Isprăvile și viața lui Mihai Viteazu

 

I

Pătrașcu-vodă era un domn bun, drept și temător de Dumnezeu. Cît domni el, țara începuse a simți că trăiește.

Se dusese pomina de blindețele lui, pentru care și poporul îl numi Pătrașcu-vodă cel Bun.

Cînd se dete sfară în țară că măria-sa a mai dobîndit un fiu, toată lumea se grăbi a sărbători această întîmplare. Mitropolitul țării cu boierii se duseră la curtea lui vodă, și văzînd pruncul, se însuflară de sus și cerură să i se dea numele de Mihail, căci la arătare li se păru a vedea într-însul chipul voinicos al Sfîntului arhanghel, mai-marele voievod al oștilor cerești.

Domnul se înduplecă și dete ascultare acestor cereri. De la o margine pînă la alta a țării se ținură veseliile trei zile și trei nopți, cînd fu a se boteza pruncul.

După moartea tătîne-său, Mihail creștea în frica Domnului. Mărindu-se și mergînd la școală, el întrecea la învățătură și istețime pe toți copiii. Iară pe timpul lui Alexandru-vodă III țara ajunsese în sapă de lemn prin hrăpirile, nedreptățile și împilările ce căzuseră pe capul bieților locuitori. Domnul se făcea că nu vede, n-aude nelegiuirile turcilor ce-l însoțiseră la înscăunarea sa. El însuși, ca un nesățios la inimă ce era, bîntuia cumplit țara cu asuprelele sale.

Ca să pună mîna pe domnie, avusese trebuință de bani; și ca să aibă bani, se împrumutase pe la turcii cei mai cu vază de pe lîngă sultanul, carii mijlociră să vie domn; se împrumutase adică cu carnete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țară, ca să le scoață datoria.

Ianiceri, spahii, tot felul de ciutaci năpădiseră sateler. chinurile, jafurile și schingiuirile întrecuseră orice măsură. Bisericile Domnului ajunseseră grajduri pentru caii păgînilor. Odoarele sfinte erau de batjocură. Bietul țăran nu mai era stăpîn pe casa, pe vitele și pe coprinsul lui, căci lăcomia jăpcanilor nu mai avea hotar.

Femeile și fetele creștinilor erau răpite și făcute cadîne. Pînă și giamii începuse spurcatul să ridice pe moșia străbunilor noștri români, cea udată de atîtea ori cu sîngele lor. Nu numai atît, dară păgînii prindeau la tineri și-i duceau în țara lor, unde îi turceau și-i băgau în oastea ianicerilor.

II

Mihai, după ce se mări, neputînd suferi atîtea; fărădelegi, trecu peste Olt, și acolo știu să dobîndească iubirea oltenilor. Unde vedea nevoiașul, văduva și sirimanul, el, ca un înger păzitor, îi ocrotea împotriva împilătorilor. Cînd auzea de vreo nelegiuire săvîrșită asupra vreunei femei sau fete de român, ca un leu alerga întru ajutorul lor. Ajuns ban al Craiovei, nu lăsă ca să se stăviască în Oltenia nici picior măcar de ciutac.

Cu cît era de aspru Mihai cu făcătorii-de-rele și cu cei fărădelege, cu atît era de blînd cu oamenii cei de treabă Oastea, căreia numai numele i se mai știa, o înființă tot din oameni unul și unul, aleși pe sprînceană. Mihail îi puse căpitani, șutași și cetași pe bărbații cei mai viteji și mai cu dor de moșia lor, Țara Românească. Se dusese vestea despre bunătatea lui. Ajungînd însă la urechile lui Alexandru-vodă că toata Oltenia iubește și se teme de Mihail, acest domn fu coprins de un neastîmpăr, despre care nu-și putea da seamă și puse gînd rău banului.

Atunci veni și unul din boierii lui, și-i zise:

— Luminată fie fața măriei-tale, doamne, iată, eu, smeritul rob al domnului meu, viu a-ți da în știre despre cele ce se petrec în țară. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine.

Și să nu stai la chibzuială nici o cirtă, măria-ta, ci să iei strașnice măsuri pentru odihna măriei-tale și a supușilor robilor tăi.

Alexandru se înverșună auzind acestea și căta vreme cu prilej cum să piarză pe Mihai. Iară Mihai, simțind cele ce i se pregăteau, vru a se duce la Țarigrad, la socrul său vistierul Iane, ce era sol al Țării Românești pe lîngă sultanul.

Cînd fu însă a trece Dunărea, oamenii lui Alexandruvodă puseră mîna pe dînsul și-l aduseră la București. Aci, fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie, spre a fi pus la cazne și apoi să-l piarză pre el.

Temîndu-se însă Alexandru-vodă de vreo răzmiriță, se grăbi a da hotărîrea de moarte. Pe drum, cînd îl duceau la locul de pierzare, trecură pe la Biserica Albă din Postăvari. Și fiind tocmai timpul liturgiei, slujitorii îl lăsară să intre spre a se închina. El, rugîndu-se, se făgădui lui Sfîntul Nicolae, hramul acelei biserici, să-i ridice o monastire pre numele lui, de-l va mîntui; ceea ce și făcu. Această monastire este clădită în București, pe un piept de deal lîngă Curtea arsă, și se numește și pînă azi Mihai-vodă.

Iară dacă fu adus la locul piericiunei, boiul lui Mihai cel mîndru, statul lui cel măreț și apucăturile sale cele voinicești făcură pe gîdea să pălească. Apoi după ce-și aruncă Mihai căutătura lui cea cruntă și disprețuitoare asupra călăului pe care îl vedea că se cam codea, zise dînsului cu grai răstit:

— Dă, cîine, și dă nimerit, de-ți sfîrșește mai degrabă spurcata-ți slujbă cu care ești însărcinat.

Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor și începînd a-i tremura mîinile și picioarele aruncă jos securea ce o ridicase să taie capul lui Mihai, și fugi prin lume grăind:

— Nu este dat mie să prăvălesc de pe umeri un asemenea cap.

Boierii, cari pînă aci tăcuseră mîlcă, înmărmuriți de pierderea lui Mihai, strigară într-un glas cu poporul:

— Să se ierte nevinovatul și, împreună cu mitropolitul, merseră la vodă și-i cerură iertare. De voie, de nevoie, se înduplecă vodă de-l iertă, dară porunci ca fără minut zăbavă să plece din țară, și nici urmă de a lui să nu se mai afle prin toată Țara Românească.

III

Mare vîlvă se făcuse între români și olteni, pentru minunea scăpării lui Mihai de la moarte. Pînă și copiii vorbeau de astă întîmplare fericită după care Mihai rămase viu nevătămat. Toată suflarea da laudă lui Dumnezeu, care a ocrotit pe nevinovatul, cruțîndu-l de osîndă ce era să-l răpuie.

Iară Mihai plecă. Și ducîndu-se la Țarigrad se abătu prin Ardeal, și făcu cunoștință cu domnul țării, Sigismund Batori.

Boierii din România, sătui și ei de nelegiuirile domnului lor Alexandru, se tînguiseră la poarta otomană împotriva lui. Cînd ajunse Mihai, plîngerile boierilor veniseră mai de-nainte la cunoștința sultanului.

Vistierul Iane, socrul banului Craiovei, arătînd nevinovăția lui Mihai, sultanul se încredință despre aceasta și mai mult după ce ascultă pe însuși cel nevinovat; și adevărul graiurilor sale îl hotărî să mazilească pe Alexandru-vodă, ceea ce și făcu turcul, chemîndu-l la sine.

Cînd era cursul anilor 1593, Mihai banul Craiovei fu numit domn al Țării Românești. Pe atunci domnea: în Moldova Aron-vodă; în țara leșească Sigismund III; în țara unguririlor, împăratul Rudolf II; în țara turcului Amurat III; iară în Ardeal, stăpînea Sigismund Batori.

De la un hotar la celălalt al țării, toți într-un glas da mărire lui Dumnezeu pentru că le trămise un om de nădejde.

Mihai, după ce luă cîrma țărei, adună la sfat pe boierii cei mari și le zise:

— Boieri dumneavoastră, iată, pronia cerească mi-a ajutat să urc treptele scaunului domnesc al dragei noastre țărișoare. Ranele ei sunt foarte mari, pe cari trebue să le vindecăm. Visteria este înecată în datorii; legea Domnului călcată in picioare de spurcații păgîni; locuitorii obosiți de podvezi, angarale și biruri grele; oastea, nici numele nu i se mai știe. Și fiindcă un domn trebuie să fie poporului său părinte, iară nu gide, deci eu vă chemai pe dumneavoastră să ne sfătuim cu toții cum și ce fel să facem a duce această țară la limanul cel de mîntuire, țară asupra căreia priveghiază ochiul cel neadormit al Maicii Domnului.

Boierii ziseră unii una, alții alta; iar Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru.

