevoințe și ceriul și pământul marturi ne sint), numai de vreme ce vrăjile nu ne-au slujit, mrejile nu l-au ținut, lațurile nu l-au oprit, seciu rile nu l-au încuiat și tot feliul de măiestrii a-l domoli nu l-au putut, de mare nevoie, nu ce-am vrut, ce ce-am putut ne-au căutat a face. Și mai vârtos de la trimisul Uleu înștiințându-ne, precum spre aceasta și voia domnului nostru să să fie plecat (că pasirile rumpătoare, când carne proaspătă a câștiga nu pot, prin stârvuri și prin împuțiciuni foamea a-și domoli obiciuite sint). De care lucru noi vădzind că din dzi în dzi a norocului nostru căldură să răcește și oarecum a impotrivnicului să încăldzește, am socotit ca să nu așteptăm până de tot răceala ei ne va cu prinde și toate mădularele ne amurți, ce cu un ceas mai înainte, cu blândețe priimind-o, împotrivă să nu-i stăm (că norocul ple care, iară nu asprime priimește). Așijderea, de multe ori s-au vădzut (că trestiia, după vânt plecându-să, să îndoiește și iarăși să scoală, iară bradul, împotrivă puindu-să, din rădăcină să prăvălește, cu a căruia răsturnare, cele de prin pregiur mlădițe și zmicele, stropșindu-să, cu pământul să amestecă). De care lucru, cu tot sfatul împreună pre Camilopardalul am rugat ca, în mijlocul nostru puindu-să, cea dorită pace între domnul nostru și între vrăjmașul Inorog să alcătuiască. Ce Camilopardalul, macar că osteneala aceasta a priimi s-au arătat, însă de la noi hirograf ca acela au cerșut, carile alegerea lui, oricum ar fi, să întărească și să adeverească. Ce noi, pozvolenie ca aceasta de la domnul no stru neavând, altăceva mai mult a-i răspunde n-am avut, fără nu mai cât soroc am cerșut, ca pentru acestea domnului nostru în știre să facem. Deci acmu, iată, până în 20 ani soroc avem, în carii după pofta și plăcerea domnului nostru aievea răspuns să avem ne rugăm. Iară noi în toată slujba gata și neobosiți vom fi." La aceasta a dulăilor scrisoare, Corbul într-acesta chip răspunsă:„Cu mila a cereascului Vultur, Corbul, mai-marele epitrop a monarhii tuturor pasirilor, Uleului și dulăilor, carii în munți să află, sănătate! Cartea carea ne-ați scris am luat-o, celea ce ne scrieți, înțeles-am. La carile mai mult altăceva a vă răspunde nu avem, fără cât, iată că, având aicea lângă noi pre Biholul de Cina, cum mai curând într-acea parte îl trimasăm, căruia toată plini rea puterii i-am dat, ca și el împreună cu priietinul nostru, Cami lopardalul, orice mai de folosul nostru ar cunoaște, aceia să facă (Biholul de Cina la trup ieste negru, la cap alb, la picioare pag, la coamă comos, ca caii de Schitiia, la isteciune din vulpe nu rămânea. Iară hirișiia cea mai chiară îi ieste totdeauna a răgi și nepărăsit a mugi)."

