Istoria fondărei orașului București/Capitolul 18

Sari la navigare Sari la căutare
Capitolul 17 Istoria fondărei orașului București de Dimitrie Papazoglu
Capitolul 18
Ceva despre revoluția din 1848



Iată, în detaliu, și alaiurile domnești de peste an, care erau în număr de patru; afară de acela al intrării lui vodă în Capitală, ca domn, erau două alaiuri mari, numite binișalai, și două ordinare.

1) Alaiul la Mitropolie, la Sf. Constantin și Elena; 2) Alaiul mergerii la Moși; 3) Alaiul mergerii la Pantelimon; 4) Alaiul de la Sfânta Treime (Radu Vodă). La aceste alaiuri purtau boierii, cu serviciuri active, giubele roșii, cu agrafuri de aur, late, și gugiumane de samur negru, cu fundul roșu, și se numeau boierii halea (în slujbe), iar boierii cei fără posturi se numeau boieri paia, adică în neactivitate, și purtau giubele măslinii și gugiumane cu fundul verde. Numai domnul și cei din familia sa purtau gabenețe albe, pelerine de samur, cu ceaprazuri de aur și gugiumane cu fundul alb.Toți boierii aveau câte un hanger la brâu. Cei în activitate mai aveau la brâu câte o călimară de argint, suflată în aur. Meterhaneaua, compusă numai de turci, era sub conducerea capelmaistrului ei, numit meterhagi bașa. Acești muzicanți mergeau la alaiuri călări, având și șase chindii (tobe) mari, îmbrăcate cu postav roșu, și cu giamparale (tasuri). Cântau cântece turcești, căci surlarii cântau muzică românească în fața trupei seimenilor (pedeștri), care aveau pe polcovnicul lor. Călărimea arnăuților avea căpeteniile lor, numiți bimbași (maiori) și ghenci aga (colonelul). Numirea de ghenci se traducea în românește „voinici", iar ghenci aga înseamnă șeful voinicilor. Pandurii erau toți olteni, în costum oltenesc, cum poartă mehedințenii, gorjenii și oltenii. Numai din aceste trei județe se recrutau bravele catane ale României (ale căror modele de îmbrăcămintele le păstrez în tablouri); ei au avut diferiți căpitani, ca: Magheru, I. Solomon, Ciupagea, Vladimirescu și Vărbiceanu. Aveau flinte cu cremene și cornuri de cerb, cu iarbă de pușcă, însă muzică, surle sau timpane, nu aveau. Căciulele lor erau rotunde, cu funduri roșii și cu lați de lână roșii, albi și albaștri; erau împărțiți pe cete.

Încep a arăta cel mai mare alai, când venea vodă de la Constantinopol, cu investitura de domn; el era mai dinainte ales de țară, alegerea se făcea la Mitropolie sau în Palatul Domnesc, când era tronul vacant. Alegătorii erau boierii țării, căci pe atunci nu se pomenea de popor, nici de deputați județeni. Între întâii alegători erau mitropolitul, episcopii și banul Olteniei, cu boierii lui cei mai de frunte de peste Olt; apoi, pârcălabii (primarii) orașelor Târgoviștea, Câmpulung și Curtea de Argeș.

Caimacamii domnești soseau în București și vesteau că vine vodă în țară, cu investitura împărătească; îi ieșeau boierii înainte, la Oltenița, căci întoarcerea era totdeauna prin Turtucaia, era însoțit de peste Dunăre până la Oltenița de cadiul aian și chehaia bei din Silistra. Ei-l încredințau, cu mare pompă, în mâna boierilor, iar aceștia îl conduceau, pe partea dreaptă a Argeșului, până la satul Radovanu, moșia lui Tache Ghica, unde se făcea în biserică un Te Deum; treceau Argeșul, a doua zi, și veneau în monastirea Negoești, clădită de Matei Vodă, pe partea stângă a Argeșului, aci ascultau Sfânta Liturghie și de acolo plecau și veneau în monastirea Văcărești, unde mitropolitul cu episcopii primeau pe noul domn, cu Evanghelia și cu Crucea, la ușa bisericii cu patronajul Sfintei Treimi, fondată de Nicolae Mavrocordat. Acolo se slujea un Te Deum și vodă rămânea seara acolo, în palatele egumeniii, până a doua zi; în acest interval, se pregătea cortegiul și primirea în Capitală. A doua zi, poporul primea pe noul domn cu cea mai mare bucurie. Iată întinderea cortegiului văzut de mine, la 1823, la venirea lui Grigorie Vodă Ghica. Cortegiul intra în Capitală pe Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă). El se începea cu marele aga, călare, cu amploiații săi; după aceasta urma corpul podarilor (saperi), ei aveau la spinare topoare, îmbrăcate în mușamale, și câte o bardă sau teslă la brâu. Sub îngrijirea corpului acestuia erau toate podurile din Capitală, căci toate stradele erau pavate cu poduri mari, având șanțuri sub ele, pentru strecurarea apei ploilor și a topitului Zăpezii; aveau și căpetenia lor, sub numirea de starostea podarilor, supuși marelui aga. Urmau apoi arnăuții, călări, cu căpeteniile lor: bimbașa, ghenciu aga, și căpitanii veneau pe urmă având timpane înainte; corpul fustașilor era sub comanda lui aga și purtând fuste, ca arnăuții, și căciuli înalte, de postav negru, ce se numeau gelepești; corpul seimenilor, pedestrime românească sub polcovnicul lor; corpul lipcanilor (curieri), sub marele postelnic (ministrul de Externe); ciohodarii domnești (garda palatului), ținuți cu cheltuiala domnească (vorba de ciohodar este greacă și înseamnă numirea postavului, căci erau îmbrăcați în postav roșu, cu ceaprazuri galbene, cu dulămii căptușite la piept cu mătăsărie albă, erau încinși cu brâie de găitan de fir, cu paftale mari aurite; umblau cu pulpanele ridicate și înfipte în cordon, întocmai ca jandarmeria călăreață de astăzi, în cap purtau ișlicuri mari de blană și, în picioare, cizme galbene; tot ca ei, purta cizme și Curtea Domnească, boierii aveau cizme roșii). După acest corp, urmau veliții boieri, călări; aceștia erau miniștrii; după dânșii urmau, imediat, vodă, călare, îmbrăcat în cabeniță albă, cu ceaprazuri de fir și la brâu cu hanger cu plaseaua încrustată în briliante. Calul era împodobit cu harnașamentul de catifea vișinie, cusută în diferite flori de aur; era ținut de amândouă laturile, cu mâinile pe coapsele calului, de către bași-ciohodar și ajutorul său. După domn, urma întâiul spătărache, ținând săgețile, topuzul și sabia; al doilea ținea cuca domnească, cu caif de pâslă căptușit cu mătase. Beizadelele erau tot pe cai, împodobiți tot astfel și ținuți de câte doi ciohodari. Erau șase beizadele, începând cu cei mari: Costache, Iorgu, Scarlat, Grigorie, Panait și Mitică (care trăiește încă: Beizadea Mitică). Urmau apoi steagurile domnești albe, de mătase, și roșu, de catifea, cu Sf. Constantin și Elena cusuți cu aur, iar peste cele mari, albe, era chipul Sfântului Gheorghe. Venea apoi șeful contabilității de Vistierie, călare, cu câte două pungi mari, atârnate în dreapta și în stânga, de șeaua calului, pline cu bani de argint noi, pe care-i aducea din Țarigrad, unde fuseseră turnați, la hazna, din ordinul vizirului, pe socoteala domnului; acești bani, șeful conptabilității îi azvârlea în dreapta și în stânga, cu pumnii plini, și privitorii de pe strade se băteau după ei adunându-i. După aceasta, urma corpul catanelor, care erau recrutate din cinci județe. Urma apoi marele hatman și după dânsul veneau breslele negustorești, cari erau astfel rânduite: lipscanii, marchitanii, cojocarii subțiri și groși, ișlicarii, cavafii, șelarii, papugiii, cizmarii și covacii; aceste isnafuri erau toate sub starostea lor. Apoi, după aceștia, urma trupa tulumbagiilor (pompierii), sub tulumbagi bașa, fără instrumentele lor; ei erau îmbrăcați în spețere de piele și în cap aveau câte un cauc de fier; pe urmă venea ceata sacagiilor, fără sacale.

Pe tot parcursul cortegiului, azi Calea Șerban Vodă, sunau clopotele de la toate bisericile, până ce cortegiul sosea la biserica Curtea Veche. La ușa bisericii, domnul era primit de către mitropolit, cu tot clerul, cu Evanghelia și Crucea în mână; conducea pe domn cu imnul slavoslovic până în sfântul altar și, când intra pe ușa altarului, se dedea semnalul la corpul artileriei din casele Cornescului, astăzi Hotel „Union"; acolo erau numai patru guri de tun, păstrate pentru solemnități și care astăzi se află ca trofee în arsenalul cetății Vidin. Acele tunuri începeau, pe dată, a vesti Capitala că Măria sa vodă, în momentele acelea, intra în altar cu mitropolitul și episcopii, de mână, ca să primească sfânta ungere cu Sfântul Mir cel Mare. Mai întâi, domnul ocolea sfânta masă, de 3 ori, în cântecul imnului, ca la cununie, Isaia dănțuiește, apoi era miruit de mitropolit, cu Mirul cel mare; după acea se ținea leturghia zilei, se miruiau toți și salutau pe domn, sărutând Crucea ce o ținea în mâna sa, pe tron. Mitropolitul, în vremea asta, sta în jeț lângă domn, în dreapta, iar în partea stângă era jețul doamnei, împodobit, ca și al domnului, cu mărcile țării.

După ce se sfârșeau acestea, se dădea semnalul de plecare și urma cortegiul până la Palatul Domnesc, în sunetul clopotelor și în veselia cetățenilor, deoarece șeful contabilității continua cu azvârlirea banilor noi pe stradă, până la palat.

Eu am văzut intrarea în București a doi domni: Alexandru Suțu, la 1818, și Gr. Ghica, la 1823. Alexandru Vodă Suțu își avea Palatul Domnesc în Podul Mogoșoaiei, casele lui Costache Ghica, zis și Bragadiru, căci era general civil rusesc. După sosirea lui vodă la Palat, meterhaneaua se așează în spațioasa curte, care era pe locul astăzi al caselor Lahovari, până în prăvălia lui Reș giuvaergiul. Vodă intra în saloanele lui, unde capugiul (amploiat turc) citea firmanul împărătesc în turcește, apoi firmanul se citea și în românește, de către postelnicul cel mare, în sunetul tunurilor, al meterhanelii și al urărilor islam-ceaușilor. După asta, domnul primea salutările boierilor și sărutări de mână, dimpreună cu doamna; împărțea apoi caftanele și posturile.

Discursurile de urare se țineau în salonul palatului, față cu mitropolitul și episcopii, și în răsunetul tunurilor. Solemnitatea isprăvită, se retrăgeau toți, și după o săptămână era masă mare domnească, cu meterhaneaua și chindiile. Această numire de chindii s-a dat tobelor celor mari ale meterhanelii, căci întotdauna se punea vodă la masă, la 12 ceasuri din zi, sau șapte ceasuri turcești, și de atunci a și rămas numirea tobelor, chindie, adecă vremea prânzului.

Iată acum și celelalte alaiuri. Alaiul Sfântului Pantelimon se făcea în ajunul și în ziua acestei sărbători. În ajun, la vremea vecerniei, după-prânz, mergeau în carete, mitropolitul și după el domnul, la mănăstirea Sf. Pantelimon, afară din București, unde se făcea vecernia sărbătorii; domnul se întorcea, seara, la lumina masalalelor. (Masalalele erau un fel de grătare de fier, purtate de țiganii numiți masalagii, care aveau câte o traistă de gât, cu bucăți de pânză, zdrențe, muiate în păcură, și pe care le înfigeau, una după alta, în acele grătare purtate la spinare, într-o prăjină, ca să lumineze cailor pe vremea nopții, atât în oraș pe podurile de lemn, cât și afară, în preumblări nocturne. Toți boierii cei mari și mitropolitul aveau masalagii lor, cari primeau regulat, în toate zilele, câte 20 topuri de cârpe muiate în păcură, pe care, ziua, le fabricau masalagii în curtea pușcăriii, astăzi Piața Mică, și unde erau așezate buțile de păcură, aduse din puțurile Slănicului. Masalagiul își înfigea masalaua în mijlocul curții boierești și o aprindea noaptea numai când se înhămau caii la butcă, ca să iasă boierul).

A doua zi, în ziua sfântului Pantelimon, pornea alaiul domnesc de la palat, organizat întocmai ca alaiul intrării domnului în Capitală, cu deosebire că bani nu se azvârleau. Ieșea pe Podul Mogoșoaiei, pe la Curtea Veche, pe Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor). Era atât de lung, încât capul trecea de Curtea Veche, pe când coada nu ieșise din curtea palatului. Astfel mergea înainte pe câmpia Pantelimonului, de la streajă (barieră) până la monastire; domnul și boierii erau călări, iar lumea pe jos și se ducea numai din dragoste către religiune, și mai cu seamă către Sf. Pantelimon — nume ce se traduce în limba românească: „sfânt îndeobște milostiv". Acolo asistau la liturghie, în sfânta biserică; oficia mitropolitul cu clerul. După săvârșirea liturghiii, se duceau toți pe culmea dealului, la chioșcul de la ceșmea, unde era o frumusețe de a vedea pe domn și pe mitropolit plimbându-se printre poporul care umplea întinsele câmpii și păduri ale Pantelimonului, șezând fiecare cu familia lui la masă. Pe la apusul soarelui, se întorcea vodă la palatele sale din monastirea Mihai Vodă, de asemenea, mitropolitul și boierimea în trăsuri, carete mari și butci pe arcuri de curea, cu capra vizitiului înaltă, de care atârnau ciucuri galbeni și roșii de mătase.

Tot așa era și cortegiul de la Mitropolie, în ziua de Sf. Constantin și Elena. Deosebirea era că domnul se întorcea la palat, iar ceilalți se duceau, după leturghie, de luau dejunul în salonul cel mare din câmpia Filaretului, ridicat pe patru ceșmele de către mitropolitul Dositei. Atât ceșmelele, scara pe care te urcai în salon, cum și salonul erau împodobite cu frumoase sculpturi și garnituri de florării în marmoră; deasupra ceșmelelor, sub salon, erau sculptate, în plăci de marmură, cele 12 zodii ale anului. Ce s-au făcut astăzi aceste plăci, marmurile cu sculpturi și frontispiciul stabilimentului, cu marca țării și a Mitropoliii ? Eu bănuiesc cine le-a luat, dar nu voi spune, căci sunt încredințat că nici o scrupuloasă și serioasă cercetare nu se va face. După ce luau toți dejunul în salon, se întorceau acasă veseli de la acest banchet cetățenesc, creștinesc și frățesc, dat de mitropolitul, cu toastele cuvenite, în sunetul meterhanelii și al lăutarilor.

Acum să vorbesc de vestitul alai al sărbătoarei Sfintei și Nedespărțitei Treimi, patroana monastirei Radu Vodă, care a fost fondată pe deal, lângă Dâmbovița.

Radu Vodă, când a reclădit și a înfrumusețat biserica moșului său, înzestrând-o cu mai multe moșii, a făcut-o și egumenie, cu rugăciune ca Patriarhia și Lavra să roage pe milostivul Dumnezeu să ierte păcatele părintelui său, Mihnea Turcitul de la Halep, unde era numit pașă; ceru, totdeodată, voie să aducă rămășițele acestui Mihnea, spre a fi îngropate aici, în mormântul dinăuntrul bisericii, în același mormânt a pus și rămășițele moșului său", Alexandru, care fusese domn în Moldova; tot acolo a fost îngropat și el mai târziu.

Despre frumusețea acestui mormânt citiți relațiile date de diaconul Coresi, în limba engleză: acesta însoțea pe patriarhul Macarie, în vizita lui prin Capitala noastră, când a liturghi- sit chiar în monastirea lui Radu Vodă. Astăzi însă, din nenorocire, acest singur mormânt domnesc stă în părăsire, din cauza nepăsării ce avem pentru sacrele noastre morminte. Mulțumită răposatului maior Costache Grețulescu, ce era ministru al Cultelor la 1862, mormântul n-a fost distrus cu totul.

La prefacerea actualei biserici, egumenul grec, proiectând a pune, în locul mormântului, sobă în biserică, a găurit peretele ca să scoată coșul; pe dată ce eu am aflat de asta, ca un vecin al acestei monăstiri, m-am repezit la nemuritorul și regretatul ministru al Cultelor și, arătându-i nelegiuirea ce era să facă egumenul grec, l-am luat în trăsura mea și aducându-l în biserica Radu Vodă, acolo dânsul a ordonat să se cheme smintitul și bogatul egumen și, cum a sosit, l-a amenințat că, dacă nu va astupa gaura în zid și dacă din mormânt (care este ridicat în fața pământului de un metru) va lipsi cea mai mică cărămidă, îl va pune în luntre, îl va trece Dunărea, oprindu-i toată starea. Întorcându-ne la minister, maiorul a și trimis santinelă de pompier, un caporal cu trei soldați, ca să țină mormântul în pază; s-a învelit piatra epitafică cu rogojini și scânduri, până ce arhitectul era să isprăvească reclădirea bisericei. Această monăstire se afla ocolită, până la dărâmare (care s-a făcut de către fostul ministru, domnul Maiorescu), de încăperile egumeniii, ale preoților, de cămări și de magaziile monăstirești. Sus, în colțul zidului despre răsărit, era ridicat, pe stâlpi de marmoră, un balcon frumos, cu vederea spre Dâmbovița. (Rău e că s-a dărâmat, căci zidurile, vechi de aproape 300 de ani, puteau să serve<ască> încă, dacă se făceau la acea spațioasă monăstire case și saloane, cu câte două etaje, și se muta acolo Arhiva Statului, Muzeul și Biblioteca țării, căci este singura poziție ferită de incendii, mai cu seamă având și Dâmbovița aproape.)

Să revenim acum la alaiul domnesc de la serbarea Sfintei Treimi. Veneau, de dimineață, la monastire mitropolitul, episcopii Argeșului și Buzăului și așteptau la casele egumeniii sosirea lui vodă, care, până la ora 9, venea în miljocul alaiului său, aranjat ca celelalte alaiuri mari. Se începea Sfânta Leturghie și, la vremea cuvenită, se așterneau afară din biserică, sub salcâmii mari, frumoși și înfloriți, rogojini și peste ele covoare splendide, cu ciucuri de aur, perne pentru îngenunchiare, cu ciucuri de aur, și toate acestea erau presărate cu frunze mari de nuc, și astfel, în sunetul clopotelor, ieșea mitropolitul, cu tot clerul și, îngenunchind pe perne, începea citirea Sfintei Molitfe. După mitropolit, o citea episcopul de Buzău, iar după acesta, episcopul de Argeș.

Întorcâdu-se în biserică, sfârșeau sfânta slujbă și plecau mitropolitul, episcopii și boierimea toată, de se urcau în chioșcul despre Dâmbovița, unde luau dulcețuri, cafele, vutce și ciubuce. Vodă conversa cu toți boierii și negustorii și chiar cu soțiile lor, urându-le petrecere bună în acea vară. Se întorcea iarăși cu alaiul său, în sunetul clopotelor, pe Calea Șerban Vodă, strada Carol (Ișlicari), Podul Mogoșoaia (Calea Victoriii), până la palat.

Să nu se confunde palatul de care e vorba cu palatele cele vechi, cu cel de la Curtea Veche, ce a fost zidit de Mircea, nici cu acelea zidite de fanarioți. Alexandru Ipsilante, la 1774, ridicase palat mare pe Dealul Spirii, unde astăzi se află clădit Arsenalul și unde, după acest domn, au locuit mai mulți domni fanarioți; tot în acest palat a tăiat capul nenorocitului domn Constantin Hangerliu capugiul din Constantinopole. Acest sinistru, dar mare palat a ars în zilele lui Ioan Caragea, la 1814. Era o prevestire rea, căci, la 1815, în zilele lui, muriră de ciumă 70 000 de persoane, mai înainte ca nenorocitul Caragea să-și isprăvească biserica curții, ce era deja începută de Ipsilanti.

După ardere, Caragea se mută în casele lui Costache Ghica Bragadiru, care au ținut loc de palat până după moartea lui Alexandru Suțu. Venind Grigore Ghica, la anul 1823, își stabili palatul în monastirea Mihai Vodă și începu a-și clădi palat în Podul Mogoșoaiei, pe locul cumpărat de la Costache Ghica Bragadiru, căci el nu avea case până s-a făcut domn, sau până a venit din băjenia zaverei, de la Brașov, când a tras în palatul Episcopiei Râmnicului (astăzi Grădina Episcopiii și Ateneu). Numindu-l țara între cei trei candidați ce se trimiteau la Constantinopol, pentru a. alege sultanul Mahmud pe domn (ceilalți erau hatmanul Mihăiță Filipescu și căminarul Filip Lenș), sultanul l-a ales pe diânsul, în considerație că fuseseră mai mulți din familia lui pe tronul României și fiindcă îi plăcu chipul și ținuta sa frumoasă, însuși sultanul l-a numit domn, dându-i cabenița domnească, hangiarul, cuca, săgețile și 3 tuiuri din cele mari, numindu-l uci-tuilu pașa, adică pașă cu 3 tuiuri, ordonând pașilor să-l petreacă călare, cu alaiul împărătesc, până la conacul său, unde i s-au trimis în urmă daruri, cai, cu harnașamentele lor, cusute în fir de aur, și deosebit alți cai numiți tavlambași; cei dintâi cai erau neîncălecați încă de nimenea.

Ca un dar imperial ce erau, îi scotea la toate alaiurile, după cum arătai, erau ținuți de câte doi ciohodari și aveau în dreapta și în stânga, spânzurate de șeaua lor peste burtă, câte o pavăză mare sculptată cu flori, poleite în aur. Venind rușii în țară, la 1828 aprilie, vodă Ghica a plecat cu toată casa sa civilă și militară la orașul Câmpina, căci așa cerea politica, să-l nu-l găsească invaziunea pe tron.

Plecarea sa la Câmpina a fost o jale în toată Capitala, care pierduse pe domnitorul cel blând, cel milostiv, pe părintele săracilor, pe înfrumusețătorul Capitalei; el apucase a așterne stradele Capitalei cu poduri de piatră, a face frumosul alei de petrecere la moșia sa Colintina, a pune mitropolit pe preacuviosul Grigorie, în fine, el fu domnul veacului de aur.

La plecare, a fost întâmpinat, la bariera Mogoșoaia, de Costache Cornescu și Alecu Filipescu Drăjneanu, cu 2 cete de vânători călări, a Cornescului de la Cornești și a Drăjneanului de la Drajna; aceste cete, împreună cu garda domnească de arnăuți, sub tufecci bașa Iancu Negrescu, l-au condus până în Câmpina, poposind ziua întâia la monastirea Târgșor și a doua zi ajungând la Câmpina.

Iar după plecarea lui vodă din Capitală, au intrat și oștirile rusești în oraș, sub conducerea comisarului imperial contele Palin și a generalului suprem prințul Wittgenstein. A treia zi după sosirea armatelor, comandanții au trimis pe adjutanții lor, însoțiți de 200 de cazaci, ca să invite pe vodă a se întoarce în Capitală, în casele sale, el s-a întors și a tras de-a dreptul la moșia sa, Colentina, în palatul său de acolo, unde ridicase și biserica domnească, în curte.

Și de acolo, după ce s-a pregătit palatul său în Capitală (astăzi casa Lahovari, vis-a-vis de Oteteleșanu), s-a așezat în acest palat. După moartea colonelului Palin, a venit în locu-i contele Jaltuhin, care muri și el peste vreo câteva zile. Veni apoi generalul Conte Pavel Dimitrievici Kiseleff, deplin împuternicit, președinte al Divanurilor Valahiei și Moldovei. El era și adjutant al împăratului Nicolae. S-a început atunci lucrarea Regulamentului Organic, la care Kiseleff avea ordin a se înțelege și cu fostul domn al Țării Românești, Grigore Ghica. Întâlnirile dintre dânșii pentru înțelegere aveau loc în casele lui vodă; acesta întrebuința ca dragoman pentru limba franceză pe generalul N. Mavru, care era cumnat (era soț cucoanei Profiriții, sora lui vodă). Mavru era foarte învățat, atât în limba elenă, otomană, cât și în cea franceză. Nu știu asupra cărui articol din Regulamentul Organic se iscase o neînțelegere între generalul adjutant, contele Kiseleff, și bătrânul nostru domn, neînțelegere care a produs o discuțiune de vreo 3-4 zile, până când s-a stenahorisit bunul și bătrânul domn și adresându-se lui Mavru, dragomanul său, în prezența generalului Kiseleff, îi zise cu un ton răstit:

— Fă-l să înțeleagă și să nu mă necăjească, că e mult de la mine până la el, fiindcă el este sluga împăratului, iar eu sunt iuci-tuilu pașa și fost domn al țării mele.

Atunci, generalul Kiseleff a rugat pe Mavru să-l potolească, căci vodă se plimba iritat prin salon; spuse că pricina neînțelegerii este că dânsul nu cunoaște nici limba greacă, nici limba română; astfel s-a putut potoli bătrânul nostru părinte.

Vodă Ghica a avut doi frați, pe Mihail vornicul mare și Constantin spătarul; surori a avut două, între care pe respectabilă și mult caritabila doamnă cucoana Profirița, fosta mai întâi consoarta marelui hatman Mavru, de care s-a divorțat și a luat în căsătorie pe d. colonel Blaremberg. De la răposatul N. Mavru a avut un băiat și trei fete. Băiatul este general astăzi în trupele rusești. Cu colonelul Blaremberg a avut trei copii, care sunt: maiorul Vladimir Blaremberg, d. N. Blaremberg, actualul efor al Spitalelor Civile; al treilea copil, fată, a ținut pe generalul Ghica, fiul fostului domn în Moldova.

Grigorie Vodă Ghica a avut 6 fii (beizadele): Costachi, Iorgu, Scarlat, Grigore, Panaiot și Dimitrie, toți născuți cu fosta lui doamnă, Marghioala, născută Hangerli.

Ciudată soartă, că din 6 flăcăi, astăzi mai există numai beizadea Mitică Ghica, cel mai mic!!... Iar a doua soră a lui Grigorie Vodă Ghica, cucoana Sultana, a avut de soț pe răposatul Zefcari, cel ce s-a sinucis și al cărui fiu este actualul general în retragere Zefcari.

Am arătat că începutul orașului București a fost pe Calea Văcărești, prin suburbiile Dobroteasa, Staicu, Boteanu, Olteni, Sârbi, Jignita, Sfânta Vineri, Stelea. Prin aceste suburbii locuia toată boierimea veche, până la vremea lui Mircea, care a clădit palatul său, Curtea Veche. De atunci au început locuitorii a se strămuta, cumpărându-și locuri pe Calea Mogoșoaiei. Această Cale a Mogoșoaiei era un drum al vechei familii românești a ser: darului Mogo-ș, care ședea în casele lui, foste în urmă ale lui Grigore Brâncoveanu, iar astăzi Spitalul Bactereologic. Acest Mogoș pleca cu familia lui, totdeauna, pe acest drum la moșia lui ce poartă, până în ziua de azi, numele său, de Mogoșoaia. De partea stângă a Dâmboviței, chiar de lângă pod, au început boierii a cumpăra locuri mari, pe marginea acelui drum, și a-și clădi case după darea de mână și puterea fiecăruia.

Înșir aci popularea părții stângi a acestei căi, cu începerea din marginea Dâmboviței, unde e astăzi pavilionul Bobotezii, și voi păstra rândul până în capul Căii Mogoșoaii:

Vatra vechei familii a Floreștilor, în care a locuit, în urmă, lordache Florescu, astăzi loc viran; vatra primitivei Școli, Domnești Greacă; vatra familiei Văcăreștilor, în care a locuit în urmă lordache Văcărescu, pronumit Furtună, astăzi magazin; vatra familiei Bellu, astăzi blănăria „Prager"; vatra familiei Ipsilanților, locuită, în urmă, de vornicul Damaris, astăzi „Hotel de France"; vatra familiei Racoviță, astăzi Poliția Capitalei; vatra familiei baronului Sachelarie, astăzi Ambasada Rusă; vatra familiei Cocorescu, astăzi casele Zerlenti; vatra familiei vornicului Rasti, astăzi casa și Hotelul „Oteteleșanu"; hanul mitropolitului Filaret, astăzi Teatrul Național; vatra familiei Dim. Ghica, astăzi casa Toroc și Pasajul Român; vatra familiei Golescu, astăzi Palatul Regal; vatra familiei Grigorie și lordache Filipescu, astăzi tot Palatul; vatra familiei Nicolae Trăsnea, astăzi Hotelul „Manu"; vatra familiei Nicolăiță Filipescu, astăzi casa doctorului general Fotino; vatra familiei vornicului Știrbei, astăzi fostul palat al lui Știrbei Vodă.309; vatra familiei Grădiștenilor; vatra familiei Romanet, astăzi Palatul Ministerului Finanțelor; vatra familiei Niculescu; vatra familiei Alecu Filipescu, zis Vulpe; vatra familiei Lenș Filipescu, astăzi casa Vernescu; vatra lui Iancu Filipescu; și, astfel, pe partea stângă a Căii Mogoșoaii, printre vetrele sus-numite, mai sunt proprietăți ale diferiților particulari fără nici un renume, căci pe vremea când s-a mutat Bucureștii pe Podul Mogoșoaii, bariera lui se sfârșea la Puțul cu Zale, care astăzi este peste drum de casa lui Iancu Filipescu și lângă casa Matac. Începînd iarăși din marginea Dâmboviței, înșir clădirile ocupate de familiile ce au locuit tot pe Calea Mogoșoaiei, pe partea dreaptă: casa vornicului Drăgănescu, palatele Constantin Vodă Cantacuzino, devenite, în urmă, han, peste drum de Sfântul Ioan; casa familiei Obedeanu de peste Olt, zis și Jitcu; casa familiei Filipescu, devenită în urmă han, iar astăzi magazii, peste drum de Poliția Capitalei; casa familiei Castriș Macedoneanul, veche în București, peste drum de Ambasada Rusă; aceea a familiei Grecenilor, peste drum de Sărindar; a familiei Slătinenilor, în urmă devenită sala de bal mascat, pe când în curte era Teatrul de Operă Italiană, astăzi Hotel „Capșa"; a familiei lui Costache Ghica, devenită în urmă Palat Domnesc; casa Lahovari, a familiei Iancu Ghica, peste drum de Teatru; a familiei Perdicari; a familiei Bălăcescu, peste drum de monastirea fondată de familia Crețuleștilor; a familiei Ștefănescu; a familiei Blehan; a familiei Mătinca Cantacuzino, astăzi casa Em. Lahovari; a familiei Arion; a familiei Deșliu; a familiei Olăneștilor; a familiei lui Vintilă Prijbeanu; a familiei Niculeștilor; a familiei Băbeanu. Acestea erau casele din vechime pe Podul Mogoșoiei, sau pe calea pe care se ducea văduva cucoana lui serdarul Mogoș, de acasă de la ea, până la moșia ei, Mogoșoaia.

Vreau să arăt monastirele și paraclisele ce se aflau, atât pe partea dreaptă, cât și pe partea stângă a acestei căi, cu începere tot din partea stângă a Dâmboviței, cum am făcut cu vetrele boierești, încep cu partea dreaptă a acestei căi: biserica făcută de familia Brezoienilor, biserica Zlătari, devenită monastirea cu han; ea avea înăuntru și un mic paraclis, cu hramul Sfântului Andrei, unde se închinau toți rușii în vremea invaziilor.

Numele de zolotari, al acestei biserici, cu patronajul Nașterei Maicii Domnului, i l-au dat rușii, căci în acest han locuiau cei mai mari bancheri din București; acolo a locuit, 40 de ani, și familia mea, zisă a lui Andrei N. Papazoglu, din neamul Slătinenilor, care, fiind însărcinat, de Patriarhia Alexandriei, cu îngrijirea acestui han, cu strângerea chiriilor, cu repararea bisericii și a încăperilor, cum și a unei frumoase cișmele, ce era la ușa bisericii, a avut dreptul de la Patriarhie a locui acolo, ocupând partea Hanului „Zlătari" de lângă clopotniță, astăzi în fața „Hotelului de France". Acolo m-am născut și eu, la 1811, martie 28, în vremea ocupației oștirilor rusești. Peste drum de ferestrele noastre, unde astăzi este „Hotelul de France", în casele atunci ale Ipsilantoaiei, sau Dămăroaiei, era cartierul generalului Michelson, șeful suprem al oștirilor, avându-și cancelaria în Hanul „Zlătarilor"; de acolo, de la ferestrele încăperilor noastre, am putut privi toate evenimentele ce s-au petrecut în Capitală până la ieșirea din casa părinților și intrarea în Oștirea Românească, la anul 1830, mai 5. Acest Han al „Zlătarilor", în vremea lui Nicolaie vodă Mavrogheni, la 1777, a servit și de arsenal al oștirilor turcești ce se băteau cu cele austriace. Toată curtea era încărcată de piramide de ghiulele și cu grămezi de tunuri. În acest han ședea și Dumitrache Turnavitul, sfetnicul și casierul suprem al lui vodă Mavrogheni, ce era suprem mareșal asupra oștirilor turcești. Peste drum de acest han era monastirea Sfântul Ioan Botezătorul și înainte Mergătorul, care în slavonește se numea sfântul Ioan Predidici (înainte Mergătorul). Acest mare sfânt servea în Capitală și în tot județul Ilfovului, pe când nu era pomeneală de doctori în Capitală, servea, zic, de doctor tămăduitor al tuturor boalelor; alerga lumea din București și județ, cu cea mai mare credință, de depuneau în genunchi rugăciunile lor, făcând paraclise, sfeștanii și masluri, și se întorceau cu mir, anaforă și aiasmă și cu câte un șiret de bumbac, pe care erau înnodate rugăciunile și evangheliile ce se citeau la slujbele sus-menționate. Întorcându-se acasă, mirul îl punea la căpătâiul bolnavului și pe urmă se afunda cu el; din anaforă și aiasmă le dădeau să guste dimineața, iar găitanul cu noduri îl atârnau de gâtul bolnavului până la însănătoșire, căci cei mai mulți, cu credința fermă, se făceau sănătoși, altfel nu s-ar fi putut întinde o asemenea credință peste întreaga Capitală, peste întregul județ, ba încă . peste județele învecinate. Preoții acestei biserici tămăduiau și de brâncă, scriind peste umflătură, cu cerneală, sfânta cruce. Astăzi acea sfântă biserică a Sfântului Ioan Botezătorul stă în părăsire, fără nici un ajutor din partea guvernelor ce s-au succedat, ba încă sub ministerele trecute se proiectase și dărâmarea ei.

Am spus că poporul nu avea alți doctori, decât pe sfinți și pe sfinte, precum: Ion, Maica Domnului de la biserica Olarilor, Sf. Elefterie de sub Cotroceni, Sf. Vineri, Sf.Trei Ierarhi de la Colțea, Dimitrie Basarabov, Sf. Haralambie și Sf. Mina (aceasta pentru hoții). Singurul vodă avea doctorul și spițerul lui, iar pentru nemți și unguri era doctorul Baratul (un arhimandrit catolic, parohul Bărăției), care știa, prea bine, una și singură doctorie, a tămădui pe ofticoși cu broaște țestoase, și iată cum: .avea într-o încăpere 50-l00 de broaște, pe care le hrănea numai cu dulceață de trandafiri, la un caz de oftică le tăia capetele și picioarele, iar trunchiurile le fierbea, zeama o dădea drept decoct și carnea o usca și o ardea, făcându-o prafuri, și o dădea pe urmă, sub această formă, la bolnavi.

Pe doctorii domnești, greci, poporul nu îndrăznea a-i chema, necunoscându-le limba. De la anul 1811, au început a veni doctori în Capitală; până la anul 1821 au venit doctorii: Darvaris, Fleva, Manolache, Teodosie, Arsachi, Filitis, Constantinachi Caracaș, Esarcu, Holler, chirurg, și Spover, mamos; iar de la 1821 până la 1831 au venit doctorii: Sachelarie, Ceapă, Compoti, Rasti, Anastate, Bacaloglu, Ferari, Picolo, Alexandri, Vartiadis, Diamandi, Filipachi, chirurg. De la 1831 până la 1841 au venit doctorii: Marsigli, Maier, Fornion, Tavernier, Riissdorfer, Gronau, Capșa, Atanasovici, Pazelt, Nezati, chirurg, Laibu, Witmann, Iucker, Gluck. De la 1841 până la 1850 avurăm alți doctori, precum: Triandafiridis, Steege, Steiner, Wertheimer, Epaminonda, Zițeos, Moor, Orsoni, Polzus, Draș, Hepites, Iatropolu, Marcovici, Felix, Fabricius, Herari, Caliga, Ciocan, Naslâm;cei de la 850 încoace vă sunt cunoscuți.

Când la Sfântul Ion era han, el se întindea până în zidul lui Bellu și până în strada Cazărmii; palatele egumeniei erau pe locul unde astăzi este Casa de Depuneri, hanul avea porți mari de fier, căci înăuntru ședeau cei mai de frunte negustori și zarafi greci, anume: Chiurcibașa, Anesti (cojocarul lui vodă), Scarlat Scanavi, comersant de șaluri, Psalida, Pondichi, Hagi Ianuși, Temeli, Gudiu și alții; aceștia toți erau bancheri bogați și ajutau și susțineau frumoasa lor biserică, ale cărei coridoare se văd până în ziua de astăzi, cu frumoasele lor sculpturi.

Fondatorii vechi ai acestei sfinte monastiri au fost, mai întâi, străbunii mei, Ioniță Slătineanu, familia Manu și Cantacuzineștii, care se îngropau acolo, în biserică și afară. În această monastire s-au născut și au crescut episcopul Ilarion Argeșiu — mitropolitul Dositeiu era egumen — și doctorul Manolache, fratele episcopului. Așadar, sfântul Ion Predidici era doctorul și spițerul tuturor românilor, ce alergau cu credință la dânsul.

Biserica Doamnei, care este, astăzi, într-p curte deosebită, peste drum de Ambasada Rusă, și care comunică cu Podul Mogoșoaiei printr-o ulicioară, a fost clădită de doamna lui Șerban Vodă Cantacuzino, care avea și palatul la Șerban Vodă, astăzi Banca cea mare a României, și de aceea poartă și azi strada numele de Strada Doamnei. Monastirea Sărindaru e ridicată pe locul familiei celei vechi a Cocorăștilor, unde-și aveau bisericuța lor, cu hramul 40 de Mucenici, însă Matei Vodă Basarab, la anul 1633, plăcîndu-i poziția, a rugat pe vornicul Cocorăscu de i-a dăruit acel loc, îndestul de spațios, pe care a ridicat Sfânta biserică a Sărindarului, cu patronajul Adormirei Maicii Domnului. Deși tradițional se zice că i s-a dat numele a 40 de Mucenici, însă adevărul nu e acesta. Adevărul este că i s-a păstrat numele patronajului celui dintâi, al 40 de Mucenici, care, pe urmă, s-a dat sfintei biserici a Episcopiei Râmnicului, pe locul căreia astăzi e Ateneu și Grădina Episcopiei. La această mănăstire se îngroapa familia Ghiculeștilor. Bunul și creștinul domn Grigore Vodă Ghica se bisericea aici în ziua citirii sfântului acatist, în postul cel mare, împreună cu toți boierii. Am fost față la marele parastas, în timpul când s-au depus rămășițele părinților lui vodă, banul Dimitrie Ghica, în cavoul cel nou al familiei. Era toată boierimea, dimpreună cu vodă, la serviciul funebru și, când a fost sărutarea oaselor, s-a coborât vodă din tronul său domnesc de a îmbrățișat coșciugurile cu oasele părinților săi și le-a sărutat cu lacrămile în ochi. În acea zi s-au făcut milostenii la săraci, s-a dat masă pentru toată sărăcimea aflată la această solemnitate, s-a trimis și vinovaților din pușcărie demâncare și lumânări, s-au iertat cei cu vini ușoare. Această biserică mare a Sărindarului este lucrată pe dinăuntru după modelul bisericii Sfintei Sofii din Constantinopole; are două rânduri de loji pe sus și două rânduri de jețuri pe jos. Sfânta icoană mare a Maicii Domnului era împodobită cu o coroană mare, lucrată cu pietre de smaragd și rubine. La secularizarea mănăstirilor, fostul egumen grec a trimes icoana la Patriarhia din Țarigrad. Ea prețuia până la cinci mii de galbeni și pentru furarea ei, guvernul de atunci a reclamat la Patriarhie. Dar nu știu ce se va fi făcut, căci operația secularizării s-a săvârșit fără nici un control, fără vreun comitet numit pentru o așa importantă operațiune, ci ea a fost lăsată la voia numai a ministrului Cultelor, Golescu, zis Răpilă, și ce a vrut a făcut (vai de monumentele țării, căci astfel de soartă au avut ele întotdeauna). În curtea Sărindarului, pe lângă casele egumeniii, se aflau, pe spațiosul loc, mai multe odăi, care serveau, în vechime, la căutare nebunilor, ce erau aduși ca să cază la rugăciunile ce se făceau la sfânta icoană a Maicii Domnului. Ei erau puși în lanțuri și hrăniți de către stat, fără nici o altă îngrijire doctoricească. Aceasta a fost până la începutul secolului al XIX-lea, iar la 1802 au fost mutați în curtea bisericii, la icoană, unde iarăși erau astfel de încăperi. Aci însă nebunii erau puși, ziua, în butuc și noaptea în odăi, căci făceau mare zgomot.

Mănăstirea Crețulescu a fost ridicată de vechea și nobila familie a Crețuleștilor, care au înzestrat-o cu mai multe domenii și prăvălii, din venitul cărora s-au dat și se dau încă ajutoare scăpătatelor văduve ale familiilor boierești și chiar văduvelor din familiile poporului. Sfânta biserică se ținea și se ține încă în cea mai mare podoabă, având preoți, diacon, dascăl și cântăreț, aleși și cu salar îndestulător. Onorabilul domn M. Crețulescu, fost ministru, senator și ambasador, descendinte al nobilei familii Crețulescu, împreună cu vărul său, descendinte al lui Emanoil Crețulescu, administrează, cu tot zelul, averea acestui sfânt stabiliment.

Pe locul unde astăzi se află Grădina Episcopiei și Ateneul a fost biserică mare, metoh al Episcopiei Râmnicului Vâlcei, cu curte mare, cu palate episcopale, înconjurate cu mai multe caseși împrejmuită cu zid. Într-una din aceste case a locuit Grigore Vodă Ghica, până la anul 1821, când fugiră boierii la Brașov.

În acest metoh al Episcopiei Râmnicului a fost tras și prințul de Coburg, cu Statul său Major, la venirea nemților cu coadă (căci toată oștirea purta coadă), la 1785, când fu biruită oștirea turcească. Atunci fugi Mavrogheni peste Dunăre și România fu ocupată de oștirea austriacă, în alianță cu cea rusească. Chemând prințul de Coburg pe răposatul părintele meu, Andrei Papazoglu-Slătineanu, care era director de vistierie la Mavrogheni, i-a cerut situația financiară a țării; prințul sărutându-l pe frunte, tatăl meu a sărutat steaua ce purta la piept.

În curtea acestui metoh de episcopie s-a sfințit întâiul drapel al Oștirii Românești, la anul 1830, decembrie în 6, când s-a prezentat boierilor pentru prima oară roata (compania) întâi din polcul (regimentul) întâi, adusă din Craiova, ca model de oștire regulată a Țării Românești. Această companie, de două sute patruzeci de oameni, a fost comandată de praporcic (sublocotenent) Grigorie Lăcusteanu, devenit în urmă colonel. În această companie mă aflam și eu în front, ca iuncăr (cadet, sergent mobil). Sfințirea drapelului s-a făcut față cu toată boierimea țării și cu toți deputații Camerei Legiuitoare (Obșteasca Adunare), căci era deschisă.

După ce făcurăm mișcarea armelor, locțiitorul de mitropolit, episcopul Râmnicului, Neofit, împreună cu episcopul Buzăului, Chesarie, și cu episcopul Argeșului, Ilarion, au binecuvântat oștirea și au botezat cu apă sfințită tot frontul roții [companiei]. Boierii, plini de bucurie, față cu generalul Kiseleff și cu ceilalți ofițeri ruși, ne-au îmbrățișat și ne-au sărutat, urându-ne ani norociți și povățuindu-ne a ne iubi unul pe altul și a fi credincioși drapelului.

În urmă, marele spătar Alecu Ghica, atunci șeful Oștirii, a dat un banchet ofițerilor companiei, iar pe soldați, găzduindu-i în una din încăperile cazărmii din Podul Beilicului, le-a dat masă și câte doi lei gratificație; ofițerilor le-a plătit leafă pe patru luni de zile și a înaintat la gradul de porucic (locotenent) pe Grigorie Lăcusteanu. După asta, compania a fost vizitată în cazarmă mai de toată Capitala, căci ea era compusă din recruți de prin toate județele, aleși din cei ce învățase slujba și din toate regimentele, care erau în număr de trei. Întorcîndu-se compania în Craiova, a venit acolo și marele spătar, la 6 ianuarie 1831, și a inspectat, pe maidanul Brăiloiului, un batalion de infanterie din Regimentul I, ce i s-a prezentat de către generalul Starov, instructorul Oștirei, față și cu caimacamul Craiovei, Alexandru Ghica (Barbă Roșie), și cu toată boierimea Craiovei; spătarul, nefiind încă îmbrăcat în uniformă ostășească, ci avînd numai costumul boieresc de mare spătar, a primit defilarea acestui batalion, comandat de polcovnicul Manolache Băleanu și de maiorul Alecu Florescu (unchiul actualului general); aceștia erau deja îmbrăcați în uniformele lor ostășești. Spătarul avea de aghiotanți pe sublocotenentul (praporcic) Costache Jeronim și pe sublocotenentul Perdicaru. După defilare, marele spătar s-a întors acasă, a chemat bărbierul, de i-a ras barba, și s-a îmbrăcat atunci în uniformă de general al Oștirii Românești.

S-a dat un ordin de zi, prin care spătarul a mulțumit la toată Oștirea, care se compunea din trei regimente de infanterie, comandate, întâiul de Băleanu, al doilea de Costache Ghica, fratele spătarului, al treilea de maiorul Ioan Solomon.