Mai întîi împărți poporul în pîlcuri pîlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul, pe banul Mihalcea și pe banul Manta, pe frații Buzești, pe Calomfirescu și pe alții. Apoi plănui cum să scape țara de jugul păgînului spurcat. El trimise soli cu cărți la domnii Moldovei și Ardealului, în care cărți el zicea: „Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Țara Românească, scriu fratelui meu Sigismund sănătate; și să știi că a venit timpul a pune în lucrare cele vorovite între noi cînd fu cu mergerea mea la Țarigrad. Deci, să binevoiască măria-ta a trimite un boier credincios d-ai mărieitale, ca sol, la scaunul domniei mele, cu care să punem la cale ce se vor găsi de cuviință.“

Domnului Moldovei scrise:

„Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Țara Românească, sănătate scriu fratelui meu Aron; și să știi, frate Aroane, că neprietenul se întinde ca pecingenea; deci, pentru a curma mersul răului, trebuiesc leacuri tari; și așa să știi că este dorința mea, dacă va vrea Dumnezeu, să muiem cerbicea nelegiuitului; și măria-ta, fără să zăbovești nici o cirtă, ori trimite sol la scaunul domniei mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură.“

Răspunsurile nu întîrziară a veni. După ce se înțelese și cu domnul Moldovei, solii veniră de la amîndoi domnii, și țiind tainice sfaturi, la 5 noiembrie se făcu jurămîntul de legătură între cei trei domni cu mîna pe sfînta Evangelie zicînd:

„Jurăm să mergem împotriva vrăjmașului creștinătății. Căpetenia noastră să fie Christos; iar noi să ascultăm cu oastea noastră de găsirea cu cale ce va face sfatul nostru al tutulor. Jurăm să ne dăm ajutor unul altuia, fiecare după putință, și să nu ne lăsăm pînă ce nu vom înfrîna trufia păgînătății și pînă ce nu vom istovi cu desăvîrșire pe nelegiuiți. Așa să ne ajute Dumnezeu.“

După aceasta, cei trei domni poftiră și țările neamțului și leșilor a se uni cu dînșii, ca creștini ce erau și ei, spre a da aprig război necredincioșilor. Împăratul Rudolf făgădui că va da ajutoruri în bani, ceea ce nu făcu deocamdată; iar craiul Sigismund nu vru să-și strice prietenia cu turcii.

Apoi Mihai chemă iarăși la sfat pe boierii săi cei credincioși. În capul lor era mitropolitul Eftimie. Voievodul cel îndrăzneț le spuse ce avea de gînd să facă și ceru sfat de la dînșii. Atunci se sculă și mitropolitul, și dînd binecuvîntarea sa arhipăstorească cugetelor domnului celui viteaz, îndemnă pe boieri a lua în nume de bine româneștile lui planuri și a-l urma pe căile adevărului, ale vitejiei și ale dragostei de țară.

Iară boierii, dacă auziră sfintele voroave ale Mitropolitului, toți cu un glas răspunseră:

— Jurăm în cuget curat și pe românește că vom urma domnului nostru oriunde ne va duce și oriunde ne va porunci să mergem, pentru mîntuirea țării și scăparea legii de bîntuielile vrăjmășești. Vom nesocoti orice primejdii, și vom da prin foc și prin sabie, ca să biruim ori să murim pînă la unul. Păru mult bine lui vodă cînd văzu că și boierii lui sunt însuflețiți de aceeași dorință de care era și dînsul însuflețit.

Și plecînd genuchii la pămînt cu toții, se rugară lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi, ca să le ajute întru a face să strălucească adevărul creștinătății și să restatornicească sfînta cruce pe turnurile bisericilor, de unde o dase jos păgînul cel spurcat, mîntuind totdeodată și țara de jugul nelegiuiților osmani îi.

Toate pregătirile se puseră la cale; și cînd fu în dimineața de 13 noiembrie 1594, românii și moldovenii uciseră pe toți turcii ce se aflau în București și în Iași.

Este grozav lucru să vază cineva urgia poporului. Ieșea românul de prin toate unghiurile, de prin toate văgăunele și năvălea ca un duh de vifor asupra necredincioșilor. Veneau turcii valvîrtej, iar românii îi zdrumicau fără cruțare.

Pe vremea aceea Giurgiu, Brăila și Turnu erau coprinse de turci. Spurcăciunile de păgîni ridicaseră cetăți cu niște ziduri de putea să umble carul cu patru boi pe grosimea lor. Satele de prinprejurul acestor cetăți se numeau raiale. Mahometanii luau biruri grele bieților creștini. N-apuca să ouă găina creștinului, și cîte un nevoiaș de ciutac era aci, gata, gata spre a lua bietului român oușorul din cuibul unde-l ouase găina. Și n-avea gură românul să zică ceva, ori să se jeluiască cuiva că îi lua părul foc și era vai de măiculița lui care l-a născut. Mierea, untul și vitele cîte se scoteau și se prăseau în țară, nimeni n-avea voie să le cumpere de la români, fără decît turcii. Ei cumpărau numai cu numele, dară aievea, în loc de bani se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună, sau cu cîte o lovitură, două de iatagan.

IV

Pentru aceasta Mihai, cum istovi pe turcii din București, nu se opri locului, ci într-un suflet alergă la Giurgiu cu românașii săi, dete război de moarte turcilor, tăiară pe cîți putură apuca; iară cei ce mai rămaseră, se închiseră în cetate. Pînă să se dezmeticească ei din amețeala în care îi învălmășise Mihai Viteazul, fură dați piericiunii toți cîți se găsiră răspîndiți prin țară, curățind-o de lifta păgînă.

Auzind sultanul de unele ca acestea, se făcu foc de mînie și trimise un pașe cu două mii de ostași ca să prinză pe Mihai. Iară viteazul dacă pricepu gîndul cel spurcat al turcului, în cea dîntîi noapte năvăli asupra ordiei lui cu românașii săi și-i făcu oastea ciopăți, ciopăți de nu scăpă picior de păgîn.

Apoi, tocmindu-și oștile, trecu Dunărea pe ghiață în luna lui Cărindar, pe un ger de crăpau lemnele și pietrele, bătu Rusciucul, pe care îl apăra 7000 de turci, și dete cetatea în prada ostașilor. Să fi văzut, nene, cadînele cum mai fugeau desculțe și cu […] turculeți în brațe, de le plîngeai de milă. Dar românii, deși înfierbîntați de luptă, deși biruitori, ei le lăsară în pace să se ducă unde ar vedea cu ochii. Prada însă ce ei făcură în casele turcești nu este de povestit: șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir, fel de fel de mărfuri scumpe căzură în stăpînirea oștirilor lui Mihai, mai bine decît să le mistuiască focul. De aci trecu la Silistra, o luă și pe dînsa, îi dărîmă întăririle, și păți și acest oraș ceea ce pățise Rusciucul. Cînd se duse știrea aceasta la Țarigrad, sultanul nu putea da crezămînt auzului său, și porni o ceată mai mare de turci nenumărați, cu Mustafa pașa în capul lor. Mihai, după ce făcu tocmeală iscusită oștilor sale, trimise pe frații Buzești cu o seamă de oaste către hanul tătăresc ce venea din Crîm și avea poruncă să intre în Moldova cu 30 mii de tătari; pe banul Mihalcea și pe banul Manta îi trimise împotriva altei sumedenii de turci și de tătari; iară Mihai însuși ținu piept lui Mustafa pașa.

Se băteau românii cu inimă, căci Dumnezeu le ajuta. Și tăiară trei în trei părți, și zdrumicară pe păgîni ca pe furnici. Frații Buzești de două ori bătură pe tătari de-i stinseră, și luîndu-i în goană, românii îi tăie fără milă, ucigînd pînă și pe însuși fiul hanului, carele nu se putea mîngîia de pierderea copilului său celui preaiubit. Banul Mihalcea și banul Manta înfrînseră ostile tătarilor și ale turcilor și le sparseră pre ele; și atîtea prăzi luară, de fură de treaba oștilor românești pentru mai multe luni.

Iară Mihai, trecînd iarăși Dunărea, nimici cu totul sila lui Mustafa, ba și chiar pe dînsul îl trimise pe cealaltă lume.

În tabăra aceasta se afla și un oarecare Bogdan, fiul lui Ioan Sasul, ce domnise în Moldova, pe carele îl aducea Mustafa să-l puie domn în locul lui Mihai și de nu era iute de picior, nu scăpa de osîndă acestuia. Banul Mihalcea bătu Hîrșova și dete în jaf și pradă toate cetățile decindea Dunării. Albert Király, ce venise cu ostile ardelenești în ajutor, trecu în Dobrogea, luă Istrova, Baba și alte cetăți. Căpitanul Geți cu un pîlc de români trecînd Dunărea dete prin satele turcești și bulgărești, și străbătu pînă in munții Balcani. Aici, întîlnind pe Sinan pașa carele se întorcea din Ungaria încăroat de prăzi, năvăli asupra lui, îl puse pe goană, îi tăie toți oamenii și îi luă toate bogățiile care erau nenumărate. De aci pătrunse în Rumelia, coprinse, jecmăni și pîrjoli toate cetățile în drumul său. Groaza românilor ajunse pînă în saraiurile sultanului.

