Ion/Glasul iubirii

< Ion
Jump to navigation Jump to search
Ion: Glasul pământului Ion de Liviu Rebreanu
Volumul II: Glasul iubirii
1920


VASILE[modifică]

— Când măriți o fată, e parcă ți-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunții. Acu numai să fie cuminte și fericită!...

Casa părea pustie fără Laura. Toți vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns și ce-o fi făcând, iar dăscălița și Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucrușor rămas de la dânsa.

Viața însă își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit, nepăsătoare nici de dureri și nici de bucurii. O scrisoare recomandată de la avocatul Lendvay vesti data licitației de care avea groază doamna Herdelea, oricât îi explica Titu că e o simplă formalitate. Învățătorul, îngrijorat în taină ca și nevastă-sa și doritor de compătimire și încurajări care să-i risipească temerile, căută și găsi un prilej să povestească și lui Belciug toată încurcătura. Deși stăruia între dinți răceala, amândoi se prefăceau că nu știu nimic, iar Herdelea trăgea nădejdea acum să-l înduioșeze și să netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în ce mai înfricoșat să nu-i facă vreo poznă cu locul casei. Belciug se miră, îl compătimi cu o pâlpâire stranie în ochi și pe urmă îi spuse că va veni și dânsul la licitație să-i dea o mână de ajutor, dacă va fi nevoie. Învățătorul era mulțumit că l-a îmblânzit și astfel îl va îndupleca mai lesne de-acuma să facă actul de donațiune a locului, cum îi făgăduise când s-a apucat să-și clădească încrezător casa. Totuși nu îndrăzni să se spovedească nevestei sale care rămânea neclintită în antipatia ei față de ,,pămătuful" viclean. De altfel îndată a intervenit tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncând iar vălul uitării vremelnice peste necazurile zilei...

În vinerea fixată, avocatul sosi de dimineață, dar se opri numai o clipă, să comunice învățătorului că, având o afacere urgentă în Armadia, să-l aștepte înspre amiază, la întoarcere, pentru descurcarea formalităților.

Acuma Herdelea se văzu nevoit să spună și familiei, cu multe înconjururi și menajamente, că Belciug, pentru orice eventualitate, are să vie la licitație... Dăscălița înțelese numaidecât că nu poate fi la mijloc lucru curat.

— Ai să vezi, bărbate, că pămătuful umblă după vreo potlogărie! zise ea cătrănindu-se. Ai să vezi! Pe cine nu suferă inima mea, să știi că-i suflet de câine!

Învățătorul se încurcă, îndrugă protestări timide ca ,,doar n-o fi nici el așa de hapsân, că-i popă și ar fi rușine"... Acestea însă întăriră mai mult neîncrederea doamnei Herdelea, încât, deși făcuse planul să se ducă cu Ghighi prin sat să tocmească două femei pentru săpatul grădinii și una la rufe, se răzgândi și rămase acasă.

— Barem să fiu aici și eu, că tu, cât ești de papă lapte, ai fi în stare să închizi ochii la toate nerușinările!

Belciug zărise trecând trăsura avocatului, se grăbise, dar ajunse totuși prea târziu. Nepricepând, intră în casă, zâmbitor. Herdelea îi explică lucrurile foarte zăpăcit, trăgând mereu cu ochiul spre dăscălița care bufnea fără să fi răspuns măcar la binețele dulcege ale preotului. Spre a ocoli o ciocnire primejdioasă, învățătorul se așeză cu Belciug în pridvor la taifas, până se va întoarce ungurul. Era o zi de primăvară minunată, cu miresme de flori de câmp în aer, cu un cer ca o oglindă fermecată. Peste drum, Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii plecați, ca și când ar fi simțit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viață ce respira din toți porii firii redeșteptate.

Preotul se gândea mereu c-ar fi mai bine să plece, și cu toate acestea ședea parcă l-ar fi ținut pe scaun. Vorbeau, dar glasul amândurora suna atât de rece, că nu se puteau privi în ochi. Ca să-l mai încălzească, Belciug aduse vorba de Laura și de familia Pintea cu care îi plăcea lui Herdelea să se fălească.

— Tu trebuie să fi cunoscut pe bătrânul Pintea mai demult, că doar ai fost învățător în Lechința odinioară? începu preotul.

— Apoi stai, frate Ioane, — zise Herdelea într-adevăr înseninat — că în lumea asta sunt mai multe Lechințe. A mea a fost un sătuleț nenorocit prin fundul văii Diugului, iar a cuscrului e un orășel în toată forma...