Deci după sosirea Biholului, la lăcașul Camilopardalului, iarăși de iznoavă adunare mare să făcu, unde Camilopardalul un prolog ca acesta făcu: „Duhurile a toată jiganie, o, priietinilor, în doaă chipuri fac clătirea lor: una iute și netocmită, care naște vrajba și mâniia, iară alta moale și tocmită, carea lineștea începând, dra gostea între dânsele-și scornește, înmulțește și netulburată o păzește. Așijderea, de multe ori dintr-acea iute și netocmită a duhurilor răpegiune, muritorii, răpiți fiind, din carile ca dintr-o amețală trezindu-să, și ca dintr-un spăriiat și tulburat vis deștep tându-se, spre odihnă și linește a să întoarce să nevoiesc, ca ce lor obosite și oarecum înădușite duhuri odihnă și răpaos să dea. De care lucru, în clătiri ca acestea mai cu de-adins doaă sint de socotit: una, că țenchiul odihnii carile, unde și când va să fie mai denainte și așeși din începutul clătirii să-l însămnedze. Alta, că, până la însămnatul țenchiu va sosi, macar cum cevași lenevirii loc să nu dea, ce toate mijlocele și împregiurstările foarte cu mare osirdie să să păzască și dintr-îmbe părțile să să păzască. Că du hurile muritorilor asemenea sint vânturilor clătitului aier, carile și plăcut, și împotrivă a sufla pot. Inimile corăbii<i> pre ne stătătoare lucrurile tâmplărilor ca pre umerile mărilor plutesc, sfârșitul lucrurilor liman, întrarea la liman, aflarea lineștii și scăparea din furtună ieste. Deci precum adese s-au vădzut că cu nepaza cârmaciului și cu lenevirea corăbierilor, acmu în sinul limanului întrați fiind, aceia pat, de carea între groznice undele valurilor au scăpat. Într-acesta chip și lucrurile voastre, ca un vas de multe valuri și din multe părți izbit și strânciunat, acmu la limanul adăpostirii și la lineștea odihnirii să fie agiuns socotesc. Cea mai multă primejdie, precum să vede, au trecut. Rămas-au acmu ca în adăpost, pentru paza vivorului, fierul să să arunce, pândzele să să învălească, funele să să întărească și vasul, cu nerumpte odgoane, la margine legându-să, să să sprijenească, ca nu cândailea, despre uscat vivorul duhurilor fără veste scornin du-să, iarăși mările odată călătorite și valurile mai denainte tre cute a le poftori să silească, unde de nu cea de tot prăpădenie, însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie, poate să să tâmple. Iată, deoparte, Inorogul singur cârmaciu, singur vasul voii sale încotro ar pofti a-l porni știe și poate, carile, în liman întrând, cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega, singur din sine voii și alegerii noastre au lăsat. Deci despre aceasta parte fără prepus sint că în adăpostul odihnii vasul inimii sale, fără nici o primejdie, cu groase odgoane, cu tari funi și la credincioase locuri să va lega, unde, neclătit rămâind, vivor cât de repede, furtună cât de mare și holbură cât de năprasnă a-l mai urni nu va putea (că mai pre lesne ieste vântului o mie de odgoane a rumpe și o mie de fiiară a smulge, decât sufletului cinstei purtătoriu din cuvântul dat a să întoarce). Acmu, dară, lucrul rămâne că, de vreme ce vasul Cor bului prin epitropie ieste să să chivernisască, carile dintre voi ar fi acela carile voie slobodă și toată puterea să aibă ca la locul ce vom cunoaște noi că-i mai de credință, cu funea carea vom dzice că-i mai tare și cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde, acolo și cu acelea să să lege și să să priponească. Deci carile epitro piia navarhului ar avea să mi să arete, ca cu acela cuvintele obștindu-mi, celea ce spre sfârșitul lucrului ar căuta să vorovască." La aceste a Camilopardalului cuvinte, Uleul arăta precum lui nu numai piiedecele în picioare, ce și gârlița în grumadzi i s-au pus, de vreme ce Corbul scrie precum tot lucrul pre sama Biho lului au lăsat. Dulăii acmu nici lătra, nici scânciia, ce ca cei ce mușcă pe furiș, numai din semne să cuciriia, să mușce locul mâna nu le da, să latre iarăși socotiia că adese și de multe ori lătrând, acmu a tuturor urechile de lătrăturile lor să să fie deprins (că minciuna adese grăită și adevărul grăit în minciună îl preface). Aceștea tăcând, Biholul într-acesta chip a răgi începu: „Între noi cineva, o, Camilopardale, hiriș și cu deplină putere epitrop Corbului nu ieste, nici cineva pozvolenie ca aceia are, carile ce ar lega să fie legat și ce ar dezlega, să fie dezlegat, fără numai a îmbe părților pofte ascultând, cuvintelor giudecători, dreptății alegători și asupra celui de obște folos sfătuitori și îndemnători să fim. Nici ași socoti cu cale a fi lucrul acesta supt siloghismurile aristotelești și sentențiile platonicești să cadză, nici până într-atâta de adânc scociorât ar trebui, ce numai inimile acmu plecate cu un chip mai pre iușor să le alcătuim (că funele socote lii mai mult decât ce vremea poftește, întindzându-să, și destin dzându-să, din socoteală, socoteală naște și din cuvânt, cuvânt izbucnește, și așe, cele vechi trecând, altele noaă, ca în roată, să întorc). Ce de ieste lucrul vrăjbii în pace să să săvârșască, ei în de iei voroavele și poftile să-și arete, iară noi, cele cu cuviință din cele cu necuviință alegând, după dreptate să giudecăm. Spre carea, de vor vrea a să odihni, bine, iară de nu, voia lor în mâna lor ieste și precum le va fi pofta, așe facă."