Se zice că spurcații de păgîni cînd vedeau cîte vrun armăsar sforăind și sărind, tresăreau de spaimă și-și scuipa în sîn zicînd că au văzut umbra lui Mikal-ogli (așa ziceau spurcații viteazului Mihai); iară turcoaicele, cînd voiau să-și împace copiii cari scînceau, ii speriau zicîndu-le: „Tăceți, că vine ghiaurul de Mikal-ogli“.

Aron, domnul Moldovei, cu oștirea lui, purcese asupra Benderului, îl jefui și dete pradă flăcărilor Cetatea Albă; apoi împreunîndu-se cu oștirea lui Király, coprinse toate locurile de peste Dunăre din partea acea.

Popa Stoica Fărcaș, duhovnic și om al lui Dumnezeu, oltean de cei dezghețați, adunînd pe lîngă dînsul o ceată de panduri tot unul și unul, armați cu puști, cu suliți, cu coase, cu topoare, cu furci, și cu orice le căzu mai la îndemînă, se năpusti peste Dunăre asupra Vid inului și îl bătu cumplit, iar Mihai Viteazul nimici sila lui Zerhat pașa carele venea cu o altă spuză de turci și de tătari.

Ce n-ar putea face creștinii cînd toți s-ar uni într-un cuget curat și într-o dragoste frățească?! Vrajma și împoncișerile dintre creștini făcu pe turci să-și bată joc de cruce și să-i robească pre ei.

Mahomet III, carele se pusese în scaunul împărăției turcești, văzînd spaima ce coprinsese pe ostașii lui, făcu tot ce se putu face, ca să nu se mai întinză vestea despre biruințele creștinilor și scrise cărți la toate limbile păgîne din răsărit.

„Scriu eu Mahomet, marele sultan al Stambulului, carele stau în scaunul cel strălucit al prorocului, luminez ca soarele și sunt Dumnezeul turcilor, căruia se închină toate țările de la răsărit și de la apus; și să știți voi, cei ce sunteți de o lege cu mine, că se sculă asupra noastră ghiaurul de Mikal-ogli, beiul de la Kara Iflak, și se bătură oștile lui cu oștile turcești, și le bătură pe acestea; iară voi să vă sculați cu mic cu mare, și să-mi veniți într-ajutor, căci de mă vor bate pe mine, și voi nu veți scăpa nici în gaură de șarpe de hainlîcul lui Mihail, și săriți cît mai curînd.“

Auzind de unele ca acestea, limbile păgîne se ridicară în gloate și se uniră cu turcii. Iară Mahomet III puse de-și căută oastea, și află că ea era de peste două sute de mii de oameni. Cu aceștia se uniră și limbile cele păgîne.

Apoi chemă pe Sinan pașa cel grozav, și îi zise, față cu toți vizirii și pașii:

— Tu, cela ce ești lumina, brațul și stîlpul împărăției mele, ia oastea ce am adunat, ea este una din cele mai spăimîntătoare ce s-a ridicat vreodată, și mergi cu dînsa împotriva Kara Iflakului. Alah să-ți ajute ție a face din acea țară un pașalîc, care să împodobească împărăția mea. Pe hainul cela de Mikal-ogli. să mi-l trimiți techer-mecher, legat și ferecat. Și să nu cutezi să faci altfel, căci atunci vei cădea în urgia mea împărătească, și unde îți stă picioarele, acolo îți va sta și capul.

Sinan se puse în capul acestei sumedenie de nelegiuiți și căzură ca locustele pe malul Dunării cel de-a dreapta. Înțelegînd Mihai că turcii n-au de gînd să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească, puse de-și numără și dînsul oastea și află că erau la opt mii de voinici. Cu aceștia ieși înaintea turcilor la Dunăre; și pînă să-i ajungă și de la ceilalți doi domni ajutorul făgăduit, el opri năvala […]de turci peste treizeci de zile.

Și nici că se putea altfel. Ce pot face oile înaintea lupilor? […]

Mihai, ca să încredințeze pe Sigismund Batori că sfinte vor fi cele vorovite între dînșii, își trimise doamna la Sibiu împreună cu fiii săi, domnița Florica și Nicolae, zis și Pătrașcu. Pre doamna lui Mihai o chema Stanca.

Sinan, văzînd că n-o poate scoate la căpătîi cu românii în luptă dreaptă, trimise o seamă de oaste, care trecu Dunărea pe la Calafat, spre a lua pe Mihai de pe la spate. Acesta, cum simți viclenia turcului, se trase în bună rînduială și-și așeză șirurile de ostași la Călugăreni, unde, mai sosindu-i niște ajutoare de moldoveni și de ardeleni, se urcă numărul oștilor la șeasesprezece mii.

După ce făcu o iscusită tocmeală oștilor sale, Mihai, cu nădejde în Dumnezeu, chibzui cum să învețe minte pe păgîn a nu mai necăji pe creștin.

Sinan cel grozav, cum văzu oastea românilor că se dă înapoi, porunci turcilor să treacă Dunărea. Și așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i mai putea ține pămîntul. Ei se așezară trîmbe, trîmbe, pe toată cîmpia de la Dunăre pînă la Călugăreni. Mihai, iscodindu-i, se urcă pe un deal, privi asupra lor și-i văzu stînd ca frunza și ca iarba.

Nelegiuiții se încumetau în mulțimea lor cea nemărginită. Gloatele lor de ostași erau înarmate din cap pînă în tălpi: manafii aveau puști lungi și săbii; arnăuții, șișanele; spahiii, flinte și iatagane; arapii, sulițide trestie de mare, și lungi de mai bine de un stînjen; ianicerii, puști, pistoale, iatagane și hangeruri. Mai era cu dînșii și o mulțime nenumărată de tunuri. De mulți ce erau nu se mai deosebeau oamenii, ci părea că se lăsase pe pămînt o negură. Nu se mai auzea decît zăngănitul armelor, nechezatul cailor, și prin răstimpuri strigătul ostașilor. Seara, începea hogea cel mare a striga: Alah ehper, Alil-Alah, și îi răspundea păgînii: Alah! Alah!, de se cutremura pămîntul și mi-ți lua auzul.

Domnul românilor, văzînd atîta silă mare, își adună voinicii și le zise:

— Dragilor și vitejilor mei românași, voi știți că noi voim să ne mîntuim țara și legea. Dumnezeu ne va ajuta să înfrîngem și de astă dată cerbicea turcească. Românii mei sunt lei paralei, iară gadinele ce stau înaintea noastră, niște mișei; să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. Mai bine să murim pînă la unul, luptîndu-ne, decît să cădem în ghiara acestor nelegiuiți; căci ce folos de viața noastră, daca nu vom mai avea moșie și vom cădea în robie?

Și fiindcă Dumnezeu este apărătorul celor drepți și scutitorul celor năpăstuiți, el încordează brațul celor ce se ridică întru numele lui; și așa, fraților, cu nădejdea într-însul și cu încrederea în vitejia noastră, să călcăm în picioare și cal și călăreț și să spargem ordia ce stă dinaintea noastră.

Toți ostașii strigară deodată:

—Amin.

Și astfel, la 13 august 1595, în revărsatul ziorilor, Mihai puse să se facă o rugăciune către Dumnezeul armelor; și ingenuchind cu toții, zise:

— Dumnezeule, cela ce vezi din înaltul cerurilor nemernicia noastră, ajută-ne astăzi să purtăm biruința asupra vrăjmașilor tăi și ai omenirei; întărește brațul nostru și revarsă spaima în inimile spurcaților de păgîni, ca să se laude numele tău în veac și în veci vecilor.

Apoi dară în trîmbițe și în tîmpine și se încăierară. Curgeau gloanțele din partea turcilor ca ploaia; iar fumul de la tunuri și puști întuneca văzduhul.

Cînd era soarele ca de trei sulițe, românii începură a osteni; iară Mihai, văzîndu-i că încep a se îndoi de biruință, puse muzicile a cînta și din gură și din surle:

Tremură Sinan! n-așteaptă
Să simți paloșul român,
Răzbunarea lui cea dreaptă
Cum îngheață un păgîn.

Mărirea, copii, ne [chiamă][1]
Pentru (ară să [muriți])
Tiranii acuma geamă,
Cu voi sunt, cu mine fiți.

Și unde trase spada viteazul Mihai, și unde se repezi printre vrăjmași ca un fulger. Cădeau păgînii d-a dreapta și d-a stînga lui ca snopii. Încotro se întorcea viteazul, uliți, uliți făcea printre trimbele de turci. În drumul său Mihai tăia tot ce întîlnea, nu mai căuta: bei, agale, bimbași, cădeau trîntiți la pămînt de pala lui cea ageră Răsturnă pe Karaiman pașa și-i luă steagul cel verde al lui Mahomet, steag pe care îl scot turcii din geamia cea mare, numai la timp de cea mai grea nevoie.

Dumnezeu, ca să apere pe credincioși, porunci vîntului să bată asupra păgînilor și tot fumul de la arme căzu asupra lor de îi orbea și îi îneca. Românii, luînd pildă de la demnul lor, nesocotiră osteneala, și unde căzură și ei asupra spurcaților de osmanlîi de trei părți, îi tăiară pînă către seară și ii înfrînse.