În vremea aceasta doamna Herdelea și Ghighi, în salon, revoltate, ocărau și blestemau pe Belciug, așteptând să vie Titu, care se repezise cu noaptea în cap până-n Armadia să ridice de la percepție un avans pe leafa învățătorului, deoarece rămăseseră fără un gologan în casă.

Avocatul însă sosi mai curând, însoțit de un copist bătrân, de la judecătorie, foarte plictisit că va trebui să se întoarcă pe jos în Armadia. Ungurul urcă sprinten în pridvor, începând vorba din uliță:

— Norocul îmi iese în cale pretutindeni... Am isprăvit mai repede decât bănuiam, așa că acuma sper să fiu acasă în Bistrița la vremea prânzului. Nevastă-mea ține grozav la ora mesei și e încântată când mâncăm împreună. Iată un mijloc ieftin de-a ferici o femeie!

Doamna Herdelea cu Ghighi, auzindu-l, ieșiră din salon. Lendvay, foarte reverențios, le întâmpină cu complimente la care însă, fiind spuse pe ungurește, dăscălița nu răspunse, ci se mulțumi să strângă din buze, cu o înfățișare jignită, încât Herdelea se grăbi să observe, ca să nu se supere avocatul:

— Nevastă-mea nu știe ungurește...
— Aa? Se poate? Și cu toate astea ziarele dumneavoastră țipă ca din gură de șarpe că sunteți asupriți, terorizați, ungurizați... Interesant!... Ei bine, crezi dumneata că în Germania sau în Franța s-ar tolera un învățător al statului a cărui soție să nu cunoască limba oficială? Nu ți-o spun ca o imputare, căci pentru mine politica nu există. Răspundeam însă unui coleg român care adineaori, în Armadia, se plângea că de pe-acum au început presiunile și samavolniciile față de sărmanii români în vederea alegerii de deputat... Haha!... Foarte curios!...

Vorbea foarte repede, rotindu-și ochii ca un uliu, spre a nu-și neglija între timp afacerile. Lui Belciug i se păru că avocatul vrea să-l lovească și pe dânsul, și răspunse românește, umflându-și gușa:

— Altele sunt împrejurările în Germania și aiurea, domnule avocat!... Noi aici suntem o națiune băștinașă, despuiată de drepturi și împovărată numai de datorii...

— Cine-i domnul? întrebă Lendvay mirat și atins că i s-a răspuns românește. Ce zice? Ce zice? adăugă apoi, deși înțelesese foarte bine.

Herdelea, înfricoșat să nu se învenineze lucrurile pe spinarea lui, căută și izbuti să schimbe vorba și conduse pe Lendvay în odaia întâi, unde erau două paturi lângă perete, o masă de sufragerie, o canapea de lemn, toate vechi și hodorogite.

— Aci n-avem nimic de seamă, nu-i așa? zise avocatul trecând, fără să se oprească, într-o odăiță îngustă și lunguiață, cu o fereastră spre uliță și un geam spre grădină. Vasăzică să începem aici!... Începem, stimate domn! strigă către copistul care se așeză ursuz la biroul lui Herdelea și scoase dintr-o geantă roasă niște hârtii.

Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită, cu picioarele strunjite, acoperită cu o față tricoloră, lucrată de însăși doamna Herdelea pe când era fată, și un pat frumos, perechea celui din salon în care dormiseră fetele.

Până să-și aranjeze copistul hârtiile, avocatul se uită bănuitor la Belciug care zâmbea blajin și speriat puțin de privirile dușmănoase ale dăscăliței din odaia dintâi.

— Amator, amator? întrebă deodată Lendvay, ironic.
— Și prieten! murmură preotul.
— Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! făcu avocatul, disprețuitor, și apoi, întorcându-se spre copist: Ei, merge?

— Gata. Vasăzică avem... mormăi funcționarul întrebător.
— Masa și patul, sfârși Herdelea puțin răgușit și cu ochii la Lendvay ca și când i-ar aștepta aprobarea.

— Una masă de nuc, douăzeci și trei coroane! citi copistul din hârțoagele lui, cu glas mai răspicat.

