Ion Brezeanu

Jump to navigation Jump to search
Ion Brezeanu
de Ion Luca Caragiale



...Fără pretenție de a decreta talente, dar și fără nici o ezitare, cutez a spune: Brezeanu este un extraordinar temperament, o natură desăvârșită de artist, unul dintre rarele fenomene cari pun adânc marca lor pe o întreagă epocă artistică. Este un Dragulici, e un Iulian, un Mateescu; probabil ar putea fi un Millo... Ar putea — dacă... Dar despre acest dacă, mai la vale.

Vedeți — nu vorbesc decât de concepțiile lui mari — pe artistul nostru în «Mort fără lumânare », în «Doctorul fără voe», în «Scrisoarea perdută», în «Noaptea furtunoasă», în «Avarul», și judecați despre minunata bogăție a invenției lui, varietatea fantaziei lui, puterea stăpână cu care-și face palpabile concepțiunile. O fibră a ființei lui nu s-astâmpără o clipă; toate lucrează potrivit ca într-un trai adevărat și sincer. Și ceea ce face să se ridice așa de sus creațiunile tânărului artist este dragostea călduroasă cu care el le îmbracă pe toate într-un fel de atmosferă lirică particulară.

Uitați-vă la Sganarelle, stricatul cela de lemnar, cât e de simpatic când, cicălit de nevastă, îi spune fierbând: «Te... bat!» cât e de drăgălaș când, scos din fire, chiar o bate! Dar întâlnirea cu doica? Cu ce admirație nesățioasă o privește! cum îi sticlesc ochii lăcrimoși și cum își linge buzele ca de cea mai fină dulceață! cu cât de exaltată galanterie se apropie să-i cerceteze laptele! Dar modul vertiginos cu care vechea slugă de doctor debitează frânturile incoherente de fraze latinești, ce-i sbârnâie încă prin minte!

Uitați-vă la Nenea Nae Ipingescu, gravul ipistat din «Noaptea furtunoasă», cu cât tact și cu câtă discreție știe el să cultive amiciția cetățeanului Titircă și stima întregii familii a acestuia! Cu câtă vervă lămurește pe amicul său asupra binefacerilor sufrajului universal, preconisat de tânărul Rică Venturiano! Cu câtă seriositate desleagă el, la sfârșitul piesei, încurcătura, când recunoaște pe romanticul publicist, pe care-l admiră prin luminată convingere ! — Ipingescu, acest tip de farsă groasă, se ridică, prin interpretarea sobră și rafinată a lui Brezeanu, la dignitatea adevăratei comedii.

Aceași favoare o capătă prin interpretarea lui Brezeanu și tipul revoltător de trivial al Cetățeanului turmentat din «Scrisoarea perdută». Artistul nostru se afirmă și aci ca un talent de elită, confirmând încă odată clasicul precept că și un monstru urâcios, redat de artă, trebue să placă. Din acel respingător alcoolic, Brezeanu face o nesămuit de interesantă întrupare. Are acest Cetățean turmentat atâta dulceață în ochi și pe buze, atâta măsură în mișcări, atâta onestitate și mansuetudine în suflet, încât încetează a mai fi un tip real înjosit; el se ridică sus și ia proporțiile largi și demne ale unui tip abstract: simbolul unui popor întreg... Uite-l! În schimbul unei închipuite îndreptățiri de sufraj, el este, aci îmbrățișat, aci îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit, — rând pe rând, aplaudat, huiduit, ridicat pe brațe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat și mistificat; arareori, parcă și-ar înțelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc iar buimăcit de câte i se-ntâmplă; mâhnit, dar tot glumeț; beat, dar cu minte; vițios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce, pricepând turbure, simte limpede că se face cu dânsul; apoi, recăzând de bunăvoie în amăgire ca într-o ultimă scăpare posibilă, urmărește cu tenacitate suprema lui mângâiere, — sâmburele mistificării! rădăcina soartei lui!—caută mereu și fără preget să afle de la măcar cine, până nu se-nchide urna: «el!. . . pentru cine votează?... el!». Și în sfârșit, — lumea noastră nu-i atât de rea cât se spune! — i se dă mângâierea: află în sfârșit de la doamna Trahanache pentru cine votează și, triumfător, aleargă să-și exercite, suveranul! dreptul de a stăpâni prin liber sufraj. Pentru aceea, când se serbează victoria electorală, omul ridică din toată inima-i recunoscătoare toastul lui «în sănătatea coanei Joițichii, că e damă bună!». Dragostea sinceră cu care Brezeanu își motivează toastul este o culme teatrală. Cu două vorbe spuse cald din adâncul sufletului, el pune un fel de pecete morală pe o poemă, poate, condamnabilă, pe o operă intelectuală de o moralitate cu drept cuvânt atât de contestată. După toastul lui Brezeanu, un om de inimă nu poate ieși din teatru fără să se împace, ba oarecum chiar să simpatizeze, cu distinsa damă de lume și cu bețivul josorât de cârciumă, — două creaturi greșite, rătăcite, vinovate, Dumnezeu știe din ce pricini, dar bune — zică ce le place ipocriții ! — cu siguranță, bune.