Cădeau turcii sub paloșele românilor cum cade iarba sub coasele secerătorilor. Atunci turcii o luară d-a fuga; iară românii îi gonea din urmă și-i ucidea ca pe lăcuste, cînd sunt oloage.

Treceau românii în fuga mare înfierbîntați preste leșurile vrăjmașilor, preste oameni, spărgînd cete, răsturnînd totul în oastea ciutacilor și strigînd: „Biruință! Biruință!” Turcii da unul peste altul, ca orbii, pe podul de la Călugăreni, și cei ce nu mai încăpeau pe dînsul, de îmbulzeală, cădeau și se înecau în Neajlov.

Pe lîngă acestea, două tunuri ce le așezase Mihai în niște locuri înalte, fulgera și trăznea pe cei ce cutezau oarecum să se mai întoarcă. Atîta vărsare de sînge nu s-a mai văzut de cînd este Țara Românească, și nici că se va mai vedea. Spun că înota în sînge. vițelul de doi ani. Însuși Sinan pașa cel grozav, cel ce venise să facă țara pașalîc, împins fiind de valurile turcilor fugăriți, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă, își sparse capul și-și rupse dinții; iară unul din românii cei prinși de turci în război își făcu cruce și puse foc la ierbăria turcilor, care sări în slava cerului cu un mare număr de păgîni, de se prăpădiră toate corturile lor și toate trebuincioasele de hrană, ce era adunate, ca să fie de treaba oștilor lor. Muri și el, însă muri ca un viteaz, știind că și-a ajutat țara să scape de robie.

Mihai avea doi cerbi, cari nu se dezlipeau de domnul lor nici cît ai da în cremene. Ei îl însoțeau în toate bătăliile. Aici, unul dintr-înșii, lovit fiind de o ghiulea păgînească, își dete duhul pe dată. Tovarășul lui, văzîndu-l că nu se mai mișcă și cum gîlgîie sîngele dintr-însul, îi da mereu tîrcoale și mugea greu. Și uitîndu-se la domnul său, îl podidi lăcrămile. Apoi, ridicînd ochii la cer, stătu nițel, ca și cum s-ar fi rugat. După aceasta o rupse d-a fuga într-o pădurice de acolo, și nu s-a mai găsit. Spun, măre, că-i curgea lacrimile șuroaie, cind a plecat de lîngă domnul său și de lîngă tovărășelul lui.

Intunerecul nopții opri pe români de a merge mai departe. Și liftă păgînă mai rămăsese multă. Uriași să fi fost românii și tot n-ar fi putut ucide sumedenia de ostași ce aveau dinaintea lor.

Fiecare român avusese a lupta cu zece sau cincisprezece protivnici. Au făcut, bieții, ce nici zmeii nu puteau face. Sudori de sînge curgeau de pe fețele românilor, atît munciseră in cursul zilei și atît erau de stătuți de osteneală seara. Și totuși ar fi nesocotit orice împotrivire vrăjmășească; dară turcii daseră dosul și putință omenească nu era a-i mai goni pe timp de noapte, spre a-i arunca în Dunăre.

Sfatul de război, ce se ținu noaptea, găsi cu cale a se trage oastea către munți pînă ce va veni ajutorul deplin ce făgăduise a da ardelenii și moldovenii. Oastea românilor se mulțumi că a arătat turcilor încă o dată ce pot puii de românași și, cu domnul lor în cap, se trase la Gîmpulung.

După ce se așeză oastea în cetatea lui Negru-vodă, se veseli acolo de isprăvile ce făcuse, dînd mulțumită preaînaltului Dumnezeu pentru ajutorința ce a primit de la dînsul.

Păgînii spurcați coprinseră Giurgiu, Brăila, Bucureștiul și Tirgoviștea. Sinan pașa zise că țara este pașalîc și multe biserici creștinești le schimbă în geamii; iară la București și la Tîrgoviște făcu grozave întăriri ca să fie ostașilor de apărare, cînd se vor mai bate cu românii.

Mihai Viteazul puse de scrise oastea și găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci și două de tunuri.

V

Mihai Viteazul așteptă cu oastea sa lingă rîpa Dîmboviței ajutorurile făgăduite, cari și sosind, el le intîmpină după cuviință; iară ostașii lui Mihai ziseră ostașilor ce le veniseră într-ajutor:

— Bine ați venit, fraților!

Aceste ajutoruri trecuseră munții pe la Rucăr, împreună cu însuși craiul Ardealului, Sigismund Batori, și seînfrățiră românii cu ardelenii și cu moldovenii cei veniți cu Răzvan-vodă. Mihai puse de le numără și află că ardelenii erau treizeci și două de mii de pedestri, cinci mii de călăreți cu cincizeci și trei de tunuri; iară moldovenii două mii patru sute pedestri, opt sute călăreți cu douăzeci și; patru de tunuri.

Spun, măre, că pe cînd oastea ardelenilor scobora; munții spre a veni să se unească cu oastea lui Mihai Viteazul, s-a arătat pe cerul senin, ziua în amiaza mare, după ce răsărise soarele, o stea cu coadă, care a strălucit un ceas. Întreg.

Afară de aceasta, un vultur năpraznic își luă zborul din muntele vecin, numit Piatra Craiului, și se lăsă fără frică în tabăra ardelenilor. Aceasta fu semn de izbîndă; ostașii îl prinseră și-l aduseră la Mihai, plocon. Niște palavatici vrură să zică despre această minune că, deoarece vulturul a căzut în robie, aceasta însemnează că rău semn. este pentru creștini. Mai tîrziu însă se adeveri că aceasta fu o bîrfitură și că proorocia lor mincinoasă fu. Creștinii purcese asupra turcilor, ce se închisese în cetatea ce o clădise ei la Tîrgoviștea. Sinan pașa umbla cu vicleșuguri să apuce oastea românească la largul lui, ca să o ia la bătaie de toate părțile. Pentru aceasta se prefăcu că fuge cu o parte din oastea sa. Românii îl lăsară în pace să meargă pînă la București.

Iară ei, sfătuindu-se, găsiră că e mai cuminte lucru să facă cum să n-aibă nicio teamă de la spate. Și deci, la 18 octombrie, deteră război cetății Tîrgoviștea. Românii începură a o bate din trei părți. Și atîtea gloanțe și ghiulele aruncară în cetate, încît nu mai putură răbda ciutacii. Aceștia se urcară pe zidurile cetății și de acolo se bătură, pînă ce românii, ajungînd la ziduri, care erau de lemn, le deteră foc. Turcii, dacă văzură că n-au încotro, deschiseră porțile cetății, iar românii îi trecură pe sub ascuțișul săbiei, și nici picior de turc nu scăpă cu viață. Ali pașa, căpetenia oștilor păgîne, căzu în mîna creștinilor.

Auzind și de această biruință, Sinan pașa începu a se căina și zise:

— Cine putea crede că are să iasă atîta silă de la Kara Iflak? Cum noi, puternicii, căzurăm, și cum neputernicit se ridicară? Ticăită și înșelătoare lume! Tu pre cei ce se înalță îi smerești, iară pre cei ce se smeresc îi înalți. Cum eu, spaima oarecînd a Asiei și a Africei, fug fără nici o putere dinaintea unui domn atît de nebăgat în seamă altădată! Acestea zicînd, se cărăuți spre Giurgiu, lăsînd la București șapte mii de turci, hotărîți a muri pînă la unul luptîndu-se. Pentru aceasta înierbară și locul de la mănăstirea Radului-vodă, cu gînd ca să-i dea foc cînd va intra oastea creștină și să o arunce în văzduh. Românii, dacă aflară de fuga lui Sinan pașa, lăsară Bucureștii la o parte și se luară după dînsul. Acuma turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult de grcază decît de armele românilor. Intrase spaima în păgîni și nu mai putea nimeni să-i oprească din fugă. Pînă să-i ucidă românii ce-i fugăreau, se ucideau ei între dînșii, dînd unii peste alții ca orbii, care mai de care să trescă mai întîi Dunărea dincolo.

Peste șase mii de cară încărcate cu de toate bogățiile lăsară în urmă. Vreo cinci mii de români, ce luaseră turcii robi în război, și pe care îi duceau cu dînșii, le scăpară din mîini. Aceștia, puind mîna pe însuși armele turcilor, deteră în păgîni de-i zvîntară; apoi se uniră cu oastea creștină.

Cînd ajunseră românii la Giurgiu, Sinan pașa și trecuse la Rusciuc; iară rămfșița oastei era pe podul de vase, năpădind ciutac peste ciut ac a trece mai curînd. Mihai puse tunurile într-înșii, sparse podul și toți fugarii merseră să îngrașe somnii și morunii din Dunăre și din mare. Aceasta se întîmplă la 25 octombrie. Cînd spuseră lui Sinan pașa că toată oastea pierise, el începu a-și frînge mîinile de durere, și a se ticăi, de-i plîngeai de milă. El se duse rușinat la sultanul. Acesta, cum îl văzu, se îndrăci de mînie și unde începu a striga la dînsul ca un năbădios, zicîndu-i:

— Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire, cîine? Cum îmi prăpădiși floarea împărăției mele, ticăitule și becisnicule?

