Istoria fondărei orașului București/Capitolul 1

Jump to navigation Jump to search
Către domnii cititori Istoria fondărei orașului București de Dimitrie Papazoglu
Capitolul 1
Capitolul 2



Archeologia este teologia.

Tradițiile ce se zic de Bucur ciobanul, că el a fondat o bisericuță a Sf. Tănase de la Radu Vodă și că după numele său s-a numit orașul, sunt cu totul neexacte, fiindcă toate observațiunile ce am mai putut face în urma publicării tabloului meu cu acea bisericuță, ce este situată lângă mănăstirea Radu Vodă, arată că este în adevăr făcută de Alexandru Vodă la anul 1568, fiul lui Mircea Vodă zis Ciobanu, pe locul cimitirului, lângă mănăstirea clădită de el între baltă și Dâmbovița, în marginea Bucureștilor.

Nu ea este prima biserică, căci prima biserică, după cum voi arăta mai la vale, este biserica mahalalei Dobroteasa, clădită de către vechea familie a Năstureilor-Herești, pe moșia a unui Bugă, numită și palanga (tabăra) lui Mircea Vodă II.

Acest Năsturel a găsit de cuviință de a ridica biserica pe antica vatră a orașului roman numit Pinum, căci adese s-au găsit și se găsesc și acum în suburbia Dobrotesei, la diferite săpături, monede vechi romane și bizantine. Proprietarul Bugă era tata lui Drăghici și moșul lui Pană, de la care se trage neamul cari primiră numele de Filipești, după fiul lui Udriște Bugă, ce se numea Filip.

Această familie a existat încă în secolul al XIV<-lea> (a se vedea vol. II, pag. 567, Istoria grecească a lui Fotino). Așadar, s-ar putea presupune că și numirea orașului București a fost în secolul al XIV-lea, după numele lui Bugă, numindu-se București, fiind început pe moșia sa.

Documentele care ne încredințează într-aceasta sunt cele următoare ce am putut descoperi:

I.  Piatra sculptată cu efigia Filipeștilor, înfiptă asupra porții cetății Făgărașului, în Transilvania, căci neamul se trage din descălicătoarea lui Radu Negru, fiind și comiți ai Sfântului Imperiu Roman, cum și proprietari ai munților Arifului, în vecinătatea cetății Făgărașului, tot asemenea documentează și inscripția în piatră de deasupra porții Filipeștilor din urbea Bucov, fosta moșie a Filipeștilor și reședință a fostului județ Săcuieni.

II.  Că familia aceasta își are cimitirul până în ziua de astăzi în mănăstirea zisă a lui Radu Vodă, fondată mai întâi de Alexandru Vodă, fratele lui Petru Vodă Șchiopul și tata lui Mihnea Vodă Turcitul.

Mai târziu, stând fără serviciu divin 30 de ani, fu prefăcută de Radu Vodă, fiul lui Mihnea, și de la care își conservă astăzi numirea, păstrând numele lui Radu Vodă. Bisericuța lui Sf. Tănase, ce astăzi se zice a lui Bucur, Alexandru Vodă, fratele lui Petru Vodă și fiu al lui Mircea Ciobanul, la anul 1568, a hotărât bisericuța lui Sf. Tănase ca cimitir al călugărilor ivireni din monăstirea Sfintei Treimi, restaurată de acest domn, pentru că curtea mănăstirei strâmtă fiind, nu aveau loc de îngropăciune; apoi pe lângă frumusețea ei, după cum o descrie patriarhul Antiohiei, Macarie (vezi „Revista Română", 1861, pag. 341), care veni în zilele lui Constantin Brâncoveanu, nu putea fi ea ocolită și cu mulțimea mormintelor, după cum se dovedește și din grămădirea osemintelor din acea criptă de zid ce se vede la spatele ace<lei> bisericuțe, care este pusă sub patronagiul Sf. Atanasie.