Camilopardalul, cunoscând că socoteala Biholului spulbărat, iar nu întemeiat lucru ieste să facă (căci răutatea Corbului po căință nu știe), foarte să mânie și într-acesta chip răspunsă: „De vreme ce socoteala lor au fost, o, priietine, pentru ca numai între dânșii să să vorovască, alt loc de împreunare să-și fie căutat. Iară de au fost (precum Corbul, scriindu-ne, să roagă) lucrul acesta, cu mijlociia noastră să să caute, chipul al triilea, adecă adevărat epitropul Corbului, de față a fi ar fi trebuit, carile noi ce vom giudeca, ca cum singur Corbul ar fi, sau astădzi priimitoriu, sau astădzi nepriimitoriu giudecății noastre să să arete. Ce acmu aievea ieste că și acestea ispite sint și apă în piă bătută. Însă ispită ca aceasta printr-un alt chip, lor asemenea, iar nu prin mine, să o facă, căci nu mai puțin pentru a altora decât pentru a mea cinste port grijă, și inima carea voia în mâna mea ș-au pus, precum pentru a mea, așe pentru a lui, a sta mi să cade." Și așe, Camilopardalul, de mânie aprins, sculându-să, dintre dânșii ieși. Iară după ieșirea Camilopardalului din adunare, cu toții tul burată firea-i vădzind, într-o întristare cu tăcere amestecată întrară. Și mai vârtos Inorogul cunoscând că din toate părțile și în voroavă, și în faptă vicleșugul nu lipsiia, ales că Corbul, macar că toată pozvoleniia Biholului dedese, însă Biholul, nestătătoare socoteala Corbului știind, supt darea cuvântului să să lege nu vrea. Dulăii, așeși din-ceput, spre isprăvirea lucrului cu piatra la deal siliia, de vreme ce toată cinstea și agonosita lor în vânători și vrăjituri ca acela să sprijeniia.

Uleul, macar că într-adevăr spre săvârșirea lucrului tare năzuia, însă slujba aceasta supt titulul numelui lui plineala să ia poftiia, care lucru vădzind că Corbul Biholului l-au orânduit, oarecum căldura cu răceala amesteca și, precum la dânsul vreo putere nu ieste dzicând, tot lucrul asupra Biholului arunca. Cami lopardalul, așijderea, singur numai schiptrul giudecătoriii nedej duind, apoi pre Bihol giudecătoriu, iar nu epitrop a să numi audzind, pricini, macar că adevărate, însă nu fără venin ameste cate, arunca și lucrul oarecum mai greu decât era a-l arăta siliia. Inorogul a tuturor, precum cuvintele, așe chipurile bine so cotind, de pre semnele ce la ivală videa, adevărat cunoștea că toată greuimea lucrului nu atâta în sine, pre cât în lăcomiia titu lului giudecătoriii rămăsese. De care lucru, într-acesta chip le vorovi: „Această a noastră vrajbă nu proaspătă, ce precum am dzice de veche acmu împuțită ieste, pre carea încă de la părinți, ca datoriia, rea moștenire preste voie și ca cu mânule ciunte am apucat-o. Aceasta, dară, atâtea rădăcini în toate părțile, în lat, lung și adânc aruncate având, nu ieste cu divă, de să arată așe de cu greu a să dezrădăcina (că vrajba neprietiniii ca piatra cu var lucrată până în 40 de ani tot fiierbe). Ce cât despre a mea parte ar fi, precum pururea și în răbdare și în așteptare gata am fost, și de acmu înainte încă câtăva vreme loc îngăduinții a da nu mă voi feri. Și pentru ca pricina rămânerii vrăjbii eu a fi să nu mă arăt, încă un sfat am a vă sfătui, pre carile, audzindu-l, de va fi plăcut, noi în de noi lucrul la săvârșit a duce să putem socotesc. Iară de nu, fietecarile la punctul său cel dintâi a să întoarce cu voia sa să slujește. Sfatul mieu, dară, ieste acesta: întâiași dată Camilopardalului pentru ostenința carea până acmu în treaba noastră au făcut, precum să cade, mulțemită prietinește să-i facem. După aceasta, la alt loc undeva, de iznoavă să ne împreunăm, unde ce cu nevoie și ce pre lesne în lucrurile noa stre ar fi să înțelegem. De ciia, carile mai aspre ar rămânea, de acelea pre Camilopardal să înștiințăm, ca cu mijlocirea și socoteala lui și acelea aședzindu-să, ca pre un martur și întăritoriu așe dzimânturilor noastre să-l punem".