— Douăzeci și patru! zise avocatul, făcându-i semn să scrie. Belciug însă se apropie de masă, ridică fața, o pipăi și apoi rosti candid:

— Douăzeci și șase! Toate privirile îl izbiră ca niște săgeți, iar doamna Herdelea, în cealaltă odaie, bolborosi ceva, roșindu-se. Lendvay, după o clipa de șovăire, strigă:

— Treizeci!
— Treizeci și două! zise preotul cu ochii lipiți pe masă.
— Depuneți banii imediat, nu-i așa? bufni acuma avocatul întărâtat.

— Da, da, firește, făcu Belciug scoțând portofelul din reverenda boțită.

— Atunci eu renunț! spuse Lendvay strângând din umeri, cu o privire nedumerită spre Herdelea care, uluit și spăimântat, avea fața strâmbată de un surâs amar.

Preotul stătu până la capăt, ca o amenințare, pipăind și ciocănind toate mobilele, dar fără să se mai amestece. Când se sfârși, avocatul puse pe Herdelea să iscălească polițele și plăti copistului diurna cuvenită.

— Cel puțin de-aci înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! zise strângându-i mâna. E păcat de cheltuieli, deși partea leului o bag eu în buzunar... Ei, la revedere! Bună ziua, doamnă, și-mi pare rău că nu știu românește! râse apoi către învățătoarea care, înțepând cu o privire furioasă pe Belciug, răspunse:

— Mai bine să nu știi românește și să fii om de treabă!
— Ce zice, ce zice? întrebă avocatul pe Herdelea ieșind însă fără să mai aștepte tălmăcirea.

În pridvor preotul se despărți de învățător zicându-i încet:
— Apoi mâine o să viu să-mi iau masa, Zaharie...
— S-o iei?... S-o iei... da, da, bâlbâi Herdelea.
— Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro, că tocmai îmi lipsea o masă ca asta! Ei, servus, Zaharie!

Ieșind în uliță, ochii lui întâlniră chipul lui Hristos pe cruce, care acuma se zvârcolea plângător. Belciug se închină și trecu cu pași măsurați, cu privirea în jos ca totdeauna și cu o mulțumire adâncă în suflet că în sfârșit a putut da o lecție bună și meritată Herdelenilor...

De-abia acuma se revoltă învățătorul, dar totuși fără a mai spune în casă că Belciug vrea să ridice într-adevăr masa. De altfel credea că popa umblă doar să-l sperie, fiindcă nu se poate să meargă așa de departe cu nerușinarea.

A doua zi însă, pe când el era la școală, iar Titu încă în pat, bătu la ușă Belciug. Doamna Herdelea deschise și văzu la spatele preotului un țigan bătrân, bărbos, cu pălăria în mână.

— Pentru masă! murmură Belciug arătând spre țigan.
— Bine... bine... poftim! bolborosi dăscălița perplex. Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-și dea seama ce face. Numai mâinile îi tremurau, încolo parcă îi fulgerase toată judecata... Când însă dădu să puie la loc sertarul, gol, își reveni brusc și, ca trezită din vis, întrebă pe Belciug:

— Ce vrei să faci dumneata cu masa? Preotul stătea rezemat de ușcior, zâmbind nevinovat.

— Apoi așa m-am înțeles cu Zaharia, zise dânsul domol. Doamna Herdelea șovăi. Se făcu o tăcere scurtă. Belciug ridică privirea, văzu pe dăscălița apropiindu-se cu ochii strălucitori, și îndată își pierdu zâmbetul.

— Cum s-ar zice, vii să-mi furi lucrușoarele din casă? strigă deodată doamna Herdelea. Să ieși afară de-aici, hoțule, c-altfel îți sucesc gâtul! Afară, ticălosule!... Nu ți-e rușine obrazului să-ți fie! Așa-s popii, porcule?... Ieși... ieși!... Afară!...

Dăscălița răcnea ca scoasă din minți, căutând cu ochii ceva ca să spargă capul omului care vrea să-i fure mobila. Belciug, spăimântat, ieși afară fără să spună o vorbă. Atunci femeia zări mătura și se repezi cu ea în pridvor unde țiganul stătea nedumerit. Fiindcă preotul nu-i era la îndemână, croi pe țigan, țipând:

— Marș!... Afară de-aici, tâlharilor!...

Țiganul o zbughi pe poartă, în vreme ce doamna Herdelea striga întruna, amenințând cu mătura pe preotul ce pășea foarte grăbit:

— Mutule!... Am să te învăț eu omenie dacă n-ai învățat la tatăl tău! Pămătufule! Pamătufule!