Iar unul din magnații cei mari ai românilor, ce se numi Năsturel (nu știu dacă nu va fi contele Henrih sau Here Năsturel, după al căruia nume este și moșia Herăști, în drumul de la București spre Oltenița), căutând loc de a face și o biserică, a găsit cea mai frumoasă poziție pe dealul stâng al Dâmboviței, unde era vechiul Pinum, având în vale vederea bălții celei mari a Broștenilor, cu pădurea ce ocolea acele două mari dealuri, pe care este astăzi monastirea Radului Vodă și Sfântul Atanasie, și cu care puteau a comunica cei din București numai prin podiști plutitoare și stătătoare. Și acolo, pe acel loc, se numea Lupești, căci chiar bătrânii spun că le povesteau părinții lor că întorceau vitele din acea pădure și baltă până nu însera, că le strica lupii. Acolo aveau și morile lor, pe apa Gârlița, ce se despărțea de Dâmbovița, trecea prin Tabaci și Cărămidari. Pe acel deal al părței stângi a Dâmboviței zidi Năsturel, după cum arătai, sfânta biserică cu patronagiul Bunei Vestiri, pe moșia lui Bugă, care începuse a se popula cu boierimea ce se strămuta din Târgoviște. Această biserică este până astăzi și exersează cultul divin, numindu-se biserica suburbiei Dobroteasa, Calea Văcărești, coloarea de Albastru. Iară pe când căuta locul de a edifica biserica, fiind limba bulgară mai obicinuită, s-au zis Dobroteasa, care se tălmăcește în limba românească „bună patrie", și de atunci a rămas numele locului sf. biserici de Dobroteasa, de unde s-a numit și toată suburbia. Pe tărâmul dar al acestei palange, sau al taberei celei noi, s-au așezat românii, sârbii și oltenii, și de atunci au rămas și numirea suburbiilor — Sârbii, Staicu și Oltenii — făcându-și acolo și acel Năsturel case mari la spatele bisericii, ale cărora ruine au stat până la anul 1855, apoi au dispărut. Locul însă se știe, căci l-am văzut și eu, ca unul ce sunt proprietar și șezător de 50 de ani în această suburbie a Dobrotesei. Aceasta dar este cea dintâi biserică a orașului București și care s-a ridicat în oraș de către neamul lui Năsturel-Herescu.

Vorbind însă de această sf. biserică, trebuie să arăt că după trecerea de vreo 300 ani, un Constantin Năsturel, văzând această biserică fondată de strămoșii lui, în foarte mare ruinare, a preînnoit-o la anul 1730 (vezi inscripțiunea în piatra de dasupra ușii acestei sf. biserici) și a lăsat<-o> în seama rudelor sale ce ședeau în dosul bisericei și din care au trăit în acele case, pănă la anul 1840, o femeie ce se zicea că este descendintă din acea nobilă și ilustră familie a Năsturelilor. Apoi, tot din această ilustră familie, nu departe de tărâmul ce am arătat, ce se numea palangă, drept pe ulița centrală, au mai ridicat și o biserică cu patronagiul Sf. Vineri, lângă casele cele mari ale lui Udriște banul Năsturel, după al cărui nume s-a numit și suburbia din vecinătatea palatelor sale, Udricanii.

Și așa, orașul București se începea pe acea vreme de la suburbia Dobroteasa, se împopulă cu celelalte suburbii arătate mai sus și se întindea din an în an pe ulița centrală a Jigniții (magaziilee orașului, de rezervă, pentru vremuri de foamete, pe locul astăzi al Ambasadei Italiene) și mergea spre moară (acum strada Bărățiii) drept, și de acolo, pe dinaintea bălții Târgului Cucului, sau, mai în urmă, Scaunile Vechi, și ieșea la Sf. Sava, în dreptul unde în urmă s-au edificat de Matei Vodă Basarab monastirea Sărindarul, în al XVII-lea veac, sau Carantanul, cum o numește patriarhul Antiohiii, Macarie, unde era și hramul cu 40 de martiri. Iară în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanul, acest patriarh a săvârșit Sfânta Leturghie într-însa. Și de acolo se făcea un ocol spre Dâmbovița, pe Calea Mogoșoaiei, până în casele Mogoșeștilor, astăzi ale Brâncoveanului, lângă podul de la Dudești, iară de acolo, pe marginea stângă a Dâmboviței țiind linia dreaptă până la podul gârlei din Calea Giurgiului, mai la urmă numită Podul Beilicului. Acest ocol sau acest spațiu era al orașului București, căci afară din acest spațiu se numea județul Ilfov. Iată și familiile ce ședeau atunci în acest coprins al Bucureștilor și mai cu semă pe cale a centrală a orașului, care astăzi se zice Calea Văcărești: Hereștii, Filipeștii, Mărceștii, Grecenii, Arioneștii, Păleștii, Brătășenii, Lăcustenii, Ogrădenii, Meliceștii, Recruții, Voineștii, Deduleștii, Borăneștii, Bălăcenii, Bălenii, Văcăreștii, Băjeștii, Grădiștenii, Bărcăneștii, Slătinenii sau Papazoleștii, Cocoreștii, Cantacuzinii,Brâncovenii, Dăneștii, Mogoșeștii, Popeștii, Botenii și, mai în urmă, Ghiculeștii.