Sfatul acesta Uleului plăcu, Biholul nu-l lepădă, dulăii încă pentru bunătatea sfatului cu capetele plecând sămnul primirii arătară. Ce nice sfatul Inorogului de îngemănarea gândului lip sit era, întâi că, vădzind Inorogul pre Camilopardal precum asu pra celorlalți oarecum s-au mâniiat, ca și mai mult asupră-le să-l pornească siliia, ca doară pentru mâniie, ar uita lăcomiia și în fierbânteala singelui cuvântul dreptății ar grăi (că nu puțin pre pus era ca nu cumva cu aceasta pricină obrocul Camilopadalului de la Corb să să fie adaos, care lucru s-au și tâmplat, precum mai gios să va dzice). A doa, ca doară ar putea cunoaște la ce săvârșit bate a lor socoteală, ce ar avea de la dânsul să ceară și în ce feliu ar pofti să să aședze acea neîncălzită între dânșii răceală.

Aședară, cu toții împreună sculându-să, a doa dzi într-alt loc să împreunară, unde întâi Uleul într-acesta chip voroavă făcu:„Eu, o, priietinilor, unde nedejduiam că mai mult folos și agiu torință spre a lucrului isprăvire vom avea, acolea semne împo trivnice și cuvinte cu zgrăbunți de gheață amestecate vădzuiu (însă pentru aceasta, într-această dată mai mult voroavă a face nu pociu). De care lucru, după a Inorogului întreagă sfătuire, ale altora în chip de prorocii paradigmate într-o parte lăsind, acmu între noi cu line suflete și împăcate inimi, ce greu și ce iușor înainte ne-ar ieși, cu osirdie să cercăm, ca așe, după a lucrului trebuință, într-o parte lăsindu-ne, spre ce cinsteș și cu cuviință ar fi să ne alcătuim."

Atuncea, Inorogul, vădzind că boldurile Uleului în piielea Camilopardalului împung, dzisă: „Eu încă, o, priietine, mult m-am mierat că chipul pre carile singuri voi de cinstit și de drept l-ați ales, acela acmu între miiere amestecă fiiere, și foarte rău îmi pare, căci pricina mai dintr-adânc a cunoaște nu pociu (că pricina cunoscută fiind, oricât de aspră ar fi, vreun leac spre netedzirea ei să nu să afle nu poate)."

Biholul dzisă: „(Ucenicii Epithimiii supt dascalul Pleonexiii să supun), ce acmu vremea acestor provlimate nefiind, la ale noastre enthimemate să ne întoarcem. Inorogul într-o parte, Corbul într-altă parte trage, iară dreptatea pre calea sa va merge. Ce acmu întâi trebuie să știm pofta Inorogului de la Corb, ce și carea ar fi." Inorogul dzisă: „Eu, o, priietinilor, ceva greu și fără cale de la Corb nu poftesc, fără numai el singur în sine socotindu-să, ce va afla strâmb să îndreptedze, și ce dreptatea poftește, să poftească și să învoiască. Acmu, dară, asemenea și eu a ști ași pofti de la mine Corbul ce ar cere."

Uleul dzisă: „Corbul de la tine altăceva nu poftește, fără nu mai prieteșug și dragoste adevărată."