Mai erau și șase escadroane, sub colonelul Ioan Odobescu. Căpitanii erau, atunci: Costache Filipescu, Scarlat Crețulescu, Enghel, Gigârtu, Teodor Brătianu, Fochianu (acesta din urmă e fratele lui Bimbașa Sava, omorât de turci). După toate aceste, spătarul s-a întors în Capitală, la lucrările Camerei, care era deschisă.

Voiesc a vă arăta pe unde au fost în Capitală palatele domnești. La 1777, Alexandru Vodă Ipsilanti a locuit în palatul cel vechi al lui, unde astăzi este „Hotel de France"; în urmă, a clădit palatul nou, pe locul unde astăzi se află stabilimentul Artileriei. Tot în acel stabiliment a locuit, la 1782, Nicolae Caragea și, la 1783, Mihai Suțu, iar în palatele vechi, unde locuise Ipsilanti și Nicolae Mavrogheni, în timpul iernii, căci vara ședea la vila sa, în capul Podului Mogoșoaiei, unde astăzi este Monetăria și unde a fondat cișmeaua și biserica Izvorul Tămăduirii.

La 1791, tot în acest palat a locuit Mihai Suțu și, la 1793, a domnit Alexandru Moruzi, iar la 1798 a locuit și nenorocitul domn Constantin Hangerliu, unde capugiul, trimis de la sultan, i-a tăiat capul, azvârlindu-i trupul în mijlocul curții domnești, aflându-se îmbrăcat numai în cămașe, iar starea toată i s-a jefuit și pecetluindu-se Vistieria, a fost pusă sub paza negustorilor din oraș. Un vlădică, anume Pogonianis, din Hanul Grecilor, i-a cerut trupul de la arapul capugiu, ca să-l îngroape la Sf.Spiridon, pe Podul Beilicului, căci era în ziua Sfintei învieri. Lumea toată a alergat în Curtea Domnească privind trista dramă, văzând pe fostul lor domn în acea nenorocită stare.

La 1799 a venit Alexandru Moruzi, care a făcut multe bunătăți țării, clădind și Spitalul de Ciumă, ruinele căruia se văd astăzi între comuna Dudești și cătunul Cățelul, județul Ilfov. Iar la 1812, în zilele lui Ion Caragea Vodă, a ars Palatul Domnesc și de atuncea s-a numit acolo Curtea Arsă, rămâind numai odăi jur-împrejurul Curții, în care se aflau grajdurile, ogeacurile (companiele) arnăuților, oștire pe atunci domnească. Caragea s-a mutat în Podul Mogoșoaiei, în casele lui Costache Ghica, numit Brigadiru.

Până a nu arde palatele clădite de Ipsilante, pe când locuia Ion Caragea în ele, au văzut românii, pentru prima oară, ridicîndu-se balonul de niște străini, ce veniseră în București. Acest balon a trecut pe deasupra Capitalei și a căzut la Cioplea, lângă satul Dudești; de atunci a rămas vorba la români: de când cu bășica lui Caragea. Orășenii, în superstiția lor, ziceau că comedia asta a fost o urâtă prevestire, căci în urmă a ars palatul și, la 1817, luna octombrie, a fost și un cutremur foarte mare, după care a și fugit Caragea, furând 20 000 000 din vistieria țării. În palatul de pe locul generalului Ghica a locuit, în urmă, de la. 1818 până la 1821, și Alexandru Suțu, care muri pe tron și al cărui cortegiu funebru l-am văzut și eu, copil de 10 ani, pornind cu mare alai de la palat (Podul Mogoșoaiei) și ajungînd la Sf. Spridon (Podul Beilicului).

La 1821 se face revoluția grecească, zisă Zavera, când fugi lumea la Brașov. Întâiul steag al Zaverei s-a ridicat în casele lui Dumitrache Bellu. În acel an, veni Dumitrache Ipsilanti d<in>spre Moldova, cu insurecția greacă, o amestecătură de voluntari moldoveni și greci, care au poposit în marginea Bucureștilor, la Colentina, făcând tabără, iar Ipsilante a tras în saloanele de la Cișmeaua lui Mavrogheni, având de aghiotanți pe Caravia, doctorul Hristari și Dumitru Duca. Bucureștii se aflau străjuiți de arnăuții de sub comanda lui Bimbașa Sava, căpitan Mihali, căpitan Ghencea, căpitan Franguli, prenumit Bizanti, și căpitan Farmachi. Aceștia toți erau supuși caimacamilor boieri Negri, Samurcași și M. Manu, ce țineau loc de domn. Iată că sosi și Tudor Vladimirescu, născut la Gorj și având rangul de sluger; el trecuse Oltul pe la Slatina, cu 1 000 de catane brave, tot gorjeni, mehedințeni, doljeni, romanețeni, având între căpitani pe Macedonski, sfetnicul lui Tudor, pe un sârb voinic, Hagi Prodan, pe Ciupagea și pe bravul comandant al artileriei, de 4 tunuri, Cacalețeanu, cel ce a păstrat drapelul lui Tudor, pe care fiul său l-a dat țării și se află azi în Muzeul Stabilimentului de Artilerie al oștirii noastre, unde sunt atât drapelele cele vechi, cât și cele luate ca trofee în bătăliile de la Plevna și la luarea acestei cetăți.

Intrând Tudor în Capitală, cu bravii săi, trase în monăstirea Cotroceni, unde se fortifică cu șanțuri și cu patru tunuri ale domniei, peste care a numit comandant pe bravul sluger Cacalețeanu; apoi și-a așezat garda, ce-și alesese singur, în curtea și în casele lui Brâncoveanu, sub Mitropolie (fostul palat Bibescu); a tras și el în gazdă în caselele lui Orășanu, tot sub Mitropolie (astăzi strada Poetului). Orășanu era vechi amic al lui. Toată mănăstirea Mitropoliei se află însă ocupată de cetele de arnăuți de ai domniei, sub comanda căpitanilor Mihale și Diamandi. Iată ce se întâmplă atunci, chiar în noaptea întâia, că neputând arnăuții să sufere pe pandurii olteni, cari întinseseră corturi în spațioasa curte a Brâncoveanului, au început a trage în ei cu gloanțe, din clopotnița Mitropoliei. Oltenii din curtea Brâncoveanului răspunseră tot cu gloanțe, și focurile ținură până la ziuă, dintr-o parte și din alta.

A doua zi, negustorii Capitalei, aflând de aceasta, s-au dus la Mitropolie de au cerut de la eclesiarc (mitropolitul Dionisie Lupu fugise la Brașov) coșciugul cu moaștele Sf. Dimitrie, pe care l-au dus pe umerii lor, înconjurat de felinare și de preoțimea din Mitropolie, până în biserica Sf. Dumitru din Ișlicari (azi strada Carol) și l-au dat sub buna strejuire a isnafului (corporației) de ișlicari, cari au pus străji la biserică, de zi și de noapte. A treia zi a fost invitat domnul Tudor Vladimirescu (poporul începuse a-l numi domn, zicându-i domnul Tudorin) de către Ipsilante la Colentina; el mergând în tabăra elenilor lui Ipsilante, însoțit de căpitanii săi, Macedonski și Hagi Prodan (acesta l-a trădat în urmă, la Golești), a fost primit cutele mai mari onoruri. După dulcețuri, cafele și ciubuce, Ipsilante a început a zice lui Tudor:

— De ce nu vrei, arhon slugere, să te unești cu mine, să împreunăm voinicii noștri contra vrăjmașului comun, ca să scăpăm țările amândouă de sub iataganul turcesc, că atunci vom fi binecuvântați de tot poporul care sufere. Tatăl meu, când a domnit peste această țară, a făcut cele mai mari bunătăți, astfel vom face și noi și, dând Dumnezeu să biruim, vom merge să scăpăm și patria mea, scumpa mea Elada, care geme sub jugul barbarilor.

Atunci, înțeleptul și bravul oltean, domnul Tudorin, îi răspunse românește:

— Prealuminate beizadea Dumitrache, vrednică de toată lauda este pornirea Luminăției Voastre și toată Elada vă va binecuvînta, în vecii vecilor, dar eu sunt pornit a cere de la sultan depărtarea grecilor din țara mea, căci ei au prăpădit-o în decursul unui veac, și să-l rog să ne dea dreptul nostru strămoșesc a ne alege domn, mitropoliți și episcopi români, să ne cârmuim țara cu boierii noștri, cum a fost ea cârmuită din moși strămoși; noi vrem să fim împăcați cu sultanul și cu pașii lui de pe toată marginea Dunării; apoi, mai e încă o vorbă pe care o are românul, că înălbitorul nu poate ședea la un loc cu cărbunarul; acesta e un adevăr pe care l-au știut toți strămoșii noștri.

Atunci se mirară mulți de curajul lui Tudorin. -— Auzi, auzi, gorjanul să răspundă așa lui beizadea Dumitrache, ziceau cei de față.

—  Luminăția Ta, urmează-ți lăudatul scop, zise iar Tudor, treci Dunărea, că nu te împiedică nimeni de la asta, aci în țara mea.

Ipsilante îi răspunse uimit:

— Dacă e așa, urmează-ți și d-ta drumul, dar vezi să nu te călești.

Iată de ce i-a citat zicala cu cărbunarul și înălbitorul, fiindcă toată, toată infanteria elenă era îmbrăcată în dulămi negre, cu eșarfe tricolore de mătase, iar catanele noastre erau îmbrăcate în alb.

A doua zi, în zori, a plecat la Târgoviște Ipsilante cu toți elenii lui, cari erau împărțiți în două cete: mavrofori și cavalerie. Cei dintâi erau infanterie regulată, purtând cocarde tricolore la piept și semnul morții, de argint, la chivere. Comandantul lor era maiorul Suțu, ce-i zicea și Chiabap. Ceata de cavalerie era numai de mercenari moldoveni, numiți arvați, sub comanda lui Caravia, Duca și căpitan Farmachi. Această ceată a făcut multe rele în drumul ei, jefuind pe nenorociții bejenari (fugari), luându-le armele, caii și tot ce aveau mai bun. Cetele astea s-au stabilit în Târgoviște, dezvelind de învelitoarea de plumb marea și frumoasa Mitropolie, ca să taie gloanțe pentru batalionul de infanterie de mavrofori, care se numea și batalionul sacru. Ipsilante avea ca adjutanți ai lui: pe unul Grig. Maiorescu, ce avea un deget, la mâna dreaptă, de aur; asemenea și Ipsilante se numea monohir (cu o mână), căci avea mâna stângă din argint. Avea pe doctorul său, anume Hristari, care era și sfetnicul său de taină; avea preoții lui și diaconi greci.

În Târgoviște au stat mai mult timp, până au pus mâna, prin trădare, pe nenorocitul nostru Tudor. S-au trimis cete de arnăuți, sub căpitanul Farmachi, de l-au ridicat, fără veste, de la Golești, lângă Pitești, unde era cantonat cu pandurii lui. Prinzîndu-l, l-au pus legat într-o cărucioară de poștă, între doi arnăuți, și, ducîndu-l la Târgoviște, l-au dat în primirea lui Caravia, care l-a închis la Mitropolie într-o odaie, sub stricta pază a arnăuților, până ce, într-o seară, l-au omorât și i-au aruncat trupul într-una din marile private ale Mitropoliei. Așa au mărturisit târgoviștenii de atunci, cari se aflau față în curtea Mitropoliei, unde lucrau, amestecați cu evreii tinichigii, la fabricarea ghiulelelor de tinichea umplute cu sticlă, pietricele și cuie, pentru cele patru guri de tunuri românești care fuseseră ridicate de la Cotroceni, după plecarea lui Tudor. Nenorocita armată de olteni, văzînd a doua zi că-i lipsește șeful, de la Golești au trecut Oltul pe la Vâlcea și s-au dus fiecare în județul său.

După omorârea lui Tudor, aflându-se în Târgoviște că a intrat în țară armata turcă, venind de la Silistra, sub Gingir Efendi (Chehaia bey pașa Silistrei), a plecat și Ipsilante cu toată armata lui spre Râmnicu Vâlcei, unde rămase el cu marele său Stat Major în oraș, iar infanteria și cavaleria le trimise la Drăgășani, unde începuse a veni și armata turcească de la pașa din Vidin. Aci, la Drăgășani, se întâlniră armatele turcești cu ale zavergiilor. Batalionul Sacru, comandat de maiorul Suțu și având 4 tunuri, se formă în careu și s-a bătut într-un chip brav cu o împătrită sumă de turci. Cavaleria otomană, văzând ghiulele de tinichea umplute cu cuie, simți neputința zavergiilor și a spart careul. Cu toate că grecii au omorât mulți turci, dar și dânșii, sărmanii tineri, tot fii de negustori, profesori și grămătici de pe la contoare, au fost toți măcelăriți îngrozitor. A contribuit mult la această neizbândă și nepăsarea cavaleriei lui Ipsilante, compusă de arnăuți și mercenari, sub comanda lui Caravia, căci ei toți, cum au sosit în dealul Drăgășanilor, au spart pivnițele de la vii și s-au îmbătat. Ipsilante, aflând de această înfrângere, a fugit din Râmnicul Vâlcei prin vama austriacă de la Turnu Roșu.

Să povestesc acum invazia în București a armatei turcești venită din Silistra cu Gingir Efendi Chehaia bey.

Pe dată ce s-a aflat în Capitală de sosirea turcilor la satul Tânganul, s-au dus spre întâmpinarea lor caimacamul (locotenentă domnească) vornicul Mihail Manu, logofătul Samurcaș, Negri și Băltărețu (un fruntaș comersant din Capitală, prieten cu Gingir Efendi). Aceștia se opriră la comuna Leordeni, pe Dâmbovița, fosta proprietate a bătrânului caimacam Mihalache Manu, unde-și avea palate frumos împodobite. Primiră acolo pe Gingir Efendi Chehaia bey al pașei Silistrei și comandant superior al trupelor de invaziune. Cele dintâi întrebări pe care Gingir Efendi le făcu caimacamilor fură următoarele:

— Cum este raiaua în oraș ? Mai este vreun revoluționar grec în oraș ? Spuneți-mi drept, căci altfel chiar viața d-voastră este în pericol.

La această întrebare, caimacamii răspunseră:

— Nu sunt în oraș decât, poate, vreo câțiva greci din cei ce locuiesc în București, cu prăvăliile și meseriile lor.

Chehaia bey le zise jar:

— Eu vă întreb de cei ce au luat arme împotriva noastră și, ca să fiu mai sigur, îți opresc, domnule vornic și caimacam Manu, pe amândoi fiii d-tale cei mai mari, Costache și Iancu, ca amanet că, dacă s-ar întâmpla să întâmpinăm ceva de la răsculați, voi porunci ca să se taie capetele fiilor d-tale în tabăra mea; apoi voi pleca cu oștirea mea spre Capitală și atunci nu va fi bine nici de d-voastră.

Vornicul Manu a primit această condițiune și lăsând pe amândoi flăcăii lui ca amanet în tabăra turcească de pe câmpiile Leordeni, Pantelimon și ale satului Dudești, a plecat cu Chehaia bey în capul avangardei și a intrat în Capitală, dând gazdă lui Chehaia bei în casele lui Bellu (azi casa Prager), în capul străzii Ișlicarilor (azi strada Carol I). Acolo a conăcit Chehaia bei cu o parte din garda sa, țiind altă parte în casa Drugăneschii, pe ulița Ișlicarilor, aproape de conacul său, și unde făcu și închisoarea. În urmă a primit vizita boierilor ce mai rămăseseră în București, a consulilor, a negustorilor de frunte și a căpeteniilor bisericești. Pe toți i-a povățuit ca nu cumva să aibă ascunși pe la casele lor niscai greci zavergii, că atunci își vor pierde viața.

Chehaia bei avea sub ordinele sale trei mari pași: Gavanozoglu (foarte bogat), Tahâr aga și Macavei, șeful zaporojenilor (circasieni și lipoveni). Aceștia din urmă erau încazarmați în monăstirea Antim, având corturi întinse prin curte, iar în casele episcopale ședea Macavei. Să vă povestesc o anecdotă:

Gavanozoglu era dat în gazdă în casele lui Alecu Ghica (Barbă Roșie), pe Podul Beilicului; peste drum de acele case se afla o bărbierie; bărbierul făcea nunta fiicei sale și, pentru respect sau temere, ținea, în ziua duminecii, obloanele închise la ferestre, căci peste drum sta Gavanozoglu. Pe la asfințitul soarelui, pașa văzând de pe fereastră această schimbare, trimise un slujbaș de ai săi să cerceteaze ce a pățit bărbierul, de stă toată ziua cu obloanele de la ferestre închise. Trimisul găsește prăvălia plină de musafiri jucând hora miresei, în cântecul pe înfundate al lăutarilor.

Intorcându-se și raportând pașei, acesta l-a trimis îndărăt cu ordin ca bărbierul să deschidă obloanele și să-și petreacă nunta în tihnă, toată noaptea, cum îi va plăcea; pe de altă parte, trimise de invită la el pe Chehaia bey și pe ceilalți pași, ca să privească din ferestre nunta bărbierului și pe mireasa cu beteala pe cap jucând hora în cântecul lăutarilor. După ce se adunară pașii și priviră nunta românească, trimiseră miresei zece mii de lei, mulțumind din parte-le și urând viață bună noilor soți.

Gavanozoglu fusese dat în gazdă la acele case ale lui Barbă-Roșie, ca să fie aproape de cazarmele turcești din Podul Beilicului, unde își avea trupele.

Chehaia bey trimise o coloană numeroasă din oștirea sa spre Târgoviște, ca să vâneze și acolo din grecii lui Ipsilante. O altă coloană o ținea ca rezervă tăbărâtă la Pantelimon, pe câmpia Ștefănești, Cernica și Manolache, având în vecinătate monăstirea de călugări Cernica, precum și Pasărea, monastire de călugărițe. Iată ce se întâmpă la această coloană: un pașă, care avea cartierul său în monastirea Pantelimon, primește de la spionii săi armeni o denunțare falșă. În monastirea Cernica erau refugiate peste o mie de familii negustorești din Capitală, care făcuseră tabără chiar în curtea monăstirei, cu copiii și neveste, și erau hrănite cu din ce brumă aveau călugării. Acel falș denunțător spusese pașei că se află o sumă de greci zavergii ascunși în monăstire de călugări. Însuși pașa încălecă pe cal, luând cu dânsul vreo o sută de turci cu 4 tunuri; descălicară pe malul de dincoace al bălții monastirei și așezară tunurile pe mal cu gurile spre monastire. Au strigat atunci să vie din monăstire vreo patru, cinci călugări mai fruntași, ca să-i întrebe dacă au greci pe la dânșii. Starețul monastirii, înspăimântat de acea groaznică oștire, trimise cinci duhovnici bătrâni ca să vază ce este. (Stareț era răposatul Calinic, devenit în urmă episcop al Râmnicului Vâlcii.) Pașa întrebă pe acești duhovnici, zicândule să spuie adevărul, căci de nu, va ordona să se bombardeze monastirea. Din norocire, între acei duhovnici se afla unul care știa bine limba turcească, căci fusese multă vreme la S-ta Agora, anume preacuviosul Pimen, care, cu un deosebit curaj, declară pașei, în frica lui Dumnezeu și pe răspundere cu viața- lor, că nu numai că nu se află în acea monăstire nici picior de grec, dar raiaua împărătească venită din București, ca să-și adăpostească familiile acolo, le-a mâncat toată provizia de bucate ce o aveau. Au rugat pe pașa ca, împreună cu dânșii, să treacă însuși, cu câțiva voinici de ai lui, nu mai mulți, ca să nu se sperie bejenarii, și să se încredințeze de adevăr.

Atunci, pașa alese vreo 10 căpetenii de ale lui, armați bine, se coborî la podul umblător de peste balta monăstirei și sosi dincoace; au fost întâmpinați la debarcadera monăstirei de către stariț cu diaconii lui, îmbrăcați în odăjdii, și de mai mulți neguțători din cei refugiați, cari începură, a povesti despre groaza ce le inspiraseră zavergii arvați mercenari, cari i-au făcut să-și părăsească casele și prăvăliile din București și să vi<nă> la acest azil creștinesc, unde mor de foame, fiind lipsă cu desăvârșire de pâine.

Pașa, cu ai săi, fu condus acasă la stariț, unde fu primit, în sunetul clopotelor, de către Calinic, cu cele mai mari onoruri, cu dulcețuri și cafele; totdeodată, fu rugat ca, împreună cu dânsul, să viziteze tabăra nenorocitelor familii refugiate, care erau grămădite în curtea monăstirei. După aceasta, întorcându-se pașa cu ai săi la vadul de la baltă, a trecut balta îndărăt, însoțit fiind de stareț, de călugării fruntași și de mai mulți negustori, în sunetul clopotelor monăstirei, ca la sosire. S-au suit toți iar în deal, unde era coloana cu tunurile, și, la despărțire, promise pașa călugărilor și neguțătorilor că le va veni în ajutor. Cu adevărat, întorcându-se la Pantelimon, a raportat lui Chehaia bei cele petrecute, iar acesta i-a ordonat ca, pe dată, să trimită în primirea starețului 20 de care de pesmeți din provizia armatei și să se împartă călugărilor și bejenarilor. Totdeodată, s-a poruncit prinderea mincinosului denunțător și trimiterea lui, la București, legat.

Iată încă o întâmplare miraculoasă peste care a dat acel înțelept pașă de la Pantelimon. El avea ca seiz (rândaș), care îngrijea de calul lui, pe un bulgar. După trecere de două zile, se pregăti pașa să meargă, cu oamenii lui și cu două tunuri, ca să viziteze și monăstirea de călugărițe Pasărea, care se află în apropiere de Pantelimon, ca să se convingă dacă nu sunt acolo greci. Seizul, tinându-i calul ca să-l încalece, a tras cu un pistol ce-l avea la brâu asupra pașei; din miracol sau din norocirea lui, glonțul se opri în chimirul ce-l avea sub șalul cu care era încins, în chimir avea vreo 500 de mahmudele (monedă de aur). Astfel scăpă pașa de moarte.

Pe dată ordonă păzitorilor lui să cerceteze de cine a fost bulgarul pus să-l omoare. Aceștia cercetând pe vinovat, acesta le-a mărturisit că, din dragostea către religia lui, văzând că pașa se pregătește a ataca monastirea de călugărițe, și ca să nu se facă vreun rău sfintei biserici, a comis acest fapt. Atunci, înțeleptul pașă ordonă, pe de o parte, arestarea seizului, iar pe de alta, trimise starețului monastirei Cernica toate acele mahmudele, ce le avea în chimir și care îi scăpaseră viața, cu rugăciune ca jumătate din ele să se poprească pentru monăstirea Cernica și jumătate să se trimită, prin doi călugări, însoțiți de trimisul său, și să se numere din parte-i stareței monăstirei Pasărea. Totdeodată, trimisul său trebuia să se încredințeze că nu se află greci în acea monăstire.

Aceste fapte turcești nu puteau rămânea nepovestite de mine, fiind pline de înțelepciune și morală.

Acum să ne întoarcem în București, la Chehaia bei. Acest mare comandant al expediției turcești fu înștiințat de comandantul coloanei ce era trimisă la Târgoviște că trei comandanți ai cetelor de arnăuți ce erau cantonați la Câmpina, sub Bimbașa Sava, la Câmpulung, sub căpitan Farmachi, și la Curtea de Argeș, sub căpitan Mihali, voiesc a i se închina, cu toate cetele lor, Și a se pune sub ordinele sale. (Aceste cete de arnăuți făceau parte din Armata țării, sub mai sus-numiții căpitani ai lor și erau toți mercenari, afară de cetele de seimeni, dorobanți și catane, care, mai în urmă, se împreună cu Ipsilante.)

Chehaia bei primi această propunere și scrise lui Bimbașa Sava ca să adune pe toți arnăuții și să vi<nă> cu ei în București, iar drept răsplată acestei supuneri va scrie sultanului ca să-l facă spătar al tuturor oștirilor române. Atunci, Bimbașa Sava, adunându-și cetele, a venit spre închinăciune și, sosind la monăstirea Ciorogârla, alese vreo sută de arnăuți, cei mai voinici și mai strălucit gătiți, ca să-i ia cu sine, dimpreună cu căpitanii Ghenci aga și Mihali, pe cari abia a putut să-i înduplece ca să-l însoțească; aceștia se îndoiau a se încrede promisiunilor lui Chehaia bei, zicând că turcii sunt înșelători. În sfârșit, după ce le-a alungat temerile, își urmă drumul până în Capitală. Toți erau călări. Intrară pe la Cotroceni și poposiră drept în curtea proprietății lui Bimbașa Sava (azi spitalul Xenocrat de la Jignita, Calea Văcărești.)

Era într-o zi de sâmbătă, după-prânz, și, îndată ce sosiră, umplură curtea de cavalerie, destul de bine armată; pe la orele 5, Bimbașa trimise veste lui Chehaia bei că seara va veni cu căpitanii lui să i se înfățișeze. Șiretul turc îi înapoia răspuns să-l ierte pentru acea seară, că se află cam indispus și să poftească a doua zi, duminecă, pe la orele 12. Atunci, Bimbașa Sava a poruncit să se împartă arnăuții lui câte unul și câte doi pe la locuitorii din mahalaua Jigniții și Olteni, iar el s-a pus la masă cu căpitanii lui. A doua zi, duminecă, la orele 11, s-au adunat toți, gătiți și înarmați cu pistoale, puști și săbii ornate cu argint și aur (aceste arme erau toate hrăpite de pe la nenorociții boieri și negustori bejenari ce întâlniseră pe drumuri, în fuga lor la Brașov) și, trăgându-li-se caii la scară, au încălicat. Povesteau mahalagii că atunci s-a poticnit calul lui Bimbașa Sava, de două ori, până la poartă, încât căpitanii îi ziceau că nu le place semnul ăsta. N-aveau însă ce face, că se aflau deja intrați în capcană, fiindcă Bucureștii erau încărcați de un corp de 50 de mii de turci. își urmară calea intrând pe ulița Ișlicari (azi Carol I) și-și continuară drumul, cu o trupă de 30 de arnăuți, până la conacul lui Chehaia bei, în fostele case ale lui Bellu.

Iată acum ce primire s-a făcut acestor căpetenii de zavergii; faptele mi-au fost și mie povestite, în urmă, de răposatul vistierul Mihai din Pitești, care era vătaf de curte al lui Bellu cel bătrân, lăsat de stăpânu-său să păzească curtea boierească și grădina cea mare (astăzi Cimitirul Șerban Vodă), căci Bellu era deja fugit la Brașov. Vistierul Mihai se afla printre turci, fiind cunoscut de toți pașii și agalele, fiind foarte iubit de Chehaia bei, căci îi înlesnea toate trebuincioasele, dându-le chiar din vinurile cele vechi din pimnița boierească. El ședea într-o odaie din etajul de jos al caselor. Duminecă dimineața observă o mișcare neobicinuită între turci, văzu mai multă turcime venind în curte și așezându-se prin odăile din curte și pe la grajduri și șoproane, iar sus, în salonul cel mare, ale cărui ferestre dădeau de-a lungul uliței Ișlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi și beșlii. Se pomenește că-l cheamă Chehaia bei, care era în odaia lui cu ceilalți trei pași, Gavanozoglu, Tahâr aga și Macavei al zaporojenilor. Pe masa din mijlocul odăii văzu două perechi de pistoale. Chehaia bei se scoală de pe sofa și, apropiindu-se de vistierul Mihai, îl bătu de două ori pe umeri și-i zise în turcește:

— Du-te la conacul tău, ascunde-te în odaia ta, dă perdeaua jos

de la fereastră, zăvorește-ți ușile și să nu ieși la nici un zgomot, nici să-deschizi ușile la cineva, căci poate vei fi având și tu vreun dușman printre ai noștri.

„La aceste vorbe, trecură fiori prin sângele meu — povestea vistierul — și sărutând mâna pașei, mă întorsei în salon. Când să mă duc spre ușa galeriei care ducea la scări, văzui pe ferestrele salonului, de-a lungul uliței Ișlicarilor, venind o ceată mare de călări, care erau strălucitul cortegiu al lui Bimbașa Sava și căpitanilor săi.

Ajungând în capul scării, un baș-buluc bașa de delii mă oprește și-mi zice: « Nu e vreme, brei Mihai, să te duci acum în curte ». Eu i-am răspuns că pașa m-a trimis până jos, să-i aduc ceva. Ieșii pe ușă în galeria care era cu geamlâcuri și zării porțile închizându-se, căci Bimbașa Sava, cu căpitanii Ghencea, Mihale și cu ceata lui de arnăuți intraseră deja în curte; îi văzui descălicând și pornind, câte trei, să urce scara; în capul scării, jos, mă aflai față în față cu ei și m-am dat în lături ca să le fac loc. Bimbașa mă întrebă: « Ce faci, nene Mihai? Pașa ce face? » Ii răspunsei că n-am intrat la pașa, și ei pășiră înainte.

La ușa odăii pașei erau, în dreapta și în stânga, doi cavazi (santinele), cu mâinile pe pistoale și pe iatagane; la ușa salonului, Sava fu întâmpinat de baș-buluc bașa de manafi, cu căpitanii săi; acesta îi arătă ușa odăii lui pașa și-i zise buiur (poftim). Sava porni spre ușă, cu căpitanii săi, ca să intre, dar deodată, pe la spatele său, se pomeni cu o tăietură de iatagan pe gâtul său gol și căzu jos. Cei doi căpitani ai săi fură, la moment, împușcați cu pistoalele de celelalte agale turcești.

După ce fură astfel omorâți câte trei, deschise pașa ușa și se uită, împreună cu ceilalți pași, la cadavrele lor îmbrăcate numai în fireturi și aurărie. Imediat turcimea ce se afla ascunsă prin odăi, grajduri și șoproanele din curte năvăliră cu iataganele și pistoalele asupra arnăuților lui Sava, ce-și plimbau caii prin curte. A urmat o țăcăneală spăimântătoare până i-au măcelărit pe toți, afară de unul care scăpă prin fundul gradinei lui Bellu, trecu Dâmbovița și traversă spațioasa grădină a palatelor banului Dumitrache Ghica (azi palatele Prefecturii de Ilfov); el a ieșit în ulița Mihai Vodă și, prin Gorgani, prin Cișmigiu, ajunse la câmp și ținu o fugă necurmată până dincolo de Băneasa; apoi, din pădure în pădure, abia putu scăpa, prin Ploiești, Prahova, Sinaia, și sosi la Brașov, unde era toată boierimea adunată, împreună cu mitropolitul Dionisie și Ilarion Argeșiu; acolo a povestit la toți petrecania. Boierii noștri nu numai că l-au scăpat de vreo închisoare a guvernului austriac, dar i-au făcut o colectă, adunându-i până la 2000 de lei, și zicîndu-i: « Fii înțelept și economisește, cum D-zeu te va lumina, căci nimeni nu te va supăra ».

Iar el, pe urmă, și-a deschis, într-un colț de stradă, o prăvălioară unde vindea tabac de Ianina."

Trupa de arnăuți, cea care rămăsese la Samurcășești, pe Ciorogârla, având căpitani pe Farmachi, Diamăndi și Olimbie, cum a aflat de cele petrecute în București a luat-o la fugă, călări, unii pe la Buzău, spre Moldova, cu căpitan Olimbie, și ajungând la monastirea Neamțului se închiseră acolo. Văzând însă că turcii din Brăila îi sosesc în goană, căpitanul Olimbie, având cu el o traistă de iarbă de pușcă, s-a urcat în clopotniță și, dându-i foc, s-a prăpădit el cu toți camarazii lui ce se aflau acolo. Alții, sub căpitan Diarrțandi, au luat-o cu ai săi pe Prahova, spre Brașov; ajungându-i pe drum cavaleria turcească, s-a făcut mare lovire la Câmpina, la Comarnic, la Sinaia, până în Predeal, la hotarul despre nemți. Acolo, față cu caraulele nemțești, un popă grec, ce era între arnăuți, a măcelărit grozav trupa turcească până a fost prins. Arnăuții au scăpat prin păduri și văi, iar alții s-au prăpădit prin strâmtorile Prahovei, căci, pe vremea aceea, de la Câmpina până în Predeal trebuia să treacă cineva cu mare primejdie, de 36 de ori, în zig zag, Prahova; de aceea și mărfurile brașovenești se aduceau în București de către cete de hamali numiți prahoveni. Mărfurile erau puse în lăzi de brad, pecetluite și așezate câte două pe samarul cailor.

Trupa de arnăuți ce venise în București cu Bimbașa Sava și care era, parte, găzduită în curtea lui Sava, la Jignita, iar parte dată în gazdă pe la mahalagii, cum află de pățania lui Sava, se închise în biserica Olteni, cu căpitanul ei, anume Anastasie Himariotu; acolo fu înconjurată de trupele turcești și de zaporojeni; bătaia ținu o zi și o noapte. Arnăuții, după ce se închiseră în biserică, intrară în altar și găsind Sfânta Cuminecătură în chivotul de pe Sfânta Masă, se împărtășiră toți cu câte o meridă și se suiră în clopotniță, după ce se încuiaseră și întăriseră ușile bisericii; începură atunci schimbarea focurilor cu armata turcească, ce era grămădită pe toată strada. Isprăvind muniția, spre seară au început a umplea puștile și pistoalele cu rubiele mici turcești, ce aveau mulțime prin chimirurile lor; prăpădiră multă armată turcă. Unii din arnăuți, după ce au fost coprinși de desperare, au început a azvârli pe ferestrele clopotniței armele lor de foc, rămâind numai cu iatagane și săbii, alții azvârleau rubiele, astfel că turcii și zaporojenii plecându-se ca să le adune de pe jos, cei din clopotniță trăgeau, cu focurile ce mai aveau, în grămadă; asta ținu până se înseră. Atunci, turcii aduseră două tunuri, pe care le așezară în Calea Văcărești, unde este acum cafeneaua ovreiască, și începură a trage cu ghiulele asupra bisericii Olteni, pe direcția stradelei numită azi strada Zaverei. Nenorociții arnăuți văzând că biserica începuse a arde, deschiseră ușile, ieșiră cu săbiile și iataganele în mâini și unii se repeziră în mulțimea turcilor, iar alții fugiră și se ascunseră prin mahalalele învecinate. Aceasta a provocat pe Chehaia bei să ordone, a doua zi, teribilul măcel în tot orașul, astfel că prăvăliile, hanurile și toate casele locuitorilor fură închise și întărite. Pașa ordonă cavaleriei turcești, manafi și delii, să plece pe străzile Capitalei și oriunde vor întâlni grec să-i taie capul și să-l aducă la conacul său, unde, în capul scării de jos, era postat un casier turc ce dădea oricui aducea un cap de grec câte o monedă turcească de 5 lei, numită beșlic. Eu, autorul, copil de 10 ani, locuiam atunci cu părinții mei în Hanul „Zlătarilor", în rândul odăilor de sus, de lângă clopotniță, peste drum azi de „Hotel de France", erau, prin urmare, în vecinătatea caselor lui Bellu, și am văzut un manaf (călăreț turc) cu mânecile cămeșii legate la spate, țiind în mâna dreaptă, de păr, un cap, și în stânga, în care ținea frâul, având iataganul; fugea astfel, cu capul, spre conacul lui Chehaia bei, pentru ca predându-l casierului să-și primească beșlicul și să se întoarcă pe uliți spre a vâna alte capete. Acest măcel a ținut 4 ceasuri în Capitală. S-au dus atunci la pașă, în trăsurile lor, caimacamii țării, armașul Mihail Manu, Samurcaș și Băltărețul, amicul lui Chehaia bei, ca să-l roage să ordone a înceta măcelul, căci turcii începuseră a tăia, pe străzi, și din raiaua împărătească, precupeți și alți oameni români, ba încă tăiară și pe un biet căprar al Agenției Nemțești, pe care-l întâlniseră pe stradă și-l văzuseră în uniformă albă militară și cu tesacul de gât. Locotenentul consulului nemțesc, d. Fleischhackl, aflând asta, pe dată se duse la Chehaia bei și arătând faptul i-a zis:

— D-ta nu ești trimis aici ca să fii măcelar de oameni și, dacă nu vei ordona, la moment, să înceteze măcelul, atunci îți vom aduce din Brașov, numai în trei zile, 30 de mii de oștire.

La această amenințare, pașa se scuză, zicând că a fost o greșeală, a ordonat pe dată a înceta măcelul și a publica, prin turci trimiși pe străzi și pe răspântii (pristavi), că oricine va mai aduce un cap tăiat va pierde pe al său. Astfel, abia peste 4 ceasuri, a putut înceta măcelul și astfel și-a făcut gloria Gingir Efendi Chehaia bei, pașa Silistrei, care, în primăvara anului 1822, s-a întors cu toată oștirea turcească în Silistra și fu avansat de sultan la gradul de pașă cu două tuiuri.

Să descriu acum primirea filantropică a refugiaților români la Brașov, la Făgăraș și la Sibiu.

Boierimea cea mare, împreună cu mitropolitul Dionisie Lupu și cu episcopii Argeșiu, Ilarion, și Rătescu de Buzău s-au așezat în Brașov. Dintre cei mari erau: banul Grigorie Brâncoveanul, vornicul Grigorie Băleanul, Nicolache și Iancu Văcărescu, Mihalache și Costache Corneștii, logofătul Iordache Filipescu, Al. Villara, Iancu și Alecu Filipescu, Grigore și Costache Ghica, Nicolăiță Filipescu și Al. Filipescu Drăsneanu, Alecu Racoviță și Manolache Florescu.

Erau ordine date de împăratul Austriei, Francisc cel Bătrân, ca bejenarilor din România să li se facă, de către autorități, cea mai frățească primire în toată Țara Austriei. Ceva mai mult, a numit polițai pentru pricinile românilor bejenari pe logofătul Iordache Florescu, făcându-i onoarea a-i da chiar jandarmerie și căprari nemțești sub ordinele sale, paj eră la poartă și dreptul de a judeca și de a aplana orice pricini între băjenarii refugiați; astfel, Florescu era deplin împuternicit polițai în Brașov.

Era apoi ordin dat ca grecilor compromiși în revoluție să li se facă cunoscut ca să se depărteze, în termen de o săptămână, mai înăuntru Transilvaniei, sau chiar să se întoarcă înapoi în Moldova și România, dându-li-se bani de cheltuială și pașapoarte. Astfel toți bejenarii au rămas mulțumiți, lăudând părinteasca îngrijire a bunul împărat austriac, din anul 1821.

Mitropolitul Dionisie Lupu, într-o zi de duminecă, invitând toată boierimea și autoritățile civile și militare austriece, a slujit un mare Te Beum în Biserica Grecească din cetatea Brașovului. Atunci, banul Grigorie Brâncoveanu a dăruit bisericii două moșii ce avea lângă Făgăraș, în Transilvania, anume Sâmbăta de Sus și Sâmbăta de Jos, ce-i rămăseseră de la Basarabi, strămoșii săi.

La acea biserică sunt și mormintele a câțiva din Brâncoveni. Astfel de fapte făceau virtuoșii noștri bătrâni boieri, a cărora lipsă dintre noi o plângem azi, toți cei ce i-am cunoscut.

Iată încă un fapt mare al foștilor boieri bătrâni:

Aflându-se în București că în Grecia se pregătește o revoluție pentru independența ei și că turcii au spânzurat în Țarigrad pe patriarhul Grigorie, boierii noștri cei bătrâni se gândiră că este vremea a ne redobândi și noi drepturile noastre, călcate și pierdute de domnii fanarioți, ce au domnit în România și Moldova peste 100 de ani. Nu era vorba a ne revolta împotriva Porții Otomane, dar a-i cere, cu plângere, să depărteze din țara noastră pe mitropoliți, pe episcopii și pe amploaiații de origine fanarioți și să ne dea dreptul să alegem noi domni, mitropoliți și episcopi din neamul nostru românesc, după vechile noastre datini și stipulații.

Atunci domnea în București Alexandru Suțu, domn fanariot, iar boierii cei mai dârji și cu curaj erau spătarul Grigorie Băleanul și hatmanul Mihăiță Filipescu, căci ambii erau înscriși în ceata ienicerilor turci, numită „otuzbir", adică ceata cu numărul 31 de ieniceri. Ba, încă ei aveau și păzitor la perdea (așa se numea ușa camerei boierești) câte un ienicer turc, înarmat cu iatagane și pistoale.

Spătarul Băleanu, care era foarte stimat în România Mică, scrise slugerului Tudor Vladimirescu, la Gorj, ca să vi<nă> în bucurești, și-l însărcina ca, pe dată ce va fi înștiințat că a murit vodă Suțu și tronul țării e vacant, să-și compuie o trupă de catane de prin județele oltene și să sosească cu ele de-a dreptul în Capitală. Pe de altă parte, chemă, în secret, acasă la el (căci ședea în casele sale, unde e azi Tipografia fraților Gobl) pe vecinul și camaradul său de arme, hatmanul Mihăiță Filipescu (care ședea în casele sale, cele din colț, peste drum de Poștă și Telegraf, astăzi ale văduvei Gherman) și se sfătui cu el cum să omoare mai curând pe vodă Suțu; au hotărât să cheme și pe eruditul episcop Ilarion Argeșiu și să se sfătuiască între ei trei ce este de făcut. Astfel se hotărî, nu mai târziu ca a doua zi să cheme pe căpitan Farmachi, care era tufeccii bașa peste arnăuții lui vodă Suțu; acesta sta totdeauna pe înarmat, cu pistoale și iatagane, la perdeaua (ușa) lui vodă și oricând vodă ieșea spre a merge la Divan sau în apartamentul doamnei, numit ghinechion (harem), se lua după dânsul, ca un pagiu (paj). Această căpetenie de arnăuți era, negreșit, și subalternul marelui spătar Băleanu.

A doua zi, adunându-se la Băleanu, Mihăiță Filipescu și Ilarion (fără diacon), care aduse cu sine Sfânta Cruce și Evanghelia, au chemat pe căpitan Farmachi și, după ce l-au supus la un groaznic jurământ pe Sfânta Cruce și Evanghelie, că nu va divulga secretul ce i se va încredința, i-au zis:

— Căpitan Farmachi, tu fanariot nu ești, tu ești din bravii eleni cari azi sunt sculați pentru independența lor; vrei tu ca să faci fericirea țărei mele și eu să te fac fericit, dăruindu-ți două mari moșii și făcându-te pământean român, dându-ți boierie? Dacă vrei, atunci să-mi omori pe vodă, când vei rămânea singur cu el, și pe dată să vii la mine acasă. De curajul tău nu mă îndoiesc. Primești ?

Farmachi a răspuns că primește, putând să facă aceasta cu mare înlesnire, când vodă va trece, a doua zi dimineață, la Divan; își dete cuvântul că până la nămeazi vodă va fi mort.

Numitul căpitan își pregăti pistoalele ce purta la brâu și se duse, a doua zi, la postul său, care era la ușa camerei lui vodă. Șezu pe scaun, așteptând ca, atunci când va ieși vodă și va trece la Divan, să-l împuște. Era obicei ca, atunci când ieșea vodă din odaia lui, căpitan Farmachi să-l întâmpine cu o temenea (salutare turcească constând în ducerea mâinii de la gură până la cap), în momentul acela se gândea căpitanul să-i tragă glonțul în piept. Însă el, cum se întâlni față în față cu vodă, în loc să scoată pistolul de la brâu, își pierdu tot cumpănul, îi făcu temeneaua și-l urmă prin coridoare până la divan. Aci lăsă în locul său pe baș-buluc bașa (șeful garnizoanei) și se repezi într-o fugă la spătarul Băleanu, unde-l așteptau Mihăiță Filipescu și Ilarion episcopul. Pe dată ce intră, își arătă pistoalele cât erau de bine regulate pentru acel fatal minut și le spuse că nu avusese curagiul d-a ucide pe vodă, îndată ce se văzuse față în față, nu putuse să-i facă altceva decât temeneaua obișnuită și să se ia după el. (Vedeți dar cât de mult influențează fața unui stăpânitor pe supușii săi!)

Atunci, boierii au dăruit un bun bacșiș căpitanului și i-au zis să se ducă cu D-zeu și să nu divulge secretul, ca unul ce a făcut jurământ, căci apoi își va pierde și el viața.

După asta, s-a proiectat otrăvirea lui vodă Suțu prin fântâneaua ce o avea la mâna dreaptă și pe care i-o schimba medicul Curții în toate zilele. Astfel, după vreo 10 zile, aflară toți orășenii că bătrânul domn Alexandru Suțu a murit.

Am văzut însumi cortegiul funebru, sau alaiul lui de îngropăciune continuând din Podul Mogoșoaiei, din Curtea Domnească, pe ulița Ișlicarilor (strada Carol), până la Sf. Spiridon, Podul Beilicului, unde l-a îngropat.

Pe dată ce vodă muri, se numiră caimacami: vornicul Mihalache Manu, Samurcaș, Alecu Filipescu-Vulpe, ce era vistier, și Negri, iar spătarul Băleanu scrise, peste Olt, lui Tudor Vladimirescu (viteazul gorjan), și acesta veni, după ce strânsese catane, cu ei în Capitală, pe drumul Slatinei, unde se zice că supușii lui făcând multe neorânduieli, a fost silit a spânzura pe doi din căpitanii ce-i avea. Tot în acea vreme, sosi și Ipsilante, venind din Moldova, cu cetele lui de greci mavrofori (Batalionul Sacru) și mercenari arnăuți. Atunci, de spaimă și de groază, fugiră toți boierii la Brașov, în Transilvania, rămâind numai Căimăcămia și comercianții, care nu puteau să-și părăsească prăvăliile; aceștia se văzură nevoiți a cere caimacamilor strejuire de noapte, îndoită. Astfel era de groaznică vederea Bucureștilor, cum însera nu mai putea ieși nimenea pe poduri fără felinar în mână, fiind toate stradele strejuite de arnăuți ai stăpânirii, cu bâtele în mână, iar porțile de la toate curțile și de la toate hanurile, de cum se însera, se închideau și încuiau cu lacăte, pe dinăuntru, punându-se sub paza portarilor care erau plătiți de locuitori. Toate averile mișcătoare se așezau prin lăzi, care apoi se pecetluiau și se închideau în podurile bisericilor.

Această stare de lucruri a durat până la anul 1823, când a venit Grigorie D. Ghica, despre a cărui numire, de către sultanul Mahmud, și intrarea în Capitală, cu alai, am povestit deja. Acest domn își pregătise palatul la monastirea Mihai Vodă, lângă Curtea Arsă (azi Stabilimentul Artileriei). El a domnit până la 1828. Timpul acestei domnii se numește, până azi, de toți românii, domnia de aur, domnia de fericire pentru toată România.