Vorbind despre orașul București, voiesc a arăta și o apă ce mergea în acea vechime prin mijlocul acestui oraș și adăpa o parte considerabilă din el. Acea apă își avea izvoarele ei dimpotriva <bălții> Icoanei, unde astăzi e grădina publică și unde până în zilele noastre era baltă mare.

Acea apă pleca de la balta menționată și trecea prin suburbia Oțetari, Batiștea și Scaunele și forma o baltă pe locul unde a fost vechea Carvasara, fierăriile vechi, și unde se vindeau rogojinile și lemnăriile, adică în coasta grădinii de astăzi a lui Sf. Gheorghe. Acea baltă era înconjurată cu trestie, cu sălcii și aproape de dânsa se făcea târgul sau piață, căci acolo erau scaunele de pescării, măcelării, manufacturile brute, și se numea Târgul Cucului, unde, în toate primăverile, acolo, în sălcii, bucureștenii auzeau cântecul cucului. Aceasta au apucat-o și cei ce au trăit până la 1800. Din acea baltă se scurgeam două gârlițe, cea dintâi își lua cursul pe dinaintea locului astăzi al Bărăției și ieșind în Calea Târgului de Afară, în răspântie, unde era și moara, pleca drept în apa Dâmboviței, la gura de astăzi a Pieței celei Mici, sau atunci a colțului cetățuii Curtea Veche, despre care voi vorbi mai înainte. Cealaltă ramură de gârliță, ca și cea dintâi, pleca tot din acea baltă a Târgului Cucului, pornea drept pe Calea Târgului de Afară și, trecând de-a curmeziș acea cale, pe la colțul „Hotelului de Londra", astăzi, trecea pe lângă proprietatea cunoscută nouă a lui Băltărețu (acelea au fost casele lui Dan vistierul la anul 1594, unde au tras ienicerul turc cu cei 2000 spahii când veni a prinde pe Mihai Viteazul, și care case fură arse de Mihai cu tunurile, când prăpădi pe turci), de acolo trecând prin curtea caselor astăzi zise ale lui Mareș, unde este Capela Bulgară, pe marginea fostului Cimitir Catolic, se strecura prin răspântiile Lucaci și, trecând pe la spatele grădinii lui banul Udriște, unde astăzi este ulița Udricani, ieșea la răspântiile suburbiii Olteni, trecând la vale prin acea suburbie, astăzi ulița Labirint, se vărsa pe Pagină:Dimitrie Papazoglu - Istoria fondărei orașului București.djvu/17 lângă poarta proprietății căpitanului Obedenaru. Această ramură de apă se numea apă spurcată, căci toate necurățeniile orașului se azvârleau pe dânsa, fiind repede.

Pe marginea acestei ape a fost așezată tabăra lui Ștefan Bathori la anul 1476, adică pe tărâmul cel spațios și înalt unde este astăzi suburbia și biserica Lucaci, de unde scrise sibienilor (vezi: Șincai, vol. II, p. 96) și unde mai în urmă aveau Văcăreștii palatele lor, iar mai târziu casele lui Zerlendi.