Sinan pașa căzu în genuchi cu fața la pămînt, neștiind alt ce zice, decît:

— Aman, padișah, aman!

Atunci sultanul, scîrbit de dînsul, îl trimise surghiun la Malgara, și acolo, mîhnirea rozîndu-i inima și rărunchii, el își lepădă potcoavele și dete ortul popii.

Iară sultanul, ca să mai vie nițică inimă turcilor săi, porunci de ieșiră ulemalele (vlădicii) și imamii cu toți hogii și dervișii, și făcură rugăciune mare către Mahomet al lor, in piața cailor, ca să se îndure să scape de rușinea ce păți, și să le ajute a purta biruință împotriva ghiaurilor. Șeicul de la Sfînta Sofia împărți baiere pe la ostași cu vorbe scoase din Coran (biblia turcilor).

Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostași și la sărăcime, și să se îmbunătățească toate relele ce făcuse păgînul.

La auzirea aceasta toată țara se puse în mișcare și lăudă numele domnului cu ajutorul căruia românii mersese din biruință în biruință.

Mihai nu dete răgaz turcilor nici cît ai da în cremene, ci după ce petrecu pînă la Gherghița pe Batori și pe Răzvan, ce se întorceau la țările lor, trecu Dunărea din nou și bătu Vidinul; iară căpitanul Fărcășeanul luă Nicopolea. Astfel că nu mai rămase nici pîn părțile astea măcar sămînță de turc.

Sultanul turcilor turba și spumega de mînie. Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai și începu a umbla cu șotia.

Făgăduia domnia cărei la orcine ar putea să răstoarne pe Mihai. Unii din boieri, poftitori de slavă, umblară să turbure poporul; iară Mihai aflînd, supuse sub picioare pe vrăjmași, îi făcu mai scurți de cîte o palmă și nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor.

Într-acestea Iremia Movilă, boier încuscrit cu leșii, spînzură pe Răzvan-vodă, și se puse în locul lui domn al Moldovei.

Zîzaniile turcilor nu făcu atîta rău creștinilor pe cît a făcut însuși nebuna poftă a creștinilor de a domni unii asupra altora. Mîndria a făcut pe îngeri să cază din cer; mîndrilor le stă Domnul împotrivă; trufia este o satană ce totdauna își vîră coada unde vede că se adună cîțiva oameni să săvîrșească o faptă bună.

De o asemenea mîndrie fu coprins și Sigismund, domnul Ardealului. Ar fi poftit acest domn să stăpînească toate trei țările; și pentru ca să ajungă a-și împlini această poftă, alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că îi vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere becisnicul de Batori. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Asemenea și leșilor le rămăsese la inimă domnia Moldovei, și căta vreme cu prilej ca să puie mîna pe dînsa. Pentru aceasta, cînd se încuscrea cu cîte vrun voievod d-ai Moldovei și umbla pe lîngă dînsul cu șosele, cu momele, cînd iarăși, dacă vedea că n-o scoate la căpătîi cu binele, se scula cu război. […] Iară Rudolf, împăratul nemților, carele domnea și în țara ungurului, cel ce se afla în război cu turcii și le mîncase păpara de atîtea ori, căuta prin mijloace viclene să bată pe turci cu mîinile altora; pentru aceasta întrebuința toate vulpeniile. Niciodată nu venise el cu inima curată a se uni cu domnii creștini cînd fu a se scula împotriva păgînătății, ci totdauna cu gîndul dracului, ca orice țară ar scăpa din ghiara spurcatului de osmanlîu, să puie el mîna pe dînsa.

Nestatornicul de Sigismund, aci cugeta să se lase de domnie și de pofta de a stăpîni toate țările românești, aci se căia și iară se întorcea. Cînd vrea să închine țara neamțului pe mită, cînd iară voia să rămînă închinat turcului. Pentru aceasta, Mihai, îngrijat, și ca să nu se înstrăineze nici o părticică din țările românești, se hotărî a merge însuși să ispitească pe Batori, și totdodată să se înțeleagă gură în gură cu dînsul cum să apuce lucrurile ca să dea război vîrtos păgînului.

Se scîrbi Mihai cînd auzi de la Sigismund că vrea să închine țara neamțului și cînd îl văzu îndemnîndu-l și pe dînsul să facă tot așa; ca apoi și Moldova să vină după dînsele.

Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor și îi era cu ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. Însă ca să fie cu știința lui despre tot ce se făcea într-aceasta, trimise și el la Praga pe banul Mihalcea, la 1597, cînd se duse Sigismund să săvîrșească închinăciunea.

Iară daca veniră oamenii împăratului ca să ia în primire frînele țărei, Sigismund își schimbă gîndul și de astă dată. Apoi, auzindu-se că vin turcii, el se înscăună din nou.

Pe vremea aceea se sculase asupra lui Mihai Halii pașa al Vidinului și Mehmet pașa al Dîrstorului. Mihai Viteazul încălecă pe bidibiul său, își luă oastea, trecu Dunărea, și ca un alt arhanghel bătu oastea protivnică de o stinse.

Mihai, luînd în goană pe turci, mergea, după obiceiul lui, înaintea oastei. Calul lui Mihai atîta se înfierbîntase, încît zbura iar nu fugea. Ostenii nu se putură ține de dînsul. Cînd băgă de seamă că lăsase cu mult în urmă pe credincioșii săi oșteni, se văzu înconjurat de o seamă de păgîni, cari se aruncară asupra dînsului. Mihai se apără vitejește, cum știa el să facă. Ucise o mare parte din ei. Dar un spurcat de păgîn, mai cutezător, ridică sulița ca să răpuie pe domnul cel viteaz. Acesta se dete la o parte iute ca fulgerul și apucă sulița de vîrf. Păgînul o ținea de coadă; iară Mihai, încleștîndu-i-se mîna pe dînsa de unde o apucase, nu o slăbi nici cît, ba încă, cu cealaltă mînă se lupta cu ciutacii ce mai rămăsese. Această luptă ținu pînă se apropie Preda și Stroie Buzescu, de scăpă pe domnul lor de primejdia cea mare în care căzuse.

După aceasta, Sigismund iarăși își schimbă gîndul și, îndemnat de unguri și de leși, se lăsă de domnia Ardealului, punînd în locu-i pe vărul său Andrei Batori, ce era vlădică papistaș (cardinal). Acesta, deși popă, deși creștin, se înțelese însă pe sub ascuns cu turcii și cu Movilă al Moldovei ca să răpuie pe Mihai.

Aflînd Mihai că un popă creștin se făcuse domn și domnea ca un pașă peste o țară românească, nu se mai putu opri, ci, ca unul ce bătuse pe toți pașii păgîni, se hotărî a bate și pe acest pașă creștin, a-i lua țara și a o face una cu Țara Românească, căci și locuitorii din Ardeal români au fost și sunt.

VI

Se pregăti deci Mihai Viteazul de război. Își chemă oastea și o tocmi pre ea. Dete poruncă fiecărei cete care și pe unde să se țină gata. Apoi, adunîndu-și boierii la Ploiești, le spuse că au să meargă într-ajutorul lui Rudolf împărat, și că, pentru aceasta, au să treacă prin Ardeal cu voia cardinalului.

Boierii jurară că vor merge unde va merge și domnul lor, fără să cîrtească cîtuși de cît. Ei erau încredințați că Mihai știe să-i ducă din biruință in biruință și numele de român să zboare cu fală. Sosind ziua plecărei, Mihai dete poruncile cele mai lămurite. Oastea trecu munții și veni în mijlocul săcuilor. Domnul românilor le dete drepturile după care aceștia suspinau. Cînd ajunse în ținutul sașilor, el le spuse că vine spre folosul lui Rudolf împăratul. Luă Brașovul, apoi Făgărașul și înaintă spre Sibiiu.

Andrei Batori, călugărul papistaș, era la Belgrad și acolo petrecea ca un pașă turcesc. Pe neașteptate îi fu lui auzirea că Mihai se apropia cu oastea, și trimise soli, cerîndu-i pace. Mihai opri solii la dînsul și purcese înainte. Merse însă încet, ca să aibă timp și oastea din Oltenia, cu banul Udrea și Radu Buzescu în capul ei, a trece munții, ceea ce se și făcu intrînd în Ardeal pe la Turnu Roș și întîlnindu-se cu Mihai la satul Tîlmaciul, aproape de Sibiiu. Cardinalul făcu tot ce putu ca să se împace cu Mihai, însă în deșert. Mihai scrise carte boierilor Ardealului, cînd se apropie de Sibiiu:

„Eu, Mihai, domn stăpînitor a toată Ungro-Vlahia, scriu adunării și boierilor țării ardelenești, precum să se știe că domnul vostru, Andrei Batori, este de două ori călcător de jurămînt: întîi că a lepădat haina călugărească, pe care o primise jurînda nu se despărți de dînsa pînă la moarte și al doilea că a mințit lui Isus Christos, vînzînd agarenilor o țară creștină, deoarece jurase a căuta să aducă la creștinătate pe păgîni. Și să știți că eu am priceput mrejele ce îmi întinde domnul vostru; dară cu voia lui Dumnezeu le voi sparge pre ele, și mi-e voia a-l ierta și pre dînsul, daca se va lepăda de domnia țărei și va îmbrăca iarăși rasa, ducîndu-se de unde a venit. Iertarea mea o va dobîndi și chiar atunci cînd ar lăsa pe Sigismund să vie iarăși domn. Pînă una alta, voi să-mi închinați țara mie, și altfel să nu faceți, căci eu viu la voi cu toată sila mea.“

Auzind de una ca aceasta, călugărul papistaș pusede-și adună oastea și el, și ieși înaintea lui Mihai. Ea era alcătuită de nouă mii de oameni, între cari erau foarte mulți leși și unguri, cu o mare mulțime de tunuri, tot d-alea înfricoșatele.