Atunci s-au păzit dreptatea, liniștea și pacea, căci a știut bătrânul domn a fi bun părinte cătră toată lumea; nu dojenea cu asprime, nu osândea pe nimeni până ce însuși nu se încredința de chestia fiecăruia. Avea un minister compus din boierii săi cei veliți și se numea, după limba fanariotă, protipendada (întâia cinciada), adică ministeriul de cinci. Miniștrii erau vornicul cel mare, Grigorie Băleanul, vistierul Grigorie Brâncoveanul, logofătul de Țara de Sus (Justiție) Alecu Filipescu, logofătul Țării de Jos (Culte) Iancu Câmpineanu și spătarul Alecu Ghica (fratele lui vodă care, în urmă, la 1834 a devenit domn). Caimacam la Craiova era fratele său, Costache Ghica (devenit, în urmă, spătar). Hatman avea pe Mihăiță Filipescu Buzatul, mare aga pe Nicolae Mavru, cumnatul lui vodă, mitropolit pe Grigorie, adus din Căldărușani, după demisia ce primise de la mitropolitul Dionisie Lupu. Episcop de Râmnic era Neofit (devenit mai în urmă mitropolit), episcop de Buzău, Chesarie, și de Argeș, Ilarion. Acest domn a desființat pedeapsa cu moartea, a înfrumusețat Capitala, așternînd ulițele cu piatră. El pedepsea rău pe înșelătorii brutari și măcelari; însuși vizita prăvăliile, însoțit cu aga, și cântărea pâinea și carnea și, când 6 găsea lipsă, țintuia pe. vinovat prinzându-i cu o țintă cercelul urechii de un stâlp de prin răspântiile Capitalei. Pedepsea aspru pe cei pe care îi prindea streaja de noapte pe la femeile publice; era urât dușman pe tinerii fii de boieri care se țineau de berbantlâcuri și orgii, încât, într-o zi, a bătut pe unul la scara palatului. Într-o seară, un biet amploiat prinsese la nevasta lui pe un fiu de boier mare și fu lovit de acesta, în pulpă, cu un șiș ce îl avea în baston; venind streaja, a ridicat pe fiul de boier și l-a dus la închisoarea Spătăriei, iar pe rănit l-a trimis la spitalul lui Cantacuzino (Colțea). În zadar s-a căznit spătarul să-l scape pe arestat, vodă, cum a aflat, a doua zi, de acest sângeros crailâc, a adus pe nenorocitul fiu de boier și ordonă lui baș-ciohodar (șeful gărzii palatului) să aștearnă o rogojină, cu postav roșu peste ea, la scara domnească (așa se obișnuia când se bătea vreun om mai deosebit în Curtea Domnească) și i-a tras la falangă până la 10 lovituri; ordinul era să i se dea mai multe, dar, miljocind beizadea Costache și Iorgu, dând în genunche lui vodă, a fost iertat la a zecea lovitură, totuși executatul a zăcut mai multă vreme în pat.

Foarte neplăcut este episodul acesta, dar nu puteam a-l trece cu vederea, fiind cunoscut de contimporanii mei. Încă un episod tot cu jupâneasa falangă, ordonată de către acel blând domn Grigorie Vodă Ghica. El era despărțit de către doamna sa, Marghioala, fiica nenorocitului domn Hangerliu, iar poporul știind pe vodă foarte religios, un biet negustor de ispravă, sau că a fost povățuit de vreunii din partida care proteja pe doamna, sau că a făcut-o de el, ca creștin, a cerut o audiență lui vodă, chiar în ziua de Sf. Gheorghe (ziua lui onomastică și mult sărbătorită), fu chemat sus la vodă, iar acesta-l întrebă:

— Ce vorbă ai să-mi spui, creștine ?

— Negustorul răspunse: — Am venit să spun și eu ca toată lumea, să trăiești și să domnești ani fericiți, și să arăt Măriei Voastre că azi-noapte, pe la o vreme, visai un vis foarte îngrozitor: mi se arătă Sfântul marele ierarh Grigorie, îmbrăcat în veșmintele lui de arhiereu și-mi zise: „Scoală, jupân Costache, și te du la vodă și spune-i să ierte, în ziua de azi, pe doamna Marghioala, dacă voiește să fie blagoslovit de mine, iar dacă nu, rău îi va merge".Astfel, Măria Ta, m-am sculat tremurînd și am venit să-ți spui și să adaog de la mine că nu e bine să domniți fără să aveți pe doamna lângă Măria Voastră.

Vodă presimțise poate că ar fi fost pus de partida doamnei ca, în acea zi, să facă această încercare, el îi răspune:

— Prea bine, jupân Costandine, du-te jos la baș-ciohodar și zii să vi<nă> încoa, ca să-ți trimet prin el un bacșiș.

Suindu-se baș-ciohodarul sus, vodă i-a poruncit să aștearnă rogojina la scară și să gratifice pe negustor cu 25 lovituri la tălpi, ca altă dată să-și vază de prăvălie și să nu mai stea de vorbă cu arhiereii cei mari, ca Sfântul Grigorie.

După execuție, negustorul a fost pus într-o căruță cu un cal și trimes de la Curtea Domnească, din Mihai Vodă, până acasă la el. A doua zi era un râs cu hohot în toată Capitala.

Vodă Ghica obicinuia de ieșea, totdeauna, după-prânz, singur, în caleașca care era cu tăbliile suflate cu argint, iar arcurile de curea de lac; după caleașcă lua pe armașul Pușcăriii, care avea rangul de stolnic, și pe cafegi bașa, care avea rangul de. sluger; mergea, adesea, la bătrânul Romanit, căci cu dânsul era prieten bun. Acest Romanit era țarigrădean rămas aici, din suita domnilor din Fanar și era proprietarul marilor case de pe Podul Mogoșoaiei, unde astăzi este Ministerul de Finanțe. (în vremea lui vodă Ghica erau pe Podul Mogoșoaiei numai trei case mari: casa vistierului Dinicu Golescu, astăzi Palatul Regal, casa lui Românit și casa lui Filip Lenș, astăzi a lui Gună Vernescu. Celelalte case boierești nu erau nici ele mici, ce-i drept, unele în stradă, altele în curte. Astfel era casa lui Grig. Brâncoveanu, cu bisericuța în curte; a lui Teodor Văcărescu, zis Furtună, cu bisericuța în curte; a lui Bellu, cu bisericuța în curte, astăzi Prager; a Demăroaiei, fata lui Ipsilante, astăzi „Hotel de France"; a lui Matacu Racoviță, cu bisericuța în curte, astăzi Prefectura Poliției Capitalei, și altele despre care s-a pomenit deja, în două rânduri).

Cu casa Colceac Matei se isprăvea Podul Mogoșoaia, la streajă, unde era și bariera și de unde începea locul de preumblare. Aci boierii se duceau în trăsuri pe arcuri, numite călești, și în butci, căci de droști nu a fost nici pomeneală până la venirea armatei rusești, la 1828, când ieșiră pentru prima oară birjile în București.

Iată ce obicei aveau vizitii când soseau la strajă: deodată dau bici cailor și se întrecea caleașcă cu caleașcă, care să sosească mai înainte la Herăstrău, la Băneasa.

Vizitii erau îmbrăcați uniform, cum sunt cei de astăzi, cu livrele; aveau dulămi încrețite, erau încinși cu un brâu de boccea, lat, și la brâu aveau un cuțit cu plasele lungi, de argint; pe cap purtau căciuli înalte, negre, cum sunt astăzi ale protopopilor; iarna, căciulile erau de hârșie de miel, măruntă, neagră, cu fundul roșu, încrețit, iar vara, de postav negru, cu fundul alb, de mătase. Vizitii se numeau atunci bicigași, având și corporația lor, mai pe urmă boierii le-au dat numele franțuzesc de vizitii (pentru că-i duceau la vizite).

Să se știe că numai clasele boierești aveau drept să umble cu butci, până la venirea lui Grigorie Ghica la tron, la 1823, iar negustorilor și familiilor lor nu le era iertat a umbla cu butca.

Iată ce se întâmplă într-o duminecă, după-prânz, în anul 1816: Doamna lui Caragea, stând la fereastră, vede o caleașcă nouă, cu o pereche de telegari frumoși, aduși din Viena; vizitiul era bine îmbrăcat, iar în caleașcă se aflau două jupânese, legate în durban cu calemcheriuri cu flori (tistimele de linon, prima calitate, care în limba turcească se numesc lucrate cu condeiu), peste fes roșiu, cu ciucuri de mătase, albaștri, numite ceftecaic (fiindcă aceste fesuri erau ieșite din fabrica turcească din Tunis, aveau forma de luntre, și de aceea în turcește se numeau ceftecaic).

Văzând Doamna că acele persoane necunoscute nu erau din clasele boierești, trimise repede după caleașcă pe baș-ciohodar, care le ajunge și le aduce în curtea palatului; acolo sunt cercetate și se află că sunt nevestele a doi cojocari dintre cei mai bogațiDedu și Ciochină; fură date jos din caleașcă, scoase pe poartă, așa îmbrăcate în malotele de atlas, și invitate, din porunca Doamnei, să se ducă acasă, să-și vază de casă și de copii. Caleașca cu caii s-a trimis la grajdurile domnești.

Aflând vodă de aceasta, a trimis poruncă la hatman ca să-i aducă pe acei doi negustori la curte; când i-a avut înainte-i, Caragea i-a întrebat:

— Ce sunteți voi, bre, baroni, prinți ori negustori cu capitalul vostru băgat în mărfuri ? Apoi, mâine, când vi se va trage polița din Viena sau din Moscova și nu veți avea să-i faceți față, o să vindeți oare caleașca și caii și hainele jupâneselor voastre, care au întrecut pe ale Doamnei mele, ca să vă plătiți datoriile ? Cât ați dat, bre, pe cai și pe caleașcă ?

Atunci, cojocarii, cerându-și iertăciune de la Domn, i-au spus așa: — Un negustor din Viena, fiindu-ne dator bani pe blăni, ne-a trimis această caleașcă, cu caii și hamurile, drept prețul a 10 pungi de bani (o pungă de bani avea 500 de lei, iar leul avea 10 parale), care fac 5000 de lei; suntem în mare lipsă de bani și am trimis jupânesele pe pod cu caleașca, că doar s-o găsi cineva din boieri ca s-o cumpere.

Caragea a poruncit ispravnicului de curte ca să le dea suma de 5000 de lei și a oprit caleașca și caii.

Atât era atunci de strictă cunoașterea lungului nasului și apărarea drepturilor ce se cuveneau altora.

Iată un obicei bun românesc, fiindcă veni vorba de dreptul altuia: Cel ce găsea, din întâmplare, o legătură de bani pe stradă, oricâți de mulți sau de puțini să fi fost, trebuia să-i ducă la mitropolit, să îi dea în primire numărându-i, iar mitropolitul trebuia să facă publicații, duminicile, prin biserici; de se găsea cel ce-i pierduse și aducea dovezi că într-adevăr sunt ai lui, era dator să dea o parte din ei, drept colac, celui ce i-a găsit, numai acest colac era blagoslovit al găsitorului, totuși, adesea, și acel colac rămânea la dispoziția stăpânului banilor, fiindcă nici cel ce găsise banii nu-l băga în casa lui, zicînd că sunt bani străini de lacrămă, blestemați, iar nu binecuvântați.

Să vă povestesc de renumiții tâlhari ce a avut România în decurs de 100 de ani. În vechime era unul Crișan, transilvănean, care jefuia adesea și omora negustori pe Prahova.

Banda lui de tâlhari a fost prinsă. Crișan a fost tras în țeapă, iar ceilalți bandiți, în ocnă pe toată viața. În urmă, s-a ivit altă ceată, sub căpitan Radu din Argeș și Albulețul. Albulețul, fiind și omorâtor, a fost prins și spânzurat, iar căpitan Radu a ieșit singur din pădure și s-a predat la Spătărie; a fost, pe urma, toată ceata osândită la ocne. După ce-și făcu osânda, căpitan Radu s-a întors în Argeș, a făcut mai multe poduri pe râul Bascovului, a ridicat mai multe cruci de piatră prin răspântii, icoane la drum, sub învelitori și pe copacii din drum; a săpat mai multe puțuri, a împărțit mai multe pomeni; acestea toate din banii furați. El deveni, în urmă, ceauș de Isprăvnicat, sfârșindu-și viața cu cinste.

După el vine logofătul Ioniță Tunsu, om cu carte; el fiind paracliser la Sfântul Gheorghe Vechi, a făcut cunoștiință cu un bandit, anume Grozea, și își compune o bandă de țigani, foști masalagii boierești; și-a tuns părul, s-a armat și a plecat în haiducie.

El nu făcea niciodată omor; jefuia pe avuți, atât pe la moșii, cât și în drumuri și, nu numai că lasă jefuitului de cheltuială, dar, întâlnind oameni săraci pe drumuri, îi ajuta cu bani. Această bandă a durat până în anul 1833, când erau rușii în țară, în zilele generalului Kiseleff, vornic mare fiind Iordache Filipescu, fost în urmă baș boier. Filipescu primi ordine severe ca să pu<nă> în goană serioasă acea bandă. Iată obrăznicia lui Ioniță Tunsu până unde s-a întins, cu această ocazie. După ce dânsul luase cunoștință că însuși președintele divanurilor, generalul Kiseleff, a dat ordine să fie urmărit, află într-o zi de la gazda ce o avea în București, căpitan Radu de la Poliție, că Kiseleff pleacă la Târgoviște, ca să viziteze băile de la Pucioasa. S-a dus într-o răspântie, la jumătatea calei de poște, și așteptă trecerea lui Kiseleff, stând pitit în tufe. Kiseleff sosește cu alte patru, cinci trăsuri ce-l însoțeau. Tunsu vede tot, cum surugii au oprit, după obicei, să frece caii la urechi, cum Kiseleff s-a dat jos din trăsură și cum convorbește cu generalii și aghiotanții săi. După plecarea trăsurilor, Tunsul se pune și scrie lui Kiseleff următoarea scrisoare:

„Înaltă Excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de D-zeu în țara mea ca să faci numai bunătăți; capul Excelenței Tale a fost astăzi în gura puștei mele, n-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară; astfel te rog și eu ca să poruncești gonacilor cari mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni. Mă iscălesc, preaplecat al Excelenței Tale, Ioniță."

. Această scrisoare o trimise printr-un român călător, care nu cunoștea pe Tunsu, ca să o ducă în Târgoviște, la Kiseleff, zicând românului că o să ia un bacșiș bun, de 10 galbeni, căci îl vestește pe Kiseleff, prin scrisoare, de niște telegari cari i s-au furat din grajd și se află la un geambaș. Călătorul se pune pe fugă spre Târgoviște, se duce la Kiseleff, dă scrisoarea aghiotantului și Kiseleff îi dăruiește 5 poli imperiali și pornește ștafeta către vornicul Iordache Filipescu, scriindu-i că viața lui Tunsu să fie asigurată, totuși el să fie prins, negreșit, până la întoarcerea sa, căci, altfel, va scoate pe Filipescu din Vornicie.

Atunci să fi văzut poteri peste poteri, companiile oștirii răspândite prin pădurile din apropierea Capitalei, și circulări peste circulări vestind publicul că oricine va prinde pe Tunsu sau îl va preda, va fi iertat de capitație și va primi boierie și 1 000 de lei gratificație.

într-o seară, se pomenește Iancu Filipescu, care era agă, că intră în cabinetul lui un căpitan de Agie (jandarmi) și-i spuse:

— Stăpâne și cucoan Iancule, eu o să vă dau pe Tunsu; el e nașul meu, că el m-a cununat, și vine, întotdeauna, la mine duminică seara; șade vreo două zile în București, se plimbă prin cafenele, ia gazeta lui Eliad și a lui Carcalechi și marți seara pleacă afară, în pădurea în care ceata lui are poruncă să-l aștepte.

Să vă povestesc un episod din viața lui Tunsu. într-o seară, fiind ordonată ceata lui să-l aștepte în pădurea Mernanii, se văzu, spre seară, ocolită pădurea de soldați și de o sotnie de cazaci, iar căpitanul companiei de români, anume Ispir, din Regimentul al III-lea, cu ofițerul lui, precum și căpitanul de cazaci, cu ofițerul lui, ședeau la masă sub un frunzar, în bătătura cârciumei din Mernania. Deodată, pe când ofițerii mâncau, se pomenesc cu un biet român, cu traista pe băț, la spinare, că sosește pe fugă, plângând și zicându-le:

— Eu sunt vătășel la plasa Snagovul; am fost trimis de zapciu cu banii birului la ispravnicul din București; ne-a ieșit Tunsu înainte, la cutare puț din răspântie și mi-a luat toți banii. Faceți-vă pomană, domnilor, să îmi dați un cazac, care să mă scoată din pădure până în drumul ăl mare al Bucureștilor, iar D-voastră, dacă vreți să prindeți pe haiduci, nu zăboviți și plecați pe poteca asta, că vă scoate tocmai la puț, unde este Tunsu cu ceata lui.

Atunci, căpitanul de cazaci porunci să încalece sotnia pe cai și o luă de-a fuga spre acea cărare, iar vătășelului i se dădu un cazac, ca să îl conducă până la marginea pădurii spre București.

Sosind aci, țăranul zise cazacului, în limba rusească:

— Descalecă de pe cal, să te sărut și să îți dau și de băutură, că mi-ai scăpat viața.

Cazacul descălecă; Tunsu — căci el era — Îl sărută și scoase un fluier, cu o mână, și cu alta, două ruble; trase trei fluierături și, la moment, ieși din pădure ceata lui de opt inși. Atunci, Tunsu se întoarse la cazac și dându-i două ruble în mână îi spuse rusește:

— Ia căpitan Tunsu. (— Eu sunt căpitan Tunsu.) Iar cazacul, zăpăcit, răspunse:

— Slușe vașe blagorodini. (— Am înțeles Măria Ta.) Tunsu o ia cu ceata lui la fugă, schimbând drumul spre Buftea și de acolo intră în pădurile din Vlașca.

Această farsă a haiducului, pe cât a fost de hazlie, de râdea toată lumea, pe atât a tulburat și administrația românească și administrația rusească.

Într-una din duminici, fiind Lăsata Secului de brânză și fiind Radu încredințat că Tunsu va veni în seara aceea, a vestit pe Iancu Filipescu că Tunsu vine, totdeauna, cu tovarășul său, Grozea, într-o căruță coviltirită și are la ham doi cai, din care unul este bălan; că el însuși se duce, totdeauna, călare, tot pe cal alb, ca să-l primească, pe dealul Cotrocenilor; că tot pe acolo, bandiții, trecând podul Dâmboviței pe la Grozăvești, intră în București și lasă căruța, pe dată ce trec podul, în dreptul grădinii lui Scufa, iar căruțașul îi așteaptă la o gazdă acolo până se întorc ei din București; că Agia, împreună cu o roată din oștirea noastră și cazaci, să se ascundă sub pod și să nu dea năvală sau să atace căruța până ce nu va trece el călare, în fugă, pe pod.

Iată ce se întâmplă. Pe când căpitan Radu pornea spre drumul Ciorogârlii, ca să iasă înaintea lui Tunsu, sosește dinspre Pitești o droșcă cu 6 cai de poștă, în care era un colonel rus, Gorovov, ginerele lui Băbeanu, având doi servitori ai lui pe capră. Trăsura dă să treacă podul de la Grozăvești, atunci, deodată, încep a se trage focuri de sub pod și căzăcimea călăreață, ocolind, la moment, trăsura pe pod, găsește în ea pe colonel sbierând și înjurând, iar pe unul din servitorii lui, împușcat. Focurile de sub pod încetează și căpitanul de cazaci, raportând strategia înscenată pentru prinderea lui Tunsu, a condus pe colonel până la grădina lui Procopie, unde sunt casele mari (care încă există astăzi în capul Podului de Pământ); acolo se aflau cei mai mulți boieri, generali, aghiotanți și doctori, așteptând prinderea lui Tunsu; dânșii au rămas extaziați la această tristă întâmplare.

În momentul împușcăturilor, căpitan Radu sosea cu Tunsu în dealul Cotrocenilor; aci, Tunsu, auzind acele împușcături la pod, a oprit căruța și zise lui Radu:

— Ce sunt pocnetele astea de pușcă, aici, aproape, în mahala ? Eu nu viu, finule, astă-seară și mă întorc îndărăt, lăsând Lăsata Secului pentru duminica viitoare, când vom lăsa sec de carne.

Căpitan Radu i-a răspuns:

— Aceste împușcături sunt ale mahalagiilor din Cărămidari, care se află cu familiile la masă și lasă sec de brânză. Dar, dacă vrei tu, rămâie și pe duminecă, că și atunci viu înaintea ta, să-ți mai spui ceva pentru fericirea noastră. Pe tine toți te caută spre Dealul ăl Mare, pe la hrămile viilor, și habar n-au în ce pădure vei merge, spre Vlașca sau Argeș.

Și-au luat noapte bună. Tunsu s-a întors spre Vlașca și căpitan Radu vine la pod la Grozăvești și aude de întâmplarea cu bietul polcovnicul Gorovov; pune calul pe fugă și vine la grădina lui Procopie, unde rămăsese numai aga cu oamenii lui; le-a povestit ceea ce vorbise cu Tunsu, asigurându-i că dumineca viitoare va fi prins.

Sosind acea duminecă, s-a băgat sub podul de la Grozăvești o companie întreagă din oștirea noastră, sub căpitanul Boboc, dându-i-se instrucțiunile cuvenite. împreună cu compania era și potera din județul Ilfov, cu polcovnicul ei, pitarul M. Cincu. Tunsu sosește la pod, seara, pe întuneric, tot în căruță cu Grozea și cu Udincă, masalagiul, unul din tâlharii cei mai răi, țigan de fel. Căpitan Radu, care era înainte, călare pe cal bălan, repezi calul în fugă pe pod și, în urmă, intrând pe pod căruța cu Tunsu, îi ies 30 de soldați înainte, de la capul podului, și încep să tragă focuri în ei. Tunsu și cu tovarășii se sperie, un cal de la căruță e împușcat, câteșitrei bandiții se azvârlă în Dâmboviță; soldații trag focuri asupra lor, pe Grozea și pe Dinică masalagiul îi omoară, iar pe Tunsu îl rănește în burtă. Haiducul se târăște până pe malul opus al Dâmboviței și cade în răchita râului, având pistoalele la brâu. După încetarea focurilor, polcovnicul de poteră, M. Cincu, care cunoștea mai dinainte pe Tunsu, trece călare podul, cu catanele lui, și auzind un gemăt în marginea Dâmboviței, a început să strige pe întuneric spre locul unde se auzea geamătul: — Mă Ioniță, tu ești? Că eu sunt polcovnicul M. Cincu, stai pe loc, Ioniță, că eu te scap.

Atunci, păcătosul de Tunsu răspunse: — Eu sunt, cucoane Mihalache, scapă-mă, că eu n-am omorât pe nimenea, mațele îmi sunt pe jumătate ieșite, apropie-te de mine, că deși sunt cu armele la brâu, dar voi să ți le dau numai Domniii Tale. Apropiindu-se Mihalache Cincu, i-a luat armele de la brâu, și pe el, ridicându-l catanele lui Cincu și cu soldații ce mai veniseră, l-au trecut pe brațe podul.

În acest interval, sosesc, la capul podului, aga, într-o trăsură cu doctorul Marsili, într-altă trăsură doi aghiotanți ai genera- lului Kiseleff, prințul Galițieff și prințul Urusoff, și în altă trăsu- ră un ofițer cu un doctor rus. Aceștia au fost trimiși, mai dinainte, la grădina lui Procopie (unde erau cei mai mulți boieri și generali adunați), ca să se încredințeze de starea lui Tunsu, și când văzură că-l țineau soldații și catanele pe mâini, rănit, se dădu jos din droșcă ofițerul care însoțea pe doctorul, iar doctorul luă pe Tunsu în droșcă. Un sergent de ai noștri sări pe capră, lângă birjar, apoi trăsura porni în goana cea mai mare pe Podul de Pământ și sosi, curând, cu Tunsu la garda mare rusească, care era într-un maidan deschis, peste drum de Teatru (astăzi casa Reș, giuvaergiu, și Hotel „Continental"). L-au așezat pe pat, într-o odaie deosebită, au aprins zece lumânări, și doctorul a chemat chirurgi ruși; boierii, care stau în odaia ofițerului de caraulă, chemară și dânșii pe doctorii Gronau și Arsachi, cerându-le, cu stăruință, viața lui Tunsu, căci așa era ordinul generalului Kiseleff. Chemară apoi și pe episcopul Argeșului, Ilarion, ca să spovedească pe Tunsu și să afle astfel câte ceva de la dânsul. Chirurgii se căzniră două ceasuri ca să-i scoată glonțul și nu putură, îl chinuiră grozav, cusându-i burta și astupându-i la spate altă rană, căci avea două, una primită pe pod și cea de la spate, în Dâmboviță. Sosind și Ilarion episcopul, l-a recunoscut îndată.

— Bine, Ioniță, i-a zis, tu te purtai bine ca paracliser; aveam de gând să rog pe mitropolit să te facă diacon și să-ți dea apoi haina preoțească. Ei, dar ce să faci, fătul meu, se vede că asta ți-a fost soarta, spune-mi mai ai tovarăși în negustoria asta ? Ce bani și ce scule ai și unde le-ai pus la păstrare ? Generalul Kiseleff a dat poruncă ca, cu orice preț, viața ta să se păstreze și, de te vei face bine, îți va lăsa, desigur, acele bogății, că te-ai purtat bine, când l-ai lăsat în viață, după ce i-ai scris.

Tunsu a răspuns:

— N-am nimic, Preasfinte, că cea mai mare parte din banii ce luam de la bogătași îi împărțeam la săraci, de-și cumpărau boi, vaci, de-și măritau fetele, iar sculele ce am avut le-am dat și eu unde am putut.

Ilarion a adăugat atunci:

— Dumnezeu să te binecuvânteze, că eu trimit pe popa să te grijească.

Până să vi<nă> însă popa al nostru, comandantul de piață rusesc, polcovnicul Iacobson, trimisese de chemase un popă rusesc ca să-l spovedescă și să-l grijească, și asta din ordinul bunului președinte al divanurilor Valahiei și Moldovei, generalului conte Pavel Dimitrievici Kiseleff, căci lui i se raportase deja că Tunsul este împușcat în burtă. Generalii și toți boierii au mers la ovaht și l-au văzut, iar felcerii au stat lângă el neclintiți, schimbându-i legăturile la rană, până aproape de ziuă, când nenorocitul Ioniță Tunsu își dete sufletul. A doua zi, aga a chemat pe căpitanul Radu, care ședea pe Podul Târgului de Afară, și i-a dat pe nașul său. Puindu-l într-o căruță de Hereasca, Radu l-a dus și l-a îngropat afară din București, aproape de câmpia Mărcuții, pe malul unui șanț al drumului, înfingîndu-i pe mormânt o scândură văruită, pe care era scris numele lui Tunsu.

Povestesc de Iancu Jianu, tot contemporan al meu, pe care lumea îl califică de haiduc. Eu însă n-am voit să-l bag în rândul haiducilor, căci nu era haiduc, ci era înainte-mergătorul lui Tudor Vladimirescu. Iancu Jianu era din cea mai nobilă familie din Caracal, județul Romanați, numită a Jienilor, iar astăzi a Cesienilor. Acest tânăr, văzând trista stare a țării, văzând mulțimea de fanarioți ce inundaseră țara, aduși de diferiți domni din Fanar, văzând slujbele țării toate date pe mâna lor, văzând că fiii românilor, mai cu osebire ai boierilor români, nu erau deloc chemați la nici o funcțiune a țării lor, pornit de un sentiment curat românesc, și-a compus o ceată de haiduci, ca să calce și să pedepsească, pe drumuri, pe fanarioți, oriunde îi va găsi. Astfel a început cu ceata lui a bate, a chinui și a jefui pe toți amploiații fanarioți, pe unii călcându-i la moșiile lor, pe alții jefuindu-i la drumul mare. Curând și-a format gazde prin toată România Mică, prin Teleorman, Olt, Argeș; mai încoace, spre Capitală, în județele apropiate, nu a călcat Jianu. Vodă Caragea, aflând de asta, s-a indignat și a pornit după el poteri, în care erau și turci, ca să-l prindă. Un an întreg a trebuit până să pu<nă> mâna pe el. În fine, prinzându-l la Giuvărești, prin trădare, l-au adus arnăuții în București, și spătarul înfățișându-l lui vodă Caragea, acesta l-a întrebat pe grecește:

— Ciocoiule, fecior de oameni cu moșii, nu ți-a fost rușine să te faci hoț de drumuri ?

Jianu i-a răspuns:

— Iartă-mă, Măria Ta, că eu nu sunt hoț, n-am omorât pe nimenea și, dacă am jefuit pe cei cu avere, am făcut asta ca să am de cheltuială și să plătesc lefurile neferilor, care mă însoțeau, precum și gazdele care îmi dădeau adăpost, și iată de ce m-am sculat, că Măria Ta ai adus pe capul nostru toate haimanalele din Fanar, le-ai dat toate slujbele țării, astfel că noi, tineri români și fii de boieri, am rămas fără nici o slujbă și de bătaie de joc a dregătorilor, de la ispravnic până la zapciu.

Atunci vodă i-a zis iar:

—Îndrăznești, ciocoiule, să-mi vorbești așa ? Nu știi că am putere să te spânzur ?

— Ba știu, atât ne mai lipsește, să ne iei și viața.

— Așadar, măgarule, vei merge la ocnă, ca să te pocăiești. Astfel, îl trimise în fundul ocnei la Teleaga, unde șezu o toamnă și o iarnă, iar când fu în primăvara anului 1817, Iancu Jianu, înțelegându-se cu alți doi din tâlhari, se ascunseră între bolovanii de sare, ce se scoteau cu burdușe de bivol până în fața ocnei, unde era crivac la roata care scotea sarea și care era învârtită de cai. Văzându-se afară, se repeziră, deodată, la cei doi plăieși ce se aflau de streajă la gura ocnei, îi legară, astupându-le gura cu mâna, îi dezarmară și apoi o luară la fugă prin păduri. Până să meargă plăieșii în curtea Cămârășiei, care era departe de gura ocnei, să dea de știre schimbului lor, Iancu a avut destul timp ca să se depărteze prin văile munților și să-și mai găsească încă doi, trei tovarăși. Formându-și astfel o ceată, s-a strecurat din păduri în păduri, până în pădurile Ilfovului.

Auzind de asta, vodă Caragea s-a supărat și a pornit toate poterile județelor după Jianu; l-au prins și l-au adus la pușcărie în București. A treia zi, vodă îl osândi la moarte prin spânzurare. Atunci, domnița Raluca a lui Caragea, făcându-i-se milă de un tânăr fecior de boier și cu moșii, trimise pe ispravnicul de Curte (prefectul casei domnești) ca să întrebe pe Iancu Jianu dacă nu vrea să se cunune cu o fată greacă, Susana, crescută de domnița și pe care o avea pe lângă ea, ca domnișoară de onoare.

Iancu, văzând că acesta e singurul mijloc de a-și scăpa viața, a răspuns:

— Să trăiască domnița! Primesc aceasta din tot sufletul meu. Domnița Raluca intră apoi la vodă, îi povesti ideea ei și învoirea lui Jianu și-l rugă să-l ierte.

Vodă îl iertă și porunci să i se facă cununia și nunta cea mai frumoasă.

După nuntă, Jianu și-a luat nevasta, a trecut peste Olt, unde vodă l-a făcut zapciu la plasa Bălți. Aci își avea Jianu sfoara de moșie, la Grojdibod, unde au toți Jienii câte o sfoară, fiind moșie strămoșească a lor. Cu cucoana asta, Jianu a avut o fiică, care, după moartea tatălui său, s-a măritat și a luat iarăși un mare proprietar din județul Romanați.

Iancu Jianu a trăit până după anul 1846. La anul 1844, eu am mâncat cu el la masa lui Iancu Bibescu, ispravnicul de Romanați. Fusese chemat la masă spre a fi prezentat cucoanei Elencuții a lui Manu și cucoanei Elenchii Hereaschii, care se duseseră în Caracal ca să vadă pe cucoana Anica a lui Iancu Bibescu. Ți<n> minte că, la masă, a fost întrebat nenea Iancu Jianu:

— D-ta ai scos cântecul pe care îl cântă lăutarii, cu numele d-tale?

El, în simplitatea lui, a răspuns:

—  Să mă ferească Dumnezeu, cucoanele mele, că neam de neamul meu n-a scornit cântece. Aveam un țigan vier, care știa să zică din vioară; îl iubeam și mă iubea, și când a auzit că m-a prins Caragea, s-a apucat, cioara dracului, să scornească, cu alți lăutari, cântece despre mine. Apoi, nu ți l-am bătut când m-am întors acasă și am văzut că m-a făcut de râs în toate cârciumile! Când făcui eu Băluții cârciumăresei malotea cu floarea cât palma ? Unde s-a mai pomenit, cuconiță, malotea înflorată ? Și, pe urmă, când a vrut să mă prin<d>ă pe mine cârcserdarul arnăuților lui Caragea, când ei tremurau numai când auzeau de numele meu ?

Atunci, cucoanele au poruncit lăutarilor craioveni, pe care Bibescu îi adusese cu poșta, ca să le cânte la masă cântecul lui Jianu. Atunci se puse Stănică, renumitul staroste de lăutari, și trase un cântec al Jianului, față cu Jianu însuși, încât se pomeniră cucoanele că se scoală nenea Iancu de la masă și, cerând voie lui Bibescu, înhăță un pahar de vin, azvârli în el cinci galbeni și-l dădu lui Stănică să-l bea în sănătatea cucoanelor, așa de mult i-a plăcut cântecul său.

Cucoana dlui Jianu, la anul 1864, mi-a dăruit o pereche de pistoale turcești, legate în arămuri sculptate și poleite cu aur, cum și un corn mare de cerb, cu doi craci, pentru păstrarea ierbei de pușcă, zicîndu-mi:

— Să le păstrezi bine, că astea sunt rămase de la bărbatul meu, viteazul meu Iăncuțu.

Fiindcă vorbim de Jianu, să vă arăt și osândile la care se osândeau haiducii după legile criminale, conform capriciilor orientale. Aceste legi barbare au ținut până în zilele domniei lui Caragea. Când acesta găsi legiuitori buni, anume: logofătul Nestor, căminarul Chiriac, logofătul Arghiropol și Ștefan Bălăceanu, le-a ordonat, ca sub un comitet de alți bărbați învățați, să facă alt cod al țării, atât după legiuirile romane, cât și după obiceiurile țării. Acest cod a fost numit Codul lui Caraga și multe din articolele lui se aplică chiar astăzi, când ne bucurăm de Codul francez. Asta arată cu câtă înțelepciune au lucrat acei boieri la acea lege, care, cu multă răbdare, s-a trimis de trei ori în Divanul Domnesc spre examinare și numai după trei rapoarte ale acestui Divan, abia s-a putut hotărî vodă Caragea să-l sancționeze. Fiindcă cele mai multe crime se făceau numai de străini, iar nu de opincarii români, s-au lăsat în acel cod a figura și câteva barbarii din cele trecute. Pe lângă pedeapsa cu moartea, care rămăsese în vigoare, se mai dădeau pedepse ca astea: gradul I — bătaia prin mijlocul stradelor. Vinovatul era dezbrăcat în pielea goală, până la brâu, și bătut cu nuiele pe două, trei sau mai multe strade de prin Capitală; de aci s-a născut vorba: „că l-a dat prin târg". Acei care se încercau a face răscoală erau sluțiți prin tăierea nasului.

Gradul II: țintuirea de cercelul urechei la colțul unei strade mai umblate; vinovatul stătea țintuit de dimineața până la apusul soarelui. Această pedeapsă se dădea acelor negustori ce înșelau lumea la cântărit sau falsificau alimentele de hrana zilnică, de întâia trebuință. Gradul III: închisoarea în pușcărie, pe timp mai îndelungat, pentru mofluzi; gradul IV: tăierea mâinilor de la încheieturi, pentru plastografi; gradul V: osândirea la ocne, pe timp mărginit sau pe viață; cei osândiți pe un timp mărginit mai erau scoși la lumina zilei din când în când, iar pe cei osândiți pe viață nu-i mai scoteau niciodată din fundul ocnii, unde lucrau, ca și cei dintâi, la tăierea sării.

La ocnă pe viață se osândeau omorâtorii de neveste, de amante, de rude de copii și alți omorâtori comuni, iar omorâtorii de părinți și ai mai multor oameni deodată erau osândiți, în cea mai mare parte, la punerea în țeapă și lăsarea cadavrelor lor, ca și pe spânzurați, trei zile în câmp, pe locul de executare, cu o hârtie pe piept, în care era scris numele mortului cu aceste cuvinte: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească".

Osândiții la pușcărie purtau butuc de lemn la picioare, făcut din două părți, scobit așa ca să intre piciorul și țintuite, împreună, cu cuie de lemn; cu butucele astea de picioare, pușcăriașii erau scoși la muncă, cu păzitori, de curățau podurile de ghețuri, noroaie; la alte munci private nu erau puși. În pușcărie stau ca într-o cazarmă, în odăi încăpătoare, de câte 50 indivizi. Odăile nu aveau paturi, ci pe jos erau așternute rogojini, pe marginea cărora pușcăriașii își lungeau picioarele îmbutucate. Era o odaie spațioasă pentru bolnavii mai ușor; acolo se afla un butuc mare, obștesc, lucrat din două grinzi mari de stejar, scobite cât intra piciorul; o grindă era așezată jos, și alta deasupra, iarăși scobită, servea drept capac. Bolnavii se așezau, seara, pe rogojină și băgau câte un picior în câte o gaură, apoi se lăsa bârna de deasupra, ca un capac, și i se punea lacăt la căpătâi. Cei rău bolnavi se trimeteau, sub pază, la spitalul Colțea, unde era santinelă compusă din 20 seimeni, ce se schimbau de la cazarmă în toate zilele, precum se face și astăzi schimbul santinelelor pe la diferite autorități.

Toate astea au durat până la anul 1823, când a venit Grigore Ghica domn.

Atunci, acest bun domn și părinte al țării desființă cu totul pedeapsa cu moartea, cu tăierea mâinilor, cu tăierea nasului; opri, de asemenea, întemnițarea faliților. Iată o anecdotă din acea vreme. Polcovnicul de poteră al județului Ilfov se întâlni cu niște tâlhari în pădurea Căldărușanilor, numită Vlăsia; luându-se cu ei la bătaie, i-a prins și, ca să-și arate bravura, a tăiat cu iataganul capul căpitanului de hoți; apoi își scrie pitacul (raportul) către marele spătar, înfipse căpățâna în sulița unui slujitor și-l trimise astfel în București, cu căpățâna în suliță, poruncindu-i să intre pe Podul Mogoșoaiei, să străbată podul și să o duc până la Spătărie.

Când a sosit slujitorul în curtea spătarului, i se luă căpățâna, care fu trimisă la o biserică pentru îngropare. Aflând despre asta, vodă a trimes, pe dată, doi arnăuți ca să aducă pe polcovni cui de poteră de unde îl vor găsi. Când l-au adus, i-a zis:

— Nu ți-e rușine, om în toată firea, să faci una ca aceasta ? Cine ți-a dat voie, pezevenghiule, să trimeți căpățâna de om în suliță și să înspăimântezi lumea de pe toată întinderea podului ?

într-adevăr că a doua zi după fapta aceasta, a aflat toată Capitala, și multe dame care s-au întâmplat la ferestre în al doilea etaj și s-au pomenit pe dinaintea ochilor cu o căpățână neagră, cu mustăți mari și cu pletele atârnând, dusă în suliță, au leșinat, căzând de pe scaune, și au zăcut mai multă vreme de friguri. Regretatul domn, când a aflat de aceasta, a poruncit scoaterea din slujbă a boierului polcovnic de poteră, pecetluirea și trecerea lui în rândul budelor (trecerea la bir), polcovnicul a fost apoi îmbrăcat în haine țărănești și trimes la moșia lui.

Să vorbesc ceva de un rău obicei ce-l aveau părinții noștri, îngăduind doicilor și slujnicelor ce aveau la copii ca, pe lângă basmele, destul de îngrozitoare, ce spuneau copiilor până la etatea de 5 ani, să-i sperie cu vorbe de astea: vine Gogorița, te mănâncă Muma Pădurii, te mușcă Joimărița, îți iese stafia înainte să te ia. Aceste cuvinte le spuneau ca să se astâmpere copiii de nebunii, să nu zbiere noaptea prin casă, să nu iasă singuri în curte și pe drumuri. Le mai ziceau încă: te ia moșul în traistă (cerșetorul), ori te ia ovreiul de te pune într-un butoi, care are cuie pe dinăuntru, ca să te învârtească în butoi și să-ți curgă sângele.

Acestea toate îngrozeau pe copii în astfel de grad, încât ei, crescând cu așa idei, chiar când erau flăcăi voinici, le era frică să umble singuri prin locuri pustii, și zicând la alți prieteni: hai cu mine până colea că mi-e urât singur. Aceasta a durat până au început familiile să bage guvernante și doici bune la copii și până când au început înșiși copiii să-și dezvolte altfel mintea prin scoli. În vreme de epidemii, se zicea copiilor: sfânta ciumă umblă cu fes roșu în cap, pe stradă și prin sate. Aceasta numai ca în vremea ciumei să nu se amestece copiii cu toată lumea, spre ferire de atingere.

Aceste obiceiuri au ținut din vechime până la 1820, iar de la 1820 încoace au început a se speria copii zicându-se: taci că vin arvații de te iau și nu umbla pe drum că te omoară turcii. Aceasta a ținut până la anul 1823.

Iată ce se înțelegea prin numirile arătate mai sus. Gogorița era închipuită ca o babă rea, care strângea copiii de gât și apoi îi înghițea; această vorbă o aveau românii încă din vremea idolatriei, ea amintea pe zeul Cron, care mânca copii. Muma Pădurii era una din cele trei ursitori, care torcea la furcă și trecea firul în mâna celei de a doua, care îl dedea la cea de a treia de-l strângea. Joimărița era o zână

care dădea fetelor o impulsie la lucrul torsului în Joia Mare, seara, spre a nu le apuca Pastele cu caierele netoarse. Eu însă am auzit și altfel, că se stârnise vorba cu Joimărița, ca să stea copiii acasă, în paza servitorilor, să nu se ia după părinții lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia Mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copiii prin biserică.

Vorba „stafia" e tot de la greci (stihion) și se traduce în românește prin element; cu elementele se clădesc orice zidiri și în ziduri se punea măsura unei umbre de om, obicei de care fugeau toți, căci se zicea că dacă zidarii ți-ar zidi umbra, mori; combinându-se patru elemente, puteai zidi clădirea, biserica sau casa: pământul (cărămida) era un element (stihion), apa asemenea (stihion), var (prin foc) asemenea (stihion), vântul (aerul) care usca (stihion).

Meșterii, în credința că, dacă vor pune în zid măsura umbrei unui om, clădirea va ținea mai mult, luau măsura umbrei cuiva, pe nesimțite. Omul fără umbră murea. De aceea au devenit stihiile toate spaima copiilor, poporul a făcut din stihie, stafie. Moșul cu traista se zice de cerșetori, cărora, toată lumea, și mai cu seamă copiii, obicinuia de le dădea paraua de milă; dânșii erau niște schilozi bătrâni, cu traista în spinare, și nici câinii din bătătură nu sufereau ca să-i vază cu ochii, astfel de nenorociți deveneau și spaima copiilor mici.

Jocurile copiilor de sexul masculin erau, în vechime, faimosul zmeu, vestita poarcă, știutele arșice, mingea și, mai târziu, groapa cu nucile și, în urmă de tot, v-ați-ascuns și fluierașele. Cei de sexul femenin: păpușile, vasele, menajul cuhniei de lemn și de cositor. Baba-oarba era joc comun al tuturor copiilor. Zmeul vine de la un joc roman, în amintirea lui Jupiter, scoborându-se din nori ca să răpească pe Leda și pe Io. Poarca e tot joc roman, rămas de la jocul romanilor cu discus, un fel de talere de fier sau de aramă, azvârlite cu măiestrie, și de la gimnastica de bătălie. Băieții țin bețe, cu mici măciuci, în niște gropițe și lovesc cu ele o piatră rotundă din mijlocul cercului; însă, pe dată după ce o lovesc, trebuie să bage bâta în gropiță, căci dacă gropița rămâne slobodă și o ocupă un altul cu bâta lui, el era biruit și rămânea afară din joc, pierzând banii depuși; dacă un copil ocupa, pe rând, cu bâta sa, toate gropile, lua banii de la toți.

Arșicele amintesc chipul bătăliei cu falangele (fronturile) deschise; se înșiră arșicele în linie, se dă în linie cu alt arșic plumbuit, numit ichi, acel arșic din front care era izbit cu putere de către arșicul plumbuit și ieșea din granița cercului cu care era ocolit rîndul arșicelor, robit fiind, ieșit din linie, aparținea biruitorului. Acest joc ostășesc este elin și a trecut la romani. Mingea este un joc triumfal; îndată ce copilul prindea mingea, de sus, în mâini, după ce o izbea de pământ, se considera biruitor și încălica pe un alt copil; izbea mingea de-a încălecate, ca să sară în sus, să o prinză din nou; dacă un alt copil o prindea, încălica el pe cel ce o izbise, sau rămânea acesta călare, în caz de o prindea.

Groapa cu nucile era un joc precupețesc, căci țintea la o jefuire, fiindcă, dacă cineva azvârlea toate nucile deodată în groapă, de la o distanță oarecare, nu pierdea nici una, dar dacă nu le azvârlea pe toate în groapă, atunci câte rămâneau afară erau proprietatea adversarului. Nucile trebuia să fie, întotdeauna, în număr de 40 și se întâmpla adesea ca un jucător să fie atât de nenorocit la joc, încât să piardă până la 100 sau chiar până la 200 de nuci; totdeauna numărul de 40 trebuia să fie neștirbit în joc.