Zenobia, peste drum, auzind gălăgia, ieși în prag și întrebă:
— Da ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte?
— Să se bage dracu-n pielea lui de hoț! zise dăscălița cu ochii roșii de mânie, dar totuși mai răcorită.

Două săptămâni, după nuntă, mulțumirea stăpâni trufașă în sufletul lui Ion. Se simțea omul cel mai fericit din lume. În fiecare seară ținea sfat cu Glanetașu, cu Zenobia și cu Ana. Ce să cumpere din banii strânși la nuntă? Un juncan? Ar fi bine, căci, împreună cu vițelul înțărcat adus în zestre de Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi... Ion însă ar fi vrut mult să cumpere perechea calului, dacă s-ar ajunge banii... În aceeași vreme i-ar mai fi plăcut să păstreze și ceva gologani la chimir ca să aibă la îndemână de s-ar ivi cumva pământ bun de vânzare, să-și mărească mai mult moșia și gospodăria... Sfaturile acestea îl înălțau și-l încântau, mai ales că toți băteau în struna lui și-l lingușeau ca pe un stăpân.

De altfel și față de săteni căuta să-și arate greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției. Pe uliță umbla cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic numai de pământ și de avere. I se părea că chiar casele și grădinile îl priveau acuma altfel, mai supuse și mai zâmbitoare.

Toată firea se îmbrăcase în haine de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui biruința lui. O primăvară frumoasă ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriți, verdeața ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un veșmânt fermecat coborât să acopere goliciunea neagră și gălbuie a pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca respirația sănătoasă a unui uriaș deșteptat dintr-un somn greu
— toate împrăștiau vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de viață. Dimineața plugurile scârțâiau trecând pe uliță, urcând coastele năclăite și apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernii. Pe-alocuri vitele se căzneau să pască întâile firicele de iarbă și, mâncându-le, le curgeau balele de plăcere...

Ion ieșea deseori în hotar să-și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui. I se umflau nările sorbind aburii primăverii și privea brazdele lucitoare cu dragoste pătimașă, mormăind mândru de mulțumire:

— Acum avem și noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!

Nu se grăbea însă cu aratul și semănatul de primăvară... Își făcuse socoteala că nu va putea lucra singur atâtea locuri, ci va trebui să tocmească ajutoare, iar oamenii sunt mai ieftini pe la sfârșitul muncilor. Fiindcă mai avea răgaz o săptămână, două, se gândi să isprăvească mai întâi cu socrul său, să facă hârtiile de întabulare pe numele lui, cum se învoiseră... Îi spuse și Anei că sâmbătă seara vor merge împreună la Vasile Baciu ca să ia înțelegere pentru duminică. Femeia aproba mai dinainte tot ce zicea el. Nu pricepea dânsa planurile lui și nici nu căuta să le priceapă. Era mulțumită că poate trăi lângă omul iubit și numai nălucirea îmbrățișării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul inimii, fără însă a îndrăzni să-și mărturisească temerea.

Văzând-o plecată și supusă, Ion se mira cum poate fi așa și-i era parcă mai urâtă ca înainte. Noaptea, în pat, simțea o răceală alături de ea, iar șoaptele ei drăgăstoase îl supărau ca și respirația ei obosită de femeie însărcinată. O răbda totuși și nici n-o bruftuluia, dându-și seama că numai printr-însa s-a ridicat din sărăcie. În inimă îi răsărea însă deseori Florica, înnebunindu-i sângele...

Joi se duseră cu toții la bâlci în Armadia să cumpere juncanul, iar vineri horobăi pe-acasă, mai mult ca să piardă vremea.

Vasile Baciu îi primi nepăsător, știind bine de ce vine Ion. Îl lăsă să vorbească și numai când Ion pomeni de intabulare, sări fript, se înfurie, scuipă și apoi strigă:

— Cum, ginere, apoi tu vrei înadins să mă lași pe mine pe drumuri?

— Pe care drumuri, socrule? Nu ne-am tocmit așa? întrebă Ion cu ochii cât pumnul, simțind deodată ca o izbitură drept în frunte.

— Ne-am tocmit, vezi bine, dacă mi-ai pus mâna-n beregată. Dar tu nu te gândești că nu-i drept? Apoi dacă ți-oi da eu ție și pământurile și casele amândouă, mie ce-mi mai rămâne și din ce să trăiesc? Ori ai poftă să mă vezi intrând slugă la bătrânețe?