Unde pînă aci românii se luptaseră cu înzeciți oameni decît dînșii, acum trebuiau să se lupte cu trăznetele tunurilor de oameni omorîtoare.

Oștile se aflau într-o depărtare de opt stadii una de alta, între Sibiiu și Șelimberg, la anul de la Christos 1599, octombrie 28 și tocmai cînd era să înceapă lupta, veni solul papei de la Roma, cel de pe lingă curtea Ardealului, însoțit de doi boieri ardeleni, spre a sfătui pre Mihai-vodă să mai amîne lupta, ca doar se va înțelege cu vlădica papistaș.

Mihai nu dete ascultare solului, ci oprindu-l la sine cu toată cinstea cuvenită solilor, ieși înaintea ostașilor și, după datina sa, își ridică mîinile către ceruri, și aruncîndu-și ochii în dreapta și în stînga către ai săi, le zise în gura mare:

— Dragilor și vitejilor mei oșteni, in partea noastră este dreptatea; cu noi este Dumnezeu; noi n-am călcat jurămîntul și legăturile de pace! O izbîndă strălucită stă înaintea noastră; o mărire nemărginită ne așteaptă; o pradă nespus de mare veți avea! De partea protivnicilor noștri, ce altă vedeți, decît credință înfrîntă, făgăduieli deșarte, legăturile de pace călcate, jurăminte pingărite? Ce alta, fără numai nebunia minților, înșelăciuni, uneltiri. viclene, crunte înțelegeri cu păgînii, decît frica în inimă, cutremurul în trup, blesteme muierești asupra bătăliei, neîncredere în izbîndă, și o fugă rușinoasă? În numele Domnului, înainte vă zic! Ostile deteră piept. Cîntecele de război înflăcărară inimile tutulor. Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor vrăjmășești. Oștile se loviră de toate părțile. Ieșeau săgețile din arcurile întinse, ca puzderia; și curgeau gloanțele și zburăturile de ghiulele din tunurile protivnicilor ca grindina și dese ca negura, încît oastea lui Mihai, după o luptă de cîteva ceasuri, începu a se buimăci și a se da înapoi. Atunci Mihai, unde se repezi ca un zmeu, și lovind cu sabia pe unul din căpitanii săi, strigă:

— Stați locului, mișeilor!

Graiul lui Mihai străbătu șirurile ostașilor săi ca buciumul arhanghelului. Se îmbărbătară ostașii de bărbăția lui Mihai, se întoarseră la luptă din nou, deteră în buciume și în fanfare, și năvăliră asupra vrăjmașului ca pîraiele ce se rostogolesc din munți, cărora nimic nu le mai poate sta împotrivă. Puseră românașii noștri mîinile pe tunurile ungurilor și începură a-i fugări și a-i tăia fără cruțare; iară leșii, dacă văzură că atîta se îndîrjise românii, și atîta pagubă face în oastea protivnică, ei se închinară lui Mihai și-i cerură iertăciune. Mai bine de trei mii de vrăjmași rămaseră pe cîmpul de bătaie. O mulțime de steaguri și patruzeci și cinci de tunuri căzură în mîinile românilor, aur, cai și alte neînchipuite lucruri de război.

Biruința fu a românilor. Episcopul papistaș, dacă își văzu oastea înfrîntă, o luă la sănătoasa, dînd dosul cu toți ungarii, și pieriră în această luptă crîncenă două mii de oameni din ambele părți, lupta țiind zece ore.

Prin această bătălie Mihai luă Ardealul; și se înfrățiră românii cu ardelenii; și intră Mihai cu mare mărire în Belgrad (Alba-Iulia).

La poarta cetății viteazul fu întîmpinat de toți episcopii cu mitropolitul în frunte, îmbrăcați în odăjdiile lor, și de toți boierii țării.

Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie și cari se țineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei (Ardeal), apoi isnafurile; după dînsele veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. Acestora le urma muzica cea mare, care cînta niște cîntece foarte frumoase în lauda lui Mihai, și după dînșii pășeau cîteva tacîmuri de lăutari și țigani, trăgînd din alăutele lor.

Mihai era călare pe un cal îmbrăcat cu o harșea muiată în fir de cel bun. Împrejurul lui umblau opt alergători învestmîntați în mătase; in urma lui veneau opt povodnici împodobiți numai cu aur și cu argint.

Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă țesută cu fir de aur; marginile erau cu mai mulți vulturi auriți pe cari se vedeau armele țărei. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă și la cingătoare avea o sabie de aur încărcată de rubinuri și de pietre nestimate. Un mănuchi negru de pene de cocor, strînse cu o legătură de aur, împodobea căciula cea ungurească ce-i acoperea capul. Era încălțat cu ciupici galbeni, și de la glezne pînă la genuchi cu niște ciorapi de mătase albă și împodobiți cu pietre scumpe.

În urma lui venea doamna Stanca cu copiii săi: Nicolae și Florica; după cari urmau căpitanii și boierii lui Mihai, în capul oastei românești. Căpitanii erau îmbrăcați cu ițari strîmți cu găitane, băgați în cizme galbene pintenate; în sus purtau pieptare lipite pe trup, cu găitane late d-a curmezișul pieptului, avînd nasturi la căpătîie; pe umeri cu chepenege cusute cu fir, prinse în copci de argint, pe margine îmblănite cu hîrșie neagră și aruncate pe coapsă într-o parte; mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ținte, cu zale aurite de care atîrna sabia; de gît aveau atîrnate cîte un colan de aur ce le împodobea pieptul; pe cap purtau gugiumane puse cam într-o parte, cu fundul roșu lăsat în jos și cu pletele date pe spate. Iară banii, în loc de chepenege purtau cîte un conteș lung și strălucit, cingătoarea le era de mătase, mai lată decît a căpitanilor, și prinse cu cîte douăpăftăluțe de aur; iară la gugiuman aveau înfipte cîte o pană.

Bubuitul tunurilor da veste despre apropierea viteazului.

Și urcîndu-se Mihai în scaunul domnesc, toți veniră de i se închinară lui ca la un domn.

Într-acestea pe Andrei Batori, carele pribegea prin bungetul pădurilor dintre Moldova și Ardeal, îl ucise un săcui la care ceruse adăpostire.

Acesta, aducîndu-i capul la Mihai, cu gînd ca să capete bacșiș, doamna Stanca lăcrima cînd îl văzu. Întrebată de Mihai de ce plînge, ea zise:

— Ceea ce s-a întîmplat lui se poate și ție și acestuia tot astfel să se întîmple (arătînd pe fiul lor Nicolae).

Mișcat de aceste cuvinte, Mihai, suspinînd, zise:

— Săracul popa!

Ucigașul fu dat judecății și osîndit pentru că a călcat legea ospeției.

Apoi puse să i se caute trupul și, găsindu-l, dete poruncă să se îngroape cu cinste domnească.

Așa făcu viteazul Mihai. Cînd era pe cîmpul de bătaie, nici strigoii nu puteau să stea înaintea lui nepedepsiți. Iară în timpuri de pace era ca un înger ocrotitor. Dreptatea înaintea lui mergea și iubirea de omenire pururea nedezlipită de dînsul era.

Rudolf împărat, auzind de biruința lui Mihai, trimise soli să-i laude vitejia. Acești soli aduseră lui Mihai un hrisovprin care îl făcea domn moștenitor alȚării Românești, și o poruncă ca să lase Ardealul și să plece la scaunul său, spre a se bate cu turcii la Dunăre. Pentru aceasta îi făgăduia împăratul să-i trimită bani și oaste.

Mihai adună pe boieri și, sfătuindu-se cu dînșii, răspunse solilor:

— Spuneți împăratului d-voastră, că nu este în puterea lui să mă facă domn în Țara Românească. Acolo eu nu cunosc pe nimeni mai mare decît pe Dumnezeu. Țara Ardealului a mea este, căci am luat-o cu sabia; iară ajutorul îl aștept, ca să pot împiedica pe turci a nu veni să-i ia și ce i-a mai rămas: și așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc.