Jocul „V-ați-ascuns ? . a rămas la copii din timpul invaziunilor, când părinții lor se ascundeau prin podurile bisericilor și ale caselor, până ce se așezau oștirile și se publica, a doua zi, o proclamație asigurătoare, prin biserici și prin răspântiile orașelor, căci alt mijloc de publicație nu era. Jocul fluierașelor vine de la instrumentul cu care, totdeauna, a plăcut românului să-și cânte dorul și jalea; romanii încă aveau fluiere de trestie, făcute mai întâi de monstrul și pocitul Pan, ca să-și cânte cu ele vaietele, căci amanta lui, ca să scape de dânsul, s-a azvârlit într-o baltă și s-a prefăcut în trestie. Instrumentul se numește mascal, iar mai târziu s-a numit și nai; el a rămas până în ziua de astăzi la lăutarii români, care se numesc mascalagii, și cu el execută cele mai frumoase cântece, admirate de toată lumea la Expoziția din Paris și în altă parte.

Străinii au copiat acest antic instrument al zeului Pan, cu picioarele de capră și cu două cornițe mici în cap. Păpușile sunt date în mâna copilelor pentru două scopuri: a se deprinde la croiala hainelor și la cusutul lor și a se obicinui să țină un copil mic în brațe; fetițele făceau chiar ele păpușele dintr-o cracă de vișin, îi făceau capul prin înfășurături de cârpe, însemnau cu culori negre sprâncenile, ochii, gura; hainele le coseau adesea cu ibrișin colorat. „Vasele de menaj" este și azi un joc menit a obicinui fata să fie menajeră la bucătăria ei, când se va mărita. Baba-oarba are două înțelesuri: 1) e jocul soartei, jucătorii își caută norocul în haosul lumii, prin faptul că băiatul sau fata umblă cu ochii legați până ce își găsește norocul; când el sau ea prinde pe unul sau pe una din camarazi sau camarade, adică viitorul, întreabă: cine-i? Își ia legătura de pe ochi, privește, apoi se leagă cel prins, ca să-și încerce și el, la rândul lui, norocul; 2) când tinerii sunt amestecați în acest joc cu tinerele fete, candidate de măritiș, atunci tânărul care ar dori să ia pe una din ele, când vede că a venit aceleia rândul ca să fie legată la ochi, se vâră adesea ca să-l nemerească tot pe el și să-l descopere; atunci crede fata că acel tânăr e soarta ei și, din acest joc, s-au început adesea tratările de căsătorie.

În vechime, aceste pețitorii se făceau cam astfel. Mergeau pețitorii, trimiși de tânăr la casa fetei, se întâlneau de-a dreptul cu părinții și le ziceau :

„Sântem trimiși de feciorul împăratului, căruia, mergând la vânătoare, i-a ieșit înainte o căprioară frumoasă, pe care urmănnd-o zile multe prin văi și păduri, trecând râurile și câmpiile, a văzut că s-a ascuns în grădina d-voastră și în ținutul d-voastră; să fiți buni s-o căutați și să ne-o dați, s-o ducem feciorului împăratului și să fiți și d-voastră fericiți."

„Căprioara e la noi, răspundeau părinții, primim să o dăm, dacă feciorul împăratului va veni la noi, ca să-l vedem dacă este creștin de-ai noștri." Atunci se sorocea ziua venirii tânărului care cerea mâna fetei; el venea împreună cu colăcașii și intrau în tratație părinții, hotărând zestrea fetii și fixând ziua cununiei.

Fata, îmbrăcată curat, îi ospăta, le turna în pahare vin, începând de la paharul care era pe masă înaintea pretendentului; acesta era semn către toți mesenii că ei îi place tânărul. Până într-o săptămână, începeau călțunăresele, care erau trei femei deștepte, să meargă cu părinții fetii prin târg, ca să cumpere cele trebuincioase, ramuri de brad, semn de sănătate și de bucurie, și lada nouă, semn de îmbelșugare și de căsnicie. La cununie veneau, ginerele și prietenii lui, călări, iar mireasa venea în car sau căruță, cu beteală de aur pe cap, semn de îmbogățire. Ginerele o primea la ușa bisericii, împreună cu fratele său de cruce, unul din cei mai buni amici ai lui; mergeau la icoane, se închinau, le sărutau, apoi treceau la masa cu cununiile, în mijlocul bisericii, nașul în dreapta, nașa în stânga le țineau lumânările la spate și începea sfânta slujbă, ocolindu-se masa în danțul lui Isaia, aruncându-se în biserică cofeturi și erau.

Intorcandu-se acasă, mireasa se așeza pe vatră, i se punea în cap un frâu de cal și ea se uita pe coș însus, ca și cum ar fi așteptat pe bărbatu-su să vie la masă, că bucatele sunt gata. Se puneau apoi cu toții la masă, preotul da blagoslovenia mesii și începeau a mânca. Lumânările de la cununie le înfingeau într-o pâine mare, pusă pe o doniță cu apă; pe masă era o tavă curată, unde punea fiecare invitat daruri și chiar bani pentru mireasă. Ginerele primea de la naș un cal de ginere, cu tot tacâmul de călărit și o legătură cu albituri, numită turcește bohcealâc (primenele). Mireasa primea de la naș un inel frumos și de la nașa cercei, broșa sau paftale. Călțunăresele serveau până a doua zi, când se dădea rachiul și se juca hora miresei; apoi, călțunăresele mergeau, cu rachiu și cu lăutarii după dânsele, la naș și la nașă, ca să le ducă vestea cea bună că mireasa a ieșit curată.

Să povestesc ceva și despre invaziile în Capitală ale austriacilor și rușilor. La 1769-80 au venit rușii, sub mareșalul Repnin, formând tabăra la Cotroceni. La 1777, în zilele lui Mavrogheni, fiind război cu turcii, au venit nemții cu coadă în București, sub comanda mareșalului lor, principele de Coburg; el a tras la Episcopia Râmnicului, astăzi Grădina Ateneului, pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), iar tabăra oștirilor a fost în capul Podului Beilic, locul unde este astăzi Cimitirul Bellu, cimitirul oștirii noastre și al catolicilor, și se întindea pe câmpie aproape de Văcărești; mai pe urmă, o parte din oștire a fost trimisă la înconjurarea Giurgiului. De la Văcărești, din tabără, erau pichete, la distanță de un sfert de poștă unul de altul, până în Giurgiu; la fiecare pichet era câte un căprar, cu 6 husari, având ridicate câte un maiag înalt, în vârf cu un top mare, muiat în păcură, de care atârna un ștreang gros, făcut din paie, muiat asemenea în păcură. Aceste maiage erau telegrafie militară; la caz de trebuință, li se dădea foc din pichet în pichet și astfel ajungea până la București vestea de biruință sau anunțarea de retragere.

Bătând turcii pe nemți la Giurgiu, aceștia au chemat pe muscalii de la Prut în ajutor; muscalii au sosit, sub comanda contelui Repnin, în trei zile, au bătut pe turci și le-au luat Giurgiu, încheindu-se pacea, s-a întors oștirea austriacă împreună cu oștirea rusească. Purtarea ostașilor cu locuitorii a fost foarte corectă.

Armata rusească, cât a stat aici, a dispus de s-au tăiat niște monede de aramă cu marca Moldovii și a Țării Românești; pe partea opusă, monedele aveau inscripția: dve para, tri copeica (două parale, trei copeici).

Asta s-a făcut pentru înlesnirea ostașilor ruși, nedeprinși cu paralele mărunte turcești ce circulau atunci la noi, le pierdeau mereu din buzunar.

După încheierea păcii de la Șiștov, a venit pe scaun domnul Mihail Suțu Vodă și țara a rămas liniștită; acestea s-au petrecut de la anul 1787 până la anul 1791.

La 1717, în zilele lui Ioan Mavrocordat, fratele lui Nicolae, dau năvală în țară tătarii, venind de la Silistra, și jefuiesc județele Ialomița și Ilfov, până în marginea Bucureștilor, hrăpind bărbați, femei și copii. Domnul Mavrocordat trimise după ei pe boierul Matei Fălcoianu, marele vistier, cu bani, daruri, și cu jalbă la sultan. Sultanul s-a bucurat și a poruncit de s-au liberat robiții și a dat caftan lui Fălcoianu și altor boieri ce erau cu dânsul. Astfel nu s-a mai întins robia peste țară. Atunci s-a robit și o mânăstire de maici, făcută de jupâneasa Chiajna, a vornicului Cernica, pe moșia astăzi zisă satul Căldăraru, lângă balta Cernichii. De atunci s-a desființat schitul, mutându-se la Pasărea.

Mavrocordat Vodă a pus și dajdia peste văcărit numită pecetluirile. încercându-se boierii a pune stavilă acestor dăjdii grele, ce impuneau domnii din Fanar pe nenorocitul popor românesc, au fost exilați la Cipru. Între dânșii se afla bunul părinte al țării, vornicul Văcărescu, cu familia sa, alți boieri au fost trimiși la Arvandohor (Albania).

La 1762, în urma scoaterii din a șasea domnie a lui Constantin Mavrocordat, s-au dus mitropolitul de atunci, Grigorie, dimpreună cu M. Cantacuzino și N. Brâncoveanu la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina, de au rugat-o să proteagă țara, că au prăpădit-o turcii și deasa schimbare a domnilor din Fanar. Tot sub acest mitropolit, ce se afla pe tron la venirea oștirilor rusești, la anul 1777 iulie 13, s-au așezat în Mitropolie moaștele Sfântului Dimitrie, aduse din satul Basarabov, de lângă Rusciuk; ele fuseseră găsite de mai multă vreme, de către locuitorii acelui sat, pe apa Lomului, ce curge pe lângă acel sat; le-a luat un general rusesc, anume Saltîkov, și cerându-i-le deputatul boier Mantu, ce era pe lângă el, i le-a dăruit, ca să le trimită în Țara Românească.

De atunci până în zilele noastre s-au făcut procesiunile cele mai mari, purtându-se prin Capitală aceste sfinte moaște, cu cântări de rugăciuni, la diferite calamități și epidemii ce cădeau peste țară.

Părintele meu și eu, precum și toți contimporanii mei, putem mărturisi, în frica lui D-zeu, că am văzut cu ochii noștri minunile săvârșite de acest sfânt. Tata spune că, în vremea ciumii lui I. Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în Capitală, au scos pe Sfântul și, după ce au ocolit cu el Capitala, l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-a făcut sfințirea apei și s-au citit rugăciuni către Sfânt. Din acea zi, epidemia a început a scădea treptat și Capitala a scăpat de acel flagel, iar Caragea s-a întors în palatul lui din satul său, Domnești, de pe Sabar, unde sta retras. A doua minune au văzut-o toți bucureștenii, dimpreună cu mine, care eram în etate de 16 ani, și iată cum s-a petrecut. La 1827, în domnia lui Grigorie Vodă Ghica, era o secetă teribilă, trei luni nu plouase, tocmai acele trei luni când se reclama de toată lumea ploaie; toți erau îngrijorați că vom rămânea de iarnă să flămânzim și vom fi siliți să mâncăm ghindă și coji de stejar coapte în cuptor și apoi trimise la moară să se facă făină; hrana asta o mai avuseseră românii și altă dată, când sta" câmpiile satelor albite de oasele vitelor moarte, din lipsa nutrețului. A chemat bătrânul și bunul părinte al țării, Grigore Ghica, pe cuviosul și sfântul mitropolit Grigorie și l-a poftit ca să scoată pe Sfântul, într-o întinsă și îndelungată procesiune. I-a spus că și dânsul, cu toți boierii, călări, va însoți procesiunea. A doua zi, de dimineață, în ziua de 15 mai, porniră toți, vodă cu boierii în frunte, iar mitropolitul în butca sa, cu doi diaconi pe capră, lângă vizitiu, îmbrăcați toți în odăjdii. În mulțime mă aflam și eu, autorul acestei broșuri. Coșciugul Sfântului era purtat de preoți pe umeri, cu schimbul. Pornirăm din Mitropolie pe Podul Caliții (Calea Rahovei) și de acolo ocolirăm spre Dealul Spirii, la Cotroceni, apoi, trecând podul de la Grozăvești, merserăm spre miazănoapte, unde astăzi e Gara de Nord, și, o minune ! când plecarăm de acolo, văzurăm un nor măricel, care venea dinspre nord, iar când sosirăm în capul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei), începu o ploaie torențială; vodă și boierii și toți ceilalți furăm udați până la piele, eram ca muiați în găleți de apă, însă nimeni nu se grăbea. Cortegiul merse tot încet. Măria Sa fiind în frunte, călare, cu boierii, ne ținea tot la pas. Astfel sosind la Biserica sfintei Mitropolii, din deal (locașul Sfântului), au descălicat vodă și toți boierii și au intrat în biserică, leoarcă de apa ploii. Mitropolitul a făcut atunci molitfele de mulțumire, Cu coșciugul deschis; toți au început a face mătănii și a săruta pe Sfânt, de la domn până la cel de pe urmă asistent.

Vodă și boierii s-au urcat apoi în caleștile lor și s-au întors acasă.

Această ploaie, cu oarecări întreruperi, a ținut trei zile.

O altă minune s-a făcut la 1831, fiind președinte al Divanurilor Valahiei și Moldaviei generalul Kiseleff, când se ivi atunci teribila epidemie a holerii și fugiră toți boierii din București pe la moșiile lor, iar Capitala rămase pustie. Atunci, din ordinul generalului Kiseleff, pornirăm din Craiova, Regimentul I de Infanterie, ca să ocolim Bucureștii cu strejile noastre; sosirăm în 10 zile, zdraveni, sănătoși și traserăm drept la Belvederea lui Dinicu Golescu, astăzi moșia dlui Grant, lângă Gara de Nord.Acolo a venit generalul Kiseleff, călare, cu suita sa, de ne-a inspectat și ne-a băgat în niște balagane făcute din trestie și în niște corturi de pânză, date nouă de oștirea rusească.

În vremea aceea de vară, de pe la finele lui august, mureau în București, deși era puțină populație, căci toți fugiseră, cum spusei, prin sate și prin monăstiri, mureau, zic, până la suma 60-70 de inși pe zi. Deodată ne pomenirăm cu ordine ca să ne afumăm toți hainele cu pucioasă, totdeodată, pe linia corturilor noastre se ardeau grămezi de pucioasă, ofițerilor și soldaților li s-au adus din București coșuri pline cu sticluțe bine astupate, conținând un fel de oțet care se numea oțet de patru hoți („Vinaigre de quatre voleurs"). Se zicea că această doctorie a fost inventată la Paris, de către patru tâlhari întemnițați, și nu se compunea din altceva decât din oțet aromatic, amestecat cu lichid de comfor. Se împărțiră acele sticluțe, cu ordin ca să mirosim din ele la fiecare zece minute. Astfel purtarăm sticluțele în buzunarele noastre, până ce nemilostiva epidemie începu a intra și în rândurile regimentului, și când a intrat a fost teribilă, la fiecare 24 de ceasuri cădeau din regiment câte 20 de inși bolnavi și câte doi, trei inși morți. Lucrul acesta înspăimântă pe președintele Kiseleff și el ordonă ca, pe dată, să se adune soldații bolnavi toți, căci trecea prin ei dizentaria și pe sus vărsau mereu, și să fie trimiși, în care, la spitalele din Mărcuța și Văcărești, unde se căutau bolnavii căzuți de holeră, iar cu restul regimentului să se ocolească Bucureștii, pentru strejuire. Companiile a I-a și a Ii-a au rămas la Belvedere, formând Marele Ștab al regimentului; o companie avea și 15 călăreți (căci fiecare regiment avea pe lângă dânsul și două escadroane de cavalerie). Una dintre companii a cantonat la Herăstrău, o altă companie la Mărcuța, o companie la Văcărești, o companie la bariera Ghencea (Dealul Spirii) și o companie la Cotroceni; de la taberele acestor companii, se întindeau în dreapta și în stânga fiecărei companii, la distanțe convenite, câte două santinele, stând prin surle de trestie sau prin casele locuitorilor de prin vii.

Se dăduseră ordine circulare, în toată țara, ca oricine va veni în București, din familiile refugiate, să meargă drept la Ștabul companiii, să se înfățișeze la căpitan, pentru ca acesta să-l trimeată, cu convoi de călăreți, să stea, să se curețe, să se dezinfecteze.

Acestea se făceau prin fum și spălătură, pe la carantinele așezate în ocolul Capitalei, la Colentina și la Cotroceni, unde erau doctori și amploiați curățători, apoi, cu biletul acelor doctori, aveau oamenii permisiunea a se întoarce pe la casele lor. Ordinul în privința asta era general, fără excepție.

Spre eterna și trista ținere de minte, să vă povestesc vederea ce avea Capitala în vremea acelei triste epidemii. La 12 care de bolnavi de holeră, a fost numit praporcicul Toma Conțescu, ca să-i ducă să-i predea spitalului de la Mărcuța; praporcicul mă luă și pe mine, fiindcă eram cadet (iuncăr), ca să-i fiu de ajutor, însă din cauza noroiului mare ce se făcuse din cauza ploilor torențiale, neputând ține drumul drept de la Belvedere — Golescu, pe câmpii, până la Mărcuța, am fost siliți să trecem prin București, ca să ieșim pe bariera Târgului de Afară, astăzi Calea Moșilor. Intrând pe barieră și venind pe pod până la Sfântul Ioan, jur că

nu am văzut suflet de om, decât un cerșetor olog, ce sta pe o tarabă în Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), în fața podului de lângă Sf.Vasile. Iar la toate curțile boierești erau porțile închise, ferestrele caselor deschise și în mijlocul curților se ridica fum gros și întunecos de la gunoaiele grajdurilor, cărora li se dăduseră foc, după ordin.

La Sf. Ioan, unde stau de ordinar birjile, nu era nici o altă birjă, decât o singură caleașcă îmbrăcată pe dinăuntru cu mușama neagră, spre ferirea mușteriilor de molimă. De acolo, plecarăm înainte pe strada Carol de astăzi și sosind la Curtea Veche, cu carele după noi, când să începem a urca Podul Târgului de Afară, văzurăm că ies din vechea cârciumă a bătrânului Gherasim un sas cu o săsoaică, beți morți, care, plecând la braț, s-au împiedicat și au căzut; atunci noi am pus soldații și i-au ridicat; eu le-am vorbit săsește și, arătându-le calea spre Curtea Veche, le-am zis să se ducă într-o casă să doarmă.

Pornirăm înainte pe Podul Târgului de Afară și tocmai lângă Sf. Gheorghe dădurăm de o prăvălie deschisă; chemarăm pe stăpân afară, el ne spuse că e acolo bucătărie grecească și cârciumă. Atunci, am dat drumul carelor cu holerici să meargă, la pas, pe Podul Târgului de Afară, iar eu cu șeful meu intrarăm în prăvălie, unde am găsit masa îmbrăcată în mușama și scaune de paie. Bucătarul ne-a pus farfurii și tacâmuri și ne-a dat icre cu măsline, pătlăgele tocate, cu undelemn, cum și pătlăgele împănate cu usturoi, fasole ciorbă și halva de tahân; altceva nu mai avea, fiind postul Sfintei Mării. Am cerut câte un pahar de rachiu sacâz și câte o sticlă de vin negru, acesta din urmă nu a fost așa de bun ca sacâzul, care ne-a îndemnat să-l luăm și în deosebite sticle, de câte o oca, ca să-l ducem camarazilor în lagăr [tabără], la întoarcere.

Sosind cu carele de bolnavi la spitalul Mărcuța, i-am predat, Pe toți, sub luare de chitanță, unui doctor bătrân, muscal, și de acolo ne-am întors la Ștabul regimentului, la Belvedere. Biata noastră mastică nici nu s-a ajuns ca să se împartă din ea la camarazi, în niște sticluțe mici; au rămas toți încântați, de la maiorul Alecu Florescu până la praporcicul Dim. Tufeanu.

Iată și o mică anecdotă, pe care n-o pot trece în tăcere, fiind atingătoare de disciplina ostășească. V-am spus că companiile regimentului ocoleau Bucureștii. Bravului general Kiseleff i-a venit, într-o zi, poftă să viziteze însuși acest cordon sanitar; plecă într-o droșcuță mică, cu patru cai cu falaitar, și ieși pe la punctul păzit de compania noastră, Herăstrău. Chemă pe căpitan, care, după datorie, trebuia să-i dea raport de compania sa și de buna orânduială a cordonului, apoi plecă înainte, trecu podul de la Herăstrău, dădu pe la Floreasca, sosi la podul de la Fundeni și acolo găsi postat, în drum, un soldat, care îl opri cu pușca în mână și-i zise: — Îndărăt! Du-te de vino cu călărețul de la Ștabul companiei!

Kiseleff se dete jos din droșcă și, apropiindu-se de soldat, scoase două ruble din pozunar și i le întinse zicînd:

— Na braț tebe bacșiș, lasă mine București. Atunci soldatul i-a răspuns:

— Excelență, e boală de holeră, nu pot pune mâna pe bani, dar dacă vrei să mă cinstești, azvârle-i jos.

Kiseleff azvârli rublele la picioarele soldatului; soldatul, care era mehedințean, călca cu amândouă picioarele peste ruble și începe a întinde cocoașele puștii, strigând:

— Nazat, că trag foc! Kiseleff a început să zică bravo și, într-un hohot de râs, s-a întors la droșcă.

Cum a sosit în București, a chemat pe spătarul Alecu Ghica, i-a ordonat să ancheteze faptul și să-i raporteze cine e comandantul companiei, iar soldatului să i se dea alte 10 ruble, înălțându-l la grad de căprar. A doua zi i s-a raportat că este comandant al companiei a doua praporcicul (sublocotenentul) Cost Cantacuzino zis Rifoveanu. Kiseleff a ordonat să-i aducă d crețul de înălțare a acestui praporcic la gradul de porucic (locotenent), dându-i-se gratificație leafa pe patru luni. După asta, generalul rus nu mai înceta a lăuda Oștirea Românească și povestea la toți generalii săi pățania cu farsa de spirit care i-a jucat-o santinela românească.

Să ne întoarcem și la minunea făcută, și în această epidemie de către Sfântul nostru Dimitrie, patronul Capitalei.

Pe la finele lunii septembrie, ordonă generalul Kiseleff a se face sfeștania mare în câmpul Filaretului, aducându-se Sfântul din Mitropolie. În acea zi, pe acea câmpie, se întinse un cort spațios, care fu înconjurat de toată Armata Rusească. Aduse mitropolitul pe Sfânt și-l așeză pe scaune, în mijlocul cortului. Kiseleff, cu toată generalimea întregii oștiri, cu toți soldații, clerul, boierii și poporul; când au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei, s-au pus toți în genunchi; cei mai mulți au zis rugăciunile cu lacrămile în ochi.

în urmă, sărutându-se de toți sfintele moaște, s-au întors în deal la Mitropolie toți generalii și mitropolitul, pe jos și între rândurile batalioanelor, și intrară pe poarta Mitropoliei pe din dos; lăsară pe Sfântul în biserică și detașamentele plecară pe la locurile lor. O, minune! pe la 10 octombrie a scăzut repede numărul morților, care până atunci crescuse îngrozitor, până la 100-l60 pe zi. Mărturisesc că minunea asta a fost văzută de mine.

în vremea părinților și moșilor noștri, era atât de mult respectată Biserica noastră, cum și obiceiurile cele dictate de lege, încât chiar bolnavi de boalele cele mai grele alergau, mai întâi, de cereau ajutorul celor sfinte. De altfel, pe vremurile acelea nu exista nici un doctor în București, afară de doctorii curților domnești, în care publicul nu avea încredere ca să-i cheme, căci erau greci din Fanar și cu totul străini de limba românilor. Creștinătatea noastră alerga la cele sfinte, afară din puțini nemți și unguri ce erau în București și care mergeau și ei la popa lor, Baratu, care le dedea o singură doctorie, de broaște țestoase, hrănite cu dulceață de trandafir și cu zahăr.

Creștinii noștri aveau doctori și spițeri, după cum v-am arătat mai sus, pe Sf. Ioan Predidici și alții. Dânșii alergau la sfintele icoane făcătoare de minuni, din Capitală, le luau de pe la biserici și, după ce se făceau masluri în casă, cu banii cerșiți de la public, în odaia bolnavului, le opreau, puse pe scaun între lumânări aprinse. Bolnavul, simțindu-se mai bine, se scula din pat și mergea în biserică, cădea la sfintele daruri, de pășeau preoții Peste el. Astfel mulți bolnavi se făceau sănătoși, iar în vremea convalescenței lor erau pomeniți în biserică, la sfintele slujbe; aceste pomeniri se numeau miroane și se făceau în patruzeci de zile sărindar.

În București se mai aflau trei biserici cu hramul (patronajul) Izvorului Tămăduirii. Aceste biserici erau în trei părți opuse ale Bucureștilor, ca să fie în apropierea tuturor convalescenților, care beau apă sfințită de la ceșmelele lor. Când bolnavii se făceau de tot sănătoși, trimeteau de pomană la pușcărie, pentru arestanți, un cazan mare cu un fel de bucate gătite, câte o pâine, câte o litră de vin și câte o lumânare. Acest obicei îl mai aveau toți părinții noștri, atât la nunți, când măritau sau însurau, și la moartea vreunui membru al familiei, precum și la sâmbetele morților, care erau la Lăsata Secului și la Moși.

Acum să vorbesc și despre câteva biserici istorice din Capitală, despre care nu am pomenit, ca biserica din mahalaua Foișor, făcută de doamna lui Mavrocordat, care ședea la Cotroceni; biserica Mihai Vodă, cu patronajul Sfântului Nicolae — ea este făcută de însuși Mihai. Acolo, pe acel deal se afla o bisericuță, zisă Biserica Albă, într-însa s-a grijit Mihai, când îl aduceau paznicii trimiși de Alexandru Vodă, la 1591, ca să-l scoată din Bănia Craiovei, spre a-l tăia; el a rugat pe paznici, când a trecut pe lângă acea bisericuță, să-i dea voie a săruta icoanele și a se griji; în rugăciunea lui a făgăduit că o va face de zid și o va ocoli cu case și cu zidire, de va scăpa. Și, întru-adevăr, după ce s-a făcut domn, a transformat acea bisericuță în mănăstire mare de zid, a ridicat împrejur case, în care s-a așezat Palatul Domnesc (1592). Biserica Sfinților Apostoli și acea a Sfântului Spiridon cel Vechi sunt făcute de familiile Dudescu, Cantacuzino și Cantemir. Biserica Schitul Măgureanu, ridicată pe dealul unde se află, lângă lacul Cișmigiului, în marginea Bucureștilor, a fost făcută chinovie de călugărițe de către vechea și boiereasca familie a Măgurenilor, rudită cu împărăteasca familie a Cantacuzinilor. Biserica din suburbia Oborul Vechi, cu hramul lui Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului, ridicată de către Teodosie mitropolitul; acolo era un câmp deschis, ca și câmpia de azi a Moșilor, unde se făceau cele două târguri de vite ale săptămânii; de aceea se numește acel loc, până în ziua de astăzi, Oborul Vechi.

Pe acea câmpie, după vechiul obicei al strămoșilor noștri, un boier din familiile mari ale țării, anume serdarul Mogoș, proprietarul caselor Brâncoveanului Grigore, cum și al moșiei Mogoșoaia, ridică o cruce mare, de piatră, groasă și înaltă ca cea de la Călugăreni, și pe ea puse de se săpă lauda Sfintei Cruci, în versuri, și la sfârșitul fiecărei strofe se zicea:

„Tu, Cruce, postamentul picioarelor lui Isus Cristos, ajută pe cei ce te sărută cu credință, iar, voi, creștini, care vă adunați aci și o serbați, rugați pe milostivul Dumnezeu pentru această frumoasă țară, ca să o apere de cele rele, să nu pață nimic, iar pe mine, serdarul Mogoș, să mă ierte de păcatele mele".

Această frumoasă cruce a fost învelită cu o cupolă de zid, întocmai ca cea de la Călugăreni; poporul, care se aduna la obor pentru speculele sale, intra în acea cupolă, la vreme de ploi și de călduri; țăranii, ca și târgoveții, se dezbrăcau și-și atârnau hainele lor de această cruce. Răposatul mitropolit Teodosie, trecând, într-o zi de obor, pe acolo și indignându-se foarte mult de această nerpspectare a crucii, a poruncit, pe dată, de s-a aridicat biserica, lăsându-se crucea și cupola ca să serve<ască> de altar, trăgându-se catapeteazma altarului pe antreaua cupolei. Astfel, Sf. Cruce a servit de cruce în marginea Sfintei Mese, iar azi, după timp de 200 de ani, acea cruce colosală e așa afumată de tămâie, încât și-a schimbat fața pietrei într-o culoare neagră, ca a abanosului, de toată frumusețea.

În această biserică, după cum am zis mai sus, există și o icoană foarte veche și bine desenată, adusă din Constantinopole și dăruită de Alexandru Vodă Ipsilant (unul din cei mai buni domni din Fanar, care a iubit țara asta). Pe marginea acestei icoane el și-a țintuit marca domnească a țării, pe o placă de argint, suflată cu aur, ce se găsește până în ziua de azi în sfânta biserică a mahalalei numită Oborul Vechi.

Biserica Sfântului Spiridon, de pe Podul Beilicului, e făcută din temelie de familia Ghiculeștilor; acolo se îngropau domnii și boierii fanarioți. Ea a fost înzestrată cu mari averi și chiar astăzi are ca proprietate a ei orășelul Rușii-de-Vede, din județul Teleorman. Biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Podul Târgului de Afară, lângă Bărăție, a fost Mitropolia Țării Românești în vremea lui Mircea Vodă cel Bătrân. Biserica Sf. Ilie din Gorgani a fost ridicată de vornicul Gorgan, care a fost omorât de Mihnea Vodă cel Turcit. Biserica catolică, numită Bărăție (Bărăția), a fost ridicată, fără clopotniță și turle, de un bogat comersant italian, Baptist, ca să serv<ească> coloniei austriace din Capitală ca loc de închinăciune. Baptist își avea locuința în mahalaua Batistei și de la el a primit această mahala numele ei de Batiste; cât pentru biserică, nu s-a dat voie de către vizirul sultanului otoman să se ridice turle, clopotniță și să i se pună clopote, până în zilele lui Alexandru Vodă Moruzi, la 1793, când s-a mijlocit, prin rugăciuni la vizir, și s-a dat catolicilor și berat împărătesc, adică hrisov. De atunci s-a numit Bărăție, însă n-avea episcopat, ci numai un paroh și era pusă sub episcopatul catolic din Nicopole.

Să vă spun ceva și de chipul cum se făceau cununiile în biserică și mesele pe acasă, la nunțile românești, ce erau și cum se numeau cofeturile și bucatele ce se serveau.

În timpul cununiei în sfânta biserică, se azvârleau de pe anvonul diaconului, unde se zice Evanghelia, cofeturi amestecate cu parale mărunte, năut prăjit, cu stafide roșii. Cofeturile ce se vindeau pe acea vreme, de către cofetari, erau: migdale prăjite în zahăr roșu, diavolinuri (șuvițe de coajă de lămâie, prăjite în zahăr alb; li se dăduse acest nume fiindcă usturau gura când le mâneai, dar nu puteai să nu le mănânci, căci îți parfumau toată gura a lămâie și, vrei nu vrei, de cochetărie, le mâneai); acadele cu apă de trandafir sau cu vanilie, anasoane mărunte (semințe de anason prăjite în zahăr); rahaturile și corăbielele erau turcești; pișcoturi cu ouă, pastă de halviță albă cu migdale și lămâie. Dulcețurile erau: peltea de lămâi, peltea de gutui, dulceață cu nuci, dulceață de trandafiri, dulceață de zmeură și de vișine.

După grămădirea mai multor greci și grece din Fanar, s-au înmulțit și diferite feluri de dulceață, până ce se făcea dulceață de floare de plută de pe bălți, de rădăcină de cicoară, de micșunele, de cireșe amare și de mure. Insă primitivele cofeturi, care se obicinuiau de săteni până la jumătatea secolului nostru, erau: stafide negre, năut prăjit, roșcove, smochine în păpușe și boabe de porumb prăjite cu sare (floricele).

Să venim la bucatele de masă. Zemurile primitive (ciorbele) erau: păpara (pâine prăjită, brânză frământată și zeamă de carne), iar săracii obișnuiau, în loc de zeamă, terci și urzici cu mămăligă, ciorbă de borș cu ștevie roșie. Orășenii mâncau ciorbele de tarhana, tăiței, fidea, orez, griș, linte cu căpățâni de usturoi, fasole, perișoare, muchi de burtă și ciorbă de căpățână de miel, cu borș sau cu oțet bătut cu ouă. Peștele era obștesc, mai cu seamă că se mânca în ciorbă: crapul și plevușca (un fel de pește foarte mărunțel), somnotei și vârlan. Bucatele erau: ciulama de pasăre, iahnie de bou, ciuperci, prune și pere, un fel de bucate numite caploma, precum și mămăliga pripită, cu unt; ciorbă de iepure cu vin, zisă „țigănească"; și ouă coapte; pește iahnie, pește rasol cu oțet și pește saramură. Fripturile, în general, erau: de mușchi de vacă, de pasăre, de râmător și de crap despicat și întins pe un proțap la dogoarea focului; asemenea se făcea miel fript în frigare de lemn, însă mielul nu se mai mânca fript până în ziua Paștelui sau a Sfântului George. Carnea de râmător se mânca friptă de toți țăranii; și la mesele orășenești era friptura de mușchi, bună, de limbă, și bucate de carne de porc cu varză. Vânaturile și porumbeii se făceau și ghiveciuri, amestecându-se carnea lor cu pește și cu diferite verdețuri; se făceau apoi gâscă cu varză și orez, și rațe coapte în tăvi bine spoite; numai bietul purcel nu se putea găti într-altfel decât fript în frigare de lemn. La mesele bunilor domni români se aduceau, pe tăvi mari, capre întregi, sălbatice, fripte. După-masă se mâncau, în general, toate poamele. La ivirea grecilor, s-au ivit: plăcintele, bogacile, halvalele, sarailiile, baclavalele și cadaifurile. Previziunea însă de traistă a călătorului sătean și a ciobanului nu era alta decât tot ce este mai plăcut și de sațiu: burzu de mămăligă este un cocoloș cât un pepenaș de cei mici, făcut cu brânză în mijloc, rotunjit în pumni și prăjit pe jeratic; unui om ajungeau câte trei burzuri pe zi. Blestematul domn fanariot Mavrogheni Nicolae a dat o masă boierilor țării noastre de pe acele vremuri nenorocite și, în bătaie de joc, a poruncit să li se pună mâncarea în străchini mari de pământ, dându-le câte o strachină mai mică, în loc de farfurie; le-a turnat ciorbă de terci cu mămăligă și, în loc de friptură, le-a dat burzuri fripte; felul de bucate era iahnie de cosac sărat, iar băutura le-a adus-o în sticle. Era vinul cel mai bun din pivnițile Mitropoliei, căci acolo se păstrau vinurile cele mai vechi. Între boierii măsași au adus și câțiva din românii salahori, care erau adunați cu carele pentru a căra pesmetul după oștirile turcești, puse sub comanda lui, cât a ținut războiul turco-austriac. Boierii, la masă, au mâncat numai din burzurile cu brânză. La această masă ședea și el, în cap, cu mitropolitul Cosma lângă el, și mâncă din aceleași burzuri. Pe la sfârșitul mesei, zărește, de departe, la masă un venerabil bătrân, cu barba albă, îmbrăcat, ca ceilalți săteni, în zechea albă; îl chemă lângă el și mitropolitul îl întrebă:

— De câți ani ești, bătrâne ?

— De 80 ani, Măria Ta, când m-am popit eram de 32 de ani.

— Ce ? Popă ești tu ?

— D-apoi ce să fiu, săracul de mine! Ne-au luat și pe noi în salahorie.

Și, pentru că era mitropolitul lângă vodă, acesta zice iar:

— Minți, bătrânule!

— Ba nu mint, Măria Ta, că e mare puterea Măriei Tale.

— Dacă ești tu popă, spune-mi cele 10 porunci, ca să-ți dau drumul să te duci acasă.

Atunci începu, bietul popă, să-i numere, pe degetele de la mâini, poruncile, zicând așa: „Adacale, Vidin, Lom, Rahova, Nicopole, Șiștov, Giurgiu, Hârșova, Brăila, Măcin".

Vodă zise:

— Astea sunt, măi, bătrâne ?

— Da, Măria Ta, astea sunt poruncile Măriei Tale, ca să cărăm la acele locuri și noi, preoții, zahereaua oștirilor turcești, îți mai dau oare păs să-ți mai aduci aminte de poruncile care le-a dat Dumnezeu lui Moisi!

Fanariotul, atunci, făcând haz de această prezență de spirit a popii și, ca să mulțumească și pe mitropolit, a chemat pe vornicul cel mare, care era Dumitrache Ghica, tata lui Grigorie Vodă Ghica, devenit pe urmă mare ban, și i-a poruncit ca, pe dată, să trimeată pitacuri domnești la toți ispravnicii, ca să nu se mai ia preoții în salahorie; dete preotului de cheltuială și pitac la mână și-l liberă. Preotul era din Muscel și mitropolitul l-a înălțat, îndată, la grad de protopop.

Iată ce îmi povestește și tatăl meu de acest mojic și nebun domn. El a servit întâi ca dragoman pentru limba greacă, sub Căpitan pașa (comandantul Marinei otomane) și din acest post l-a numit d-a dreptul domn în România. El avea aici o gabrioletă, cu două tunuri mici, unul în dreapta și altul în stânga caprei vizitiului, acolo unde se pun felinarele; tunurile erau pline și vizitiul avea ordin ca, la caz de primejdie, să aprindă o iască cu cremenea, și să le dea foc. Vodă era turc și avea ca îmbrăcăminte un ileac roșu (un fel de spențer de marinar), cusut cu fir; pe cap purta cealma turcească verde, cusută cu nendele în felii; ca încălțăminte avea iminei roșii, în care își băga picioarele goale, fără ciorapi; șalvarii îi ajungeau numai până la genunchi, de i se vedeau pulpele cu picioarele goale, și pe picioare avea păr negru, fiind și el oacheș, cu barbă neagră. Acesta era costumul marinarilor turci.

La cabrioletă avea înhămați doi cerbi mari, cu coarnele mari, din munții noștri. Acestea toate erau ca să ție în respect și spaimă pe orășeni.

Între domnii fanarioți, am avut câțiva domni din pământeni, precum: Racovițeștii și Ghiculeștii.

Când s-a scoborât de pe tron Grigorie Vodă Ghica și până să sosească oștirile rusești în București, la 1770, țara se afla sub un guvern provizoriu; atunci s-au răsculat o ceată de apelpisiți, numindu-se crai de Curtea Veche. Ei aveau în capul lor pe un grec, anume Melanos bocceagiul, și au început a jefui prăvăliile de prin târg, intrând din cârciumă în cârciumă și îmbătându-se cu toții, astfel au năvălit și la Palatul Domnesc, cu un măgar după ei.

Melanos fusese pus, de ceata lui, călare pe măgar, zicând că pe el l-au ales de domn și stăpânitor, fusese îmbrăcat cu cuca domnească și cabenița; i se dăduse topuz domnesc în mână și steaguri domnești. Astfel plecaseră cu el înainte prin târg, strigându-i mereu:

— Să trăiești, Măria Ta, ani mulți și fericiți! Apoi îl înjurau cu cele mai proaste cuvinte; îl amenințau că dacă nu-i va purta pe unde voiesc ei, apoi îl vor ...; aci venea cea mai groaznică înjurătură ce putea ieși din gura unor bețivi.

Tot alaiul lor se poprea, cum zisei, din cârciumă în cârciumă și ei beau ce la ieșea înainte. Aceasta a ținut 2 zile și 2 nopți și, de mai ținea și a treia zi, bețivii ar fi dat foc orașului.

Dumnezeul Capitalei, care a protegiat-o totdeauna, a făcut ca să se afle în monastirea Cotroceni o ceată de 100 de turci, cu un beșli aga (aceste cete erau întotdeauna acreditate pe lângă domn). După scoaterea din domnie a lui vodă și în așteptarea venirii oștirilor rusești, turcii nu plecaseră încă la Rusciuk. Neguțătorii mai de frunte din Capitală, văzând prăvăliile și stările lor amenințate de acești crai de Curte Veche, alergară cu toții și se plânseră la acest beșli aga. Îndată ce a auzit de cele ce se petreceau în oraș (căci monastirea Cotroceni era departe de oraș), înțeleptul turc încălică, împreună cu ceata lui, și sosind în oraș, se luă după crai și pe care îl prindea îl spânzura chiar în locul unde se găsea. Pe nenorocitul Melanos însă l-a spânzurat în mijlocul târgului, într-un colț de răspântie, iar gătelele domnești le-a adus pe toate la palat și le-a dat în seama boierilor ce țineau locul de domn. Aceștia nu aveau nici o oștire, ca să străjuiască orașul, fiindcă nici bani nu erau în vistieria țării.

Nu puțin după aceasta sosi și armata rusească, însă de atunci, în istoria țării, se numește această revoluție epoca apelpisiților de la Curtea Veche, rămâind și zicătoarea de „crai de Curtea Veche".

Vreau a vorbi și de alte câteva obiceiuri pe care le aveau românii, căci nu găsesc de cuviință a le lăsa în întunericul uitării. Astfel, încep cu Călușarii. Acest joc voinicesc este din timpul cavalerilor romani, de aceea vedem pe călușarii de azi împintenați, cu măciucă în mână (armă veche romană), cu un căpitan sau un conducător în frunte, cu steag și având un moș bătrân, cu mască pe obraz, care face pe judecătorul acestei cete; el este oprit a nu vorbi cu nimenea; asta înseamnă că judecătorul nu trebuie să poată să divulge secretele trupei, să arate crimele făcute de soldați, care se osândeau la bătaia falangei. Numele aces- ta de falangă vine din numirea greacă a liniilor ostășești, ce se numesc (grecește) falanx. Instrumentul de pedeapsă era ast- fel: un băț lung, așa ca să-l poată ține de amândouă capetele doi, inși; în mijlocul acestui băț gros de supliciu era petrecută o frânghie, prin două găuri alăturate, și înnodată la amândouă căpătâiele. Osânditul ce nu mai merita a figura între bravii și oneștii săi camarazi — căci se osândea pentru crime mari — era trântit jos, la pământ, și i se treceau amândouă picioarele în acel laț de frânghie; apoi, cei doi inși care țineau căpătâiele bățului, suceau până alăturau tălpile picioarelor vinovatului una lângă alta. După asta începeau a-l bate la tălpi cu măciucile, lovindu-l tot soldatul din linie, până ce îl făceau nedestoinic a mai sta pe picioare și astfel se înțelegea că era incapabil a mai figura în linie, între camarazii lui.

Ei bine, această scenă o vedem că se petrece, totdeauna, la jocul călușarilor, cu deosebire că astăzi se adună toate măciucile de la călușari și cel pus la falangă este bătut cu snopul de măciuci. Aceasta ca să nu dea fiecare, așa, în glumă, ceva mai tare, totuși a trebuit să rămână înțelesul că vinovatul a fost osândit cu toate voturile camarazilor săi.

Este, până în ziua de astăzi, și ceata Borojenilor, care joacă o simplă horă; și acest joc este rămas tot din timpul romanilor. Este la țăranii noștri ziua ropotinului femeilor, care e o zi pe an, când toate muierile sunt libere a face orice petrecere, a se plimba, a bea și a mânca unde voiesc, fără a fi observate de bărbații lor. Această zi este urmașa celei mai mari sărbători a lui Bacchus, bețivul, și a sirenelor cu picioarele de capră, care făceau jocurile cele mai destrăbălate. Serbările astea două, fiind modificate după civilizația noroadelor, au rămas a fi la noi danțul borojenilor. Mai sunt încă Paparudele: aceasta este serbarea zeiței Mitras, sau Ceres, iar în elinește Chibela sau Dimitra, cu turnul în cap. Ea era patroana tuturor semănăturilor, de aceea se înfățișa purtând în mână cornul abundenții, având la picioare plugul și în cap turnul cetății (locuința omenească).

Serbarea ei o practică astăzi femeile, îmbrăcate peste cămașe cu buruieni, având pe cap cunună groasă, tot de buruieni. Această serbare se făcea la vremuri de uscături și de nerodire; femeile umblau pe strade și lumea le turna, pe arșițele mari, donițe de apă pe cap. Înlăturată fiind, pe urmă, acestă serbare idolatră, ea a rămas a fi practicată până în ziua de astăzi de țigănci. Fetele românce au îmbrățișat, după Sfânta noastră Evanghelie, jocul de veselie al surorilor lui Lazăr, cel ce a fost înviat din morți de Christos; jocul se numește Lăzărica și, în loc de buruieni, fetele pun pe ele haine curate, albe și lucruri de culori deschise și, în loc de cunună de buruieni pe cap, pun multă beteală de aur.

Mai era și încă mai este Mărțișorul, care îl pun toate fetele și damele, chiar la zi întâi de martie, la gât și la mâini: este un ban atârnat de un fir de mătase roșu și alb, ceea ce înseamnă: albeața feții și sănătate. Această găteală este a muzelor lui Marte, zeul războaielor. Măteasea roșie înseamnă sacrificiul sângelui, și mătasea albă, pacea.

Mai este încă o serbare tot la români, care durează nouă zile (de trei ori trei, nouă) la începutul lui martie: astea sunt Ursitorile. O babă trăgea lână din caier, altă babă o răsucea pe fus și a treia babă, până a nu sosi firul de lână la fus, îl tăia cu foarfecele, și de aceea s-au numit babe rele și babe bune. Cea care scoate din caier este născătoarea lumii și cea care pune pe fus este viața îndelungată, iar cea care taie firul cu foarfecele este cea mai rea și se numește Gorgoana. După aceste nouă zile, sosește ziua fericirei și i s-a zis, după religia creștină, a Sfintei Martire Evdochia, iar, tradițional, românii au pus-o și pe ea între babe, zicându-i Baba Dochia, adică fericita zi în care Dacia întreagă a căzut sub sceptrul strămoșilor noștri romani.

Multe lucruri frumoase a avut țara din obiceiurile romanilor, și, fiindcă vorbirăm de zeia Ceresa, cu cornul abundenței în mână, nu pot trece cu vederea un fapt. Ascultați, mă rog, e vorba de o pierdere mare artistică, ce s-a pricinuit țării în zilele lui Caragea. La anul 1816, fiind ispravnic de județ la Craiova un boier Coțofeanu, plecând în vizitarea comunelor din județul lui, se opri în gazdă la pârcălabul satului Celeiu (veche cetate a romanilor, pe unde și astăzi se găsesc mai multe antichități când sapă românii pe la șanțurile grădinelor lor); era iarna și, stând trântit cu ciubucul în mână și ochii la vatra focului, vede un copil mic jucându-se cu o păpușă; se dă jos din pat, se duce la copil, îi ia păpușa și copilul începu să țipe. Pârcălabul, tatăl copilului, care era afară la ușă, intră să ia copilul, să nu supere pe boier. Atunci boierul îi zise:

— Știi de ce țipă copilul ? Fiindcă i-am luat păpușa asta de aramă din mână. Să mi-o dai mie, mă, să o duc la copiii mei să se joace cu ea, că copilul tău e mic și o s-o trântească până îi va rupe capul și brațele; na un ban de argint, dă-l copilului și-l împacă cu el.