Inorogul răspunsă: „De vreme ce el prieteșug și dragoste adevărată poftește, iată că și lui ca aceleași a ne da i să cade (că toată pofta bună cu binele cătră altul a să obști poftește). Însă de pre ce vom într-adevărat a cunoaște putea, că unul cătră altul aceiași cerere și dare plinește (că voile de bine voitoare din cuvânt încep și fără zăbavă în faptă sfârșesc). Deci, cât despre a mea parte ar fi, părăsind vrăjmășiia neprietiniii, îndată toată giuruința și plinesc (că nici mai mult ceva Corbul de la mine are a pofti). Care lucru, Corbului deplin a-i sluji nu poate, de vreme ce eu, deosăbi de aceasta, asupra lui și alt feliu de dreptate pre cum să fiu având în toată lumea știut ieste. De care lucru, atun cea numai să va dovedi precum adevărat din vrăjmășie întor cându-să, spre dragoste să fie purces, când strâmbătatea lăsind, dreptatea a lucra va începe. Așijderea, împotrivă lucrul ieste de socotit, că Corbului despre mine pace dându-i-să, îndată toată odihna își agonisește, carea la mine nu ieste așe, căci sint și altele carile neodihna îmi pricinesc, și acelea toate de nu să vor spre odihnă alcătui, nici eu de tot a mă aședza și a mă odihni pociu (că prieteșugul adevărat ieste de bunăvoie închisoarea su fletului în trupul strein și pătimirile streine ca pre ale sale a le suferi). Însă nici cu socoteala întreagă să poate numi acela carile, focul ațițind, cu ochii în fum să stea, că macar că focul spre trebuință să ațiță, însă mai denainte a socoti trebuie ca fumu lui loc de răzsuflare dându-să, celuia ce-l aprinde înădușală să nu facă. Deci de vă ieste socoteala ca aceasta dragoste deplină și adevărată să să facă, întâi toate peristasele să să cerce și aflându-să precum să cade să să aședze și aședzindu-să cinsteș să să păzască."

Biholul dzisă: „Ce și carile pot fi acele țircumstanții?" Inorogul dzisă: „După a mea socoteala, sint acestea: Întâi: împuțite ranele vrăjmășiii, cu mehlemul adevăratei dra goste ungându-să, să să tămăduiască și toate asuprelele din tr-îmbe părțile, ca cum nici n-ar fi fost, să nu să mai pomeneas că (că pomenirea asuprelelor înnoiesc și ijdărăsc neprietiniia). A doa: pentru cele viitoare lovituri bună pază, ca de vor și vini, a lovi să nu poată, iară de vor și lovi, a răni putere să nu aibă (că ce s-au tâmplat o dată, să poate tâmpla și de altă dată). A triia: vrăjmășiia nu numai din gură să să părăsască, ce de odată cu cuvântul și ciniile răutății din mâni să să lepede, ispitele să să părăsască, ușile și ferestrile simțirilor, despre tot aburul și vântul tulburării astupându-să, tare să să păzască, ca nu cândai nepriimitorii bunului acestuia lucru, vreme și loc aflând, în casa lineștii oaspele tulburării să poată băga (că vântul răutății și a vicleșugului atâta de supțire ieste, cât nu numai prin găuricea urechii destupate, ce și prin inima supt lăcata socotelii încuiată a răzbate poate).

A patra și cea mai de treabă ieste ca toată dreptatea să să plinească, pentru ca nu cumva, unul despre altul în pagubă rămâind, mosorâtura aceii lovituri durerile vechi în minte să aducă (că paguba avuțiii la muritori din rădăcina sufletului a fi să socotește, pentru aceia, precum averea din suflet să fie să dzice și la cei mai mulți așe să crede). Deci cu bună osirdie să căutăm trebuie, ca cine supt pagubă ieste și carile pricina aceii păgubiri să fie fost să aflăm, de ciia, cu cumpăna dreptății cumpănindu-să, fietecăruia partea ce i s-ar cădea, dreaptă împăr țală să i să facă. Nici dzic, o, priietinilor, pagube ca acela să să pomenească, carile unul în pizma altuia pre la vrăjitori și pre la vânători ar fi pierdut, ce ca celea carile tirănește streinele pră dând, ca cum ale sale ar fi, le ține și fără nici o pravilă a dreptății le stăpânește."