Și când face Brezeanu, cu atâta covârșitoare putere aceste două superioare creațiuni? — Când încă este caldă memoria celor doi mari predecesori — fie-le dânsa totdeauna iubită și respectată! — neuitații Iulian și Mateescu...


Cine poate pătrunde intimele jocuri ale spiritului nostru, captiv subtil în greul trup?

Cu cerbicea încovoiată ședeam în fundul unei loji la o reprezentație a «Scrisorii perdute», gândind la acu vreo cinsprezece ani. Melancolia îmi apucase capul bine cu amândouă mânile și-mi lingea rar și apăsat fruntea și ochii, cum linge felina obrazul prăzii pe care o ține supusă în ghiare, săgetându-o cu privirea până în fundul luminii ochilor. Să mai mai apăr?... degeaba. Am închis pleoapele, acoperindu-le cu stânga, și, amețit în întuneric de tortură, am oftat din adâncul ostenitei inimi. Iar spiritul a trecut atunci printr-unul din acele momente de bizarerie cari-i sunt așa de frecuente; nesocotind povara atâtor ani și rupând orice solidaritate cu trupul chinuit, a voit să se amuze. Am simțit — lucru ce nu mi se întâmplă foarte des — că ochii mei sunt uzi: erau balele melancoliei. Totdeodată am auzit pe scenă explicația Cetățeanului turmentat, care aduce «adresantului cu domiciliul cunoscut» perduta scrisoare regăsită. Am ridicat mâna de pe ochi și prin perdeaua lor umedă, sub slaba lumină a lustrului, am văzut alăturea mea în lojă, am văzut bine pe vechiul meu prieten Mateescu. Am vrut să strig, am dat să fac o mișcare, dar am rămas mut și încremenit pe loc, atât de absorbit urmărea el desfășurarea priveliștii de pe scenă. Cu ochii-i mari fără clipire, cu degetele înfipte pe rampa de catifea a lojii, cu capul pornit înainte, cu finele lui buze strânse, extaziându-se treptat și transfigurându-se ca sub farmecul unei nespuse bucurii ce i se apropie și-l apucă tot mai mult, Mateescu a urmărit toată scena, și când Cetățeanul turmentat a ieșit plecând triumfător în fugă la vot, Mateescu s-a ridicat în picioare ș-a început să aplaude frenetic... L-am văzut numai; palmele nu-i sunau... Apoi s-a întors cu fața radioasă către mine, și l-am auzit distinct șoptindu-mi: «Ah! ce frumos!». În sgomotul aplauzelor, cortina s-a lăsat; lumina aproape moartă a candelabrelor electrice a reînviat... Mateescu perise de lângă mine — se dusese la locul său...

Am alergat pe scenă. L-am îmbrățișat pe Brezeanu cu căldura de care eram capabil acum atâția ani, așa de cald, că, o clipă, n-am putut ști cine e lipit pe peptul meu — el ori Mateescu.

Fii fericit și vesel acolo unde-i fi, iubite prieten dispărut! Cetățeanul turmentat tot trăește, e sănătos și bine, și mă însărcinează să-ți spun că, d-aci de departe, te salută grațios.

Cea mai nouă creațiune mare a lui Brezeanu este Harpagon — o muncă de ani. De câți?... Vezi acest prețios mărgăritar? Spune-mi ce vârstă are... Cum o să pot socoti la ce moment anume s-a întârîtat un punct pe corpul unei stridii? Cine ar putea afla când anume a căzut într-un creer sămânța unei opere? Dar mai la urmă, ce-ți pasă de sămânță și de muncile de rodire prin cari ea a trecut? Iată rodul generos — Harpagon întreg.