— Ia-o, cucoane, și nu-mi mai da nici un ban, că doar știe ăla ce c ban?

— Nu, ia-l, găurește-l și i-l pune de gât.

Astfel, nenea ispravnicul plecă cu statuia zeiței Ceresa și, după ce isprăvi revizia județului, se întoarse acasă. Aci poruncește să i se aducă ibricul cu apă să o spele, după ce a spălat-o și a șters-o, văzu o crăpătură încingând mijlocul acelei statui și îndată cunoscu că se deschide. Chemă feciorul ca să o deschidă, căci era ruginită, și sucind feciorul cu putere de două, trei ori, căci nu era înșurupată (în timpul romanilor nu exista șurupul), ce se întâmplă? După ce se deschise acea statuie, începură să curgă dintr-însa vreo 40 antici, diferite pietre sculptate, de diferite fețe, și chiar rubine, smaralde și agate de deosebite mărimi. Astfel, nenea Coțofeanu dispunea acum, într-adevăr, de un corn de abundență. Își alese o piatră mai mare de rubin, ca să o dea să-i facă un inel, și începu a băga pietrele la loc, pe câte una, după cum încăpea fiecare.

Iată în ce chip era umplută statuia: cu anticile cel mai mici se umpleau picioarele, începând de jos, de la spațiile cele mai strâmte; apoi, treptat, se umpleau mâinile tot cu antici mici, iar în trup, până la gât, se puneau anticile cele mai mari. După asta, se îmbucau la mijloc amândouă părțile statuii. Notați, vă rog, bine, că acea statuie nu avea nici un postament, sta însă în picioare pe tălpile ei.

Când Coțofeanu însă a deschis statuia și a voit să o puie să stea pe masă, statuia cădea jos; aceasta din cauză că i se luase una din anticile dinăuntru, căci statuia și anticile erau cu asemenea artă potrivite, încât numai când se aflau toate pietrele la locul lor putea statuia să stea în picioare, fără postament, iar astfel, lipsind una, își pierdea numaidecât echilibrul.

Asupra ispravnicului puțin efect a făcut asta; piatra a dat-o la argintar, inelul i-a fost făcut și s-a fudulit cu el la toți prietenii lui, spuindu-le petrecania, arătându-le statuia, arătându-le anticile și dăruind și la vreo câteva cucoane mai multe din ele.

Slujbașii fanarioți o văzură și ei și, când veniră la București, spuseră ispravnicului de Curte și, pe dată ce află Vodă Caragea, trimise un om domnesc, cu doi ciohodari, și ridică pe nenea Coțofeanu de-l aduse în București, fără să-i spuie ce e pricina. Nenorocitul, bănuind acea urgie domnească, luase numai inelul cu el, ca să-l dăruiască la Curte și să scape cu atâta.

Sosind și înfățișându-se lui Caragea, acesta l-a întrebat: — Ce ai găsit, boierule, în județul d-tale și de mine nu ți-ai adus aminte ? Să-ți pun, oare, lanțurile de picioare ? (Așa se obicinuia de fanarioți când pedepseau pe boieri.)

— Iartă-mă, Măria Ta, și trimite-mă îndărăt, cu oamenii Măriei Tale, ca să-ți aduc beleaua ce-a căzut pe capul meu.

Atunci a început a-i povesti cum a găsit-o și cum statuia aceea nu mai sta în picioare.

— Căci i-am luat asta antică din ea, adăugă dânsul.

Scoase inelul și-l prezintă lui Vodă, care rămase uimit, văzându-i placa de rubin, cu sculptura, reprezentându-l pe zeul Marte (adesea, acel zeu a fost sculptat pe piatră de rubin, pe când Jupiter se găsește, totdeauna, sculptat pe smarald și pe agată).

S-a întors Coțofeanu în Craiova, însoțit de amploiatul domnesc, a adunat și acele patru-cinci antici care le dăduse la cucoane, le-a adus și le-a dat în mâna grecului fanariot, care făcu pe Coțofeanu clucer mare.

Acum, să opinez eu unde s-ar putea găsi această statuie. Cunoaștem toți că Vodă Caragea a plecat de aici, în primăvara anului 1817, drept în Italia, la Pisa; acolo, negreșit că Măria Sa a fost bine primit de italieni, căci a șezut acolo 14 ani. În acest interval, nu mă îndoiesc că va fi arătat această statuie la mai multe personaje; ca să fi fost vândută statului de domn, care avea o stare bună, de 70 000 000, nu cred, însă se poate să o fi dăruit guvernului, ori vreunui personagiu care făcea colecție de lucruri antice.

în acest caz, făcându-se scrupuloasă cercetare, s-ar putea afla, vedea și fotografia părțile ei, ca să păstrăm măcar un album cu fotografiile unei asemenea comori artistice, ce a păstrat pământul nostru în sânurile sale.

Instrumentele muzicale cu care se slujeau românii noștri din vechime erau: buciumul, drângul sau drâmbul, cavalul, lăuta, naiul (muscalul), fluierul, surla (trâmbița), cobza (citera), flautul, cimpoiul, toba, teasurile, ce se numeau și geamparale. Acestea erau și mici și se legau le degete, cum își leagă italienii astăzi castanietele, și erau și mari, ținându-se câte unul în fiecare mână.

Între mai multe obiceiuri ce aveau românii, era bătaia halviței și tărbăcitul câinilor. Bătaia halviței se făcea, totdeauna, la Lăsata Secului, de când nu se mai mânca carne, nici chiar dulcețuri. Dovadă e Lăsata Secului de dulce.

— Iartă-mă, zicea musafirul, că nu mănânc astăzi dulce, fiindcă postesc, ca toți creștinii.

Dulceața dar, în genere, se privea ca o mâncare luxoasă, de aceea se făcea halviță, ca să fie cu mare abundență la Lăsata Secului. Iată cum îi făcea sărbătoarea. Se lega de un cui, bătut în tavan, sau într-o cumpănă afară, în bătătură, o bucată de halviță și o ocoleau 10 oameni, sau câți voiau: un om orânduit legăna sfoara, de care era legată halvița, și ceilalți, fără să puie mâna, se nevoiau s-o prinză cu gura; când unul o prindea, mușca din ea și-i făcea vânt înainte; astfel mușca cine putea și cât putea, până ce bulgărul cel mare, după mai multe prinsuri și mușcături, devenea mic și, la urmă, era și el prins și îmbucat deodată.

Tărbăceala câinilor este iarăși un obicei vechi roman. A doua zi după Lăsata Secului de carne, luni, se prindeau câinii și se spânzurau cu capul în jos și, bietele animale, vărsau tot ce mâncaseră din rămășițele de la mesele stăpânilor.

Știți de ce trebuiau să intre ei cu stomacul gol în post ? Pentru că flămânzi fiind, să nu uite firimitura stăpânului, ce cădea de la masa lui de post. Căci s-a băgat de seamă că acest animal, care este amicul nostru cel mai bun și despre care tradiția zice că e ieșit chiar din creierii fratelui nostru Cain, ce fu omorât de Abel, nu au atâta iubire pentru noi, stăpânii, decât din cauza hranei și, dacă în săptămâna aceea a postului va fi îmbuibat și nu flămând, el doarme toată ziua și nu strejuiește nici pe stăpân, nici casa, nici animalele stăpânului. Mai e tradiția în privința tărbăcelii, anume că romanii aveau o zi pentru chinuitul câinilor, fiindcă nu strejuiau bine Roma, căci a venit Annibal la zidurile ei și sentinelele au fost mai întâi deșteptate de glasul gâștelor.

Era un alt obicei bun și plin de virtute în orașul nostru, București. Toți tinerii, fără excepție, de boier sau de negustor, de amploiat sau de privat, respectau pe bătrâni și-i salutau când treceau pe lângă ei, asemenea pe preoți și pe boierii cei mari. Erau așa de bine crescuți fiii poporului, încât la nunțile și la banchetele ce se dădeau de Vodă și de boieri, se chemau tineri de negustori de pe la comptoare și de la prăvălii și numai în seama lor se lăsau lucrurile de argint și aur ce garnisau mesele. Acest obicei s-a păstrat până în zilele lui Grigorie Vodă Ghica. Tinerii erau puși sub ordinul ispravnicilor de Curte și al lui ecmecci bașa (șeful cuptoarelor domnești), acesta avea și o particulară trupă mică de fustași (li se zice așa fiindcă purtau fuste încrețite și erau înarmați cu

câte un pumnal). După ce se sfârșea ospățul, li se dădea și lor fiertura, ca la toți boierii, cu adaos de un fel de bucate românești, numite colărezi, făcut cu lapte și zahăr.

Să vă povestesc ceva și despre renumitul han mare zis al lui Manuc bei. Acest han, de la 1804 a fost palatul lui Manuc bei, un armean foarte bogat, care se retrăsese din Țarigrad după omorârea sultanului Selim III, căci fusese zaraful, adecă casierul, lui. El avea în Țarigrad atât de mari bogății, încât toate cuiele întrebuințate la construirea palatelor lui erau petrecute printr-o monedă de aur, funduc, irmilic sau rubia. Toate lemnăriile și tavanele erau de scânduri colorate și de chiparos. Acest armean a venit aci cu titlul de bei (prinț turcesc) și și-a făcut palate în marginea Dâmboviței și pe spațiosul loc din Podul Târgului de Afară, pe care sunt astăzi casele și fabrica Fidegiului. A cumpărat moșii, a avut mori în marginea Bucureștilor, care se numeau morile lui Manuc, și, pe urmă, retrăgându-se de aici în Franța, cu toate bogățiile lui, căci se declarase războiul între ruși și turci, a vândut palatele, care au devenit han de pasageri. Acest han este actualul Hotel „Dacia". El a avut un nepot, pe care-l chema Murat bei și se afla la Paris. Cunoscându-l împăratul Napoleon I, l-a luat pe lângă dânsul, dându-i numele de prinț Murat.

Erau, în vechime, foarte puține hanuri (hoteluri) pentru călători, adică pentru străinii care veneau prin București, precum pentru românii de la țară. Hanul Grădișteanului, pe Podul Beilicului, este cel mai primitiv în Capitală. Hanul Gabroveni era pentru sârbi și bulgari, astăzi „Hotel Bulgaria". Erau apoi: „Hanul Transilvaniei", astăzi cu același nume; „Hanul Roșu", peste drum de Bărăție, pentru comersanți brașoveni; „Hanul Filipescului", pentru străini din Occident; fostul „Hotel Pesta", peste drum de Poliția Capitalei; Hanul mitropolitului Filaret, pentru austrieci și unguri, chiar pe locul unde astăzi este Teatrul Național; „Hanul lui Simion Armeanul", pentru pasagerii din Orient; mai târziu s-a clădit și marele Han al lui Radu și Iancu Golescu, în Podul Caliții, lângă Azilul Doamnei Bălașa.

Să spun ceva despre clădirea și căderea Turnului Colței. După învingerea lui Carol al XII-lea în bătălia de la Poltava, de către armata rusească, și retragerea oștirilor suedeze, câteva coloane nevoind a se întoarce prin Polonia, s-au întors prin Moldavia și Valahia. Astfel, suedezii aflându-se în mare lipsă de cele trebuincioase pentru existență, atât moldovenii cât și românii le-au dat ospitalitate și s-au gândit apoi a le da de lucru și a le plăti ceva, înlesnindu-le mijloacele de călătorie.

Bunul spătar Mihai Cantacuzino se întorsese chiar atunci de la bătălia de la Viena, unde fusese trimis de Șerban Vodă Cantacuzino, cu un detașament de trupe pe lângă Cara Mustafa, marele vizir, supremul comandant al înconjurării Vienei; aci, spătarul român fusese orânduit cu strejuirea răniților și prizonierilor ce cantonau în frumosul parc de la Schonbrunn. Se vede până în ziua de astăzi o cruce mare de piatră, cu marca Țărei Românești, ridicată de Cantacuzin în acea frumoasă grădină. Astfel zic, cum s-a întors spătarul Cantacuzin din acea expediție, s-a apucat să ridice spitalul, după puțin timp sosind și refugiații suedezi și voind a le da de lucru, căci era om cu stare mare, îndată după isprăvirea sfintei biserici, ce există și astăzi, cu patronagiul Trei Ierarhi, s-a înțeles cu șefii și inginerii acelui detașament de au ridicat înalta clopotniță, numită Turnul Colței, în care au așezat și un clopot mare, monumental, plin de inscripțiuni (care astăzi se află trântit în grădina Primăriei). Turnul era îndoit de înalt de cum se afla la dărâmare, și la învelitoare avea alte patru turnulețe, iar mai jos avea ceasornic mare. Când turnul a fost gata, inginerii s-au rugat să li se permită a zugrăvi jos, la postamentul lui, în dreapta și în stânga intrării gangului de sub turn, doi soldați suedezi, unul de infanterie și celălalt de cavalerie. Au existat acele două figuri, ca niște sentinele, numai un an, în urmă aflându-se în Constantinopole despre aceasta, a ordonat vizirul de s-au șters prin tencuială.

La anul 1802, septembrie 14, în ziua de Vinerea Mare, teribilul și vestitul cutremur de pământ a dărâmat turnul pe jumătate, și locuitorii Capitalei nu s-au mâhnit de dărâmarea mai multor case mari și biserici, cum s-au mâhnit de dărâmarea pe jumătate a acestui falnic monument ce împodobea orașul și pe care, astăzi, îl „mâncarăm" desăvârșit, noi, descendenții strămoșilor noștri, ca țiganii, biserica de cașcaval. Acel monumental și mare clopot, căzând din înălțimea turnului, știrbit la o margine, a stat mulți ani în curtea spitalului, fără să fie întrebuințat până la anul 1843, când fu ales de țară ca domn George D. Bibescu. Atunci, pentru ziua aceea, porunci guvernul de se urcă clopotul iarăși în turn, pe crivace țepene și, așezându-l, l-au tras așa știrbit cum se afla, ca să facă și el gloria acelei zile fericite și memorabile, când a fost dat țării six-și aleagă singură domnitorul, fără nici un ordin din partea Porții. Peste puțin timp însă, clopotul a fost iarăși scoborât. Acel clopot, bine lucrat, plin de ornamente, pe care se vede o întreagă inscripție istorică, cei Trei Ierarhi și frumoasa marcă a țării noastre, a devenit, în gluma orășenilor, proverbial. Astfel se zicea:

— Ce zestre are Marghiolita lui jupân Costache ?

— Clopotul Colții.

— Ei bine, eu te împrumut, dar tu ce-mi dai ca amanet ?

— Clopotul Colții.

— Ce ți-a lăsat unchiul tău, după moartea lui ?

— Clopotul Colții.

— Ce-mi dai tu, dacă ți-oi isprăvi afacerea ?

— Clopotul Colții.

Aceste glume avu să le sufere bietul clopot, din cauză că nici unul din românii ce erau în drept a-l repara și a-l așeza la loc, mai cu osebire acei descendenți ai ilustrei și imperialei familii a Cantacuzinilor, n-au făcut-o. În sfârșit, astăzi suntem și fără turn și fără clopot, și peste puțin, Doamne ferește, vom fi poate și fără spital.

În teribilul cutremur de la 1802, când căzură, odată cu Turnul Colței, mai multe biserici și case din oraș, a crăpat și pământul, în două locuri în oraș, și a ieșit păcură. Spre ținere minte, bătrânii au mâzgălit copiii pe obraz cu acea păcură ieșită din fundul pământului, iar preoții localnici, după încetarea cutremurului, au făcut sfeștanii și rugăciuni la acele crăpături.

Răposatul meu părinte m-a dus și mi-a arătat acele locuri, pe care le țin minte până acum. O crăpătură era în suburbia Slobozia, într-un maidan ce formează astăzi răspântia a trei strade, în dreptul coastei din dreapta a sfintei biserici Slobozia, cu patronagiul Sfântului Gheorghe. Cea de a doua este în grădina cu zarzavat, care exista până mai deunăzi sub dealul din dreapta al Mitropoliei, în spatele Hotelului „Avram"; grădina aceasta se întindea spre strada 11 Iunie (Filaret).

Să vă povestesc de alte calamități ce a suferit frumoasa noastră Capitală. Întâia e focul cel mare de la 1789, a doua, cutremurul de la 1793, a treia, pustiirea Capitalei de groaza cârjaliilor la 1801 și boala chimii de la 1815, în zilele domniei lui Ion Vodă Caragea. Această epidemie, după ce seceră în Orient, trecu Dunărea și la noi, prin mărfurile negustorilor orientali; ea era atât de teribilă, încât se sparse Bucureștii și cei cu averi trecură și hotarul în Transilvania. Oamenii rămași în Capitală se molipseau unii de la alții, deși erau închiși prin mănăstirile și edificiile împrejmuite cu zid, precum: Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan, Stavropoleos, Radu Vodă, Doamna Bălașa, Sf. Spiridon Nou, Spirea din Deal, Icoana, Târca, Precupeții Vechi, Hani Mihai Vodă, Biserica cu Sfinții, ce se numește Biserica cu Sibile le, mănăstirea Hagiu din Calea Călărași, Caimata, Hanul Zlătari, Boteanu (Bradu), Oțetari, biserica Silvestru, Sf. Spiridon Vechi, Foișor și Apostol.

Aceste localități, împreună cu Cotroceni, Văcărești și Mărcuța erau înconjurate cu zid și aveau porți grele. La porți, negustorii aveau tocmiți doi sau trei pazarghideni, plătiți de dânșii.

Ei mergeau cu coșurile în târg și târguiau alimentele trebuincioase, le aduceau până la poartă, le spălau cu apă cu oțet, le treceau prin fum de paie și de gunoaie, înapoiau resturile de bani prin străchini de oțet și sare. Astfel, nenorocitele familii puteau fi apărate oarecum de molipsire. Însă nenorociții săraci, care rămaseră pe la casele lor, erau omorâți de epidemie; morții se îngropau prin curți și grădini. Comitetul de Igienă, de sub președenția căminarului Topliceanu, a serdarului Mitescu și a slugerului Chirculescu, aflând uneori de familia lovită de ciumă, trimitea, noaptea, cu masalalele aprinse, carele cu oameni însărcinați a ridica pe bolnavi, și numiți cioclii. Bolnavii erau transportați ca câinii până la Spitalul de Ciumă, făcut mai dinainte de Alexandru Vodă Moruzi, între satul Cățel și Dudești; aci mureau câți mureau și scăpau numai aceia ce scoteau gâlca ciumii la gât, în coastă, în vintre sau în subțiori. Gâlca se ajuta a se coace prin cataplasme de buruieni și icre tescuite, și spărgea; după scurgerea materiei, bolnavul se vindeca și nu mai era altă dată lovit de astă boală. Din aceștia vindecați se înrola, cine voia, în corpul cioclilor, care luau pe bolnavi de pe la case, în brațe, și îi trânteau în car. Atunci să fi văzut beție de rachiuri și hoție pleașcă, prin nenorocitele familii izbite de această teribilă boală. Molipsirea se declara prin amețeală, vărsătură și fiori interminabili de friguri. Doctorii nu puteau da alt ajutor, decât băuturi de acritură și plastori de sărătură. Iată și felul izvorului acestei boale.

Ea venea, mai adese, cum am spus, din Orient, transportată din Alexandria și Cairo, în aglomerația cea mare a insulelor Arhipelagului și la Constantinopol.

Se ivea mai în toate primăverile, din cauză că apa Nilului, la vremuri de secetă scăzând mult, rămâneau otrăviții de crocodili morți pe țărmuri, putrezeau de groaznica arșiță a soarelui, și vânturile cele mari duceau departe mâzga rămasă din putrigaiul lor și o băgau în gurile și nările oamenilor, sau o lipeau chiar pe hainele lor. Un individ, de se atingea numai de cel ce căpătase mâzga, sau deși nu se atingea, dar sta cu el de vorbă, aflându-se împotriva vântului, o primea și el pe haine și astfel se comunica epidemia ciumei prin sate și orașe. S-a băgat de seamă că acea mâzgă se lipea, mai cu înlesnire, și de monedele unsuroase și nădușite. De aceea s-au format carantinele, care va să zică oprire la un loc a călătorilor ce veneau dinspre Alexandria și Cairo; ei erau opriți sub pază 41 de zile, ăsta era termenul carantinei celei mari. Carantina periodului al doilea era de 21 de zile și aceea a periodului al treilea, de 11 zile. Și această scădere se făcea treptat, după scăderea epidemiei. La carantine, spălăturile cu oțet și sare se făceau monedelor; materiile se dezinfectau prin fum de pucioasă, se spălau cu apă și se țineau, în urmă, la aer. Să fi fost orice materie, cât de prețioasă: șaluri, covoare, blăni, lânării și chiar pânză trebuiau să treacă prin aceste afumări și spălături; scrisorile de corespondență, pașapoartele, catastifele se pătrundeau cu împunsături de sule, se puneau în dulapuri închise și sub ele aprindeau pucioasă. Astfel erau carantinele, cum le-am avut și noi pe toată marginea Dunării, până la anul 1860. Acestor carantine se supunea orice călător, prinț sau plugar; semnul lor pentru pasageri era un steag rădicat de la orele 8 de dimineață până la orele 8 seara; după lăsarea steagului nu se mai primea.

însuși înțeleptul și bunul domn Barbu Știrbei s-a supus la carantină când s-a întors de la Constantinopol, cu învestitura de domn. Toți boierii din București îl așteptau, cu mitropolitul în cap, în salonul cel mare al carantinei Brăilei, unde era și generalul N. Mavru, inspectorul carantinelor dunărene. Îl așteptară toată ziua, până la ora 8, când se coborî bariera carantinii. La 8 ore s-a văzut pe Dunăre, venind dinspre Galați, fiind încă lumină, vaporul care transporta pe Măria Sa Vodă; pe lângă alții, era însoțit și de aghiotantul său, Vilara, care îi era ginere.

La debarcader, ieșiră, în marginea Dunării, toți boierii, cu generalul Mavru în cap. Generalul Mavru păși pe podul debarcaderului ce despărțea vaporul de mal, și strigă Măriii Sale, ce era rezemat de galeria vaporului, ca să-i trimeață un aghiotant, ca să-i vorbească. Nenorocirea căzu pe bietul ginere al lui vodă, Vilara; când acesta vru să pășească din vapor pe podul debarcaderului, se împiedică, nenorocitul, de sabia lui, și căzu în Dunăre, în zadar se repeziră mulțimea marinarilor ca să-l scape, valurile turbate ale roatelor îl azvârliră sub vapor. Săriră cei mai mulți din mateloți în apă, se băgară chiar sub vapor, dar nu avură parte a-l prinde, și peste un sfert de ceas îl văzu cârmaciul plutind pe Dunăre, bătut de talazuri. Atunci, se repeziră corăbierii, îl prinseră, îl luară în barcă și-l suiră mort în vapor; îl lungiră pe un covor, deasupra, pe punte, însă nu-i putură da nici un ajutor, nici mateloții, nici doctorul vaporului. În vremea asta, înțeleptul domn zise lui Mavru:

—  Mon general, n-a înserat încă, nici acu nu-mi dai voie să-mi plâng nenorocirea în odaia ce ai pregătit pentru mine ?

Răspunsul a fost dat cu tot respectul, scurt și cuprinzător:

— Nu, Măria Ta, căci calc legea, acum suntem în vremuri de epidemie.

Astfel, nemângâiatul domn petrecu toată noaptea, până la ziua albă, plimbându-se de-a lungul vaporului, ca o santinelă pe lângă cadavrul întins al ginerelui său, la capul căruia ardea o lampă, pusă de căpitanul vaporului.

Iată dar strictețea cu care se păzeau carantinele la vremuri de epidemii, și mă fălesc că, între paznicii acestor măsuri carantinești, am fost și eu, ca comandant de companie, la anii 1837 și 1838. Compania mea era răspândită pe Dunăre, la 26 de pichete, cu începere de la gura Ialomiții până la gura bălții Filipoiu, împotriva Ghecetului turcesc, în marginea Dunării, peste drum de portul Brăila.

Carantina era cu termenul cel mare, de 41 de zile, căci în partea dreaptă a Dunării mureau câte 10-l5 inși pe zi, iar turcii și bulgarii vecini, prin fel de fel de mijloace, umblau să introducă ciuma și în partea noastră, azvârlind noaptea, pe marginea Dunării, haine de la ciumați și parale tăvălite în puroaile ciumaților și înnodate în basmale.

Aceste obiecte se aruncau de către acei ce trăgeau șăicile turcești la edec în susul Dunării; dânșii erau însoțiți, din pichet în pichet, de câte o santinelă, totuși izbuteau să arunce jos aceste obiecte, ca să le găsească paznicii în urmă; își închipuiau în capul lor că, dacă ne vom ciuma și noi, în parta stângă a Dunării, se vor desființa carantinele care le împiedicau negoțul. Aceste secrete le aflau totdeauna directorii carantinelor, prin spionii ce aveau în partea dreaptă a Dunării. Era atât de strașnică strejuirea noastră, încât eu, cu patru ofițeri ai mei, am șezut două veri prin pichete pe linia Dunării. Aveam ordin să nu ținem câini și pisici la nici un pichet, pentru că aceste animale, care umblau adesea prin satele părții drepte a Dunării, să nu se întoarcă molipsite la pichetele de care aparțineau. Această strictă strejuire a durat doi ani, 1837 și 1838. Cât a fost de teribilă boala ciumei în partea dreaptă a Dunării, în România nu a putut pătrunde. Cele trei regimente de infanterie erau toate înșirate prin pichete pe toată întinderea Dunării, de la Vârciorova până la gura Șiretului, având comandanți pe bravii coloneii Horvatski, Engel și I. Solomon. În acești doi ani, s-au împușcat, de către santinelele noastre, mai mulți călcători de hotare, precum și doi ofițeri de artilerie turcă, ce pluteau în susul Dunării cu munițiuni pe care voiau să le ducă prin cetăți. Ei s-au împotrivit santinelelor, trăgând și patru focuri asupra pichetașilor, aceștia au ripostat prin alte cinci-șase focuri și astfel au împușcat pe cei doi ofițeri. Pașa Silistrei a cerut să se facă anchetă în țară, dar a fost refuzat, răspunzându-i-se că chiar Excelența Sa, de s-ar fi purtat ca acei ofițeri ai săi, tot așa ar fi pătimit. Pașa a raportat la Țarigrad, și peste trei săptămâni domnul nostru a primit o scrisoare a vizirului, care îl poftea să ordone ca strejuirile dunărene să nu fie așa galantoane cu răspândirea gloanțelor, căci acei ofițeri erau trimiși, ca în toți anii, cu pulbere și munițiuni pe la cetățile iernatelor dunărene.

A doua calamitate este teribila vijelie, sau teribilul vârtej de furtună ce a trecut peste Capitala noastră, venind din Occident. Au fost dezvelite atunci cea mai mare parte din casele orașului, cum și întreaga Mitropolie. Aceasta a fost la anul 1821, când se aflau turcii aici; alte accidente nu s-au pricinuit.

A treia și cea mai mare calamitate a fost focul teribil ce a prefăcut în cenușă a patra parte din orașul nostru, centrul, cu prăvăliile pline de mărfuri, în ziua Sfintei învieri, anul 1847, la 12 ore, în miezul zilei. Iată cum s-a provocat incendiul și cum s-au petrecut lucrurile în vremea duratei focului.

În ziua aceea, după ce făcuserăm Sfânta înviere, începu o furtună teribilă în partea despre Craiova; un copil ce ședea în apropierea Sfântului Dimitrie, din strada Carol I, luând un pistol plin, al tatălui său, a mers în șopron, unde se ținea trăsura, ca să nu-i vază nimenea isprava, și a descărcat pistolul în tavanul șopronului. Podul, fiind plin de paie, au luat foc îndată șopronul și grajdul. Uraganul ce bătea dinspre Apus, fiind așa puternic, numaidecât s-a întins focul peste biserica Sfântul Dimitrie și peste casa dlui Niculcea. Astfel, toată partea dreaptă a Uliței Germane, astăzi strada Smârdan, a luat foc; de aci s-a întins incendiul în partea dreaptă a Lipscanilor, pe la Curtea Veche, pe la Bărăția, unde erau atâtea prăvălii, prin Covaci, plin de hanuri, pe la Sfântul Gheorghe și tot centrul, prin strada Rahtivanu, peste Sfânta Vineri, peste tot cuprinsul Lucacilor și peste toate stradele din spatele Lucacilor, până a ieșit pe bariera Vergului și a Iancului și a distrus și câteva crame de prin viile de afară.

Alt curent al pârjolului, care a luat direcția Sfânta Vineri, pășind peste biserică, a mers drept pe Calea Călărașilor, până a ieșit la bariera Iancu. Aceste două fură ramurile mari ale torentului de foc, cari au mistuit tot în drumul lor și care au fost imposibil de a se potoli de mână omenească. Au ars biserici: Bărăția, Sfinții Gheorghe, amândouă, Lucaci și Stelea. Șindrila de pe casele cele mari ale lui Băltărețu, din mahalaua Negustorilor, a comunicat flăcările, după cursul vântului, până la barieră. Nori groși de fum se ridicau în înaltul cerului, iar vântul a dus o mulțime de lucruri departe, până peste viile Mărcuței și ale Pantelimonului. A doua zi, s-au găsit încurcate prin crăcile copacilor, de locuitorii de lângă pădurea cea mare a Pantelimonului și a Cernichii, panglice, petice de mătăsării și stămburi, foi de hârtii și altele. Iată, astfel a fost acest pârjol îngrozitor.

Mă aflam, în ziua aceea, dejurnă peste caraule, adică de rond, și la 12 ore eram și eu în salonul de primire al lui Vodă Bibescu, unde era adunată toată boierimea țării, fiind ziua învierii Domnului. Ieșind Măria Sa în salon, ca să salute boierii cu „Christos a înviat", ne pomenirăm, deodată, cu Iancu Manu, care era agă; el raportă, abia suflând, că ard Bucureștii. Atunci să fi văzut trista priveliște, toți boierii scoborând scările în fugă, trăsurile înghesuindu-se. Voiau toți să se afle, cu un moment mai curând, pe la casele lor. Vodă strigă să azvârle vizitii șeile pe toți caii de călărit din grajd. Trimisei și eu atunci să-mi pună șaua pe unul din telegarii mei și să mi-l aducă, ca să mă țiu de suita lui Vodă. Încălicară dar pe caii atât cei domnești, cât și cei de la ordonanța de la cavalerie următorii aghiotanți și șefi aflați în garnizoană: colonel Odobescu, colonel Engel, colonel Gramont, colonel Blaremberg, colonel Herescu, colonel Banov și aghiotanții: beizadea Scarlat, căpitan A. Călinescu, maior I. Florescu, maior N. Bibescu, și cu toții plecarăm și ieșirăm, prin Podul Beilicului, în Piața Mică, unde era Pușcăria, peste care cădeau tăciuni aprinși de pe la casele din strada Carol I și Curtea Veche.

Negustorii de prin prăvălii, cu începere de la Piața Mică (Sf. Anton) până la Bărăție, de prin amândouă părțile Podului Târgului de Afară, toptangiii, pânzarii, brașovenii, cofetarii și băcanii își azvârliseră toate mărfurile în mijlocul stradelor, de nu mai era loc să circule nici instrumentele pompierilor, nici sacalele, în acea strâmtă răspântie, de unde începea ulița lui Rahtivan.

Sosi, la moment, și întregul Regiment de infanterie, fără arme; soldații aveau numai căngile și topoarele câte s-au găsit în magazia pompierilor. Asemenea sosi și cavaleria, pe jos, de la Malmaison, și începură toți a dărâma, a tăia și a da ajutor nenorociților incendiați. Eu, aflându-mă călare, primii ordin, chiar la foc, de la șef, să mă reped la palat să iau jumătate din soldații gărzii palatului, lăsând numai santinelele și o jumătate de pluton pentru streaja Stindardului, ce era adus la palat.

întorcându-mă în Piața Mică, unde era și Pușcăria, cu mai mult de 150 de arestați, am luat ștreanguri de prin legăturile brașovenilor, trântite în drum, și am legat pe arestați cot la cot, înșirându-i câte 3-4 perechi la alt ștreang lung; i-am trecut Dâmbovița, pe la spatele Hanului lui Manuc, care nu ardea, și i-am trimis, sub îngrijirea ofițerilor noștri și sub conducerea maiorului Cristache Teii, în niște odăi vechi, goale, ce erau în Curtea Arsă, unde astăzi este Arestul Pieții (Dealul Spirii). Pe arestanții bolnavi (căci în temniță erau și paturi cu vreo 20 de bolnavi), cari nu puteau umbla pe picioare, soldații îi duseră pe paturi făcute din câte două puști, ținute de căpătâie de 4 oameni. Pe fiecare pat se puneau doi bolnavi, care se țineau cu mâinile de curelele patrontașelor soldaților. Astfel, cu acest transport de 8-9 perechi de bolnavi, am mers pe podul cel strâmt al Dâmboviții, de la gura Pieții (atunci poarta Pușcăriei), până la poarta Spitalului Brâncovenesc, ce era aproape. Am însărcinat doi ofițeri cu predarea bolnavilor îngrijitorului spitalului, de a căror primire și așezare la paturi mi-au dat chitanță; bolnavii arestanți au fost așezați toți într-un deosebit salon, sub paza unei santinele, compusă dintr-un căprar și trei soldați.

În vreme ce scoteam hoții din Pușcărie, care începuse să arză, recoșeturile de tăciuni cădeau peste noi și hoți. Abia sfârșisem scoaterea hoților, și întreaga Pușcărie fu în flăcări; tocmai atunci cădeau și clopotele din clopotnița Bărăției, care ardea îngrozitor, făcând un teribil zgomot, în mijlocul țipetelor și urletelor nenorociților negustori, ce își aveau prăvăliile încărcate cu mărfuri. Dădui pinteni calului și mă luai după suita lui Vodă, care sosea pe răspântiile de sus ale uliței Rahtivan, la brutăria zisă Ochi-albi. Vodă fu înconjurat de toți nenorociții negustori, ale căror prăvălii ardeau. El purta pe cap șapcă albă, era în surtuc, nu în mondir, și nu avea epolete. Nenorociții negustori îmbrățișau picioarele de dinainte ale calului său și strigau:

— Ne-am prăpădit, Măria Ta, stările și casele noastre!

— Nu te băga în foc, Măria Ta! Ce cauți aici, unde e jăratecui mai mare ?

— Ce ne facem, săracii de noi, dacă te vom piede și pe Măria Ta ?

Scenele astea mișcătoare sunt văzute de mine. Iar bunul și înțeleptul domn, cu lacrămile în obraz, le răspundea:

—N-am nici o putere, fraților, împotriva voinței lui Dumnezeu, nenorocirea este căzută peste toți. Dați-mi și mie două doniți să vă aduc apă de la gârlă, că nici sacalele nu prididesc, și ar fi bine să deschidem, cu toții, lanț de doniți până în Dâmboviță, ca să aducem gârla cu sudorile noastre de sânge.

Atunci, strigă Vodă suitei sale, cu glas tare:

— Înainte, după mine, că arde mahalaua Sf.Vineri! Colonelii Engel, Odobescu, Blaremberg și Gramont îi ziseră, în franțuzește:

— Îndărăt, stăpâne, că ne înconjoară torentul focului și apoi nu putem ieși din el nici înainte, nici îndărăt."

Atunci, vodă dădu pinteni calului și ieșind în răspântia Sf.Vineri, trecu, în galop, peste tăciuni, în Podul Târgului de Afară; o luă pe strada strâmtă, peste drum de Hotelul „Londra" de astăzi, și apucând pe lângă Colțea, străbătu ulița de lângă Bancă, astăzi strada Doamnei, și a ieșit la poarta hanului Șerban Vodă, unde este astăzi Banca Națională. Acolo a fost întâmpinat de elita bancherilor și a lipscanilor.

Hillel Manuach, marele bancher, împreună cu Zerlendi, s-au apropiat de el, cu capetele goale, strigând în desperare:

—  Apără, Măria Ta, hanul Șerban Vodă, ale cărui magazii sunt încărcate cu o mulțime de mărfuri, cu case de bani și cu treizeci de butoaie de iarbă de pușcă.

Atunci, vodă, încruntându-se, răspunde răstit:

— Iarbă de pușcă, pusă la un loc cu stările voastre ? Faceți-ne loc să plecăm de aici, lasă că ți-oi arăta eu ție!

—  îmi cunosc vina, Măria Ta, răspunse Hillel, strigând în gura mare, știu că ocna mă așteaptă, scapă hanul și spânzură-mă la poarta lui.

Plecară, atunci, toți și întâlnindu-se cu Iancu Manu aga, Vodă îi ordonă ca să înconjoare hanul cu toată puterea pompierilor și cu toți sacagii orașului. Această operație se făcu în clipă, căci pe unde ardea deja focul, erau de prisos apa și mașinele, fiind un pârjol de nestins.

După asta, vodă plecă tot pe unde venise, căci prin Lipscani nu putea să răzbească, fiindcă ardea partea dreaptă a stradei.

Iancu Manu, rămâind cu Hillel și cu ceilalți, Zerlendi, Halfon, Cociu și alții, zise celui dintâi:

— Ce făcuși, jupân Manuach, cum nu-mi dăduși de știre că e iarbă de pușcă în bolțile otelului Șerban Vodă, din minutul ce văzuși că ard Bucureștii ?

— Nu mă mai judeca acum, cucoane Iancule, în astfel de vremuri, răspunse Hillel, că destul mă vor judeca mâine, când voi fi spânzurat.

A doua zi, în zori de zi, înțeleptul bancher Hillel Manuach, dimpreună cu Zerlendi, era pe treptele Palatului, așteptând să se scoboare Vodă ca să încalece, căci îl aștepta în curte toată suita sa, cu calul domnesc gata, ca să meargă să viziteze mahalalele pârjolite, toată noaptea, de acel foc.

Când s-a scoborât Vodă pe scară, îl întâmpinară acești doi vestiți bancheri și-i mulțumiră, urându-i mângâiere și ani fericiți, pentru că a ordonat de s-au scăpat toate stările cele mari ale zarafilor, bancherilor, lipscanilor și argintarilor, care erau grămădite în acel han, cu porțile îmbrăcate în fier și strejuite, pe dinăuntru, de mai mulți negustori înarmați. I-a spus, totdeodată, că nu este nici o iarbă de pușcă în pivnițele hanului, ci a fost nu? mai o scornire a lor, ca să scape hanul.

Vodă le-a zis atunci:

—  Uitați-vă, o să vă arate ceva aghiotantul meu, beizadea Scarlat. Atunci, porunci lui beizadea Scarlat să le arate două mari pungi, una plină cu bani de aur, cealaltă plină cu bani de argint.

Vodă reluă și zise:

— Văzut-ai, ovreiule, cu ce mă duc să-mi plătesc păcatele ? Ei bine, vă rog și pe voi ca să mă imitați, să mângâiați și să ajutați pe cei în lipsă.

Vodă plecă cu suita și, ieșind pe lângă bisericile Sf. Vineri și Lucaci, le găsi pe amândouă neatinse de foc, ca prin minune, în vreme ce împrejurul lor era în tăciuni arzând încă. Vodă trecu prin mahalalele Udricani, Lucaci, Sf. Ștefan, Ceauș Radu, până la Obor, oprindu-se din stradă în stradă la cei ce se vedeau mai scăpătați și îi mângâia prin cuvinte blânde și prin dare de aur și argint.

M-am despărțit de suita lui Vodă la biserica Lucaci, de zidul căreia se vedeau rezemate trei cadavre prefăcute în tăciune: unul era al unui pompier, se cunoștea după cizmele soldățești. De acolo m-am dus la Stelea, unde am găsit pe vlădica grec Chesarie plângând pe soră-sa, arsă în bătătura casei unde locuia. Am mers la Foișorul de Foc, unde ardeau încă schelele cele mari ale Foișorului, care era de brad. Foișorul acesta era în răspântie, chiar pe locul unde este astăzi bazinul cu 4 cișmele, la colțul grădinii Sf. Gheorghe, căci acolo este vârful celui mai înalt deal al Bucureștilor, vârf pe care inginerii străini l-au găsit la un nivel cu acel al Dealului Mitropoliei.

De aci am coborât la Hanul lui Sf.Gheorghe, în care arsese toată marfa de brașovenie de prin bolțile lui, depouri de spițării, cojocarii, pânzării; arseseră chiar căruțele și briștile brașovenilor, din curte.

De acolo, m-am întors în Curtea Domnească și intrând pe poartă, am dat calul să mi-l ție un soldat de la caraulă, când, iată, mă pomenesc cu ofițerul de ordonanță de sus, de la palat, care-mi spuse că mă cheamă Doamna. Ea mă văzuse intrând în curte călare. Îndată m-am repezit sus, am intrat în odaia ce avea ferestre spre Spitalul Brâncovenesc, și Măria Sa, Doamna Mărita, stând la fereastră cu capul rezemat de mână și privind fumul ce se ridica încă din Piața Mică, mă întrebă unde se află Vodă și cum se află. I-am raportat că Măria Sa este bine și se află prin mahalalele mai sus-amintite, împărțind bani la săraci.

M-am întors apoi pe la locurile pe unde trecuse pârjolul toată noaptea.

Vântul încetase, dar era o jale și o tânguire a nenorociților noștri concetățeni, de nu găsesc alt chip a vi le descrie, decât prin lacrima mea, care pică chiar acum pe liniile ce le aștern în istoria Bucureștilor.

Încă ceva creștinesc să vă arăt. Focul a durat 24 de ore. S-a iscat la 12 ore în ziua Învierei și la 4 ore după-prânz era în teribila lui furie. Atunci, mitropolitul Neofit porunci de se scoase Sf. Dimitrie și îl aduse pe deal, unde astăzi este clopotul, înconjurat de tot clerul, de o mulțime de popor, de felinare cu lumânări; se făcuseră atunci cele mai fierbinți rugăciuni către Sfânt, spre a fi Mijlocitor pe lângă Dumnezeul prea puternic, ca să facă a înceta focul.

Am arătat că mă aflam călare când ardea și că eram dejurnă; spre înserate, mergând să vizitez caraula din Curtea Domnească, căci era din compania mea, văd publicul strâns pe deal; reped calul până la poarta Mitropoliei, ca să văd ce e acea aglomerație de popor; acolo găsesc pe Sfântul, cum v-am arătat. Soarele asfințise și, cu această ocazie, am privit peste partea care ardea.

Se vedeai în adevăr, ca un pârjol, întocmai ca acela care cuprinde trestia din bălțile Dunării, când i se dă foc primăvara.

Fum negru de tot, urlete, haute se ridicau la cer; detunături, trosnituri, răsbumbări de căderea zidurilor se auzeau ca un muget al oceanului. Era ceva nemaipomenit de înspăimântător; de pe acest deal se vedeau foarte bine și recosetele ce făcea focul din mahala în mahala, până se pierdea în marginea despre răsărit a Bucureștilor. Această tristă panoramă am publicat-o. În urmă, prin mai multe tablouri litografice, din care tot mai am pentru doritori.

Eu ședeam în Gorgani, lângă Sf. Ilie, și, când m-am repezit până acasă, ca să mănânc ceva, căci nu mâncasem nimic în ziua Paștelui, nu am putut răzbi cu calul la pas, a mă coborî pe lângă „Hotel de France" la podul de la Dâmbovița, din cauza îmbulzirii lumii, a căruțelor încărcate cu calabalâcuri, cu bolnavi, trase de mâini omenești, venind dinspre stradele unde ardea. Toți se grăbeau să-și scape bolnavii pe care-i duceau, în cearșafuri, slugile lor, prin diferite hanuri și case ce găseau în Gorgani, pe întinderea Podului de Pământ, precum și prin strada Mihai Vodă, astăzi strada Cazărmii. Până la locuința mea, am sosit cu calul la pas printr-această mulțime de lume, ce fugea din partea răsăritului spre partea apusului Bucureștilor.

Astea toate sunt cunoscute de mai mulți contemporani și le-am descris în această istorie, ca să fie neuitate.

Să vă povestesc ce iute mergeau diligențele noastre în vechime și cum zburau telegramele. În loc de drumuri-de-fier și telegrafe, aveam poștele, scumpii mei cititori, și ștafetele. Zău că mergeau, deși nu mai iute, dar aproape cu aceeași iuțeală ca a trenurilor și a telegrafelor de azi. Din Capitală până în Craiova erau 12 poștii și din Craiova până în Severin erau 5 poștii. A plecat Știrbei Vodă de aci la Craiova, pornind când s-a luminat de ziuă, și a sosit la Craiova, fără nici un accident, când tocau popii. Oare trenul, astăzi, nu sosește cu două ore mai târziu ? Știrbei Vodă avea 8 cai la droșcă și un arnăut al lui, pe capră; el mergea să vadă pe mult respectabila și iubita lui mamă, cucoana Catinca Bibeasca. Ștafeta era în loc de telegraf, și când i se lipea un fulg de pană de gâscă la pecetie, îngrozea pe toți căpitanii de poștie și cu 10 minute mai înainte plesnea surugiul ce o ducea.

Când sosea ștafeta în poștie, o dădea altui surugiu, care era deja călare și care ținea o goană până la poșta următoare. Surugiul nu făcea mai mult decât un ceas pe poștie. Oare toate telegrafele noastre lucrează azi așa de iute ?