— Ba să stai la noi fără muncă și caznă, să-ți mai odihnești ciolanele, că te-ai trudit destul, bâlbâi ginerele înăbușit. C-așa ne-a și fost vorba...

— Adică să-ți fiu eu slugă ție? Ai? răcni iar Baciu sculându-se cu o privire vicleană și batjocoritoare.

— De ce slugă?
— Măi Ioane, eu știu una și bună, că ce-i în mână nu-i minciună! făcu Vasile Baciu apăsat. Nu zic că nu-ți dau. Îți dau, după moartea mea. Atunci o să faceți voi ce știți. Că nici în groapă nu mi-oi duce averea și nici altora n-oi lăsă-o... Cât trăiesc însă nu scriu nimic pe numele vostru! Așa!...

— Nimic, nimic? șopti Ion spăimântat.
— Nimic, băiete. Ori tu n-auzi bine?... Dar, ca să nu zici că-mi hrănești tu fata ori că ți-am dat-o goală pușcă, măcar că nu ți-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleșug, te las să-ți alegi cinci locuri care-ți plac, și să bagi plugul în ele chiar mâine dacă vrei. Luați-le, munciți-le, sunt ale voastre. De scris însă nu le scriu. Lasă să rămână pe numele meu, că nu cer de mâncare. Eu unul n-am să vă scot din folosința lor, cum te-ai fălit tu că ai să mă scoți pe mine... Alege-le! Cinci!... Am trei holde cu grâu de toamnă. Poți să le alegi semănate gata. Nu mă supăr. Ori altele... Cum îți place ție... Cinci! Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a măritat ca o țigancă...

— Dacă ți-i așa vorba, socrule, bine... Să vedem ce-or mai zice și alții, răspunse acum Ion mai liniștit și cu amenințare în glas.

— Să vedem, cum nu... Dar să vedem ce-ar zice oamenii de mine, dacă mi-aș lăsa eu bătrânețele pe mâna ta!... Ș-apoi cine mă poate sili să-ți dau, dacă nu vreau, ori să mă scoată din averea mea?... Hehe, Ionică! Credeai c-ai să mă învârtești tu pe mine! Nu te-ai găsit, copile, hehe!

— Bine, socrule, bine!... Noroc bun! zise Ion strângând din umeri prostit.

— Noroc, noroc, ginere!... Și rămânem așa: cinci, auzi? strigă Baciu batjocoritor. Mi-a venit și mie rândul, că tu m-ai frecat destul...

Ion ieși, urmat de Ana, care nu rostise nici o vorba și pe care nici n-o luaseră în seamă potrivnicii. Bărbatul pășea greu, tăcut, încât femeia nu îndrăznea să se apropie.

Roza Lang lăsase o dâră de tristețe în sufletul lui Titu. Încerca s-o ascundă sau s-o înăbușe, dar simțea că totuși se întinde mereu, stăruitor, ca apa în pământul nisipos. Nu se dumerea cum a putut o iubire atât de furtunoasă să sfârșească atât de neașteptat și de urât. ,,Aventura" aceasta, cum îi zicea dânsul cu mândria tânărului care începe să aibă un trecut, parcă-i rupsese un văl de pe ochi. Un crâmpei de realitate crudă pătrundea în inima lui plină de închipuiri trandafirii. Îl cuprinse încetul cu încetul un dezgust de viață, ca și când nu i-ar mai putea suporta povara. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte îi încolțea din ce în ce mai des întrebarea: ,,Ce sunt eu?... De ce trăiesc?"

Și drept răspuns i se ivea în față o pânză nemărginită, înțesată de semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui decât un gol chinuitor.

Își dădea seama că trebuie să aibă o țintă hotărâtă în viață și se îngrozea neputând descoperi nici un sprijin în jurul lui. Se uita în urmă și nu vedea nimic, iar înaintea lui se înfățișa același nimic rece și înfiorător. ,,Așa să mi se depene oare toată viața?... Atunci ce rost mai am în lume?" își zicea deznădăjduit, seara mai ales, în patul din salon, unde se mutase el de când s-a măritat Laura, fiindcă Ghighi se temea să doarmă singură.

Toate zilele hoinărea prin Jidovița și prin Armadia, crezând să-și alunge din suflet neliniștea. Dar întrebările îl însoțeau pretutindeni, tot mai nesăturate. În fața lor i se păreau copilării și versurile lui, și pozele de poet, și iubirea lui ucisă de gelozie, și înflăcărarea lui națională... Peste acestea se ridicau mereu zbuciumările: ,,Unde merg? Unde vreau s-ajung și de unde vin?"