Iară Sigismund, domnul Ardealului, carele se lăsase de domnie, îndemnat fiind de turci, de leși și de unguri, își schimbă gîndul, și pofti iarăși a fi domn în Ardeal. Pentru aceasta trecu în Moldova, se uni cu Ieremia Movilă de acolo, și veniră cu oaste în Țara Românească, să-i puie domn în silă pe Simeon Movilă, frate cu Ieremia. Se făcu foc de supărare cînd auzi Mihai de unele ca acestea, și la 6 mai 1600, porni cu o ceată aleasă de oșteni către Moldova, scoborînd munții pe la Borsec, în valea Trotușului. Trei zile și trei nopți umblă Mihai cu oastea prin acești munți, cățărîndu-se de steii de piatră ca pisicile. Calea fiind neumblată și cărările necunoscute, abia, abia, cu chiu și vai, putură să învingă piedicile ce întîlniră. Prin acei munți totul era pustiu și bunget. Pe unde nu călcase nici pui de balaur, românașii noștri trecură ca zmeii. Trei zile nu mîncară românii decît frunze, fiindcă nu se găseau pe acolo de nici unele. Ba nici apă nu era cu îndestulare, fiind pîraiele secate de o secetă grozavă. Și căzură preste oastea leșilor ca niște lupi flămînzi și o dumicară pe ea. Cînd fu a începe lupta cu moldovenii, oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai, și cu mare cu mic strigară:

— Să trăiască Mihai, domnul Moldovei! Movilă, neavînd încotro, fugi în țara leșească, iară Mihai, așezîndu-se în scaunul domniei, puse stema în cap, numai de briliante și de smarand piatră, apoi veniră înaintea lui toți boierii de se închinară; iară românii se veseliră cu moldovenii și cu ardelenii și se înfrățiră, legătură mare făcînd între ei ca, oricînd și oricum, să lupte pe față și pe subt mînă împotriva dușmanilor ce ar mai voi să le strice frăția și să-i dezunească.

Mihai-vodă Viteazul scrise carte la toți boierii din cîtetrele țările:

„Eu, Mihai-Voievod, domn stăpînitor al Țărei Românești, Ardealului și Moldovei, pace și sănătate trimit vouă,credincioșilor boieri ai domniei mele, și fie-vă cunoscut cum că Dumnezeu s-a milostivit și a făcut să se mai împreune laolaltă frații cei pribegiți sub un singur stăpînitor, precum se adună puii sub aripile cloștii. Și să știți că voia mea este, dacă ne va ajuta Dumnezeu, să luăm sub ocrotirea noastră toate semințiile de neamul nostru al românilor, ce s-ar mai găsi în pribegie sau în robie. Și iarăși să știți că voia mea este ca nimeni să nu cuteze a se abate de la sfintele pravili și să nu asuprească pe cel siriman și measer, nici să umble cu viclenie, căci va cădea peste dînsul toată urgia mea domnească.“

După care Mihai, lăsînd puterea în mîna a patru boieri mari și credincioși, se întoarse la scaunul său din Belgrad. Acum și împăratul nemțesc și sultanul se luară cu binele pe lîngă Mihai Viteazul. Împăratul nemțesc socotea să-i rămîie lui Ardealul, deoarece i-l închinase Sigismund Batori. Sultanul iarăși credea că lui i se cuvine Ardealul carele odinioară îi fusese lui închinat. Și amîndoi trimiseră lui Mihai Viteazul daruri: împăratul nemțesc, ajutorul în bani pe care i-l făgăduise, alte feluri de daruri și numirea de sfetnic al împărăției și de cîrmuitor al Ardealului; iară sultanul turcesc îi trimise o sabie plină cu pietre scumpe, șapte blăni de astrahan și pene de comănace, cum și o scrisoare cu laude frumoase.

Mihai priimi și pe unele și pe altele. Neamțului nu-i plăcu însă aceasta, dară Mihai îi răspunse că orice sol are dreptul să fie bine priimit, ceea ce nu oprește pe domni să facă cum cer trebile țării lor. Pe lîngă acestea, mai pofti de la Rudolf și părțile românești despre apus, cu cetățile Hustu și titlu de prinț al împărăției Rîmlenilor pentru dînsul și pentru fiii săi.

VII

[…] Unguri [i], pizmuind pe Mihai pentru biruințele sale cele însemnate, țesură fel de fel de zîzanii și îi întinseră mreji ca să-l prinză pre el întrînsele. Pentru aceasta trimise soli la leși, cari să îndemne pe Sigismund a se înturna în Ardeal să-și ia domnia, și pe craiul leșilor să ajute lui Ieremia să se așeze iarăși pe scaunul Moldovei. Nu se mulțumiră cu atît, ci boierii lor cei mari se duseră la Basta, căpetenia oștilor nemțești, carele era trimis să privegheze pe Mihai, și-i ziseră:

— Noi ne făgăduim a închina țara împăratului și pe tine să te alegem de cîrmuitor, dacă ne vei ajuta să izbutim a goni pe Mihai.

Basta, nici el, nu voia mai mult.

Atunci ungurii arătînd nesupunere, Mihai trimise doi boieri de ai săi în adunarea lor de la Turda, să le spuie să fie oameni de treabă și să nu umble cu șoalda. Iară ungurii scoaseră pe boierii lui Mihai cu rușine din adunare, huiduindu-i.

Cum află Mihai de unele ca acestea, își strînse oastea alcătuită din români și ardeleni, și o așeză pe cîmpul Mureșului din sus de Ajud; iară Basta cu nemții și cu ungurii se puse la satul Mirislău.

La 18 noiembrie 1600 se dete bătălia. Ceea ce nu s-a putut face lui Mihai niciodată la luptă dreaptă i se întîmplă acum prin înșelătorie. […]

Basta cumpără cu bani oastea ardeleană. […] Atunci nemții, ungurii, ardelenii și cu ajutorurile ce mai primise se năpustiră cu toții asupra aripei drepte cîrmuită de voievodul Baba Novac.

Izbit din toate părțile fără milostivire, bătrînul Baba Novac se luptase ca un leu, și nemaiputînd opri înfrîngerea oastei ce cîrmuia, el fu cel din urmă carele părăsi cîmpul de bătaie.

Unii vor să zică, că la această bătălie să fi pierit unsprezece mii de români.

Mihai, cu inima zdrobită de mîhnire și de obidă, nu voia nici în ruptul capului să lase pe dragii săi românași supuși la urgia vrăjmașului ci-și aștepta restriștea, pironit pe șoimuleanul său. În zadar cîțiva credincioși d-ai săi îl rugară să părăsească cîmpul de bătaie, că nu mai este nici o nădejde de scăpare; în zadar îi arătară cum o ceată de vrăjmași se îndreptau ca să-l prinză pre el; dînsul sta neclintit, ca un munte de piatră. În cele mai de pe urmă, biruit de rugăciunile credincioșilor săi, și încredințat că pieirea lui ar fi pieirea drepturilor țării, însuflețit de dorul țărișoarei sale, care aștepta de la dînsul să fie mărită și lăudată, pornește și el spre Făgăraș. Vrăjmașii se iau după dînsul ca vîntul. El se ducea ca gîndul. Ajunge la Mureș. Acest rîu venise mare și curgea turbatei turburat căci plouase de se desfundase munții. Dușmanii sunt la spate. Atunci ce să facă el? Mihai se aruncă călare în valurile spumegoase ale Mureșului și trecu de ceea parte, ieșind la mal numai cu cîțiva. Vro zece din soții lui se înecară în vîrtejurile valurilor.

După ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amerințase, Mihai descălecă de pe cal, ii scoate frîul din cap, și-i zice:

— Du-te acum sireapul meu; slobod ești de la mine; paște pe aceste cîmpii mănoase și soarbe apa cea limpede.

Acest cal era alb și cu o stea neagră în frunte.

Mihai încălecă pe alt cal și apucă spre Făgăraș, unde era soțioara și copilașii lui. Spun, măre, că calul lui Mihai s-a ținut după dînsul cu ochii muiați în lacrămi, și nu s-a dezlipit de domnul lui nici ca cît.

La Făgăraș, se adunară împregiurul lui risipitele căpetenii ale oastei și îl sileau să treacă în Țara Românească, căci aci locul este cotropit de vrăjmași. El nu voia. Sosind și Baba Novac, rănit, cu părul și barba pîrlite de foc, îi zise înecat de suspinuri:

— Suntem biruiți, Mihai, însă nu atît prin armele vrăjmașului, cît prin dușmănia, orîndei. Așadară să nu pierdem nădejdea în Dumnezeu, pe cîtă vreme te mai avem în viață, ci grăbește-te, încalecă și pleacă în Țara Românească, căci aici nu ești apărat de răutatea inimei lui Basta, care prigonește în toate părțile rămășițele oștirei noastre. Eu unul, crede-mă, aș fi voit mai bine să zac mort dimpreună cu atîția voinici căzuți în luptă, decît să mai trăiesc fugar, după o pierdere atît de jalnică; dară mă frămîntă dorul de a te ști scăpat pe tine și de a-ți sluji ție pînă la cea de pe urmă suflare! Fugi dară, fugi cu toate odoarele tale, căci nemții nu vor zăbovi a înconjura cetatea, și atunci va fi prea tîrziu. Eu însă voi sta aici, adunînd pe împrăștiații noștri ostași, și apărîndu-mă pînă la moarte împotriva lovirilor dușmanului.