Pentru cine știe de ce e vorba, Harpagon este unul din rolurile cele mai grele din câte s-au putut vreodată închipui: tip abstract — întemeiat aproape peste tot pe ideațiune și, numai în două trei momente pe acțiune; ascunzând foarte slab, sub o înfățișare comică și nu prea, un caracter tragic; antipatic până la hidos; aci naiv până la imbecilitate, aci șiret până la infamie; când ne-ncrezător până la absurd, când credul până la ridicul; totdeauna crud ca o fiară, și toate astea nu pentru el, ci pentru patima ticăloasă și blestemată, care-l chinue, îl roade, îl stafidește.

Brezeanu poartă pe umeri această colosală greutate, cu perfectă siguranță a ritmului, fără un moment de oboseală, de sforțare sau ezitare. Ce mască! ce ochi! ce siluetă! Sunt prea multe, ca să le pot număra amănuntele acestei desăvârșite creațiuni, a cărei culme este vestitul monolog de la sfârșitul actului al patrulea.

Acu îl așteptam cu multă emoție, firește, dar fără nici o teamă. Cu două zile înainte de prima reprezentație, am asistat la repetiție. Fără să-i fi făcut vreo observație, că nici n-aveam vreuna de făcut, Brezeanu mi-a spus:

— Mi-e peste putință să mai fiu sobru și concentrat la monolog: trebue să izbucnesc, trebue să-mi dau drumul cu toată puterea.

— Firește că trebuie, i-am răspuns.

— Da, adaogă el, după un moment de gândire, da... Dar... Harpagon... stârpitura asta neputincioasă de șaizeci de ani... se potrivește să aibă atâta putere? Nu cumva trebue să alerg la alt artificiu?

— Ba, deloc!

Și i-am făcut scurt — e deajuns cât de scurt pentru inteligența lui — teoria motorilor animați, cari trebuesc să dispună totdeauna de o rezervă de energie înmagazinată. Iată o gloabă spetită și stinsă de puteri, pe care n-ai crede-o în stare să se mai târască trei pași. Călărețul e atacat de vrăjmași armați, cari descarcă focuri asupra-i. El smucește frâul, dă pinteni și țipă desperat. Atunci, gloaba năucă dă drumul rezervei de energie; din câteva sărituri supreme, a urcat dealul; într-o clipă a fost departe de primejdie. Poate crăpa în vârful dealului, dar l-a urcat. Este incalculabil în câtă putere mecanică se poate transforma energia înmagazinată cheltuită dintr-o singură dată.

Brezeanu a surâs, mulțumit că, fără să fi cunoscut teoria, îi știa intuitiv adevărul; și cât îl știa de bine ne-a dovedit-o la reprezentație. În monologul lui, Harpagon, ridicat la cea mai înaltă treaptă de iritare, s-a arătat în stare să cheltuiască o putere colosală, pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o până aci. Și atât a cheltuit-o de generos, încât un singur râs n-a venit din toată sala să turbure nepotrivit liniștea care ne trebuia tutulor pentru a contempla acel înfiorător fenomen ce se chiamă cea din urmă nădejde.

Dacă a putut în unele momente să ne facă acest nefericit să râdem de prostiile și răutățile la cari-l împinge detestabila-i patimă, de astă dată nu mai e de glumit: stăm îngroziți în fața acelui sbucium. E un suflet de om smăcinat până în fundul fundului. Urâciosul acum ne interesează și ne atrage; încet-încet, văzându-i amarele lacrimi, îi uităm păcatele, îl compătimim, plângem de mila lui, și rămânem înnecați de emoțiune, când, după ce aruncă oribila amenințare cu casne și călăi, pleacă nebun să-și găsească — ori comoara, ori moartea.

O altă creațiune de mare preț a lui Brezeanu e, fără îndoială, Vlad, idiotul din «Mort fără lumânare» al d-lui I. Bacalbașa. În această întunecată tragedie a mizeriei și a ignoranței, figura idiotului strălucește tot așa de tare ca și fatalitatea care aruncă în peire pe trei oameni. Este un moment în care idiotul, fără să asculte la cele ce se petrec împrejuru-i, la chinurile de teamă și de remușcare ale criminalilor, stă înlemnit în picioare, drept cu lumânarea aprinsă-n mână; nu mișcă de loc; fără să clipească, se uită țintă spre cer; numai pupilele-i mai trăiesc, dar așa de puternic, încât se vede bine că-n ele s-a concentrat acum toată flacăra vieții; ele se strâng încet-încet, arzând din ce în ce mai viu, ca și cum ar ochi o luminiță depărtată în firmament, care crește din ce în ce mai sclipitoare. Momentul acela de extas religios este de o frumusețe uimitoare. Și când e silit să se ascundă într-o tainiță, bunul nenorocit, cât de blând și de frumos se roagă: «Mă duc... dar... să nu mă omorîți!... ».