Uleul dzisă: „Adevărat că precum în multe dreptate ai și noaă și altora știut ieste. Însă am pofti ca și acmu de la tine să aud zim, ce ar fi acea dreptate și cum s-ar putea plini?" Inorogul dzisă:„Întâi: birlogul carile de moșie ne ieste și până acmu de câteva ori Corbul tirănește cu siloghismurile sale, unora și altora l-au dat, de acmu înainte aceasta să nu mai adaogă a face. A doa: în monarhiia dobitoacelor pasirile amestec să nu aibă, nici pliscul Corbului de piielea Boului să să mai atingă. A triia: toate cuiburile Corbului, carile mai denainte de acesta epitrop pasirilor au fost, Corbul de acmu într-însele nici să să oaă, nici pui să scoață, nici altor pasiri să le dea, ce după dreptate, puilor Corbului carii săraci de părinte au rămas, înapoi să să întoarcă. A patra: penele, aripile și toți fulgii și tuleiele Corbului tre cut, Corbul de acmu între penele sale să nu le amestece, ce moștenitorilor înapoi să le dea. Căci penele Corbului trecut dintr-acestui de acmu foarte bine să cunosc, că aceluia sint cu doaă fețe, pe de o parte negre ca a Corbului, iar pe alta pestrițe ca de pajoră și sure ca de vultur.

Acestea, dară, Corbul cu fapta plinind, o, priietinilor, precum spre adevărata dragoste s-au întors voi putea cunoaște. Iară amintrile, macar cum a mă încredința nu voi putea (că giuruințele cuvintelor fără plineala lucrurilor, ca oaăle fără plod și ca să mințele fără roadă sint)."

Biholul, macar că toată puterea și pozvoleniia epitropiii avea, însă pentru neîncredințarea în lesne a să muta socoteala Corbu lui, din sine asupra lucrului apofasin să facă nu îndrăzniia. De care lucru, vremea cumpărând (că Biholul precum la căldură, așe la frig din fire nesuferitoriu ieste), într-acesta chip răspunsă:„Toate poftele tale drepte și pe cale sint, și așe, s-ar cădea ca toată dreptatea să să plinească. Însă pentru tuleile Corbului tre cut din gura Corbului acestuia, cu giurământ asupra numelui Vul turului ceresc am audzit, precum nici vreodată să nu le fie luat, nici acmu la dânsul să să afle. De carea, macar că cu toții bine știm că adevărul nu grăiește, însă noi ca priietini a îmbe părților nevoitori vom fi, ca nici el de minciună să să rușinedze, nici dreptatea ta acoperită și călcată să rămâie. Și de vreme ce poftele ce sint acmu cum să cade am înțeles și lucrul până la atâta au sosit, încă puțină vreme îngăduitoriu să fii cu toții te poftim și acestea toate de nu să vor face, încă mai cu multul decât ai poftit, atuncea amăgeala despre mine să o ții."

Aședară, cu atâta cuvintele și voroavele între dânșii puindu-se și cu lucrul a le săvârși rămâind, cineși la ale sale să dusără. Iară Biholul cătră Corb carte într-acesta chip scrisă:„Biholul Cinei, Corbului Dealurilor, sănătate! Pentru pricina între tine și între Inorog, pre carea ca să o caut și să o isprăvăsc tare m-ai rugat și în ori în ce chip o voi alege, așe să și fac, voie slobodă mi-ai dat, iată, cu puține cuvinte vei ști că lucrul la aceas ta au vinit, ori din tuleiele Corbului trecut, ori dintr-ale tale în tot anul Inorogului patru mii de tuleie să dai, adecă în toate trii lunele câte o mie, și tuleiele să nu fie negre de pe spate, ce albe, de pre supt pântece zmulte. Din toate cuiburile, câte Corbul tre cut au avut și acmu în monarhiia pasirilor să află, a triia parte în puterea și oblăduirea Inorogului să să dea, căci acestora adevărat și drept moștenitoriu a fi să cade. Apoi, pre piielea Bou lui clonțul tău să nu mai îmble, nici în monarhiia dobitoacelor să te măi amesteci. Acestea noi am ales (macar că cu toții știm că mai multă și mai mare parte dreptatea lui ar pofti). Aceasta de folosul obștii și de odihna ta a fi sfătuim. Deci într-acesta chip cu dânsul prieteșugul a lega de vii vrea, chiar și adevărat, spre întăritura aședzimântului răspuns să ne dai, ca, împreună cu Camilopardalul și cu alții ai tăi carii aicea să află, cuvânt stătătoriu să dăm și să luăm. Și altă mai mult lucrul a cerca și a zbate nu mai ispiti (că leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește)."