Înduplecat de aceste cuvinte, Mihai urmă sfaturile acestui bărbat și trecu în Țara Românească. Vrăjmașii, năpădind toți cu totul asupra Făgărașului, puseră mîna pe doamna lui Mihai și pe toată casa lui și o aruncară la închisoare; iară pe viteazul Baba Novac, și pe preotul Șașcă puseră de-i arseră de vii în piața Clujului.

Cînd ajunse Mihai în țară, află că și leșii s-au sculat cu război asupra lui în unire cu cazacii; și că hatmanul Zamoischi intrase în Moldova cu oștire foarte mare. Atunci luă și el ce bruma oștire îi mai rămăsese și cu dînsa trecu în Moldova. Această oștire, și puțină și stătută de ostenelele războaielor, se bătu vitejește. Însă leșii și cazacii, toți oameni odihniți, și într-un număr înzecit mai mare decît românii, ii învinse în bătălia ce avură lîngă Șiret. Mihai se întoarse iară și trecu peste Olt, ca să-și adune o nouă oaste la Craiova. În acest răstimp leșii intrară în țară. Ei puseră domn pe Simeon Movilă și începură a prăda țara. Mihai făcu ce putu în pripă, adună pe tinerii ce se mai găsiră și cu dînșii veni asupra protivnicului. Oștile se întîlniră lîngă Argeș și la 23 noiembrie se dete bătălia. Românii, toți tineri, necercați la război, iară leșii și cazacii erau tot oameni maturi și deprinși în ale bătăliei. După o luptă crîncenă, românii pierdură și aci.

Mihai, în sufletul căruia fierbea dorința de a-și vedea țara și neamul în mărire, nemaiștiind ce să facă, se hotărî să se dea mai bine creștinilor, decît turcilor. De ar fi știut că acești creștini sunt cu crucea în gură și cu dracul în inimă, mai bine se da în partea păgînilor, căci poate ar fi fost mai omenoși.

Luă deci cu sine pe banul Mihalcea, trecu prin Ardeal și prin Ungaria și la 25 decembrie ajunse la Viena. Rudolf împărat era la Praga, unde se duse Mihai de-l întîlni și se înțelese cu el la cuvinte. Din graiurile lui Mihai, împăratul se încredință că viteazul român n-are viclenie la inimă. Iară dacă auzi că ungurii nu mai vor să închine Ardealul și că a chemat iară pe Sigismund să le fie domn, începu a linguși pe Mihai și-i dete o sută de mii de galbeni ajutor, îl numi cîrmuitor al Ardealului, mijlocind totodată să se împace cu Baste. Acesta, zăcaș la inimă cum era, rămase scîrbit pentru că nu-l făcuse pe dînsul cîrmuitor și se hotărî a purta sîmbetele lui Mihai.

Nemții umblau să înșele pe unguri; ungurii umblară să înșele pe nemți și amîndoi înșelară pe Mihai. Acesta, tare în credința către Dumnezeu, către creștinătate și în puterea brațului său, umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. El știa una și bună, să-și veză țara lui mare și lăudată, pe locuitorii ei trăind în larg și în bilșug, iară păgînul să nu mai cuteze a-i bîntui. Își adună deci oastea ce-i mai rămăsese risipită și cu dînsa se puse în capul unei oștiri nemțești de zece mii de pedestri și opt mii de călăreți și plecă împotriva ardelenilor, avînd și pe Basta cu sine. Protivnicul avea douăzeci și cinci de mii de ostași sub Moise Sekeli și mai aștepta și ajutor de la turci. Bătălia se dete la 3 august 1601 la Gorăslău și Mihai alungînd pe vrăjmaș, îl făcu să piarză vro zece mii de ostași și patruzeci și cinci de tunuri. Iară Sigismund fugi la Movilă, în Moldova.

Oștenii, după biruință, începură a cam prăda și a se purta oarecum fără cumpăt. Basta, carele căuta lui Mihai cearta cu lumînarea, scornoci că românii lui sunt de pricină de vin atîtea plîngeri de jafuri.

Mihai, carele știa că românii lui sunt lei în război, miei în timp de pace, iară pe nemți hrăpitori, înfruntă pe Basta, zicîndu-i că cu nedreptul bîrfește împotriva românilor. Basta, ca unul ce căuta nod în papură lui Mihai, îi spuse că împăratul pe dînsul l-a pus comandant de căpetenie. Mihai îi răspunse curat pe românește:

— Eu singur am supus Ardealul mai întîi, și acum, ajutat, l-am supus a doua oară; deci eu am mai mult drept decît împăratul.

Aceasta fu destul ca să facă pe satana să intre în inima lui Basta.

Și la 19 august 1601, pe cînd Mihai se afla în cort, pe dealul din cîmpia Turdei, cugetînd cum să-și scape țara și doamna din robie, se văzu înconjurat foarte de dimineață de o ceată de unguri și de nemți, avînd în capul lor pe un căpitan, numit Beauri.

— Ce să fie? întrebă feciorul, văzînd un călăreț că vine în fuga mare.

— Fac mustră, se vede! răspunse Mihai. Cată-ți de treabă!

În același timp văzu și pedestri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemați, veneau să-i ridice viața.

Cum îi văzu că sosesc, Mihai se sculă în picioare și le zise:

— Bine ați venit vitejii mei ostașii.

— Ești prins! Îi zise unul din ei.

— Eu prins? răcni viteazul Mihai și trase spada, omorînd pe cel ce cutezase să-i spună astfel de netrebnice vorbe. Și pe cînd se gătea a se repezi și la ceilalți, unul din spurcați, pe la spate, înfipse sulița în Mihai așa de tare, încît îi ieși prin piept d-o palmă.

Atunci altul se repede și îi taie capul, pe carele îl duce la Basta.

Nelegiuiții nu se mulțumiră cu atît ci, spre mai mare batjocură, îi despuiară trupul, îl puseră pe un măgar, îl tîrîră prin țărînă și zăcu toată ziua aruncat pe cîmp: corbii mîncară din el. Acum să stăm strîmb și să judecăm drept: cînd săcuii aduseră înaintea lui Mihai capul lui Andrei Batori, călugărul papistaș, domnul românilor porunci de se căută și trupul și-l înmormîntă după datină, și cu toată cinstea cuvenită domnilor. Se duse pomina în lume de această faptă vrednică de toată lauda a viteazului Mihai de care tremurau vrăjmașii cînd îi auzea de nume, și toți împărații îl iubeau pentru că avea inimă bună și milostivă către omenire.

Totuși ungurii și nemții îl ponosluiau zicîndu-i că e barbar.[…]

Voiră românii să mai facă ceva,dară pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. Nu mai aveau pe căpetenia care să-i înflăcăreze. Vrăjmașii de nemți și unguri ce îi întreceau cu mult la număr îi învălmăși și-i puse pe fugă; iară ei se traseră în Țara Românească; pe banul Mihalcea, tovarăș nedespărțit al lui Mihai, vrăjmașii îl aruncară la închisoare unde îl și uciseră.

Se întreba lumea: „Ce s-o fi făcut oare viteazul Mihai? Nimic nu se aude de o vreme încoace. Unde s-o fi dus și unde s-o fi aflînd, de nu se mai vede? Au doară s-a dus la Crim să bată pe Han Tătar? Ori că este în Moldova, singur fără de oștire? Nu care cumva să fi trecut să calce țara turcului? Sau cu oarecare oaste este dus să omoare pe păgînii de agareni, spre a mîntui pe creștini?“ Așa se întreba lumea, neștiind ce se făcuse Mihai.

Pe Basta nici capul nu-l duru pentru fapta lui cea neomenoasă, iară daca nemții so prefăcură că îl întreabă ce a făcut viteazului român, el spuse o minciună și atîta tot. Așa ar fi fost oare daca nemții erau cu inimă curată? Trupul lui Mihai fu înmormîntat acolo la Turda, iară capul i se aduse mai tîrziu de la Belgrad și se îngropă la monastirea Dealului la Tîrgoviște.

Plînseră oștenii și se tînguiră de pierderea domnului lor, de-ți era mai mare jalea, și ziseră:

— Plîngeți, români, pe Mihai Viteazul că puțină vreme fuse pe pămînt, dară multe isprăvi făcu; cum nu te întuneci tu, soare, cînd a apus cel ce atîta a luptat pentru înălțarea creștinătății? Ia haine de jale, țară, și te întristează pentru acela care sufletul și-a pus, ca să te facă mare și tare; plîngeți toate lemnele și pietrele, toți codrii și munții, că acela care vă făcea să vă veseliți de răsunetul numelui lui, astăzi se răpuse într-un chip mîrșav și scîrbos; plîngeți, toți voievozii și căpitanii, tineri și bătrîni, că pe acela ce vă învăța a birui, îl mîncară fript creștinii cei nelegiuiți; întristați-vă și voi ceilalți creștini, că altul ca Mihai nu va veni așa curînd să vă scape din ghiara păgînului.