Fiecare poștie avea grajduri încăpătoare pentru 40 până la 60 de cai. O pereche de cai nu erau 2 cai, ci 4 cai conduși de un surugiu. Poștile aveau încăperile lor, pentru căpitanul poștii, pentru pasageri și pentru surugii. Căruțele de poștă erau mici, de lemn simplu, fără legături de fier, cu osiile unse cu păcură; hamurile cailor, cu tot cu tacâmul lor, erau de ștreanguri cu gurile de chingă de sfoară bătută; nu se vedea fier nici la hamuri, nici la cărucior; erau numai lemn și funii de cânepă. Ce cheltuială era cu poștele astea ? Se dădeau în întreprindere pe termen de 5 ani, și numai acei ce se mulțumeau a li se plăti de țară 2 până la 2 1/2 lei de cal pe o zi și o noapte, puteau lua distanțiile de drumuri ca să le speculeze. Grajdurile și încăperile le făcea stăpânirea, o dată pentru totdeauna, iar furagiul, atelagiul și căruțele erau în seama contracciului. Acesta primea de la Vistierie, pentru 40 de cai de poștie, 80 de lei pe zi, și apoi toate se făceau de contracciu. Caii i se dedeau de către Stat o dată pentru totdeauna, iar când murea vreunul sau devenea invalid, se înlocuia de contracciu. Știți cu ce se alegea contracciul la sfârșitul termenului de 5 ani ? Cu 5-l0 milioane profit; vorbesc de poștiile din toată țara. I se plăteau de către pasageri, de fiecare 4 cai de poștie, 4 1/2 lei, de 8 cai, 9 lei, de 12 cai, 13 1/2 lei. Aici, în București, gara era casa menzilului, astăzi „Hotelul Diaconeselor", cu grădina lui. Iată ce va să zică vorba turcească menzil: era un mic pașaport, pe jumătate de coală, tipărit, cu pecetia Statului și cu iscălitura casierului.

În acel menzil se treceau numele pasagerului și locul unde mergea; de era cu ducere și înapoiere, i se trecea acest drept tot pe menzil și se înregistra din poștie în poștie, în condicuțele căpitanilor; tot asemenea și scrisorile, ștafetele cu fulgul la pecetie aveau și ele menzilul lor, cu deosebire că în menzil se trecea ceasul sosirii și al pornirii ștafetei. Acestea erau trenurile și telegrafele Țării Românești, pe care admirându-le răposatul prinț Napoleon Jerome, când l-au adus cu poșta de la Giurgiu în București și a făcut numai trei ceasuri pe drum, sosind la barieră a zis la cei ce îl înconjurau: „D-voastră nu vă trebuie o cale ferată, pe câtă vreme poștile d-voastră merg întocmai ca și trenul".

Să vorbesc acum și despre organizația oștirii noastre celei regulate. La 1830, țara fiind ocupată de oștirile rusești, Obșteasca Adunare (Camera), fiind organizată după Regulamentul ce se dăduse țării și în baza Tractatului de la Adrianopol, încheiat după încetarea bătăliei ruso-turce, a hotărât desființarea oștirii ce avea țara din trecut, precum: seimenii, fustașii, tunarii, arnăuții și pedeștri. Organizatele trei regimente de infanterie și șase escadroane de cavalerie, compuse din trei cete ale pandurilor olteni, cari erau comandate de căpitanii lor, erau împărțite în șase batalioane, care batalioane au format primitivele cadre a trei regimente de infanterie, precum și a șase escadroane de cavalerie comandate de colonelul, ce era și în armata rusă, Ioan Odobescu, un român de nație. Erau apoi escadroanele de fiii boierilor celor mari, primiți de-a dreptul cu gradele de ofițeri. Tot asemenea s-a urmat și cu trei regimente de infanterie, care compuneau șase batalioane de panduri, citate mai sus (din catanele Olteniei). Toată această armată era pusă sub ordinele marelui spătar Alecu Ghica, care, mai târziu, deveni domn; toată era concentrată într-o mare tabără, pe o câmpie întinsă în marginea Craiovei, dinspre Caracal, pe lângă bălțile vornicului Dimitrie Bibescu și a mănăstirii Jitianu. Ea a stat la Craiova și prin împrejurimile ei, pe vreme de iarnă, până s-a completat și cu recrutația din România Mare și până ce soldații au învățat bine exercițiile. Ofițerii erau din toată elita boierilor și a comersanților, care dădeau năvală din toată țara ca să se înroleze. Anume fii de boieri cu grad intrau de-a dreptul ofițeri, iar fiii de părinți fără boierie intrau iuncări, adică de-a dreptul cu gradul de sergenți nobili. Cele trei regimente au fost comandate de colonelii Em. Băleanu, C. Ghica și I. Solomon, fost șef al pandurilor olteni. Aceștia intraseră în armată de-a dreptul cu gradul de coloneii, corespunzător gradelor de boierie ce aveau.

Atunci am avut fericirea de a mă înrola și eu, autorul, cu gradul de iuncăr, în care am servit numai un an, căci învățasem slujba în perfecție. În anul 1831, ivindu-se holeră în România Mare, am pornit cu Regimentele întâi și al doilea, împreună cu patru escadroane, în marș forțat, spre București. Regimentul întâi, cu două escadroane, a fost poprit în București, pentru strejuire, după cum am descris mai sus, iar Regimentul al doilea a ocupat orașele Focșani, Buzău, Ploiești, Târgoviște și Câmpulung și ocnele Telega și Slănicul. Ștabul Regimentului al doilea era în Ploiești. Regimentul al treilea, sub comanda colonelului I. Solomon, strejuia Craiova, Ocnele Mari și trecătoarea Oltului, întinzându-se până la Slatina.

în toamna acestui an, 1831, adunându-se companiile Regimentului al doilea de prin sus-menționatele orașe, în București, prin cazarme și cartiruire pe la locuitori, au manevrat cu opt batalioane din armata rusă, cu două regimente de cazaci și cu două regimente de ulani, în prezența generalului Kiseleff, guvernatorul ambelor principate Valahia și Moldavia. Această manevră s-a întins pe toată câmpia Colintinii și a Herăstrăului. Lumea toată, adunată din oraș, era plină de bucurie văzând oștirea noastră manevrând cu vechea oștire rusă, la închipuitul răzbel, atacându-se și desfășurând planuri de apărare. Manevra era, întru adevăr, cu focuri, însă patroanele erau goale (fără plumb).

Puștile erau cu cremene. Oștirea noastră, de patru batalioane, forma patru careuri de câte două rânduri, iar batalioanele rusești formau alte patru careuri. Cavaleria noastră, de patru escadroane, încerca spargerea a patru careuri rusești, iar ulanii și cazacii ruși atacau cele patru careuri românești. Manevra a început de dimineața, de la opt, în Ziua Crucii, 1831, și ar fi durat până seara, dacă pe la 3 ceasuri după-prânz nu s-ar fi întâmplat următoarea încurcătură: batalionul românesc fiind atacat de 200 cazaci, care-l înconjuraseră, un nemernic de cazac atinse cu gârbaciul lui pe un soldat mehedințean; ofensându-se, soldatul român împunse cu spanga calul cazacului în bot și în burtă; calul căzu, cu cazac cu tot. Veniră atunci 5-6 cazaci și începură a bate cu gârbacile frontul soldaților; aprinzându-se, soldații au început a împinge cu spăngile caii cazacilor. Făcându-se zgomot, șefu1 batalionului trimise, pe dată, pe aghiotantul lui, ce era călare, de a raportat despre această greșeală la punctul unde se afla generalul Kiseleff, cu toată suita sa. Înțeleptul general ordonă semnalul desfacerii careurilor și întinderea fronturilor în linie, iar la locul cu conflictul trimise pe aghiotantul său, cu un general rusesc și cu spătarul nostru, de făcură cuvenitele arestări, atât între cazaci, cât și între ofițerii acelei linii a careului. Restului oștirii i s-a dat semnalul defilării. Atunci, toată oștirea aflată pe câmpia defilat pe dinaintea generalului Kiseleff și a tutulor priviitorilor ce erau pe câmp. Regimentele rusești s-au îndreptat apoi spre cartierele lor, iar cele românești, în număr de două, dimpreună cu patru escadroane de cavalerie, au format un singur careu, în mijlocul căruia a intrat generalul Kiseleff, cu toți generalii și cu suita lui; dânsul a strigat afară din front pe toți ofițerii și cadeții, între care mă aflam și eu, și ne-a zis cuvintele acestea, pline de înțelepciune, în limba franțuzească:

—  Domnilor, din ordinul M. S., stăpânul meu, împăratul, v-ați format în oștire regulată, ați manevrat foarte bine, ați mânuit arma în perfecție și ați marșat ca niște bravi. Bucuria sufletului meu, împreunată cu a părinților d-voastră, este atât de mare, pe cât are a fi și viitorul vostru, ce-l prevăd măreț. Vă povățuiesc să ascultați cu respect pe șefii voștri și să păziți cu stricteță disciplina, și, ca să vă apropii mai mult de oștirea noastră, de camarazii voștri de arme, am ordonat ca să vi se dea dreptul a pune la mondire epolete după grade întocmai ca epoletele noastre, pe care aveți a le cinsti pe cât ele vă cinstesc, fiind semnul de răsplată a vredniciei voastre. Am ordonat d-lui spătar, șefului vostru, ca să-mi prezinte raportul de înaintare a celor ce merită.

Noi răspunserăm toți, într-un glas:

— Să trăiți, înaltă Excelență!

A doua zi s-au făcut multe înaintări, când am primit și eu, o dată cu epoletele, și gradul de praporcic (sublocotenent).

Iată care a fost îndemnul cel mare al generalului, ca să ne dea dreptul la epoletul rusesc (până atunci, ofițerii, în loc de epolete, aveau pe umeri două împletituri de colac de fir); dreptul ăsta ni l-a dat în scop de a ne face să trăim în pace cu ofițerii ruși, cari numeau oștirea noastră: „panduri", cum apucaseră a o cunoaște când le-a dat ajutor în bătălia cu turcii, iar pe ofițerii noștri îi numeau „pandurschi-ofițer", ceea ce dădea naștere totdeauna la dușmănii. De la darea epoletelor, au început să numească rușii oștirea noastră „zemskaia streajii", adică straja pământească.

Peste o săptămână după aceste manevre, Regimentul al doilea, sub polcovnicul C. Ghica, s-a întors la Ploiești și a ocupat orașele ce le ocupase și mai înainte. Iar Regimentul întâi, în care mă aflam și eu, sub comanda polcovnicului Băleanu, dimpreună cu 2 escadroane, a coborât la Dunăre, unde am schimbat căpităniile vechi de margine, ce străjuiau Dunărea contra încălcărilor tâlhărești și a contrabandelor. Am înființat pichete pe marginea Dunării, la distanțe de un ceas între ele, în josul Dunării. Pichetele s-au stabilit în bordeie, făcute de lucrători români, încăpătoare de câte 6 soldați și un căprar, având lângă ele și o luntre cu câte trei vâslași. Aceste luntri serveau pentru vizitație, din pichet în pichet, precum și la ostroave. Acei vâslași mai târziu s-au organizat în corpuri de dorobanți înarmați, cu schimbul, pentru ajutorul oștirii regulate.

Prima datorie a pichetelor era păzirea cu stricteță a Cordonului Sanitar, pentru că se înființaseră atunci, de orașele dunărene, carantini, de nu putea trece nimenea dincolo fără a face o carantină de la 10-40 zile, fie sau nu vreo epidemie de partea dreaptă a Dunării; pe urmă, pichetele aveau datoria să strejuiască hotarul contra călcărilor tâlhărești și a contrabandelor.

în anul 1832, m-am bătut cu tâlharii pe Dunărea înghețată, având un pluton de soldați; am împușcat atunci trei tâlhari, care au și murit, iar din soldații mei a fost rănit numai unul. Tâlharii erau toți turci, înarmați cu carabine. Pentru această bravură, am fost chemat din Oltenița, în București, și am raportat, verbal, întâmplarea, spătarului, care m-a înălțat, pe dată, la gradul de porucic ( locotenent). Prin adunări și în baluri — căci era iarna — mă întindeau toți boierii cei mari ca să le povestesc cum am bătut pe turci și, după ce le povesteam, mă sărutau toți și mă tratau, în bufet, cu ponciuri și cu toate celelalte. Rușilor le-a plăcut izbânda mea, fiindcă eram din școala lor.

La 1833, s-a format și întâia tabără a oștirii românești. Regimentul întâi, ce ținea garnizoană în București, a fost scos în câmpia Mărcuții, între Pantelimon și satul Dobroiești; am stat acolo până în toamnă, apoi ne-a făcut inspecție generalul Kiseleff, care a împărțit ordinul „Sf. Ana", a IV-a clasă, ce se poartă la sabie.

După trecerea de 7 ani, la 1840, am fost mutat din Regimentul întâi la Regimentul al II-lea, în calitate de căpitan al Companiei a V-a.

La 1841, s-a făcut peste Dunăre, în Bulgaria, o mișcare de revoluție; turcii au prădat atunci 60 de sate bulgărești, tăind pe bărbați, răpind stările lor și arzând locuințele. Guvernul nostru s-a văzut silit a concentra un batalion la orășelul Zimnicea, în fața orășelului Șiștov, căci acolo era întâmplarea. Batalionul avea să păzească ca bulgarii noștri, din județul Teleorman, să nu treacă dincolo înarmați, spre a răzbuna pe consângenii lor; în acel batalion mă aflam și eu, cu compania mea. Sosisem în Zimnicea în luna lui martie, iar pe la 1 august s-a ridicat în orașul Brăila, care era păzit numai de o companie de soldați din regimentul nostru, o ceată însemnată de bulgari, sârbi și greci, voind a trece Dunărea ca să răzbune pe bulgarii tăiați de turci.

Datoria pazei hotarului obliga oștirea noastră de a-i împiedica să treacă. Mulțime de ștrengari din Brăila s-au adunat pe lângă această grupă de aventurieri, așa că se făcuse o sumă de vreo 500 de inși. Aveau de căpetenie pe un macedonean, ce fusese profesor bulgar în Brăila, și pe un arnăut anume Spiru. Aceste două căpetenii erau însoțite și de un profesor de la Malta; aveau bani mulți disponibili, orice târguiau din târg, iarbă de pușcă, puști, pistoale, săbii, provizii de mâncare, plăteau pe dată cu parale, fără a face vreo demonstrație în oraș.

Colonelul Engel, șeful regimentului nostru, se afla în acea vreme bolnav; el, pe de o parte, printr-un ofițer curier, ne scrie, nouă, la Zimnicea, ca, la moment, să plecăm în marș forțat, pe cea mai dreaptă cale, la Brăila, în ajutor, căci ceata revoluționară nu se scoborâse încă la Dunăre, ca să treacă în Turcia, fiind zăbovită de o șaică a unui negustor, cu care era în tocmeală ca să i-o cumpere, ca să poată avea cu ce să umble pe Dunăre, iar pe de altă parte, colonelul chemă pe maiorul ce avea acolo, N. M. Manu, și-i dădu instrucții, ordonându-i ca să străjuiască bine portul Dunării, până vom sosi noi cu batalionul din Zimnicea.

Curierul sosi în Zimnicea sâmbătă, la 3 ceasuri după-prânz, cu acea poruncă, și pe dată băturăm alarma, ca să iasă batalionul îmbrăcat, gata de plecare; soldații aveau numai câte optzeci de focuri în patrontașe.

Toate bagajele, atât ofițerești, cât și ale soldaților, cum și magaziile companiilor, fură predate în cazarmă zapciului plășii, cu ordin ca să le pornească după noi, cu un amploiat al său, în care sătești, cu plată de chirie pe socoteala noastră, până la Giurgiu, acolo dând prefectului adresa maiorului nostru, R.Golescu, să-l invite a le trimite înainte, până în Slobozia. Aci aveau să fie date în primirea zapciului din satul Slobozia, care trebuia să la trimită după noi la Brăila. Planul acesta a fost foarte ingenios, căci batalionul nostru, rămâind ușure de tot, a putut porni din Zimnicea sâmbătă, 5 ore după-prânz. Cum ieșirăm însă la câmp, spre Pietroșani și Paraipanu, se puse pe noi, după ce a înserat, o ploaie torențială, cu fulgere dese și trăznete. Am mers fără să ne oprim, pe acele câmpii sălbatice, plouându-ne toată noaptea.

Este locul să vă semnalez un fenomen atmosferic foarte curios. Pe la miezul nopții, eram sosiți pe câmpiile Frățeștilor, întunericul era mare, și fulgerele țineau întruna. Deodată ne pomenirăm cuprinși de o electricitate fosforică, mustățile, favoritele, zulufii părului ne erau pline de scânteie! Marginea cozoroacelor de la chivără, curelele de la patrontaș, asemenea, iar vârfurile baionetelor avânt și ariergardei aveau flăcări, ca și cum ar fi fost paratonere de trăsnete. Soldații, văzându-se în astfel de stare, au început să zică ofițerilor:

— Arde tot batalionul! S-a aprins tot batalionul! Au căzut trăznetele peste noi.

— Nu fi dobitoc, prostule, răspundeau ofițerii, scutură mustața tovarășului cu mâna ta, șterge-i marginea cozorocului cu basmaua șterge vârful spăngii cu mâna ta, să vezi de te arde.

— Ba nu arde, domnule! Ce o fi fost asta ?

— Asta e iuțeala fosforului, care se produce din desele fulgere. Astfel, soldații au început să râdă.

Era timpul culesului viilor și tocmai duminecă despre ziuă ieșeam din satul Daia; în marginea satului găsirăm două care cu două mici buți de vin; hotărârăm să stăm o jumătate de ceas, ca să se odihnească soldații. Maiorul Golescu chemă pe stăpânul carului cu vin și îl întrebă cât să-i dea pe vadră, și el răspunse că 2 lei. Atunci, maiorul porunci de se chemă cârciumarul din sat cu ocaua și cu 3-4 oale într-un hârdău, el veni îndată, și se dădu fiecărui soldat câte o oca de vin. Apoi, pornirăm în marș forțat să trecem Dâmbovița, între satele Gălbinașii și Vasilații, unde erau poduri sătești; îndată ce trecurăm râul, luarăm iarăși, în marș forțat, spre Obilești, unde poposirăm în bătătura zapciului, d. Tretinescu, om foarte de omenie, bun român și, deși bătrân, iubitor de progres; îi cerurăm ca să ne cumpere câțiva berbeci, ca să facem fripturi batalionului, și un număr de pâini de la brutării, căci se aflau atunci la Obilești două brutării și trei simigerii; cererea noastră fu satisfăcută. Zapciul ne rugă să plătim numai berbecii și pâinea, iar vinul și câte un ciocan de rachiu, înaintea mesii, să le primim ca dar din parte-i, numai să ne silim a scăpa Brăila, portul nostru, de prada iabangiilor, că asta va fi onoarea oștirei noastre românești. La moment, opt berbeci fură aduși și cinci sute de pâini, iar covrigii și simigii fură ridicați cu coșurile și plătiți simigiului tot de Tretinescu. Până una alta, bătrânul și bunul român ne conduse pe noi, ofițerii, într-un salon spațios al școalei micului orășel brâncovenesc, Obilești, unde găsirăm întinsă o masă destul de încărcată și cu vinuri alese, cum și câte o țuică din Podgoria. Începu atunci corpul ofițeresc, compus din maiorul R.Golescu și 15 ofițeri ai batalionului, să mănânce tot de pe masă; numai șervetele și tăierile au scăpat de groaznicul nostru apetit, pricinuit de oboseală și de botezul cu fulgere, ce suferiserăm toată noaptea.

De aci, de la orele nouă, duminecă, pornirăm în marș dublu forțat și, la unu după-prânz, sosirăm în monastirea Slobozia lui Ianache, trecând podul Ialomiții pe vase. Umplurăm curtea spațioasă a monastirei cu batalionul nostru; pe acolo nu plouase, puștile s-au format în piramide și batalionul tot s-a trântit pe iarbă verde; soldații dormiră unul pe picioarele altuia, iar noi, ofițerii, furăm primiți de către arhimandritul Gavril, năstavnicul mănăstirii, grec de origină, însă foarte românit, și foarte bogat.

El ne dete un prânz splendid; masa era încărcată de cele mai alese lucruri de băcănie aduse din Brăila, de fripturi de păsări și de miei, precum și de mai multe feluri de vinuri, de Brăila, Chipriotic, de Malaga și Bordouri. Abia se pusese și el cu noi la masă, când ne spuse să ne silim să scăpăm Brăila, că e în flăcări. Această veste mincinoasă ne-o dădu, fiindcă era și el mare proprietar în orașul Brăila; avea mai multe stabilimente și magazii la port. Pentru soldați a pus de s-a tăiat un bou, care a fost făcut ciorbă, și a trimis de s-a adus pâine de la brutăriile din acel mic orășel al Sloboziei.

Maiorul a dat ordin de și-au întrerupt somnul cinci sergenți, cartirieri ai noștri, și, cât am stat noi la masă, dânșii au alergat, cu o căruță cu patru cai, la poșta Zmeu și au făcut 20 de căruțe cu cai sătești și țigănești; au dat căruțele în primirea juraților satului, cu ordin ca să le ție gata până la sosirea noastră. Apoi au pornit înainte, spre Brăila, prin satele Bertești, Tichilești, Frumușica, Chițcani și Vărsături, unde au făcut tot câte atâtea căruțe de transport, până în satul din urmă, care e departe de Brăila numai de o jumătate de oră, și trebuiau să ne aștepte: proiectul era ca, din Vărsături, să intrăm în Brăila, cu tot batalionul, pe jos.

După ce ne-am sculat de la masa egumenului Gavril, am pus batalionul în front și am rugat pe arhimandrit să se coboare în curte, împreună cu noi, spre a blagoslovi soldații în front, ca să le meargă bine pe drum și în campania ce aveam a face. Ne-a împlinit dorința și s-a coborât jos, înaintea frontului; atunci mi-a ordonat comandantul de batalion, R. Golescu, ca să vorbesc eu batalionului, arătându-i urările ce i le face Sfinția sa și blagoslovenia ce-i dă; totdeodată trebuia să fac un semn soldaților de a da pe arhimandrit în scrânciobul ostășesc, după obiceiul rusesc, numit „ura", și care consistă în ridicarea pe mâini.

Nimic nu fu mai frumos de văzut decât acel arhimandrit, îmbrăcat în antiriu și în scurteică, legănându-se în aer pe mâinile soldaților, cari se întreceau în a-i săruta mâinile. El, îngrozit de această neașteptată onoare, a început să strige din înălțime:

— 30 galbeni la soldați, pentru băutură.

I-am sărutat toți mâinile, ne-am luat ziua bună; a refuzat a primi plată pentru bou, pâine și vin și ne-a zis, grecește, să scăpăm Brăila, că vom fi lăudați în toată Europa. Am lăsat pe cei slabi, ca să-i pornească în căruțe după noi, și pornirăm, duminecă, la 4 ore după-prânz, zi de septembre; sosirăm la 8 ore la poșta Zmeu, acolo găsirăm căruțele cu caii și ne suirăm, maiorul și toți ofițerii, în două căruțe, iar în celelalte 18 căruțe se suiră soldații. În căruța dinainte erau cei 8 toboșari și 4 gorniști ai batalionului. Astfel am mers foarte bine în trăsuri până la Bertești; aci schimbând căruțile, am continuat drumul spre Tichilești și Frumușica și apoi spre Vărsături. Plata acestui transport s-a efectuat pe urmă, cu 500 de lei, care ne-au înlesnit căruțile, și acei 500 de lei au fost plătiți numai de noi, ofițerii și maiorul, căci șefii noștri n-au voit să ia în considerație această plată de transport. Sosirea noastră în satul Vărsături a fost luni, când se lumina de ziuă; aci am pus batalionul în front, am revizuit armele, care fuseseră șterse și curățate, pregătite de bătaie; fiecare soldat și-a scos acele 80 de patroane conținute în patrontaș, căci se udaseră de ploaie, și le-a înlocuit cu altele, ce le avea într-o traistă de pânză groasă, ce purta de gât, înfășurate în hârtii, basmale și în cămăși. Trimiserăm ofițeri în Brăila, ca să raporteze șefilor de sosirea noastră la Vărsături și să obțină ordinul cum avem a intra în oraș. Iată ordinul ce ne veni peste o oră: Să intre batalionul în oraș, format în despărțiri, iar despărțirile să aibă intre ele distanțe mai mari, tobele și goarnele să funcționeze. Astfel, la 9 ore de dimineață, începurăm a intra în Brăila, pe la bariera Monumentului, de-a dreptul spre spațioasa stradă Zisu, atunci strada Silistrii. Ei bine, ce primire socotiți că ni s-a făcut de către orășeni, când traversam strada și spațioasa piață a Arhanghelului Mihail, cu pașii îndreptați spre strada Cazărmii ?

Toți comercianții de pe la prăvălii, cofetarii, simigii, bragagii și halvagii, băcanii și cârciumarii, cu coșuri, cu oale și cu paharele în mâini se țineau după noi până treceam de dinaintea prăvăliilor lor și dăruiau soldaților noștri din mărfurile lor, numai ca să le scăpăm orașul, căci, deși revoluționarii erau bătuți și înecați în Dunăre, cu o noapte înainte, adică duminecă pe la 4 ore, de către bravul și regretatul maior N. M. Manu, se lăudau familiile acelor ce au pierit, tot muncitori bulgari, greci și sârbi, că au să dea foc Brăilei, luni seara, chiar în ziua când intrarăm noi. Atunci, pe dată, după ce sosirăm la cazarmă, coprinserăm curtea Pușcăriei, în care se aflau două bordeie încărcate cu arestanții care fuseseră prinși vii în marginea Dunării, iar seara am împănat cu jumătate de batalion, în mai multe patrule, toate stradele Brăilei, în vreme ce Poliția gonea de prin cafenele și cârciumi pe cei ce se aflau acolo, fiind ordin precis din partea Prefecturii, care era condusă de sameșul județului, răposatul R. Rusescu, fiindcă prefectul I. Slătineanu lipsea. Bravul polițai strânsese, cu vrednicia lui, pe toți vagabonzii, pe Macedonski și Spiru, căpetenia răsculaților, și îi avea, dezarmați și arestați, chiar la Poliție, în odaia lui; mânca cu ei la masă, tratându-i bine și cu politeță, căci erau mai de înainte prieteni și cunoscuți cu el. Acest bun și vechi polițai al Brăilei era răposatul și, de toți cei ce l-au cunoscut, regretatul Pană Țăndărică, care era atât de bun, că la masă cafelele și ceaiurile lui erau în toate zilele pentru amicii lui cei în lipsă.

Iată cum s-a petrecut bătaia la Dunăre:

înțeleptul maior Nicu Manu s-a coborât, duminecă, la portul Dunării, cu 200 de soldați de linie și 60 soldați croitori, ce se aflau la magaziile regimentului, și așteaptă, cu front deschis, sosirea insurgenților, cari erau în număr de peste 600 de mercenari, bine înarmați și pregătiți în spațiosul han al lui Ceacâru. Scopul insurgenților era să vină la Dunăre, să se pună într-un vas mare, vechi, hodorogit, numit ceam, pe care îl cumpăraseră de la un vameș și care, mai înainte, slujise la cărarea lemnelor și cărbunilor de la Măcin, și să treacă dincolo, la Ghecetul turcesc. În zadar polițaiul s-a dus la ei la han și le-a făcut cunoscut să nu se coboare la Dunăre, că acolo e hotarul țării, că fără pașaport nu poate trece nimenea fără a călca legea strejuirii, și că vor fi atacați de garnizoana Brăilii; în zadar i-a rugat să fie înțelepți, să nu provoace vărsare de sânge; nu a fost ascultat nici de amicii lui, care se aflau între insurgenți. Dânșii i-au răspuns:

— Noi nu datorăm nimănui, în oraș, nici o para, orice am târguit de prin târg am plătit tot, trecem să răzbunăm sângele vărsat al fraților noștri bulgari; nimenea nu are să ne oprească de la acest fapt frățesc.

Și astfel porniră din hanul lui Ceacâru, care este în strada București, cu un steag lung, într-o prăjină, având pe el pe Mântuitorul răstignit, cu 4 timbane mici și cu 4 cimpoaie. Sosind la port, lângă ceam, se apucară să-și potrivească lopețile și vâslele și să poată porni. Nu trebuie să uit a spune că, deosebit de armata noastră, la Ghecetul turcesc de peste Dunăre îi așteptau peste două mii de locuitori turci, călări și înarmați, care puteau să-i facă praf sau să-i înece pe toți în Dunăre, până a nu ieși din ceam. Înțeleptul maior N. Manu, stând înaintea frontului, trimise pe Pană Țăndărică, pe locțiitorul prefectului, R. Rusescu, și pe președintele municipalității, răposatul Dumitrache Divani, ca să înduplece pe capii lor să se întoarcă îndărăt și să amâne această întreprindere, căci s-a scris în București, chiar Măriei Sale, lui Vodă, de a le libera un pașaport pentru toți; atunci vor putea trece în tihnă Dunărea. Ei însă, fără să fie beți, nu s-au învoit la aceste propuneri și au răspuns:

— De va da oștirea cu armele, vom ști și noi a răspunde tot cu arme.

Întorcându-se la Manu acea deputațiune, insurgenții au început a se sui în vas. Manu ordonă încărcarea puștilor, ceea ce pe atunci se făcea cu mare zgomot, din cauza vergelelor, ordonă apoi feldvebe<l>ului Companiei a VI-a, din Regimentul al II-lea, ca să facă somațiile. Feldvebe<l>ul începu să strige:

— Ascultați, creștini buni, întâia noastră strigare, că nu aveți voie a călca hotarul fără pașaport; întorceți-vă înapoi, căci după trei strigări veți fi împușcați.

Insurgenții se făceau că n-aud, se ocupau să intre în vas; unii astupau cu basmalele lor crăpăturile vasului, care începuse a lua apă, fiind foarte uscat, căci stătuse pe mal. Peste 10 minute se făcu a doua strigare:

— Îndărăt, că e a doua strigare.

Peste alte 10 minute, pe când cei din vas împingeau cu vâslele vasul de la mal, se auzi a treia strigare:

— Îndărăt, că tragem!

Urmă o tăcere adâncă; deodată se dădu comanda:

— Gătiți, luați la ochi, foc.

O detunare grozavă și țipete sfâșietoare se ridicară la cer; după ridicarea fumului în aer, se văzu o panoramă tragică: cei răniți zbierau și se rostogoliau în vas, cei neatinși săreau în Dunăre, în vremea aceasta, căpitanul Spiru, grec, repezi un glonț și împușcă în picior pe un unterofițer de la flanc, care căzu. Urmă a doua salvă și parte din insurgenți începură a fugi pe marginea Dunării în sus, parte pe margine în jos, cei ce stătuseră pitiți un moment se aruncară și ei ca broaștele în Dunăre. Nenorociții neatinși de gloanțe înotau din răsputeri spre a scăpa la margine. Cei răniți pluteau cu burta în sus, dând din picioare; era eterna lor călătorie.

La Galați, s-au tras, de către pompierii moldoveni, la port, cu căngile peste 27 de înecați (așa aflarăm a doua zi).

în acest interval, Macedonski, Spiru și alți 3-4 căpetenii se pitiseră la pământ, după un prag de mal, și strigau pe Pană Țăndărică, polițaiul, amicul lor, ca să i se predea lui. Atunci, Pană Țăndărică, însoțit de o patrulă de 12 soldați, cu un ofițer, a mers și a primit armele de la acei căpitani, cari, dezarmați, au fost porniți de patrulă, cu directorul Poliției, de i-au arestat în odaia acestuia. Armele, pistoalele, iataganele și puștile a trei persoane au fost aduse la N. Manu, înaintea trupei. O parte din soldați au intrat în ceam, ca să păzească armele rămase acolo; altă parte s-au răspândit pe marginea Dunării, în sus și în jos, ca să aresteze pe cei fugiți din ceam pe când se trăgeau focurile.

După aceea, trupa s-a întors, la cazarmă, cu prizonierii.

În noaptea acelei zile, sosi și colonelul Odobescu de la București, se informă de cele petrecute și spuse că sosește, luni, și Vodă, care lipsea din București, făcând băi de Breaza. Odobescu era tras la colonelul Engel, care se afla bolnav în pat. A doua zi, când sosirăm noi cu batalionul, colonelul Odobescu veni la cazarmă să ne inspecteze, și atunci se luară măsurile de care am vorbit, pentru străjuirea Brăilei. Așteptarăm noi toată ziua de luni sosirea lui Vodă și deodată ne pomenirăm, luni seara, cu un aghiotant domnesc, venind de la Buzău, în cărucioară de poștă și cu veste către Odobescu că Măria Sa nu vine și că se oprește în Buzău. Vodă ordonase însă că, de va vedea Odobescu că batalionul ce era ordonat a sosi din Zimnicea nu a sosit încă și că insurecția se mărește, să pună mica garnizoană din Brăila să dea foc hanului lui Ceacâru, unde erau strânși insurgenții. Nu a fost trebuință de o asemenea măsură, căci insurgenții fuseseră bătuți duminecă, după-prânz, și noi cu batalionul sosirăm luni de dimineață.

Aflând Vodă Ghica de aceasta, din raportul lui Odobescu, ce-i fu trimis cu întoarcerea aghiotantului domnesc, a rămas încântat, a ordonat șefului Statului Major să însemneze numele tutulor ofițerilor ce au luat parte la această campanie.

Să vă vorbesc și de alte două episoduri.

Pe când Măria Sa, Alexandru Vodă Ghica, fiind la Breaza, află de răscoala din Brăila, se repezi, ca un balaur, spre Brăila; la Buzău, se opri la Preasfinția Sa bunul și învățatul episcop Chesarie, către care adresându-se, Vodă i-a zis:

—  Vezi, Preasfinte, ce mascaralâcuri se fac în Brăila, și într-un timp pe când nădăjduiam să înflorească acel oraș, unde e inima comerțului țării; mă duc să-i dau foc, arză hanul cu crăietul, arză ulița întreagă, arză tot orașul, că e plin de vagabonzi străini și de tâlhari, cu cuțitele în mână.

înțeleptul episcop l-a mângâiat, până ce s-au pus la masă, și în timpul mesei l-a rugat să-i fie primită și rugăciunea ce voiește a i-o face; și iată ce am putut afla că i-a zis:

— Măria Ta, ești mare, ești de tot mare, ești părintele a 3 milioane de locuitori, și nu găsesc de cuviință ca să te amesteci, însuți, la fața locului, între atâtea haimanale de care-mi vorbești, pe câtă vreme o poruncă a Măriii Tale, dată de aici sau din București, este îndestulătoare ca să se facă toate îndreptările. Dacă iubești pe D-zeu și țara, oprește-te până la întoarcerea aghiotantului, care l-ai trimis, și apoi fă cum te va lumina D-zeu.

Pătruns Vodă de aceste cuvinte și în așteptarea aghiotantului, și-a amânat plecarea spre Brăila. Sosind aghiotantul, cu raportul lui Odobescu, și văzând Vodă că toate s-au liniștit, a plecat îndărăt, de-a dreptul la București.

Al doilea episod este acesta:

Luni, dis-de-dimineață, după dumineca în care fuseseră insurgenții bătuți și arestați, toate familiile morților, aflând că a venit Odobescu din București, s-au grămădit, cu mic cu mare, femei, copii, fii, nepoți și strănepoți, bulgărime și grecime, în curte la colonelul Engel, unde se afla Odobescu tras în gazdă; au început să zbiere, ca să iasă Odobescu afară și să le înapoiască sufletele bărbaților și rudelor lor, să sloboază de la închisoare pe cei arestați. Odobescu se căznea să-i împace prin dări de bani, spunându-le să se întoarcă acasă și să fie liniștiți. Mulțimea refuza acest ajutor, strigând:

— Nu vrem bani, vrem sufletele morților și pe cei arestați.

În acel critic moment, pe când Odobescu nu mai știa ce să facă, se auziră și tobele batalionului nostru intrând în Brăila, traversând ulițele centrale. Atunci, familiile primiră câte 2-3 ruble, ca ajutor, și se întoarseră la căminele lor.

Iată ce va să zică sosirea la timp a unei armate.

Sultanul Medgid, după recomandația lui Vodă, ne-a decorat pe toți ofițerii cu „Nișam Eftihar", în diamante, purtat la gât, și ne-a dat brevete de mulțumire.

Venim acum la a doua revoluție, tot în Brăila.

La începutul anului 1842, colonelul Iacobson, aghiotantul lui Vodă Ghica și prefect al orașului Brăila, înștiințează garnizoana, în luna februarie, într-o duminecă pe la prânz, că pentru noaptea următoare se pregătește o mare revoluție de vagabonzii Brăilei, greci amestecați cu bulgari, cari au de gând a da foc orașului, a omorî pe colonelul Engel și pe toți ofițerii și a concedia pe toți soldații Brăilei, spre a se întoarce pe la satele lor.

Pe dată ne-a chemat colonelul pe toți căpitanii și pe maiorii R. Golescu și N. M. Manu, și s-a chibzuit cu noi să strejuim orașul noaptea, îndoind posturile, astfel ca, în cazarmă, din 6 companii ce erau în garnizoană, să nu rămână decât două. Șeful plutonului de cavalerie, repausatul locotenent Petrăchescu, lipsea din oraș, fiind la vânătoare. Intorcându-se seara, a trimes colonelul Engel, pe la 9 ore din noapte, ca să-l cheme să-i ordone a patrula și el cu cavaleria lui orașul. Ordonanța colonelului s-a dus în goană la d. Petrăchescu și acesta se îmbrăcă repede, își prinse caii la sanie, ca să vină la colonel, luând și pe vahmaisterul cu sine; plecară, după o zăbavă poate de un ceas, însă, în momentul când opriseră sania în curtea colonelului Engel, se pomeniră, chiar la treptele scării ce ducea spre intrarea locuinței, că încep vreo 5-6 inși greci cu fustanele a-i ciocârti, atât pe Petrăchescu, cât și pe vahmistrul, cu iataganele lor, socotind că e colonelul nostru, care va fi venind de la cazarmă; unul din ei trase un foc de pistol în capul lui Petrăchescu și-l doborî jos; vahmistrul se apără cu sabia; vizitiul sări de pe capră și caii, speriindu-se, azvârleau din picioare.

Colonelul ieși în antreu, slugile îi spuseră că e călcat de hoți și că s-a făcut moarte de om în curte. Colonelul nu era singur, se afla acolo cumnată-său, căpitan Greceanu, ce venise de afară în ziua aceea; au stins pe dată lumânările și s-au pus unul în dreapta și altul în stânga la ușa de la antreu, cu scop ca, pe dată ce va intra cineva pe ușă, să înfigă săbiile în el și astfel să urmeze cu toți care vor intra. Asasinii, socotind că au omorât pe colonelul, nu s-au mai urcat sus pe treptele intrării, ci au pornit să dispară din curte. În acele momente, eu și un ofițer din companie, Mihail Podeanu, ne aflam în vecinătatea colonelului, la cancelaria regimentului, în odaia aghiotantului său, locotenentul Cost. Conțescu; pe dată ce auzirăm detunătura pistolului în curte, la colonelul, am trimis acolo pe Podeanu cu trei soldați ce se aflau de strajă la Steagul batalionului, ce se ținea la cancelarie, rămânând la Steag numai un soldat înarmat și alți doi soldați servitori ai aghiotantului. Eu am plecat, totdeodată, în fuga mare, la cazarmă, spre a da alarma. Locotenentul Podeanu s-a întâlnit la poarta colonelului cu arnăuții, și aceștia s-au apucat îndată de luptă cu acei trei soldați, unul din arnăuți lovește cu iataganul în cap pe Podeanu, care și cade jos; apoi se întoarce spre ceilalți trei soldați, din care doboară pe unul, tăindu-i mâna. Văzând că ceilalți doi soldați, ce stau în depărtare, își încarcă puștile, au luat-o la fugă și s-au făcut nevăzuți.

Acestea toate se petreceau la lumina felinarului de la poarta colonelului.

Acesta ordonă, numaidecât, slugilor sale de i-au pus caii la sanie și plecă spre cazarmă, împreună cu cumnatul său, căpitan N. Greceanu; s-au întâlnit cu ceata asasinilor prin mijlocul unei strade ce cotea spre cazarmă, a ordonat vizitiului soldat și au dat în fuga cailor cea mai mare goană peste ceata lor prin întuneric. La puțina lumină ce dădeau felinarele de stradă cu câte o lumânare de seu și până să sosească colonelul la cazarmă, alarma ordonată de mine răsună din 12 tobe, în mijlocul cazărmii, și acele două companii ce erau în cazarmă se puseră în front, ele fură găsite de colonelul meu gata de plecare și primiră.comanda, de îndată, a se forma în despărțiri. Plecarăm, cu colonelul în cap și căpitanii ce apucaseră să vină (căci cartiruiau toți împrejurul cazărmii), și sosirăm, în pas alergător, până în mijlocul Brăilii, la cafeneaua numită atunci a lui Bacaloglu, unde erau concentrate toate autoritățile Brăilii, cu prefectul, bătrânul colonel Iacobson, care sta în cafenea conversând cu elita comersanților și bancherilor și primind rapoartele diferitelor patrule călărețe ale Jandarmeriei Brăilii, comandate de polițaiul Brăilii, precum și ale plutonului de Cavalerie română, comandat de răposatul locotenent Butculescu și vahmistrul care se afla cu nenorocitul Petrăchescu; acestuia îi curgea mereu sângele din rănile grele ce i le făcuseră la umăr și la cap răsculații, cu iataganele, dar tot nu a voit a-și părăsi datoria la asemenea gravă întâmplare. Colonelul meu, Engel, văzându-l în starea aceasta, l-a pus în trăsura bancherului italian Piedemonte și 1-a trimis la spital, numind în locul lui, comandant al patrulelor, pe un feldvebel de infanterie. Batalionul nostru sta la răspântie, în mijlocul stradei, format în coloană, cu pușca la picior, așteptând ordine. În cafenea, care era destul de spațioasă, cu mese lungi prin mijloc, fierbeau în clocote 4 samovare, de unde se distribuiau ponciuri, cu îmbelșugare, la toate căpeteniile administrative și ostășești. Deodată ne pomenirăm cu directorul Poliției sosind în fuga mare, cu o patrulă de patru călăreți după el; ne vesti că cea mai mare parte din revoluționari se aflau închiși într-o casă cu un cat, lungă, cu 10 ferestre, a unui Anghel Pescarii, unde beau și mâncau. Colonelul meu, Engel, strigă cu furie:

—  Roata a V-a va merge să execute ostășește adunarea de acolo.

Eu, comandantul acestei roți, ordonai formarea în despărțiri și pornii în pași alergători spre acel loc; sosind acolo, am aranjat compania cu frontul spre ferestre, prin care nu se vedea nici o lumină; am scos pe feldvebel înainte, ca să strige să iasă câți sunt acolo, căci tragem focuri. După strigarea întâia, nu s-a auzit nici un răspuns; am ordonat încărcarea puștilor (se știe de toți contemporanii mei ce zgomot făceau vergelile puștilor când o companie întreagă, așezată în două șiruri, încărca armele). După încărcarea puștilor, li se strigă iar:

— Ieșiți cu bine, că tragem focuri!

Nici un răspuns. După o pauză de 5 minute, dădui a treia strigare:

— Ieșiți, că după această strigare tragem focuri.

Atunci fu iarăși tăcere. Mă văzui silit a-mi îndeplini datoria ostășească. Am comandat foc: 120 de gloanțe sparseră geamurile de la 10 ferestre și, îndată după încetarea zgomotului, ne pomenirăm, de la o fereastră din margine, cu un glonț, care puțin a lipsit să atingă pe un unterofițer de la flancul drept.

Atunci mi se înfățișă unul din vechii mei sergenți, ce ieși din front și-mi spuse:

— Geaba cheltuim, dle căpitan, focurile, că nu e în casă decât unul, sau doi inși; dă-mi mie voie să iau din soldații roții numai patru, care îi voi alege; am să intru pe portiță, în casă, și am să-ți aduc pe acei ce vor fi acolo.

M-am înduplecat la aceasta, însă i-am ordonat ca, în loc de patru soldați, să: ia șase. Văzui că scot spăngile de la puști, lasă puștile celorlalți camarazi și deteră să intre numai cu spăngile în mână pe acea portiță, care ducea, pe la spatele casei, la ușa odăilor; la observația ce am făcut, că de ce lasă puștile, mi-a răspuns:

— Mai rău ne încurcă pe întuneric, dle căpitan, și vă rog, să trăiți Măria Voastră, să nu mai trageți focuri, fie la orice zgomot veți auzi.

într-adevăr că, peste vreo cinci minute, au început să se audă, din drum, pe ferestrele sparte, zgomote teribile de răsturnări de mese și de scaune, de spargeri de sticlărie și de farfurii; peste trei minute ne pomenirăm cu un țipăt de un glas tânăr, strigând italienește :

— Pardon, pardon, io sunto un vero profesore di Malta. Io sunto condascalo atesta canalia di bulgaro profesore.498

Cu vestele acestea și cu vorbele astea, văd pe un soldat din cei șase că iese cu un tânăr, ținându-l de păr și cârpindu-l cu baioneta pe spinare, zicându-i:

— Ci ca traci dracului, cu limba spurcată, până te voi duce la căpitan.

îndată ce-l primii, îl dădui în paza a trei soldați și le zisei a se îngriji să nu-l scape. Soldații ce rămaseră în casă au scormonit prin toată curtea și, într-o cămară din curte, a cărei ușă era deschisă, s-au împiedicat, prin întuneric, de mai multe funii de ceapă, atârnate de tavan; căznindu-se a da la o parte aceste funii cu vârful spăngilor, în dreapta și în stânga, auziră un strigăt dintre funii:

— Stați, fraților, nu mă înțepați, nu mă omorâți, că, din păcatele mele, eu sunt Anghel Pescaru, care am închiriat odăile afurisitului de Spiru, și iată ce foc mi-aduse pe cap.

Soldații cuminte-i răspunseră:

— Nene Anghele, nu-ți face nimenea nimic, fii bun și treci cu noi dincolo, în casă, și aprinde lumânări.

în acel moment sosi și polițaiul, cu 10 călăreți, trimiși de prefect, care auzise din piață detunătura puștilor noastre. Le-am povestit cele petrecute și dânșii descălecară, lăsară caii la doi inși și, intrând cu toții în odăile pescarului, au început să cerceteze prin casă. La întoarcere, polițaiul îmi ceru să ordon soldaților să-i dea pistolul, hârtiile și patroanele ce se găsiseră pe patul nenorocitului maltez, care trăsese focul pe fereastră, căci acolo locuia el.

I-am răspuns că asta nu se poate, toate acele aparținând îngrijirii mele și că trebuie să le predau șefilor mei.

— D-ta, am adăugat eu, ia-ți pe nenea Anghel, proprietarul caselor, și ți-l pune la culcuș.

— Ba, să-mi dai, domnule parucic, și pe profesoul italian să-l duc în piață.

— Nu se poate, dle, acela fiind criminal, căci a tras cu foc în noi; el este prizonierul meu de bătaie și am să-l dau șefului meu.