Corbul, de acestea înțelegând, cum mai curând înapoi răspuns ca acesta trimasă: „Pentru câte mi-ai scris, foarte bine am înțeles. Deci vii ști că acestea toate, cu toată inima priimindu-le, le întăresc și le adeveresc și, după al vostru aședzimânt, cu fapta a le plini nevoitori vom fi. Numai și eu aceasta deosăbit poftesc, ca tuleiele carile pre an voi da, nu supt numele dăriii, ce supt chipul darului să fie. Pentru cuiburi, așijderea, vreo scrisoare la mijloc să nu să facă, pentru ca să nu să înțăleagă că doară vreodânăoară supt mâna noastră fiind, acmu de supt mâna noa stră au ieșit."

Ca acestea Corbul și cătră Camilopardal scrisă și pre amândoi tare îi ruga ca, foarte nevoitori fiind, să nu cumva lucrul neisprăvit să rămâie, pentru carea har și mare prieteșug de la dânșii va cunoaște, a căruia mulțămită și răsplătire fără zăbavă și pre larg o va face.

Răspuns ca acesta Biholul luând, împreună cu Uleul la Cami lopardal să dusără, pre carile, în multe feliuri rugându-l (căci precum mai sus s-au pomenit, la adunarea dintâi mâniindu-să, de lucru mai să părăsisă), îl poftiia ca pre Inorog să poftească și să-l îndemne ca celea că la mijloc să pun să priimască. Deci Cam ilopardalul, de o parte adaogerea obrocului vădzind (căci aceas ta încă de demult i să giuruisă), iară de altă parte, plecată rugă mintea lor înduplecându-l, pre Inorog la sine chemând, întâi pre taină, iar apoi și la ivală, cu multe chipuri și tropuri ritoricești pacea lăudă, iară vrajba huli (că ritorii mai multă materie de dzis decât în lauda păcii și în hula vrăjbii a afla nu pot), apoi inima Inorogului cu alte feliuri de dulci voroave și giuruințe a domoli începu, până mai pre urmă, la deșchiderea cuvântului viind, Cor bul din mândriia lui la cât s-au lăsat îi spunea și precum atâta dare pre an să dea priimește îi dzicea. Așijderea, crescând dra gostea, precum și darurile vor crește îi giuruia. „De ciia, de socotești, dzice, căci sint priietin, cuvântul și sfatul priietinului tău ascultând, acestea de această dată de la Corb, priimește. Aces tea făcând, pare-mi-să că nu vii greși." Aședară, de o parte Camilopardalul, de alta Biholul și cu Uleul îl ruga. Inorogul încă, pre o parte, de viață primejdioasă supărat și săturat fiind, iar pre altă parte, îndemnarea și pofta priieti nilor a călca neputând, pre pomenitele condiții aședzimântul păcii priimi.

După aceia, cu toții de acolea sculându-să, iarăși la lăcașul Bivolului să dusără, unde toți dulăii, ogarii, coteii, împreună cu Uleul adunându-să, pre cinstea numelui și pre credința cuvân tului legământul păcii aședzară (căci pre numele Vulturului ceresc a să lega amândoi nu priimiră) (de vreme ce cine a sa cinste nu păzește, a celor cerești de abiia va cunoaște). Apoi cu toții scu lându-să, cu capetele plecate, copitele Inorogului săruta. Ino rogul încăși îmbrățâșându-i, precum i-ar săruta și sămn de pace le-ar arăta, cu cinste îi priimia.

Și așe, într-acesta chip vrajba de 1.700 de ani între Corb și între Inorog sfârșitul își luă.

Iară toată cuprinderea istoriii aceștiia aceasta ieste: că Vul turul și Leul de puternici împărați vrând să să slăvască, muștele îi batgiocuriră, Vidra cu neștiința în fericire petrecând, cu sfatul, fără vreme, cine să fie o pricepură și dintr-amândoaă monarhiile o izgoniră, pre jiganiile și pasirile viclene Liliiacul le batgiocuri, Cămila, coarne cercând, ș-au pierdut și urechile, Corbul, în doaă monarhii să stăpânească vrând, supt cea pre an dare mai-micu lui său s-au legat. Și precum toate sfârșitul său au, așe și dreptatea, vremea, locul, puterea și biruința sa își află.