Dar doctorul Purgon din «Bolnavul închipuit!...».

Cine a fost la teatru a trebuit să observe, ca și mine, un fenomen foarte curios. Până la intrarea mândrului savant, piesa merge, spre mulțumirea tutulor, bine; e un entrain remarcabil, cum se vede foarte des pe teatrul nostru. Dar iată că vine demnul doctor Purgon. Cum apare, atmosfera se râdică la o înnălțime neobicinuită. Atunci începe cascada lui tunătoare de indignare, de imputări, de recriminări și amenințări. Ce vervă fosforică! Promițând nenorocitului bolnav moartea sigură ca pedeapsă a revoltei contra științei, Purgon iese spumând. A intrat, a uimit, a răsturnat, a devastat și se duce ca o furtună luminoasă, ca un meteor orbitor... Iar după ieșirea lui?... Atmosfera scade repede, așa că toată lumea, actori și spectatori, sunt apucați de frig, se simt stăpâniți de o jenă pe care cu greu ar mai putea-o disimula.

Marele Millo — e de mult de atunci — dedea un beneficiu în Teatrul Național, cu spectacol variat. Pentru ridicarea cortinii juca un vaudeville din franțuzește: Un bal din lumea mare. Ziua, nu putuse face repetiție generală; era foarte bolnav. Dar nu era chip să se amâne spectacolul — altă zi nu se mai putea obține la teatru decât peste o lună. Seara l-au adus în trăsură închisă. L-am văzut înainte de ridicarea cortinii. Era perdut, sdrobit de friguri; sudori aci reci, aci ferbinți îi acopereau chipul; ochii rătăciți; tremura ca varga ținându-se de o culisă, pe care o cletina mărunțel. Am crezut că n-are să poată ieși în fața publicului, sau dacă l-or vârî cu de-a sila la replică, are să cază în scenă ca o cârpă. M-am dus în cușcă — eu eram sufler. Cortina s-a ridicat.

Era o piesă bătrână. Un bărbier, căruia i-a fugit de vreo trei ani nevasta, nu știe omul cu cine, vine să peptene pe o damă din lumea mare, care dă acum un bal splendid. După ce isprăvește lucrul, vrea să ieasă; dar greșește ieșirea și se pomenește chiar în salonul de danț. Aci își povestește scurt publicului aventura cu nevastă-sa, și, profitând de greșeala lui, își împrăștie în toate colțurile reclama de coiffeur. Dar iată că sosesc dănțuitorii. Un cadril nu e complet. Un baron cu baroana și o altă damă caută un cavaler. Până să se explice bărbierul, dama stingheră îl ia drept un nobil și-l trage în dans. Dansând, omul vede vis-à-vis în baroana, pe cine? pe trădătoarea lui, pe fugara Fifina.

L-am văzut. Omul acela pe care, cu câteva minute înainte, îl lăsasem într-o stare atât de nenorocită, neputându-se ține pe picioare, a intrat ca o sfârlează în scenă. Până la intrarea lui, toți actorii jucau cu o vervă neobicinuită. Cum a intrat frizerul și s-a aruncat în dans, temperatura s-a ridicat de zece ori mai sus. La solo de cavaler, când, între două entrechats, se face recunoașterea, Millo s-a întrecut pe el însuși. Când a ieșit din scenă, se înțelege au trebuit să-l ia pe brațe ca să-l ducă în cabină; dar nu e mai puțin adevărat că în a doua piesă într-un act, în care Millo nu juca, toți aveau aerul mai moleșit decât varza acră uitată-n ploaie.

Asta e în teatru primejdia distanțării covârșitoare. Ce primejdie! pe de o parte; dar pe de alta, ce noroc! Numai unul care distanțează astfel poate marca o epocă.

Termin aducându-mi aminte de ce spuneam mai sus: Brezeanu este un Drăgulici, e un Iulian, un Mateescu. Ar putea fi un Millo — dacă...

Dacă direcția teatrului va înțelege că în fața unei așa valori individuale trebue deschis un câmp cât mai larg, și dacă va fi secundat de către camarazii săi cu dragostea ce trebue s-o inspire sufletelor alese superioritatea talentului — atunci Brezeanu va fi fost, cândva, una dintre personalitățile cele mai strălucite ale artei la noi, un spirit dintre acele ce pot evoca o epocă de literatură dramatică națională, un artist care va fi făcut onoarea scenei române cât va fi fost vremea lui.