Am ordonat unei patrule de șase oameni și l-a dus în primirea parucicului Cătuneanu, care era cu o caraulă de 50 de soldați în curte la colonelul Engel. Casa pescarului și pe proprietarul ei i-am lăsat în paza dlui polițai. Plecând cu roata de acolo și venind și eu în curtea colonelului, am găsit trăsura acestuia scoasă afară din șopron, în locul trăsurii, o rogojină întinsă și deasupra un covor curat cu o periniță, peste care era întins împușcatul parucic Petrăchescu; în jurul lui ardeau lumânări în tăvi, după îngrijirea cucoanei Anichii, născută Gigârtoaia, soția colonelului Engel. Erau patru lumânări de ceară groasă, precum și tămâie la capul mortului. Am adus pe profesorul maltez și i-am arătat victima. El, săracu, a început să plângă și să ne spună iarăși că a avut nenorocirea a se atașa de acel profesor bulgar, cu care dădea lecții în Brăila. Veni și colonelul din piață, după ce trimisese batalionul la cazarmă, cu ordine ca oamenii să stea îmbrăcați gata și în priveghere; orânduise, pe strade și jos la port, streji îndoite și patrule de cavalerie și infanterie. A doua zi, după luminatul zilei, adunându-ne noi, șefii roatelor și șeful de batalion, R.Golescu, la colonel, am fost tratați cu ceaiuri, până după-prânz. S-au făcut pregătirile îngropării mortului, pe care îl duse, cu paradă, două companii și un pluton de cavalerie; toată elita negustorilor merse în cortegiu până la cimitir. Praporcicul M. Podeanu, chiar în seara când căzuse lovit, fu dus la spital, în căutarea doctorului Epaminonda, împreună cu soldatul cu mâna tăiată.

Ceva straniu să vă mai arăt. Peste drum de poarta colonelului, unde se petrecuse omorârea și lupta de la poartă, se afla mort de zăcere un nenorocit de cantaragiu bulgar. Cunoscut este că într-o casă unde se întâmplă astfel de caz de omor, cei ce fac parte din familie sau chiar slugile n-au vreme a băga seamă ce se întâmplă primprejur; de această neîngrijire și uluială profitând acei șase asasini greci, arnăuți și bulgari, ce făptuiră omorul din curtea colonelului, ca să nu poată fi prinși, s-au ascuns în podul unui grajd din acea curte, în dreptul căreia s-a găsit mortul cantaragiu, au privit străjuirea noastră din curtea colonelului, au privit chiar pornirea cortegiului mortului Petrăchescu și ei au stat neclintiți în acel pod, până seara. După îngroparea cantaragiului, întorcându-se jalnicii de la mormânt cu mai multă lume, ca să mănânce din pomana mortului, prind de veste, pe seară, că se cobor acei asasini din podul grajdului și încep a sări gardurile ogrăzii. Atunci, unul din rudele mortului trece în curtea colonelului, de peste drum, și ne dă de știre. Pornim un ofițer, cu 30 de soldați ce se aflau în curtea colonelului, spre a le da goană. Prin întuneric însă nu au putut pune mâna pe el; patrulele călărețe ale Poliției i-au întâlnit pe stradele strâmte din mahalale și i-au prins pe toți; între dânșii era și căpitanul lor; i-au dezarmat și i-au dus legați la Poliție.

Lumea întreagă a alergat, chiar în noaptea aceea, ca să-i vadă, și, a doua zi, legați și sub excorta unei patrule de 15 oameni, cu un sergent, au fost duși și întemnițați la București, unde fiind judecați au fost osândiți toți la ocna Telega.

Garnizoanei din Brăila i s-a dat, din ordinul lui Vodă, gratificație leafa pe șase luni. Parucicul Podeanu, rănitul, a fost înălțat la gradul de căpitan, căpitanul Greceanu a fost făcut maior.

Astfel fu și a doua revoluție a Brăilei.

Deși, prin descrierile de mai sus, ale diferitelor stări ale Capitalei noastre, v-am vorbit, în treacăt, și de vreo câteva palate, adică de curți cari au fost locuințele domnilor după timp în București, acum m-am gândit a vă arăta anume acele locuințe domnești:

Curtea lui Constantin Brâncoveanu, zis Basarab, și prinț de onoare al Austriei, a fost în dreptul Mitropoliei, fondată de el, astăzi Piața Bibescu Vodă; Curtea lui Constantin Cantacuzino, astăzi maidenul de peste drum de Casa de Depuneri și Consemnațiuni; Curtea lui Șerban Cantacuzino, astăzi Banca Națională; Curtea lui Alexandru Moruz, astăzi Direcția Telegrafelor și Poștelor; Curtea lui Ipsilanti, astăzi „Hotel de France"; Curtea Hangerliu, Caragea și Mavrogheni a fost în Curtea cea nou făcută de Ipsilante, astăzi Arsenalul Armatei; Curtea lui Mavrocordat, fosta casă a domniței Anastasia, unde era vadul sacagiilor, în dosul Poliției Capitalei, astăzi Judecătoria de Pace a Ocolului de Roșu; Curtea Calimachi, Caragea (după arderea întâiei Curți) și Alexandru Suțu, casa Bossel, astăzi proprietatea Miercuș bancherul; Curtea Kiseleff, astăzi Prefectura Poliției Capitalei; Curtea Grigore Ghica, mănăstirea Mihai Vodă; Curtea Alexandru Ghica, astăzi Prefectura județului Ilfov; Curtea G. Bibescu, în Curtea lui Constantin Brâncoveanu, astăzi piața; Curtea Barbu Știrbei, astăzi casa prințului Alexandru Știrbei; Curtea A. Cuza, casa lui Dinicu Golescu, astăzi Palatul.

Turcia, suzerana noastră, printre înțelepții ei sultani, buni scriitori, învățați, poeți și bravi luptători, a avut și pe sultanul Mahomed, ce s-a suit pe tron la 1808. Nici unul din padișahii otomani nu a venit până la Dunăre în preumblare; vreo doi-trei, cari au ajuns până la bătrânul fluviu, nu au avut alt scop decât războiul. Înțeleptul și bravul sultan Mahmud Han a hotărât să vină până în marginea Dunării, să vadă Silistra, unde era scaunul primului guvernator al Dunării, numit Duna valesî. Astfel, vestindu-se de aceasta în România, de către marele logofăt Aristarchi (ambasadorul Româno-Moldaviei pe lângă sultan și credinciosul Palatului sultanului), amândoi domnii țării au hotărât să meargă, împreună cu mitropolitul României și cu o deputațiune, de câte șase boieri din cei mai mari ai țărilor, ca să se prezinte sultanului. S-a pregătit un mare și spațios chioșc în marginea Dunării, la Silistra, împodobit cu postavuri roșii, cu tapete de aur și cu covoare persienești, mobilat cu lucruri cărate din București, din magazinele cele mai luxoase, cu oglinzi mari și ceasornice cu muzici. Vodă Alexandru Ghica a trecut, de la noi, peste Dunăre, cu Statul său Major, cu mitropolitul Neofit, cu protopopii și diaconii săi și cu șase din veliții boieri. Tot astfel însoțit a trecut și Grigore Vodă Ghica, domnul Moldovii. Dânșii se aflară la Silistra cu două zile mai înainte și traseră în palatele pregătite pentru ei. în aceste două zile, logofătul Aristarchi, care-i aștepta acolo, le-a făcut o repetiție de modul cum au să se înfățișeze când va ordona sultanul că dorește a-i vedea. În ziua sosirii sultanului, nu i s-a arătat nimeni, iar a doua zi după sosire, coborând sultanul la Dunăre, cu strălucita lui suită, și urcându-se în chioșc, i s-au adus cafele și șerbeturi. El era însoțit și de bătrânul Țopal pașa, un bătrân de 80 de ani, intimul său amic și favorit. Numai sultanul și acest Țopal (șchiop) stătură jos, cel dintâi pe o canapea, cel de al doilea pe un jeț; toți ceilalți pași și autoritățile stătură în picioare, cu cel mai mare respect. I s-au prezentat ordonanțele de infanterie și cavalerie, precum și o deputățiune de 12 comersanți de frunte, între cari erau și cei doi mari bancheri Hillel Manuach și Avram Halfon. Dintre boierii noștri, numai răposatul Iordache Filipescu era mai splendid îmbrăcat, în anteriu și giubea de moar antic alb.

Sultanul a ordonat atunci să vie domnii țării, cu suitele lor, ca să-l vadă. întâi au intrat amândoi domnii, cu câte doi coloneii și șefii oștirilor moldo-române, și s-au închinat cu respect. Sultanul ședea pe canapea, era îmbrăcat într-un surtuc negru, cu ceaprazerii de mătase, negre, și avea fes mare în cap; el ținea în mână o biciușcă, cu care se juca. Domnii s-au dat de lături, în dreapta, stând în picioare; după dânșii intră mitropolitul, între doi diaconi, el era îmbrăcat în manta încrețită și avea cârja în mână; trecură și ei în dreapta, stând tot în picioare; intrară apoi boierii ambelor țări, care făcură reverența cunoscută, cu cea mai mare sfială. Sultanul făcu semn lui Aristarchi și-i spuse să arate la toți mulțumirile sale că i-a găsit sănătoși, iar mitropoliților să le exprime mulțumire de osteneala ce și-au dat a veni să-l vadă și să le spună că el nu este împăratul regilor, ci împăratul popoarelor; către Iordache Filipescu, care avea o barbă albă și lată, lungă până la burtă, s-a adresat el d-a dreptul, nu prin dragoman, și i-a zis turcește: Gbel, ghel, cu o voce îndestul de baritonă, așa că s-a îngrozit bietul bătrân și parcă nu îndrăznea să se apropie, deși era ban mare și președinte al Consiliului. Sultanul însă avu o impresie așa de bună de înfățișarea lui, încât se sculă de pe canapea, îl apucă de mâneca giubelei și apropiindu-l în fața sa îi repetă: Ghel, ghel... Apoi, adresându-se lui Aristarchi, i-a ordonat să-i zică, arătând cu mâna spre amândoi domnitorii, că deși dânșii sunt mai mari în cele două țări, însă el, Filipescu, trebuie să le fie tată, să-i povățuiască, cu toată îngrijirea pentru odihna și buna petrecere a locuitorilor țărilor, care sunt raialele împărăției, și de aceea îl cinstește îndată cu gradul de baș-boier, adică cel mai mare boier al țării. Atunci i-a concediat, și ei s-au întors la palatele lor, unde li s-au trimis daruri: cai arăbești și decorații mari, cu portretele sultanului, înconjurate cu diamante; de atunci nu i-a mai văzut, căci a treia zi, dis-de-dimineață, dânșii trecură Dunărea, pe un vapor mare, iar sultanul, peste două zile, a plecat la Țarigrad, fiind chemat în grabă, căci era să se facă o revoluție, sub pretext că ce are sultanul să stea de vorbă cu ghiaurii.

Voiesc să amintesc, după toate evenimentele acestea, petrecute până la 1856, despre doi domni români cari au fost dintre cei mai buni și mai învățați. După frumoasa și părinteasca domnie a lui Grigorie Vodă Ghica, a căruia viață am arătat-o mai sus, precum și după preșidenția lui P. Dmitrievici Kiseleff, venind la domnie Alex. Vodă Ghica, fost mai înainte spătar, fiind numit atât de Sublima Poartă, cât și de Curtea Rusiei, protectoare atunci a țărilor, el a domnit într-adevăr cu sentimente de bun român, însă nu era iubit de popor, căci îl compromiteau boierii ce-l înconjurau și din care unii erau de partidă rusă, alții de partidă turcă. Cei dintâi făceau cum le dictau protectorii lor, cei de al doilea stricau tot ce organizau cei dintâi, astfel că țara suferea destul și se pregăteau diferite comploturi contra domnului, de a-l da jos de pe tron.

Capii acestor partide erau Iancu Câmpineanu, d-o parte, și Manolache Băleanu, de altă parte. Într-o zi, Domnul se simți de tot nenorocit, mai cu seamă că-i spusese și marele aga, care era Manolache Florescu, că să nu mai iasă pe jos pe strade, după cum obișnuia totdeauna de ieșea cu bastonașul în mână, până ce nu va descoperi aga un complot, despre care i se raportase, și care avea de scop împușcarea Domnului. Atunci, el, care iubea așa de mult pe români și fiind convins că nimeni nu se va găsi să atenteze la viața sa, a ieșit chiar în acea zi, pe jos, cu bastonașul în mână, fără a lua pe aghiotantul său, nici vreo ordonanță după el. A plecat, îmbrăcat civil, de la palatul său, unde este astăzi Prefectura de Ilfov, și traversând strada astăzi numită Carol I, trecu pe la Curtea Veche, pe Podul Beilicului și merse până sus la Jignita, unde este astăzi palatul Ambasadei Italiene și unde locuia generalul și fost al său cumnat N. Mavru. A intrat în cabinetul lui N. Mavru, s-a trântit pe canapea și a cerut! să i se aducă o dulceață și apă. Văzându-l Mavru foarte emoționat, l-a întrebat:

— Ce, ai ostenit, Măria Ta, de nu ești astâmpărat ? Vodă îi răspunse:

— Nu, scumpul meu Nicolache, dar am ieșit din casă singur, fără nimenea după mine, ca să mă omoare orășenii mei, între care m-am născut!

Mavru, văzându-l cu ochii umflați de lacrămi, a luat apă de Colonia și i-a udat batista din buzunar. Au conversat mai multă vreme și Vodă i-a povestit tot ceea ce i-a raportat aga. Mavru i-a răspuns:

— Să nu crezi, Măria Ta, astfel de mofturi și astfel de minciuni de cafenele, ca să fi fost una ca aceasta, eu aș fi aflat-o de mult de la Dașcoff (consulul rusesc), care are în Capitală peste 100 de spioni pentru diferite clase.

Cu toate acestea, Mavru a ordonat de i s-au pus caii la caretă și a recondus pe Vodă la palat, unde au chemat și pe Grigorie Filipescu, de au făcut câteștrei partidă de vist. A doua zi au mers, la palat, Mavru cu Dașcoff, de au făcut vizită lui Vodă. A venit, după dânșii, și baronul Timoni, consulul austriac.

Arăt acum încetarea domniei lui Alecu Ghica. Secretar de Stat (ministru de Externe) era postelnicul Iorgu Bibescu și ministru de Justiție era Barbu Știrbei, fratele lui Iorgu Bibescu. Acești doi boieri, ce-și făcuseră studiile, 10 ani, la Paris, unde au învățat legile franceze și au fost buni amici cu Guizot, ministrul de atunci al Franciei, întorcându-se în București, au început a lupta, fiecare în parte, ca sa pună mâna pe domnia" țării. Iorgu Bibescu, dându-se în partida opusă lui Vodă Ghica și Camera fiind deschisă în iarna anului 1842, majoritatea fu pentru Bibescu și vota faimosul raport către domn (a cărui copie o posed), prin care i se arăta trista stare în toate ramurile administrative. Se făcu apoi o plângere din partea țării către sultan și se trimise la Constantinopole, cu o copie după raportul adresat Domnului, făcut de însuși Iorgu Bibescu.

Peste o lună veni logofătul Aristarchi, ambasadorul nostru pe lângă Poartă, și aduse lui Vodă Ghica firmanul pentru mazilia sa de pe tron. Acel firman a fost citit în Cameră, în auzul tuturor locuitorilor Capitalei, ce erau adunați acolo. Nici un eveniment neplăcut nu s-a petrecut, căci Vodă Ghica, lăsând țara sub o căimăcămie de trei boieri, prezidată de mitropolitul Neofit, s-a pus în caretă, însoțit de maiorul Scarlat Filipescu, și a plecat, prin Brașov și Viena, la Neapole, unde s-a statornicit. În urma lui, Camera a procedat, pe dată, după legile țării, la alegerea noului domn. După ce deputații au intrat în secțiuni, partidele au început a vota. Iată și boierii ce au luat parte la alegerea domnului:

1.  Baș-boierul banul George C. Filipescu
2. Vornic mare Alex. Filipescu (Motrogan)
3. Vornic mare Teodor Văcărescu (Furtună)
4. Vornic mare George Golescu
5. Vornic mare Alexandru Scarlat Ghica (Barbă Roșie)
6. Logofăt mare Barbu Știrbei (Bibescu)
7.  Logofăt mare Ștefan Bălăceanu
8.  Logofăt mare Mihai Racoviță
9.  Logofăt mare Ioan Văcărescu (Poetul)
10.  Logofăt mare Chrisoscoleu (Buzoianu)
11.  Logofăt mare Em. Băleanu
12.  Logofăt mare Const. Cantacuzino (fost caimacam)
13.  Logofăt mare Const. Ghica (fost spătar)
14.  Logofăt mare Const. Cornescu
15.  Logofăt mare Const. Bălăceanu
16.  Logofăt mare Grig. Grădișteanu
17.  Logofăt mare George Bibescu (ales domn cu 131 voturi)
18.  Logofăt mare George Florescu
19.  Logofăt mare Iancu Filipescu
20.  Logofăt mare Em. Florescu
21.  Logofăt mare Alex. Ghica (Căciulă mare).

Partida lui Barbu Știrbei, fratele lui Iorgu Bibescu, care dresase faimosul raport către domn, a ieșit cu 91 de voturi, iar partida lui baș-boier Iordache Filipescu, despre care se așteptau toți a fi ales domn, a ieșit cu 84 voturi. Simțind toți, de la început, că Barbu Știrbei, pe care nu-l voiau, va reuși a pune mâna pe domnie, începură a vota pentru Iorgu Bibescu, care a întrunit, în total, 131 de voturi.

Când deputații văzură că numărul bilelor lui Bibescu a trecut peste 91, al lui Barbu Știrbei, începură toți a se apropia de Vodă Bibescu, cu oarecare respect, căci vedeau că se apropie momentul d-a fi proclamat de domn. Cei mai intimi amici ai lui, precum Iancu Filipescu, Manolache Florescu, Manolache Băleanu, Costache Filipescu, colonelul și șeful meu, s-au apropiat de Iorgu Bibescu și i-au zis, șoptindu-i:

— Ești domn.

Iar el, care simțea aceasta, căci cunoștea de câte voturi dispuneau deputații din Secția a IV-a, de unde făcea și el parte, emoționat și pornit poate de respect și dragoste către frate-său, Barbu Știrbei, le răspunse:

— Dar cu nenea Barbu cum rămâne ?

Atunci colonelul meu, fiul baș-boierului și coleg de școală cu Bibescu, împreună cu Iancu Filipescu, îi răspunse la ureche, răstit, arătandu-i fereastra camerei care dădea asupra Dealului Mitropoliei :

— O vorbă de ai mai zice, nene Iorgule, vei fi aruncat de noi pe fereastră, ca să nu se aleagă praf de dumneata.

Așteptară numărătoarea voturilor încă a patru deputați, care au votat pentru Iorgu Bibescu, și strigară toți într-un singur glas:

— Ura! ura! ura!

Mitropolitul Neofit, ce prezida Camera, rosti următoarea binecuvântare:

— Să trăiască noul nostru domn, iar tu, Doamne Dumnezeul părinților noștri, trimite din înduratu-ți sân bogatele tale mile asupra-i și asupra pravoslavnicului norod al țării, fie, fie, fie!

Atunci se repeziră toți într-un trup, luară pe mâini pe Bibescu strigând: „Ura!" îl puseră în trăsură și—l petrecură toți, în carete și în trăsuri, până la palatul său,

sub Dealul Mitropoliei.

Noul domn ordonă să vină căruciorul de poștie, cu patru cai, de curier, și scrise la Craiova, mumii sale, vorniceasa Ecaterina Bibescu, că, cu voința lui D-zeu și cu binecuvântarea ei, s-a ales domn, cu 131 voturi. Boierii salutară pe vorniceasa Bibescu într-o scrisoare iscălită de toți câți se aflau acolo. A doua zi, dimineață, oștirea toată, aflată în garnizoană, a făcut jurământul în cazarmă, față cu marele spătar Const. Ghica, fratele fostului domnitor, Alex. Ghica. Iată o pildă de cum se supuneau vechii boieri legiuirilor țării.

Domnia acestui bărbat a fost foarte înțeleaptă, pretutindeni s-au făcut înfrumusețări, precum și îmbunătățiri în armată. Cu ocazia asta, sultanul a dăruit armatei șase tunuri de bronz, peste care Vodă a numit șef pe maior Ion Em. Florescu, astăzi general de Divizie. Oștirea a fost îmbrăcată în haine noi, după model de mare economie. În locul chiverilor, s-au adus coifuri din Prusia, remonte de cai s-au adus din Rusia și Ungaria. S-au făcut înaintări în armată, iar în decretul său de înaintări, cum și în ordin pe oștire, a zis că nu se silește la înaintări până ce nu va cunoaște bine, în persoană, purtările și caracterul ofițerilor, atunci le va da gradele nu după vechime, ci după merit, căci meritul va păși vechimea, ca și ei să silească a onora gradele, pe cât ele sunt menite a onora pe cei ce le primesc, fiind singura răsplătire a unui ostaș.

Acest domn a organizat grănicerii din toate satele mărginașe ale Dunării, care făceau serviciul cu schimbul la pichetele fruntariilor dunărene și muntene, având fiecare frontieră câte un inspector cu gradul de colonel. El a făcut șoselele pe Prahova, până la Predeal, precum și pe Olt, din Călimănești până la Râu-Vadului, spărgând munții de piatră cu iarbă de pușcă; la aceste șosele au lucrat soldați, sub comanda ofițerilor, conduși de cei mai buni mineri ai Statului. El a legat, pentru prima oară, România Mare cu cea Mică, prin frumosul și lungul pod de piatră pe râul Olt și Beica, în dreptul orașului Slatina. A înfrumusețat balta și grădina Cișmegiului, stârpind miasmele și broscăria din acea grădină publică a orășenilor bucureșteni, dând cursul lacului în Dâmbovița. A înfrumusețat stradele centrale ale porturilor Brăila și Giurgiu, a restaurat vechile palate ale lui Const. Basarab Brâncoveanu, de sub Mitropolie, unde era și o capelă foarte frumoasă; a secularizat moșiile cu mari venituri ale Mitropoliei și ale Episcopatelor, făcând prelaților salarii, mitropolitului — 100 000 de lei și episcopilor câte 50 000 de lei anual. Domnia lui a fost foarte liniștită, foarte îmbelșugătoare; se afla bine cu toată lumea și cu toți consulii puterilor străine și supușii lor. El a dat avânt învățăturilor, sub Poenaru, arhimandritul Poteca și Ioan Heliade Rădulescu. Artele au progresat sub diferiți maeștrii de muziță și desen; literatura a făcut un pas mare înainte; el a încurajat pe Iancu Văcărescu și Heliade Rădulescu, în arta poetică; în scurt, acest domn a fost foarte iubit și stimat de toți românii, în genere. El a făcut să înflorească și Teatrul nostru Național, punâhdu-l sub președinția lui Iancu Câmpineanu; a înfrumusețat Dealul Mitropoliei, prin aleuri și patru obeliscuri mari la intrare; lucrările au fost conduse de colonelul Blaremberg.

Din nenorocirea țării noastre, logofătul Justiției, Alecache Vilara, fiind ministru și amic al domnitorului, a mâhnit pe mulți, mai cu osebire prin manierele lui restite. Adesea, dânsul striga împricinaților:

— Eu poruncesc, și să știți că eu sunt pașa Alecache Vilara, care fac ce voiesc.

Unele ca acestea împreunându-se cu asprimea ce întrebuința cu poporul, mai mulți amploiați superiori de prin administrații au făcut de s-a organizat, cu puțin mai înainte de anul 1848, acea conjurație sub conducerea lui Heliade, Nicolae Golescu, CA. Rosetti, Ioan C. Brătianu, prințul Dim. Ghica, prințul Ion Ghica, Grigorie Grădișteanu, Dim. Bolintineanu, N. Bălcescu, Dim. Crețulescu și alții, care au dat avânt Revoluției de la 11 iunie 1848, începută în Izlaz și în București, deodată; cea din București a început-o Dim. Crețulescu, prin tragerea unui glonț de pistol, pe o șosea, asupra lui Vilara, ce însoțea pe Vodă Bibescu, în trăsură, la preumblare. Acel glonț a fost semnalul dat bucureștenilor, ca să se adune cu toții în Curtea Domnească și să ceară Domnitorului să iscălească acele 21 de articole ale programului făcut de ei. Într-adevăr, în acea zi s-a strâns atâta lume în Curtea Domnească și pe toată întinderea stradei Mitropoliei, încât nu era de trecut măcar un om. În capul acestui popor bucureștean, fără nici o armă în mână, se aflau Nicolae Golescu, Brătianu, Rosetti, Bolintineanu și Grădișteanu, cum și Mitică Crețulescu, cel care a dat cu pistolul, atingând cu glontele pe Domn numai pe piele. Santinelele, din ordinul lui Vodă, au lăsat pe capii revoluției de au intrat până în salonul domnesc, unde Heliade dădu citire programului de reformă constituțională. Vodă Bibescu a răspuns, cu sânge rece și cu a sa demnitate de domn:

— Bune sunt toate, sunt și eu adăpat de ideile astea, încă din școala în care am învățat la Paris, însă găsesc prea timpurii aceste schimbări în națiunea noastră; ar fi fost bine să fi mai așteptat până ce mă înțelegeam cu puterile vecine, cărora puteam să le arăt că chiar eu mă aflu în capul mișcării, fiind ales al națiunii; atunci aș fi stat pe tron în pace, ca să executăm cu toții, în unire, reformele și am fi fost apărați de prejudiciile ce s-au dezlănțuit acum.

Atunci, toți, în unanimitate au strigat: „Ura!" Și Heliade Rădulescu înfățișă lui Vodă o călimară, dându-i condeiul și rugându-l, dimpreună cu ceilalți, să iscălească. În momentul în care Nicolae Golescu băgă în sân proiectul, dânsul începu a striga:

— Să trăiești, Măria Ta, domn al nostru și stăpânitor al nostru constituțional!

Aceste vorbe fură repetate de Mitică Crețulescu din balconul lui Vodă către poporul bucureștean ce era în curte. Toți, într-o voce, strigară:

—  Să trăiască domnul nostru constituțional, Gheorghe Dimitrie Bibescu!

A doua zi de dimineață, Vodă chemă pe revoluționari, pe boierii ce compuneau guvernul și pe mitropolit și își dădu demisia din domnie în mâna lui Nic. Golescu, rugându-l să fie bun a numi Caimacămia cum îi va plăcea, și a însărcinat pe unul din membrii guvernului să-l întovărășească până la Brașov, pe la Câmpulung, prin granița austriacă de la Bran, căci pe la Predeal, ca să iasă la Brașov, nu se putea, nefiind șoseaua pe Prahova terminată.

Cu toate rugămințile membrilor revoluției, ale boierilor și bancherilor din piața noastră, nu a fost cu putință a se îndupleca să rămână pe tron.

Din contra, s-a rugat dânsul să nu fie împiedicat a pleca, fiindcă s-a sfătuit deja cu iubita sa doamna Marița, născută N. Văcărescu și fosta soție a spătarului Const. Ghica. Totodată, a invitat pe Iordache Filipescu, care era vornic, de a pornit un lipcan (curier al Ministerului de Externe), cu poruncă către ispravnicul de Muscel, să conducă pe Vodă, cu plăiașii și cunoscători ai strâmtoarelor munților, până la hotarul austriac. S-a făcut întocmai după dorința lui Vodă; s-a trimis cu Măria Sa, Const. A. Rosetti, din partea Guvernului Provizoriu; cu o zi înainte, Vodă lăsase ordin la toată oștirea din garnizoană ca să se supu<nă>, cu toată credința, Guvernului Provizoriu și să-și păzească fiecare datoriile ostășești pentru binele țării și liniștea locuitorilor Capitalei.

O fi regretat poate cineva plecarea lui Bibescu, însă nu s-a putut recunoaște cine anume, fiindcă a urmat o mare gălăgie de bucurie pentru noua era în care intra țara.

Se formă Locotenența Domnească, pe dată, sub președenția lui Nic. Golescu, iar ca șef al armatei fu numit maior Teii, care fu sărit deodată la gradul de general; așa a găsit cu cale consiliul Guvernului Revoluționar, care se instală în casa lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoșoaiei, astăzi Palatul Regal.

Începură îndată adunările revoluționarilor, atât în localul Camerei boierești, care era dizolvată, cât și pe Câmpia Filaretului, unde se aduna, în toate zilele, poporul bucureștean și unde s-a organizat și garda municipală, sub comanda unui fost actor grec Aristia.

În acea câmpie s-a ridicat o tribună, pe piedestale înalte, cu trepte; de acolo țineau toți oratorii revoluționari discursuri către orășeni. Am fost față atât la adunările ce se țineau seara în Cameră (Obșteasca Adunare), în Dealul Mitropoliei, cât și la acelea din Câmpia Filaretului. Nu pot trece cu vederea a nu arăta în această istorie a Bucureștilor, pentru trista memorie, destrăbălările ce se petreceau în acele cluburi.

Într-o seară de iulie, anul 1848, era atât de multă lume în localul Camerei, încât nemaiîncăpând în sală, oamenii se grămădiseră în curte, pe la ferestre, cari erau deschise; adunarea era prezidată de d. Ioan C. Brătianu, prenumit atunci Firfirică, căci era tânăr, mititel și scurticel și cu pletele pe spinare; nu semăna ființa lui cu vorbele oratorice și sofisticate ce îi ieșeau din gură; îl ascultau toți ca pe un erou al zilei.

În acea seară se vesti că au trecut turcii la Giurgiu, au dezarmat compania noastră ce ținea garnizoana în acel oraș, au arestat pe ofițeri și căpitanul lor în pușcăria de la Giurgiu și au plecat apoi în marș forțat spre București; Cavaleria, sub Suleiman pașa, ajunsese în satul Șintești, ca avantgardă.

Brătianu zise ca noi să ne pregătim a-i primi cu blândețe, ieșind înaintea lor mitropolitul, în cap, și cu preoți în odăjdii, cu Evanghelia și Crucea în mână.

Pe lângă preoții noștri din Capitală, se aflau adunați în București și preoții de prin satele învecinate ale Ilfovului, Vlașcei și Ialomiței, însoțiți de câte trei deputați săteni.

— Acești preoți, cu mitropolitul în cap, urmă Brătianu, să aștepte sosirea Armatei și ieșindu-i înainte, să fim siguri că turcii nu vor ataca acest cordon sfânt.

Atunci se auzi un glas din mulțime zicând:

— Părintele mitropolit nu va putea veni, aflându-se bolnav. La aceastea răspunse președintele adunării:

— Ne vom duce la Preasfințiia sa, îl vom așeza într-un jeț și-l vom duce pe umerii noștri înaintea invaziunii, căci e dator a ne binecuvânta și la nenorocire, așa cum a făcut papa Romei, care a ieșit pe podul Tibrului de a oprit pe Attila, ce înainta cu formidabila sa armată de huni.

Strigăte de bravo și bătăi în palme izbucniră în sală. În vremea aceasta ne pomenirăm că intră pe ușă un individ înalt, <în>armat cu un cuțit mare și cu un cimpoier după dânsul. El începu să strige:

— Fraților, am treabă la tribună!

Lumea, îngrozită, s-a înghesuit în lături, făcându-i loc să treacă spre tribună; nici o împiedicare n-a întâmpinat din partea vreunui jandarm sau a vreunui comisar, căci eram acolo toți frați într-un Christos și concetățeni și era liber fiecare să se urce la tribună spre a-și da părerea.

Stranie de tot o asemenea priveliște în Camera Legiuitoare a României, unde ne deprinsesem a vedea pe părinții noștri, sub președinția mitropolitului nostru, făcând legiuiri, iar nu bâzâind din cimpoi, alegând domni, în loc de a striga în gura mare, ca acel măcelar beat, despre care e vorba și care, cu un cuțit în mână, începu să zbiere:

— Ce vă încercați, boierilor, cu preoți, cruci și evanghelii; eu cunosc bine pe turci din mica mea copilărie, ei nu se dau îndărăt decât când văd ăsta (ridică cuțitul în sus) muiat în sânge. Suntem destui bărbați în București, și am fi fost mai mulți, dacă n-ați fi lăsat aci numai o mică parte din oștire, trimițând pe cealaltă peste Olt, fără să ne întrebați și pe noi; cu toate acestea, vom lupta cu toții, ca să treacă apoi vrăjmașii noștri cu armăsarii lor peste trupurile noastre.

Acest individ necunoscut era de nație sârbească și de profesie măcelar. L-a aplaudat toată întrunirea și apoi, ieșind el afară, cu cimpoieru după el, l-au petrecut toți până la poarta Mitropoliei. Aceste întruniri de la Mitropolie se țineau seara, de la 9 ore până la 1 din noapte, iar acelea de la Filaret se țineau de la 3 după-prânz până seara, la 8.

Acum să vă spun câteva anecdote de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci până acum „Câmpul Libertății".

Acolo, în mijlocul câmpului, unde este astăzi cișmeaua lui Cantacuzino, era iarăși o tribună ridicată pe estradă și umbrită de o pânză de cort cu patru stegulețe tricolore înfipte în cele patru colțuri ale estradei. Oratorii ce se urcau acolo sus erau amândoi frații Brătieni, Dumitru și Ioan, cum și amândoi frații Golești, Nicolae și Ștefan. Vorbeau despre diferite organizări ce trebuiau introduse în țară, despre armată, despre ridicarea bătăii în armată și introducerea pedepsei numai cu arestări, despre organizarea serioasă a unei legiuni orășenești, numită garda municipală, care deja începuse a se forma din diferiți negustori și meseriași; șefii părților acestor legiuni se numeau din meseriașii cei mai bogați și mai deștepți. În vreme de 5 zile se și formaseră două companii, însă nu li dăduseră armele, ci numai se numiră, în ziua a cincea, șefii părților, al căror comandant superior fu numit actorul grec și, mai în urmă, profesor de limba greacă de la Școala „Sf. Sava", anume Aristia; șeful acestui semibatalion se numi Cost. Bălăceanu și un Manu, fiul unui Iorgu Manu; iar între căpitani erau un caretaș bogat și un toptangiu negustor, ale căror nume îmi scapă. Despărțirile s-au numit plutoane, iar instructorii acestei legiuni erau câțiva din căpitanii regimentului, aflați în garnizoană; dânșii veneau la front numai în vremea exercițiului. Ce vedeai în frontul acestor companii ? Negustori, cavafi, ișlicari, curelari, covaci, plăpumari, cojocari, caretași, dogari, cizmari, bărbieri, fiecare în costumele lor. Frontul era împestrițat de giubele, scurteici, scurte, elecuri cu poturi, căciuli, șepci, spențere, fracuri, surtuce și anterie; era o cadră hazlie. Era frumos să vezi acest front numai cu puști ostășești, fără patrontașe și fără alte curele, să vezi la defilare soldați marșând în anterie lungi și în pași voluntari; era de jale, cu alte cuvinte, prima creare a unui corp care întrecea tradiționala ceată a lui Baboi. Comandantul lor, d. Aristia, comanda, când venea Brătianu:

— Prezentați arma!

Atunci, fiecare individ ducea arma la piept, fără nici un tact, împiedicându-se în mânecile largi ale giubelelor; semănau cu urșii cari țin în labe ciomagul ursarului și dau din picioare pe lângă el. Aveau două tobe și două goarne, luate de la oștirea regulată, ba încă unul din gorniști era un muzicant, Mugur, care știa a sufla în trâmbiță.

În fine, orășenimea, zăpăcită, s-a ridiculizat până în luna lui septembre 12, când sosiră turcii și se opriră făcând tabără în câmpia Cotroceni; a doua zi, la 13, marșă în Capitală coloana turcească, care să mai bătu cu noi, patru companii din Regimentul al II-lea, o companie din Regimentul I și trupa Pompierilor. În acea încăierare s-a dat turcilor, care erau în număr de 9 000, o lecție bună. Pompierii dărâmară pe Kerim pașa, împușcându-i calul, și au răpit două tunuri; companiile ce erau concentrate în curtea cazărmii „Alexandru" ținură foc de rânduri cu trupele turcești, înșirate în stradă. Această încăierare am publicat-o prin deosebite broșuri. În acea zi de 13 septembrie 1848, fură omorâți din trupa turcească 367 de oameni, iar din trupele noastre au căzut doi ofițeri de pompieri — Stărostescu și Dănescu —, cari se purtară ca niște bravi la luarea tunurilor, și 57 de soldați (frumoasă lecție pentru armata turcească și îndoit de frumos a fost avântul armelor românești). Urmare la acest avânt sunt bătăliile din urmă și gloria ce au câștigat armele românești pe câmpiile Bulgariei. Iar răsplata care ni s-a dat nouă, ofițerilor, ce ne-am expus cu un mic număr de soldați, a fost nimic și iarăși nimic. Ba nu, am scăpat ceva din vedere, ne-au scăzut și ne scad, la bătrânețea noastră, câte 20 și astăzi câte 18% din mizerabilele noastre pensiuni, apoi atâta nu este destul din partea atâtor oameni ingenioși și buni patrioți ce ș-au succedat de atunci și până acum la cârma țârii ? Destul și prea destul încă față de celelalte suferințe și mizerii ce îndură până în prezent cei ce au dat acest avânt al armelor la 1848.

Faptele însemnate ce au mai urmat le tac, că sunt cunoscute de toți contemporanii mei, cum, spre exemplu, detronarea lui Cuza și altele.

Acum să vorbesc și de domnul Țării Românești, Barbu Dim. Știrbei, fratele fostului domn, Gheorghe Bibescu. Acest domn, după suirea fratelui său pe tronul României, își dădu demisia din minister și plecă în Franța; de acolo își părăsi tărâmul, ca să pășească el în locul fratelui său; a așteptat timpul oportun până ce trecură evenimentele începute în țară la 1848; în acea vreme, Sublima Poartă, înțelegându-se cu cealaltă putere protectoare, se ținu consiliul de la Balta Liman, unde se luară măsurile pentru numirea noului domn al Țării Românești. Reputația acestui înțelept domn era deja de mult cunoscută, atât Rusiei cât și Sublimei Porți, și astfel se hotărî a se da domnia țării fostului logofăt al Justiției, Barbu Știrbei. Acesta veni în Capitală după uzurile celorlalți domni și se instala în casele sale; tronul îl avea în palatele lui Dinicu Golescu, unde mai fusese. Noul domn a început a organiza țara și oștirea, fără însă a permite refugiaților de peste Dunăre, foști revoluționari, să intre în Capitală; a iertat numai pe cei ce se aflau în Capitală și care erau compromiși în revoluție.

El a desăvârșit șoselele începute de fratele său. A făcut Uzina de Apă și a răspândit, prin cișmele, apa Dâmboviței pe toată întinderea Podului Mogoșoaiei, până la bazinul din Șoseaua Kiseleff. A investit pe Nifon de mitropolit, sau, mai bine zis, de urgie a Bisericii noastre în decurs de 25 de ani, din vicar ce fusese al răposatului mitropolit Neofit.

A organizat călărașii sătești, cu schimbul, precum și dorobanții de infanterie județeană, iarăși cu schimbul. A organizat Justiția și administrația țării, care până la dânsul era o generală învălmășeală.

Oștirea cea permanentă (floarea Țării Românești) ar fi organizat-o mult mai frumos, dacă nu avea ca consilier intim pe un renegat polonez, colonelul Ignat Paznavski, retrograd cu desăvârșire și dușman a tot ce era frumos organizat de fostul domn George Bibescu. Această canalie, care a fost mai târziu cunoscută și de Vodă Știrbei, a fost azvârlit din oștire pe dată ce a sosit de la Paris fiul domnitorului, beizadea George Știrbei, căruia i s-a încredințat oștirea după ce fu înaintat la gradul de general.

Acest bun și învățat general s-a silit, în tot cursul domniei lui Știrbei, de a introduce îmbunătățiri în armată; a băgat spiritul de înfrățire în corpul ofițerilor, a înaintat pe cei de merit, ce fuseseră persecutați de către menționatul mai sus colonelul polonez. Astfel, într-un scurt timp, a câștigat dragostea întregii armate. El a rugat pe Doamna, muma-sa, de a dăruit armatei drapele noi, cusute în fir și catifea, în locul celor vechi și uzate. A înființat preoți și icoane, precum și corturi pentru oficiurile divine din fiecare regiment.

Am arătat dar în istoria mea pe domnii cei buni ai țării.

Nu cred că se va afla astăzi vreun român care să fi cunoscut pe menționații mai sus boieri, stâlpi și părinți ai Țării Românești, și să poată cugeta măcar că ei nu și-au iubit țara din tot sufletul lor și din tot cugetul lor. Ei erau, sărmanii, puși între ciocan și nicovală, între suveran și protector. Dar câte încă nu ar fi putut ei face pentru țară, cum au făcut străbunii lor cei vechi, pe ale căror urme plângem astăzi cu lacrămi. Iată un exemplu. Li s-a propus și li s-a cerut de către Curtea Protectoare, în unire cu cea Suverană, ca să îngăduie o companie, ce era să vină în țară cu mari bogății, să deschidă sânurile munților Carpați, care sunt pline de aur, argint, fier, aramă, argint viu și tot felul de pietre prețioase; compania avea să aducă colonii de mineri să exploateze bogățiile munților, pe un termen de 100 de ani, îmbogățind astfel țara. Iată boierii din elita noastră cea nobilă și înțeleaptă ce au răspuns dlui Trandafir, cu of în coadă.

Se scoală, în Cameră, banul prințul Costache Ghica, fiul cel mai mare al regretatului domn și părinte al țării, Grigore Ghica, și strigă din toate puterile lui:

— Numai asta nu se poate, să ne vindem țara, păzită de părinții noștri 18 secole; și iată de ce, fiindcă acei strămoși ai noștri, care au avut totdeauna puterea de a face orice cu țara lor, nu au voit de a-i desface sânurile, ca să vază streinii toate bogățiile cu care a înzestrat-o Dumnezeu, căci, dacă le-ar fi arătat, am fi fost până acum cuceriți și jefuiți de tot ce astăzi ne păstrează pământul în sânurile lui.

La această frumoasă și patriotică cuvântare, unindu-se toată Camera a respins propunerea, iar Trandafir, cu of în coadă, s-a întors de unde a venit. Ei! dacă ar fi trăit el la crearea drumurilor noastre ferate, le-ar fi dat contracciilor cu alte măsuri, mai economice, le-ar fi dat treptat și nu ar fi băgat țara în datorii. Dar ce să zicem ? D-zeu să ierte, căci noi nu merităm nici numele lor cel sfânt a-l pronunța.

Ei se întâlneau, cunoscându-se, trăiau iubindu-se și când murea vreunul, plângeau toți pe mort și-l petreceau până la locul său de odihnă, azvârlind în groapa sa câte o mână de pământ, semn că și ei îl vor însoți mâine. Iar nu ca noi, astăzi, că ne întâlnim necunoscându-ne, trăim neiubindu-ne și, când murim, nu plângem unul de altul.

Fie-mi permis, vă rog, domnilor cititori, a vă arăta că în acele palate, acele spațioase și frumoase curți ale boierilor noștri, dacă intra chiar un criminal, găsea azil și protecțiune; însuși boierul cerceta greșeala sau crima care a făcut-o și, când acea greșeală sau crimă nu era grea, proteja însuși pe greșitul ce s-a refugiat în curtea lui și i-a cerut ajutorul, îl apăra la autoritățile ce-l reclamau și, când vina nu era grea, îl scăpa, căci așa era boierul și așa a apucat de la moși-strămoșii lui. Acele curți dar, sau aziluri ale deznădăjduiților, cum se poate astăzi, în anul 1892, să le vedem mai toate înstrăinate și stăpânite de oameni de alte națiuni și de alte rituri, atât la noi în Muntenia, cât și la Moldova, nobila și preaiubita noastră soră ? Care să fie cauza acestui păcat ? Eu nu pot să înțeleg alta, scumpii mei cititori, decât numai un lucru. Nu poate fi alt nimic cauza decât înstrăinarea pe mai mult timp a tinerilor, descendinții acestor buni părinți ai țării, în părțile Occidentului. Moravurile lor cele bune, educația cea filantropică, primită în casa părinților lor, o schimbă cu moravurile cele vitrege națiunii noastre și cu obiceiurile cele vițioase ale Occidentului, cari se încheie:

„Fiecare trăiască cu ce poate și cunvpoate, și D-zeu cu ei."

Sau:

„Fiecare pentru el, și D-zeu pentru toți."

Acest moto eu socotesc că nu e destul pentru un adevărat creștin și cu creștere de creștin; omul bogat trebuie să ajute pe sărac, să întâmpine pe bolnav, să găzduiască pe străin și să mângâie pe nenorocit, așa cum au făcut și părinții noștri.

Fiindcă vorbii de viețile patriarhale ale boierilor țărilor noastre, apoi aci este locul ca să arăt și vreo câteva familii boierești ce se deosebeau mult în faceri de bine și în milostenii, aceste milostenii se făceau de ambele sexe. Casa familiei Filipeștilor, până în zilele noastre, a fost casa proverbială a patriarhului Avram, atât Constantin Filipescu, părintele lui Iordache baș-boier, cunoscut de toți, cât și soția sa, Băneasa, dădeau bucătura lor săracilor și-și dezbrăcau hainele lor de sărbători, ca să îmbrace pe săraci și săracele de prin mahalale.

Logofătul cel mare, Grigorie Grădișteanu, părintele actualului președinte al Curții de Conturi, ajuta și mângâia pe cei nedreptățiți, mijlocea la domn pentru slujbe celor persecutați și chema pe toți scăpătații boieri la masa sa.

Cucoana Luxandra, a banului Barbu Văcărescu, îmbrăca familii întregi scăpătate, boteza și cununa pe mulți din coprinsul mahalalei unde ședea, înzestrând și ajutând pe toate fetele orfane și scăpătate; tot această mare cucoană a botezat și pe răposatul Calinic, fostul stareț al Cernichii, în vreme de 40 de ani, și mort ca episcop al Râmnicului Vâlcei, pe scaunul episcopal.

Răposata cucoana Marghioala Rosetti miluia toată lumea, proteja pe toți asupriții, iar casa ei devenise un izvor de binefacere pentru fetele scăpătate; le aduna hrănindu-le din averea ei și punându-le să lucreze la covoare bogate pentru sfintele biserici și la haine pentru săraci, de Paște și de Crăciun, astfel că saloanele ei semănau ca niște ateliere de fab rică.

Casele lui Costache Cantacuzino și a<le> lui Scarlat Bărcănescu erau ajutoare săracilor și mângâierea asupriților, care găseau acolo și mijloace la domn de a li se da slujbe. Casa lui Iancu Manu, mai cu osebire a regretatei de toată lumea bucureșteană răposata cucoana Anicuța, muma actualului general Gh. Manu, a fost singura care își deschidea saloanele pentru toți artiștii ce vizitau orașul nostru; doctori noi veniți, profesori, erudiți, pictori și muzicanți se întreceau a veni în saloanele acelea și la masa cucoanei Anicuța, care era și muma și protectoarea tuturor săracilor.

Răposata cucoana văduva logofătului mare Mihalache Manu și sora marelui logofăt Teodor Văcărescu era una din apărătoarele nenorociților și persecutaților; dacă punea caii la careta ei, nu era de a merge la vreo petrecere, ci avea a merge să vadă pe Măria Sa, Vodă, sau pe mitropolitul, spre a-i ruga să dea vreo slujbă cuiva sau să ierte pe cineva de greșelile lui; ajuta cu deosebire pe scăpătații cu familii grele și adesea chiar din averea ei făcea pensii văduvelor scăpătate și fetelor orfane, fie-i țărâna ușoară, căci astăzi nu mai este între noi. Ea a fost muma lui Iancu Manu.

Tot așa era și cucoana Catinca, a banului Dim. Ghica, muma a doi domni, Grigore Vodă și Alecu Vodă Ghica, precumși la Craiova răposata cucoana Catinca, a vornicului Dim. Bibescu, muma iarăși a doi domni, Barbu Știrbei și George Bibescu; aceasta din urmă era tot sora lui Teodor Văcărescu, unul din cei mai bogați și onorabili boieri ai țării. Această mare cucoană era protectoarea tuturor săracilor din 5 județe ale Olteniei.

Nu pot a nu arăta aici și pe mitropoliții cei mai milostivi ce au fost pe tronul archiepiscopal al României. Din vechime erau mitropoliții Filaret, Dositei, Dionisie Lupu, cel ce aduna pe vreme de iarnă diferite păsărele și le punea între geamurile ferestrelor lui, hrănindu-le pe vremea de iarnă, până în minutul când se făcea S-ta înviere și se cânta Christos a înviat. Atunci geamurile de dinafară ale ferestrelor saloanelor sale se deschideau și zburau acele sute de păsărele, de mergeau prin pomi, ca să guste din muguri. Tot așa de milostiv era și preacuviosul mitropolit Grigorie, respectatul și iubitul de toți românii.

Acești mitropoliți nu numai că erau cei mai mari patrioți, dar jignițile lor erau deschise la toți săracii și scrinurile lor erau casieria celor scăpătați; pentru Biserică și pentru Patrie își puneau adeseori sufletul și cariera lor în cel mai mare pericol la diferite evenimente, întocmai ca păstorul cel bun pentru turma lui.

S-au dus toți dintre noi, ei nu mai sunt azi, dar numele lor va umplea totdeauna paginile istoriei țării.

Mă întorc la binefacerile boierești, ca să dau un exemplu: Am trăit în tinerețea mea cu fiul unui boier foarte mare, care era șeful meu; acest boier, bătrân, cu barba albă, ocupa cel mai mare post în administrația țării; el a aflat că un nenorocit zapciu din partea muntelui, pe care, cu o jumătate de an [înainte], îl numise el la o plasă, ar fi făcut mai multe hioții. Pe dată a ordonat de a fost depărtat din post. Nenorocitul zapciu, care avea o casă de șase copii, între cari două fete mari, vine în București, fără post, hotărăște să se ducă la boier să îngenunche, să plângă și să se roage să-l ierte.

într-o zi se strecură nenorocitul și sosi la ușa odăii boierului. Bătrânul boier tocmai se spălase pe obraz și se afla cu prosopul în mână, ștergându-se iute pe obraz, pentru ca, în urmă, să înceapă a-și face închinăciunea, după obicei. În acel moment, zărește pe zapciu și, indignat, începu să-i strige:

— Ce cauți la mine, hoțule și nerușinatule ? Vrei să mă superi tocmai când să-mi fac cruce ca tot creștinul ? Ieși afară!

Și întorcîndu-se ca să înceapă a se închina, nu i-a fost cu putință a pronunța cuvintele din Tatăl nostru: „și iartă-ne nouă, Doamne, greșalele noastre, precum iertăm și noi greșelile greșiților noștri". Atunci, cu o liniște creștinească, deschise ușa și strigă servitorului său:

— Repede-te, sosește-l și îl cheamă pe nenorocitul ăla de ciocoi. Servitorul se repezi până la poartă și, sosind pe zapciu, l-a chemat îndărăt și boierul, cum 1-a văzut la ușă, i-a zis:

— Iartă-mă, nenișorule, de vorbele care ți-am spus, ca să pot să-mi urmez închinăciunea!

Fostul zapciu a răspuns tremurînd:

— D-zeu să te ierte, cocoane, iartă-mi și d-ta, că nu știu ce să mă fac cu șase copii care-i am în casă.

Atunci i-a zis boierul:

— Du-te la Vornicie și așteaptă-mă.

într-adevăr, tot în acea zi, după ce i-a dat poveți îndestul de părintești, a trimis poruncă către ispravnic să-l instaleze iarăși in postul său.

Alt fapt tot din casa acestui boier:

Fiul său era șeful meu cu care ședeam. Într-o zi vine servitorul de la grajd și-i spune că vătaful de curte al boierului, care era un om bătrân al casei, având și rangul de pitar, nu-i dăduse la grajd pe deplin porția de orz a cailor ce avea. Trimite și-l cheamă și iată ce-i zice bietului bătrân pitar, vechi vătaf al casei, acest fiu de boier care șezuse zece ani la Paris:

—  Pezevenghiule! Sacre nom d'un Dieu! Cum se poate să îndrăznești să nu dai de mâncare pe deplin la cai ? Ieși afară și împlinește demâncarea, că-ți trag palme!

A plecat bietul bătrân cu lacrămile în ochi. Atunci, eu, îndestul de emoționat, îl întreb:

— Cum se poate, domnule polcovnic, să dojenești în astfel de chip pe bietul pitarul Gheorghe, care ține, cu creditele sale în piață, toată casa d-voastră, când rămâne în lipsă, până să primiți arenzile moșiilor ?

Iată ce mi-a răspuns, căindu-se grozav, franțuzitul meu român:

—  Miră-te, mon cher ami, miră-te, Dumitrache dragă, de mine, care am crescut 10 ani la Paris și unde stăpânii, când strigă pe servitorii lor, nu-i scot din: monsieur Jean, monsieur Edouard sau monsieur Charles; ce mi-a venit astăzi, eu nu știu! Eu socotesc că încă 10 ani să fi mai șezut în Paris, nu puteam ca să uit moravurile boierești de acasă. Vezi ce va să zică educația primită de la lapte, vezi ce va să zică, când în copilărie ai auzit adesea pe români înjurând și atacând așa de rău pe supușii lor! Eu o să dăruiesc mâine lui George 20 de galbeni, ca să mă ierte, și am să fulger și vreo patru palme, față cu el, sevitorului meu, care m-a mințit. Eu îi spusesem că-l mințise.

A doua zi, cheamă pe pitarul Gheorghe și-i dădu 25 de galbeni, apoi trânti vistavoiului vreo câteva palme, față cu pitarul Gheorghe, zicându-i în același timp:

— Altă dată să nu mai minți pe stăpânul tău!

încă un fapt părintesc al unui boier mare, vornicul Tudorache Văcărescu. El funcționa ca ministru de Interne, și o deputațiune de brutari pun 300 de galbeni austriaci într-o pungă de mătase și se duc la Minister, de cer audiență. Ministrul îi primi, și ei începură a spune că au mai scumpit pâinea cu patru parale, fiindcă s-a scumpit grâul, rugându-se a-i lăsa liberi să vândă astfel, fără a li se face cișniu (ceea ce va să zică proba ce se făcea totdeauna brutarilor și măcelarilor când scumpeau pâinea sau carnea, ca să vadă guvernul pe ce sumă poate să dea voie a se vinde aceste două alimente la popor). Iată cum se făcea proba. Se cumpăra de la obor grâu de calitatea întâia, din două din județele Prahova, Ialomița, Ilfov și Vlașca, plătindu-se prețurile cu care-l puteau vinde românii care-l aduceau până aci în Capitală; se curăța, se măcina, să prețuiau târâțele, chiria prăvăliei, cantitatea lemnelor la încălzitul a două cuptoare, simbria lucrătorilor, sarea, prețul cumpărătoarei grâului, transportul grâului și hrana vitelor, lăsându-pe ca profit brutarului și măcelarului câte două parale de jimblă și câte patru parale la ocaua de carne, astfel din două cuptoare, cu zi cu noapte, a una mie pâini de cuptor, rămânea brutarului, profit net, 4 000 parale, care fac 100 lei pe zi.

Hotărându-se în chipul acesta prețul pâinii, cel ce se abătea de la prețul stipulat de către Comisia de cișniu, sau da lipsă la cântăreala pâinii de o ocă, în cap, era pedepsit cu luarea mărfii. În vechime, până la Regulamentul din 1830, se țintuiau brutarii de zgârciul urechei, la ușa prăvăliei, pentru o zi întreagă, și i se jefuia pâinea lipsă, care se împărțea la săraci sau se trimitea arestaților la pușcărie; de la Regulament încoace, nu se mai țintuiau brutarii, ci se amendau numai cu hrăpirea pâinei. S-a văzut Grigorie Vodă Ghica călcând singur prăvăliile brutarilor celor mari, având cântarul (tereziile) cu el, în caleașcă, și vai brutarului aceluia ce îndrăznea să-și bată joc de public. De aceea, de la 1809 până la 1820 s-a vândut pâinea cu 8 parale ocaua și carnea 12 parale, de la 1820 până la 1830, 12 parale pâinea și 16 parale carnea, și, treptat, urcându-se, n-au trecut niciodată aceste două alimente, de a întâia trebuință a poporului, peste maximum de 25 de parale jimbla și 20 parale pâinea, iar carnea peste 50 parale maximum și 40 parale minimum. Iată dar folosul ce aducea cișniu și lipsa ce se aduce la toți săracii, acum, când comerțul acestor două articole s-a lăsat a fi liber.

Așadar, să ne întoarcem la deputațiunea brutarului trimisă de corporație (isnaf) la vornicul Teodor Văcărescu. Vornicul le răspunse:

— Nu pot, creștinilor, să asupresc poporul și să las să vindeți pâinea cum vreți, că e o nedreptate și ne bate D-zeu.

Deși Văcărescu era de un temperament foarte iute, așa că i se zicea Văcărescu Furtună, totuși în momentele acelea, aflându-se numai în libadee, cu fesciorul în cap, răspunse foarte blând; însă când văzu pe unul din brutari că îi mai repetă, cerându-i favoarea și scoțând din sân punga cu galbeni, pe care o puse pe masă, se repede atunci moș Tudorache ca un fulger, ia punga de gură și începe să plesnească pe toți brutarii pe piept, pe umeri, pe obraji, pe capete și spinare, strigând:

— Hoților și tâlharilor!

Brutarii deschiseră ușa și o luară la fugă pe scară, iar Furtună Văcărescu, vornic mare, azvârli punga după ei din capul scării. Trimise apoi, pe dată, de se chemă aga și îi porunci să meargă din brutărie în brutărie, să cântărească pâinea, în răspântiile orașului să bată toba că n-are să plătească nimenea mai mult jimbla decât cu prețul de 25 parale, iar la cântar să fie ocaua pe deplin. Și iată așa pătimiră lacomii de brutari, care jefuiau poporul cel sărac.

Aleagă-și, dar, legiuitorul constituțional sau deputatul județean, care e mai bună din două, libertatea speculatorului, care se pune în grevă și lasă pe sărac să moară de foame, sau legea severă ce trebuie făcută și aplicată în privința vânzării acestor două articole de întâia trebuință ?

Nu pot termina povestirile mele fără a arăta și purtarea armatelor străine ce după timpuri au venit și au locuit între noi, în acest oraș de bucurie. Încep dar cu armata suzeranului nostru otoman. Totdeauna șefii acestei armate, diferiți pași mari, au avut ordin de la sultan ca să se poarte bine cu locuitorii țării și să ușureze necazurile raielii, căci totdeauna această țară a fost jignita de îmbelșugare â Sublimei Porți. Într-adevăr că oștirile turcești, în diferitele lor invaziuni, aveau purtări foarte blânde cu locuitorii țării, ba încă făceau multe milostenii și mult ajutor dădeau săracilor. Dacă s-a întâmplat uneori că ienicerii și tătarii, ce se aflau în armata turcească, au făcut oarecare cruzimi, dânșii au fost totdeauna pedepsiți cu asprime de către mai marii lor.

Turcii nu tăiau, nu omorau decât pe răzvrătitori, pe revoluționari, pe spioni și pe trădători, și aceștia adesea erau din alte neamuri de streini cari locuiau între noi.

Cultul și bisericile noastre au fost nu numai respectate, dar totdeauna și protejate. La invaziunile otomane, când locuitorii, de spaimă, se băjănăreau în țări străine, toate stările lor erau depuse în sfintele biserici, care erau înconjurate cu ziduri și hanuri mari și, după cum zisei, niciodată n-au fost atinse de către oștirea otomană și, prin urmare, nimeni nu are dreptul de a vorbi rău de această oștire a suzeranului nostru de atunci, care, dacă venea în casa noastră, venea și contra dușmanului cu care se războia.

Țara noastră, cea totdeauna păzită de D-zeu, avea și apărătorul ei, și acesta era drept-credinciosul și creștinul rus, protectorul nostru. Bravele și disciplinatele oștiri ale marelui țar al Rusiei numai atunci veneau în țară când era trebuință ca să ne proteje, căci domnii și boierii țării după vremuri înșiși le invitau, prin deputațiuni și prin petiții către țar, cerându-le ajutorul, mai cu seamă când vedeauj pe domnii cei vitregi de țară că ațâțau pe suveran să trimită oștirile lui aici, sau să maltrateze pe locuitorii mărginași de la Dunăre. Nu turcii din capul lor veneau, că nici geamii n-au avut vreodată în România, ci numai când intrau boierii din Fanar să-i aducă în țară, ba încă s-a văzut întinderea intrigilor până acolo că făceau chiar să se omoare rivalii lor ce ocupau tronul României.

Vedeți în istoria țării ce s-a petrecut în România de la anul 1800 până la 1818, și asta va fi îndestul ca să vă informeze pentru ce bieții boierii noștri, cu mitropolitul, au solicitat la țar să trimită oștirile sale ca să ne apere de rele<le>, ce țara suferea din cauza vrăjmașilor de fanarioți.

De aceea nu avem dreptul a ne plânge în contra fraților noștri protectori, al căror sânge stă neuscat pe pământurile României.

Tot atât, ba încă și mai mult, nu avem dreptul a ne plânge nici de oștirile bunilor împărați ce s-au succedat în Austria, în curs de un secol și jumătate, căci ordinele acestor împărați au fost totdeauna date la frontierele lor, de a ne primi cu brațele deschise, când noi, înspăimântați de atâtea primejdii ce se iveau în țară, eram siliți a ne refugia peste hotar și a cere ospitalitatea lor.

Vază-se istoria țării, când fugirăm de groaza cârjaliilor lui Pazvantoglu, de teribila boală a chimii și de relele revoluțiunii grece. Ordine severe au fost date de către bătrânul cezar și împărat al Austriei, Francisc I, ca să fim primiți, îndestulați și mângâiați în tot timpul înstrăinării noastre din țară. Mar<e>șalul și prințul Coburg nu ne scăpă oare, la 1786, de vrăjmașul și nebunul domn fanariot Nicolae Mavrogheni ? Contele Coronini nu ne păzi liniștea și tihnita noastră viețuire la 1857? Acele oștiri făcut-au vreun rău țării? Jefuit-au țara? Nu, și prin urmare nu este drept ca vreun român să se arate vreodată nerecunoscător.

Rău și fără cale unii din tinerii noștri români au luat-o una și bună: turcii ne tăiau și ne pârjoleau, că muscalii ne batjocoreau și ne maltratau și că nemții ne jăfuiau.

Acelor tineri fie-mi permis a le zice că ei cunosc bine numai istoria Franței, unde au crescut și au învățat, iar istoria țării lor natale nu și-au dat osteneala a o învăța, și de aceea numesc țara lor barbară și numai pe Franța, nobila nobilissima după tot globul pământului.

Ierte-mă pe mine, care sunt așa de sincer d-lor; aceasta o fac poate că îmi iubesc țara unde m-am născut și am crescut, iubesc moravurile ei, îmi respect Biserica și religiunea, îmi păstrez suvenirile dulci cu care am crescut în țara mea; eu nu am adăpări, nici moravuri cu totul vitrege, precum să văd între mai mulți tineri ce și-au făcut studiile și au crescut afară din țară.

Astfel dar, întorcându-mă la istoria Capitalei, viața și poziția orașului se schimbă deodată cu strămutarea boierilor în particularele lor palate pe Podul Mogoșoaiei, atunci când dânșii începură a se depărta din suburbiile primitive ce ocoleau Palatul Domnesc de la Curtea Veche, formând un alt București, pe singura cale a Podului Mogoșoaiei, înconjurată de mahalalele ce în urmă s-au colonizat cu poporul care s-a ținut de boierii lui. Această strămutare s-a început de la jumătatea secolului al XV-lea și, treptat, mărindu-se, s-au format stradele Herăstrău, Podul Târgului de Afară și Podul de Pământ.

Permiteți-mi a face concluzia modestei mele descrieri despre orașul meu natal. Această concluzie, după puterile mele, pot s-o fac numai în două articole:

întâiul este că am trăit 80 de ani ca să văd renașterea și desăvârșita civilizație în toate clasele societății noastre. Am trăit să văd intrând, cu repeziciune, civilizația europeană în frumosul și întinsul nostru oraș; fie ca el să se întindă mai mult decât Londra și Paris, căci are destul spațiu și este plin de îmbelșugare.

Nu mă vaiet ca unii, care zic că glasul primarului abia se aude la barierele Bucureștilor, fiind foarte întins, și că trebuia să fim cu toții la un loc, claie peste grămadă, nu, nicidecum; urez să fie orașul meu natal mult întins, fie el opt primării, cu patru poliții, căci un oraș se întinde numai atunci când civilizația progresează în țară și când țăranii inteligenți și învățați vin a-și împreuna viața și locuințele lor cu ale noastre, fiindcă numai prin societate mare poate înflori un oraș, în științe, în arte, în comerț și în toate ramurile civrlizațiunei.

Iar al doilea articol al meu este: rog, cu respect, pe cititorii descrierii mele să creadă că tot ce am arătat este adevărat și să fie indulgenți a-mi trecea cu vederea stilul și expresiunile cu cari, cu deplină sinceritate, am putut face această descriere, rugându-i ca să se silească și <dumnealor>, când vor sosi în etatea mea, a descrie repedele progres al orașului, de la punctul în care m-am oprit eu.

Nu termin încă, până a nu arăta, în prescurtare, simplitatea românilor până la începutul secolului curent, adică până la anul 1801; încep iarăși cu serbările bisericești.

Ca Paște, în ziua de înviere a Domnului, se făceau ceremoniile acestea de către slujbașii Bisericii, la orele douăsprezece din noapte, în urma unui post teribil de șase săptămâni. Se citea slujba Sfintei învieri afară din biserică, apoi, cu toții intrau în biserică și se începea Sfânta Liturghie, în care se citea Evanghelia lui Sf. Ioan, după care se dădea copie în Catedrală, șefului Statului, după cum am descris; apoi începeau, cei vrednici, a primi sfânta cuminicătură, se împărțea sfânta anaforă, ce se numea pască. Prin comune se găsea câte un om cu avere care cumpăra de la preoți toată anafora, pe care o împărțea gratuit pentru sufletul părinților săi. Atât de mult ține creștinul la această sfântă pască, în acea sfântă noapte, încât chiar păstorii de prin văile munților și de prin întinsele câmpii trimiteau, de cu sâmbătă, oameni s-o ia și să le-o ducă la târle. Locuitorii, în acea zi, erau îmbrăcați în haine noi și cu toate podoabele ce aveau, ei se întorceau de la biserică și întindeau, în familie, mese, unde începeau dejunul cu zeamă de pasăre, cu cozonac, cu ouă roșii, pe care le ciocneau, zicând cel care ciocnea: „Christos a înviat!", iar ceilalți răspundeau: „Adevărat a înviat!"

în acea zi mare, se făceau înaintări la grade între civili și militari, se iertau osândiții din temnițe și ocne, se dădeau gratificații și se ajutau familiile sărace, prin bani; se sărutau toți și se împăcau cei învrăjbiți. Frumos spectacol, pe care generațiunea cea nouă l-a neglijat foarte mult. Sunt simplități multe, care proveneau din sincerul suflet al românului. În vremuri de iarnă, românii aveau la Crăciun aceste petreceri: Vicleemu (aluziune la peșteră și iesle), Vasilca, Brezaia (aluziune la pasărea ibis), Steaua (aluziune la steaua care a condus pe magi), urațiile flăcăilor cu plugul (aluziune la abondența semănăturilor), pe lângă cântarea lor de „Bună dimineața la moș Crăciun", se cânta adesea poezia „Lerui Doamne" (aluziune la împăratul Aurelian, singurul care a venit în România și a dat faimoasa bătaie, gonind pe barbari). În timpul verii se făceau: jocul Geamalei (aluziune la zeia Isis), jocul Călușarilor (aluziune la brava cavalerie romană), jocul Urșilor (aluziune la voinicia românului, căci sătenii cei slăbiți de boale peste iarnă aveau obiceiul de se întindeau pe pământ, cu spatele în sus, și puneau ursarul de-i călca cu ursul pe spinare, ca să le treacă moleazna (vorbă uzitată în tot județul Romanați); luau și din perii ursului, cu care afumau copiii acasă, de boala speriatului sau de spasm.

Lăzărică era astfel: fetele cele mai mici veneau în bătătura locuitorului, împodobite cu beteală pe cap și, plimbându-se de colo până colo, spuneau plângerile lui Lazăr (aluziune la surorile lui Lazăr, care au rugat pe Domnul ca să învieze pe fratele lor). Paparudele se făceau la vreme de secetă: umblau fetele mici pe la locuitorii din comune, acoperite pe cap și pe corp cu frunze de bozii, conduse de o babă, care le cânta, bătând din palme: „Ha! Mărio, ha!", iar locuitorii turnau doniți de apă pe capul lor. Acest obicei mai este practicat azi numai de țigănci (aluziune la vestaline, care la templele lor făceau asemenea rugăciuni la vreme de secetă, bătând din mâini și strigând numele cerești).

încă o simplitate a românilor moșneni de pe vârfurile munților, unde își au cătunele din moși-strămoși; dânșii nu cunoșteau, odinioară, nici morile din poalele munților; măcinau porumbul sau la făcaie de pe pâraie, sau la râșniță de piatră, ducând bucatele în saci, pe cai munteni. Unul din ei, când a văzut roate de car, din întâmplare, căci fusese luat salahor în vremea invaziunilor, a rămas extaziat, scărpinându-se în cap.

Eu m-am întâlnit cu unul din satul Voineasa, sau Malaia, din județul Vâlcea, la anul 1827; el era în etate de 70 de ani și mă întreabă:

— Cine e vodă ăla, de-i tot dăm birul domnesc ? Eu-i spusei:

—  Om ca toți oamenii, îl aleg boierii noștri după neam și după voinicie.

îmi răspunde:

—  O fi, domnule, voinic și mai presus decât boierii ceilalți, căci am auzit că are picioare lungi de pășește din plasă în plasă și trimite din vale plăiașul de ne ia birul; am auzit că are ochi cât roata plugului, are mâini de le poate întinde din județ în județ; dar Urechile cât i-or fi oare de mări, ca să auză el tot ce se vorbește în țară ?

— Nu, moșule dragă, v-a mințit cine va spus așa. El este om ca toți oamenii, dar e cu mai multă învățătură și cu mai multă bărbăție decât noi, iar boierii îi încredințează îngrijirea țării.

El mi-a răspuns:

—  Că așa o fi, domnule, noi suntem oameni proști, că nici roata carului nu o cunoșteam până n-am văzut-o la moara din vale, când se căra porumbul la coș cu doi boi înjugați, că nici jugul nu-l știam; noi ne slujim aici numai cu cai.

L-am mai întrebat:

—  Când vă bolnăviți, cu ce leacuri vă căutați ?

—  Noi avem aceste leacuri, îmi zise: boalele de înăuntru și cele dle dinafară le tămăduim cu unt de terebentin, pe care tot omul trebuie săl aibă la casa lui și pe care îl scoate din clei de brad, căci e bun la toate boalele. De scrinteală, aducem o muiere care a născut doi copii gemeni și punem piciorul sau mâna scrântită pe pragul ușii și ea ne calcă cu picioarele de două, trei ori; apoi ne unge cu terebentin și ne leagă în țăndări de șindrilă și nu le mai dezlegăm până ne facem sănătoși; de guturai și dureri de cap, punem pătura în cap și ne afumăm cu ienupere (sămânță, de brad); iar de deochi la copii, îi descântă alde baba și-i pune zbenghi în frunte (asta e un semn făcut de babă, cu scuipat și cu noroi din talpa piciorului, sau din talpa încălțămintei). De boala frigurilor ne vindecăm cu ochi de rac pisat și cu zeama foii pelinuluii. de dureri de dinți și măsele ne vindecăm cu măselariță (o plantă), ne afumăm cu aburul ei, după ce a fiert în căldare, și ne învălim cu țoala pe cap; atunci cad toți viermii din măsea, deoarece măselile și dinții stricați au viermi înăuntru.

Să vă povestesc încă ceva despre obiceiurile de filantropie ale boierilor și ale cucoanelor. Nu era casă boierească unde să nu se boteze peste an, cinci-șase copii ai celor ce-i rugau, și aceasta ca să-i facă fini și să-i atașeze la casa lor. De erau săraci, copiii aceștia se dedeau mai târziu la școli și, după ce creșteau, erau făcuți oameni de casă și procopsiți. Dacă copiii botezați erau fete, nașa, cucoana boierului, le îmbrăca cu cheltuiala ei la Paște și la Crăciun și când se măritau, le dedea de bărbat câte un tânăr din acei de curtea lor, pe care-l procopsea cu slujbe și cu caftanuri.

Luxul cel mai mare al curților boierești erau pivnițele. Enorme pivnițe se aflau sub casele mari boierești, sprijinite de stâlpi groși și încărcate de buți mari și zăcătoare, în cari se păstrau vinuri, cari se pritoceau și reînnoiau cu vinuri noi în toți anii. Astfel se găseau, întotdeauna, diferite vinuri negre și albe, a căror matcă data de peste una sută ani.

Era obicei ca pe stâlpul cel din mijloc se zugrăvea chipul patronului pivniței, unul din sfinții religiunii noastre. Acela era protectorul acelei enorme pivnițe. În secolele XV, XVI și XVII beau boierii aldămașul chiar în acele pivnițe, la diferite vânzări și cumpărări de case și moșii, precum și la diferite înaintări la grade și la câștiguri de judecăți. De atunci a rămas vorba de cârciumă, care înseamnă tocmeală și învoire; mai cu seamă când se vindeau vinurile și rachiul de prune. „Cârce", în vorbirea veche românească, însemna împletitura mâinii drepte a vânzătorului cu mâna dreaptă a cumpărătorului; ca și azi, amândoi aceștia se scuturau din mâini asupra tocmelei, până ce se învoiau. Acest obicei s-a păstrat până acum în poporul românesc cel de jos, pentru orice cumpărare și vânzare, cu deosebire în bătătura crămii viilor. Dovadă despre aceasta avem și localități în țară cu numirea de Valea Cârciunovului (aceasta e la Târgu Dealului, în poalele viilor, lângă Pitești), precum și la Cârcea (în valea viilor Craiovenilor, drumul Caracal).

Este locul acum să mai vorbesc de invaziunile armatelor vecinilor noștri: ruse, austriace și turce. Pe toate aceste armate au știut părinții și moșii noștri cei ospitalieri cum să le primească și în ce prietenie să trăiască cu ele, ba încă ofițerilor din armata rusească, coreligionara noastră, le-au dat și fetele lor de soții, nu mai puțin însă și generalii de căpetenie ai acestor armate, prin înțelepciunea lor, au știut a face pe subordonații lor să petreacă în armonie cu locuitorii orașului nostru.

Am văzut pedepsindu-se cu asprime un ostaș turc, care a îndrăznit să atenteze la onoarea unui negustor tot turc; am văzut făcându-se cele mai mari milostenii familiilor sărace din oraș. Mai adesea armatele erau găzduite pe la hanuri, căci hanurile pentru aceasta au fost făcute de către domnii noștri, în diferite părți ale Bucureștilor; rareori soldații ruși au fost încartiruiți pe la casele locuitorilor, și atunci dânșii s-au purtat cu omenie și cu frăție. S-a văzut blândețea rușilor prin venirea la bisericile noastre, prin facerea de bine la săracii noștri și chiar prin înrudirea cu noi. Prețul aprovizionărilor lor și ale vitelor lor era plătit la timp, fără nici o cârcotă, ba încă oștirea dădea săracilor, pe unde erau cartiruiți, de mâncare din mica lor porțiune. Ceva mai mult, soldații de rând, ce erau cartiruiți pe la locuitorii cu avere, munceau la trebuințele acestora pe o mică cinste ce li se făcea.

Din partea armatelor austriece, care au fost numai trecătoare prin oraș (1784), sub prințul Coburg, și (1854), sub contele Coronini, locuitorii s-au folosit cu frumoase învățături de arhitecturi prin inginerii lor; atunci s-a făcut întâiul plan al Capitalei și s-au lucrat hartele topografice și geografice ale întregii țări, ba încă bravul general comandant, contele Coronini, a ordonat de s-au tipărit broșuri cu vederea frumoasei biserici a lui Neagoe Vodă și cu amănunte despre părțile ei sculpturate, atât în limba germană, cât și în cea franceză. Din broșurile aste s-au trimis și la Viena, împăratului, Statului Major și academiilor austriace. Faptul acesta nu puțină onoare a adus țării noastre și monumentelor noastre.

Este locul iarăși să arăt consulii rusești care au rezidat în București mai înainte, tinerii români ce au îmbrățoșat armele rusești, cum și fetele de boieri ce s-au căsătorit cu ruși.

Consulii rusești au fost: Pini, Kotzebue, Dașkov, baron Riickman, Halcinski, baron Offenberg, principele Uruzov, căminarul Hitrovo și, astăzi, 1891, d. Fonton. Iar secretari intimi ai lor au fost: Domnantu, Catov, Dabija, Iacobson, Pirgu.

Tinerii care s-au înrolat în armata rusă, de la 1808 până la 1830, au fost: Constantin Herescu-Năsturel, fiul cucoanii Anichii Hereschii, devenit ban mare și șef al Oștirii Românești; Manolache Filipescu, fiul lui baș-boier Iordache Filipescu; Dim. Ghica, fiul lui Grigorie Vodă Ghica; maior Sc. Crețulescu, primit căpitan de cavalerie; colonel Arion, fiul clucerului Ienache Arion; I. Odobescu (1808); Mih. Giovanu; Brătășanu; Cost. Polizache; George (Dadu) Filipescu, fiul lui baș-boier Filipescu; fiul generalului civil Mavru.

Fete măritate după ruși au fost: fiica Dudescului a luat pe căpitanul de cavalerie Muller; cucoana Profirița, fiica banului D. Chica, a luat pe căpitanul Blaremberg; fiica vornicului M. Ghica (numită și Dora d'Istria) a luat pe prințul Masalski; fiica lui Costache Filipescu a luat pe generalul Laptef; fiica lui Const. Ghica a luat pe prințul Trubeskoi; fiica medelnicerului Greceanu a luat pe căpitanul Cuciturov; fiica Luxandrei Văcăreschii a luat pe prințul Pancration; fiica lui T. Văcărescu a luat pe baronul Ischil, ofițer de Stat Major; fiica clucerului Băbeanu a luat pe colonel Gogorov; fiica lui Niculescu din Râmnicul Sărat a luat pe colonel Horbatski; fiica lui Ștefan Bibescu din Craiova a luat pe căpitan Banov din Infanterie; fiica lui Coțofeanu din Craiova a luat pe parucicul Pasninski; fiica lui Paraschivescu din Focșani a luat pe căpitan Monastirov; fiica lui Titu Bengescu din Craiova a luat un căpitan rus de infanterie; o altă fată a lui Niculescu din Râmnicul Sărat a luat un căpitan rus de cavalerie; fiica vornicului Grigorie Filipescu a luat pe colonelul Fonton; fiica căminarului Polizache a luat pe colonelul de Geniu, Von Rughen; fiica lui Gigârtu din Pitești a luat pe căpitanul Enghel; fiica armașului Mih. Manu a luat pe maiorul de Geniu, Cuciubef; fiica lui Iordache Florescu a luat un căpitan rus; fiica lui Const. Bălăceanu a luat pe baronul Ruckmann, fost consul rusesc.

Am mai spus, sus, că armatele străine petreceau cu locuitorii orașului în bună înțelegere și iubire; nu numai că șefii armatelor dădeau ordine severe pentru aceasta, dar și îmbelșugarea productelor contribuia mult la aceasta, căci, de la jumătatea secolului al XVIII-lea până la finele lui, iată cum se vindeau alimentele de întâia trebuință. Pe la invazia nemților cu coadă (căci purtau, toată oștirea, coadă împletită de sârmă și încovoiată în sus), sub generalisimul principe Coburg, ocaua de carne de vacă era două parale, iar când m-am născut eu, la 1810, era patru parale; suta de raci, două parale; ocaua de cașcaval, șapte parale; ocaua de miel, sau berbece, patru parale; pâinea era una para ocaua; iar jimbla, două parale; ocaua de lumânări de seu, douăsprezece parale. Carul de lemne varia după cătățime, de la 3 până la 8 lei; iar nutrețul cailor era ieftin de tot. Să fac însă cunoscut că la invazia oștilor turcești, întâia cerere ce se făcea guvernului era de a ieftini pâinea și, de acolo, a născut și vestitul cișniu (probă), la care se cumpăra grâul de prin județele vecine, cu prețuri variate, și se măcina amestecat, iar după scoaterea pâinei din cuptoare se scădeau cheltuielile și din rest se hotăra prețul ocalelor; fiecare cuptor scotea câte două mii de pâini, zi cu noapte. Cuptoare erau multe în București, însă ca cuptorul lui Babic armeanul nu era altul de a scoate jimbla și pâinea mai frumoasă; de aceea și stăpânii stolnicilor, când îi trimeteau în târg să cumpere pâine, le ziceau:

— Să-mi iei coltuc de la Babic!

Astfel, ca să împace toate curțile boierești, bietul nenorocit de armean trebuia să-și bată capul a scoate jimbla numai în coltuce și ocaua pe deplin, căci dacă, ferească-l D-zeu, se găsea de aga sau de însuși vodă, cari vizitau brutăriile, vreo pâine lipsă, apoi îl țintuiau la ușa prăvăliei, cu pâinea lipsă de gât.

Acum să spun de ieftinătatea vitelor: o vacă se vindea până la 10 lei, iar perechea de boi buni, 25 până la 30 de lei; caii variau de la 20 până la 30 lei; berbecele 2 lei și oaia, de la 2 1/2 până la 3 lei; o găină, de la 2-5 parale; curcanul, de la 8-l0 parale; gâscă, de la 6-8 parale.

Un român din județul Dâmbovița a dat un munte pentru un cal, ca să meargă la Sf. Agora; iată dar că și proprietățile nemișcătoare erau atât de ieftine, încât un munte se putea vinde cu prețul unui cal, ce costa 10-l5 lei vechi.

Stradele și podurile centrale, după cum am arătat, aveau isnafurile de podari, dulgheri (sapeurs), cari se scoteau, in corpore, la diferite alaiuri, iar curățirea podurilor centrale, a șoselelor și a stradelor se făcea de către scutelnici, cari erau apărați de dăjdii.

Cu mare severitate era poprit a se aduce în oraș materii sau articole incendiatoare, precum: buți cu păcură și fânuri. Buțile cu păcură se puteau păstra numai în curtea Pușcăriei, unde lucrau masalagii țigani la topurile de zdrențe pentru masalale; masalagii erau trimiși, seara, în curțile boierilor ce ocupau slujbe, ca să alerge noaptea cu masalaua în spinare înainte butcilor sau caleștilor, când mergeau boierii de la unul la altul, noaptea.

Topurile de masala se dădeau cu număr, după gradele boierilor. Deși masalagii erau robi boierești, aveau și lefuri; ziua adunau zdrențele azvârlite prin oraș și le pregăteau cu păcură, în curtea Pușcăriei, ca să le înfigă în grila de fier din vârful masalalei.

Paiele și fânul se puteau pune în podul grajdurilor. Gunoaiele toate era sever poprit a se lepăda în Dâmbovița, sub mare răspundere; era apoi legea arderii tutulor hainelor și a așternuturilor ce rămâneau de la acei ce mureau de oftică, iar nu ca astăzi, când se lasă liberă vânzarea lor pe la hala de haine vechi. Ordine severe erau încă date tutulor proprietarilor din oraș de a-și curăța omizile de prin pomii grădinilor lor. Într-o vară, au văzut bucureștenii, precum și eu, un lucru cu totul rar: casele clucerului Chiriac, ce erau la spatele grădinii banului Dim. Ghica, pe locul unde este astăzi Prefectura de Ilfov, pline de omizi și pe dinăuntrul odăilor și pe pereții din afară, astfel că nu mai semănau a case, ci a un cuib colosal de omizi care viermuiau.

Tot Bucureștii alergă să vază acest fenomen, această șiră de omizi; pompierii (tulumbagii) au ocolit casa și cu tulumbele lor azvârleau apă pe pereții din afară și prin odăi, pe ferestrele deschise, întocmai ca la un incendiu; două zile a ținut curățitul acestor case de omizi. Locuitorii Capitalei aveau mare credință că D-zeu a trimis această urgie asupra casei lui clucerul Chiriac, fiindcă el funcționa la Logofeția Dreptății și făcea mari jafuri celor împricinați.

Aceste omizi au fost aduse de vânt din marea grădină a lui Ghica, tocmai pe locul unde a fost palatul familiei Ghiculeștilor, astăzi Prefectura județului Ilfov, cum zisei.

Asemenea era strașnic poprit slobozirea focurilor de arme în oraș, nu ca astăzi, când se tolerează, prin mahalale, sărbătorirea prin focuri de arme a Lăsatului de Sec, a Paștelui, Crăciunului și Anului Nou. Teribilul foc al întregii Capitale, la 1847, s-a pricinuit din aceasta.

Cu mare severitate erau poprite sălașele de țigani d-a se stabili prin oraș. Se pedepseau asemenea cei ce lăsau vitele lor slobode pe strade.

Iată și obiceiurile ceremoniilor ce se făceau în ziua de Paște, de Crăciun, de Anul Nou și la Bobotează.

La Paște, după a doua înviere, se făceau vizitele la rudenii, iar seara se strângeau la masă familiile și petreceau cu mare bucurie și veselie. Amploiații făceau și vizite de datorie șefilor lor. În această mare zi se dedeau grade, se iertau și se scădeau osândele criminalilor.

La oștirile rusești era un obicei și mai frumos: după zicerea „Christos a înviat" și ciocnirea ouălelor, soldații se luau în brațe și se sărutau în gură de trei ori; se sărutau chiar inferiorii cu superiorii lor. Numai acest obicei nu l-am îmbrățișat noi, fiindcă suntem învățați să ne adunăm necunoscându-ne, să trăim neiubindu-ne și, când murim, să nu plângem unul de altul (întocmai ca călugării într-o chinovie).

La Crăciun, primeam pe copii cu icoana Sfintei Nașteri a Domnului, îi puneam să ne cânte laudele Domnului prin casele noastre, sărutam toți icoana Nașterii și ne uram unii altora:

— La anul și la mulți ani!

De atunci a rămas obiceiul în vulg de a zice de cei bolnăvicioși și slabi:

— Nu o să apuce, săracul, să sărute Crăciunul!

Ne puneam toți la masă și gustam caltaboșul și cârnatul din carnea proaspătă a râmătorilor, ce îngrijeam a-i hrăni cu porumb pe la casele noastre, iar nu ca astăzi să cumpărăm din târg carnea de râmător, cumpărați de prin sate și hrăniți cu cine știe ce. Se beau atunci vinuri curate, bune, iar nu sulemenite și prefăcute, ca cele de azi.

La Anul Nou, se primeau copiii în casă, cu buchete de flori (sorcove); dânșii te atingeau cu buchetul, îți urau toate fericirile, pronunțând urările lor, precum pe „Lerui Doamne", explicat prin numele împăratului roman Aurelian, care singur a venit din Roma de a onorat țara noastră cu prezența sa, în orașul Caracal, ce poartă numele lui Antoniu, și care ne-a lăsat de monument neșters șoselele de piatră care leagă Dunărea cu munții Carpaților, începând de la marginea satului Celei, lângă urbea Corabia, trecând prin Romula (Reșca), unde își avea palatele, și urcându -se pe la Râmnicu Vâlcei, unde trece Oltul, până în munți. Acest împărat, binefăcătorul țării noastre și chiar al Moesiei de peste Dunăre, astăzi Bulgaria, a rămas atât de neuitat de noi, încât iată că îl pomenește tinerimea chiar în urările sărbătorilor creștinești.

În această zi a Anului Nou, se împărțeau recompensele la toți slujbașii, precum și la servitorii caselor noastre.

La Bobotează, ziua Botezului Domnului, la 6 ianuarie, totdeauna, în București s-a făcut sfeștanie în marginea râului Dâmbovița. În secolele trecute, bucureștenii serbau această mare zi întocmai ca ziua Nașterii Domnului; se adunau toate icoanele cele făcătoare de minuni de prin bisericile orașului, la locul serbării; însuși mitropolitul, cu tot clerul aflător în oraș, săvârșea serviciul divin, iar la cântarea troparului sărbătorii, oștirea toată, aflată în garnizoană, trăgea salve din tunuri și puști și, totdeauna, se azvârlea în Dâmboviță o cruce de lemn, după care se repezeau mai mulți, intrând în apă, spre a o scoate; cel care o aducea primea de la Primăria orașului o recompensă. Preoții aflători la această serbare plecau cu căldărușile pline cu apă sfințită și botezau toate rândurile oștirei și pe toți închinătorii, iar pe căpetenia Statului, pe miniștrii și boierii lui îi boteza însuși mitropolitul. În vechime, la această serbare erau aduși, la o parte de locul serbării, de către comisul cel mare, toți caii domnești de prin grajduri, îmbrăcați cu valtrapuri noi, pe care arhimandritul Curții Domnești îi stropea, la urmă, cu apă sfințită. Din vasele cele mari în care se sfințea apa, luau, prin sticluțe, închinătorii câte puțină apă și o duceau pe la casele lor, spânzurând-o la icoane și păstrând-o tot anul sub numire de aiazmă mare; o întrebuințau peste an la boalele cele grele în familie, precum și la curățirea vaselor ce se întâmpla vreodată să se spurce. Asemenea și la sleitul puțurilor se turna câte nițică aiazmă în puț. Preoții mergeau în oraș, pe la enoriașii lor, de le stropeau locuințele și pe ei cu această apă sfințită. Aveau cu ei și un mic vas de argint, cu o țâțână subțire, numit buhurdar, în care țineau apă de trandafir, cu care stropeau pe cei ce-i botezau. Acest obicei l-au părăsit preoții noștri numai de la 1830 încoace.

Frumoase obiceiuri au avut în vechime locuitorii orașului București, precum iertăciunile de la Lăsata Secului de postul Paștelui, începând de la Curtea Domnească până în familiile săracilor. Domnul primea vizită solemnă în cea din urmă duminică a carnavalului. Salonul fiind plin de lume, mitropolitul începea a citi (fără a fi îmbrăcat în vestminte) creștineasca rugăciune de Tatăl nostru și, când pronunța cuvintele: „și iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșelile greșiților noștri", pe dată începea logofătul Dreptății, cu o listă în mână, a ruga pe Vodă ca să ierte pe cei vechi de prin închisori, cum și să ușureze pedepsele celor mai noi.

Vodă se întorcea cu blândețe părintească către mitropolit și boieri și le zicea:

— Preasfinte și cinstiți boieri, rog pe D-zeu ca totdeauna să vă am de ajutor la asemenea faceri de bine.

Logofătului Dreptății îi zicea că, chiar din ziua aceea, să înștiințeze pe osândiții pe care îi recomandase, că sunt iertați.

Tot astfel și părinții iertau, în acea zi, pe membrii familiei lor ce făcuseră vreo greșeală. A doua zi, începeau cu toții Postul cel mare al Paștelui, mergând la biserică de două ori pe zi, unde se făcea Sfânta Slujbă de către preoți îmbrăcați în odăjdii negre, fără zgomot și fără multe cântări, decât „Miluiește-mă, D-zeule, miluiește-mă". Această rugăciune se repeta de către amândouă strănile de cântăreți, de 365 de ori, iar liturghia se numește până în ziua de astăzi Prezvitera (liturghia cea veche), aluziune la liturghiile ce le făceau creștinii prin subterane (catacombe) la primirea cristianismului, în timpul idolatriei.

Un alt obicei creștinesc frumos. Orașul București, precum și altele din țară, era ocolit prin cruci de lemn sau de piatră; nici o barieră nu era fără cruce, și aceasta, ca trecătorii să se închine când ieșeau, cât și când intru în Capitală, zicând: „Cruce ajută!" Obiceiul e vechi, ca la orice început să se zică această rugăciune și chiar copiii când începeau abecedarul ziceau: „Cruce ajută!"

Ocupația locuitorilor de primprejurul Capitalei, cea mai de căpetenie, era fabricarea lumânărilor de ceară; dânșii aveau stupi de albine, vindeau mierea cu fagurii cei mai curați și ceara pentru sfintele biserici, cea mai curată și neamestecată; se făcea apoi comerț foarte întins și foarte folositor, ca acela al gogoșilor de mătase, cu borangicul, cu țesutul de pânzării de in și bumbac și cu înălbitul pânzelor. Duzii din vii aveau un mare preț, din cauza frunzelor cu care se hrăneau gândacii. Din cauza străinilor pe care i-am îmbrățișat între noi, am pierdut industria asta.