Ca să poată răspunde se gândi să citească, să învețe și să afle din cărți ce nu găsea singur. ,,În mintea mea e un haos... Numai haosul aruncă la suprafață întrebări dureroase..."

Câteva săptămâni se cufundă în cărți. Tatăl său avea, din vremurile de demult, o bibliotecă foarte mică, în care se rătăciseră câteva volume de știință, de teologie, de pedagogie. Titu se repezi la ele, cu atât mai multă lăcomie cu cât până acuma le ocolise. Mai adună și de prin Armadia, de pe la prieteni, ce se nimeri... Le sorbi grăbit, ca și când ar fi căutat leacul unei boli necunoscute, dar simți curând că haosul, în loc să se limpezească, creștea mai mare. În mijlocul frământărilor singura rază de mângâiere îi era credința că el este cel dintâi om chinuit de asemenea gânduri.

În cele din urmă însă o oboseală stranie îl luă în stăpânire. În inimă nu-i mai rămăsese decât o nemărginită părere de rău: ,,De ce nu-i aici Roza, indiferent dacă ar fi s-o împart cu practicantul de la Stoessel?"

Apoi parcă și creierii i se opriră în loc, copleșiți de o apă străvezie din care țâșneau răspunsuri ca niște flăcări mici, izbăvitoare: ,,Adică ce-mi pasă mie de unde vin și ce-o fi mâine? E nerozie să te perpelești cu întrebări fără sfârșit... Unde te duce viața, acolo trebuie să mergi, și ce-ți poruncește ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotrivească voinței celei mari care e una și milioane de milioane, care e oarbă și totuși urmărește o țintă sigură, necunoscută de infima pricepere omenească... Voința cea mare sunt eu, precum e și vaca lui Ion sau câinele nostru, ori viermele ce se așază singur sub talpa mea ca să-l strivesc, sau chiar bolovanul pe care-l izbești cu piciorul, precum tot ce este și cerul, și ceea ce este dincolo de cer și de stele, și dincolo de acest dincolo, mereu până-n nesfârșitul nesfârșitului... Atunci? Viața singură știe ce vrea, sau poate pentru că nu știe nici ea mi se pare că știe... Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munți, mereu înainte. Cine cade din carul vieții e pierdut... Înainte! Înainte! Înainte!"

Se bucură, parc-ar fi găsit piatra filozofală. Zâmbi de întristările lui zbuciumate. Acuma le înțelese obârșia. ,,Atâta neliniște pentru că Roza Lang a plecat și mai ales pentru că, în lipsa mea, s-a consolat cu cine a putut!... Și din pricina asta credeam că mi-am zdruncinat rostul vieții!"

În aceeași noapte scrise o poezie care i se păru cea mai frumoasă din tot ce-a făcut până atunci. O dragoste nouă de viață îi împodobea sufletul. Nu se mai plictisea prin Armadia. Îl interesau și-i plăceau toate, parcă s-ar fi sculat după o boală grea.

Schimba priviri amoroase cu ,,gâștele" de odinioară. Vorbea iar cu entuziasm de românii oropsiți, de planurile lui mărețe... Îndeosebi spunea deseori, cu superioritate, ca o sentință fără apel:

— Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viața omului n-ar mai avea nici un farmec!

De altfel, în vremea aceasta, în Armadia se întâmplase un eveniment extraordinar: murise Ion Ciocan, deputatul circumscripției. Ciocan fusese mulți ani directorul liceului românesc, cochetase cu ungurii, le făcuse concesii introducând, mai ales pe ușa din dos, limba ungurească în program, iar în schimb cârmuirea îl răsplătise cu un mandat de deputat. Se alegea totdeauna sub firma independentă, dar era dintre independenții care sunt cei mai vajnici sprijinitori ai tuturor guvernelor. Independența i-a mai câștigat pe urmă catedra de literatura română la Universitatea din Budapesta și i-a păstrat reprezentanța Armadiei în Parlament până a închis ochii.

Fusese om tăcut, ursuz și deci nu tulburase multă apă în Capitală. Răutăcioșii povesteau cu mare lux de amănunte cum, în cincisprezece ani, Ciocan o singură dată a căscat gura, când, rămânând deschise două uși, ar fi strigat nervos: ,,Ușa, domnilor, că trage îngrozitor aici!" pentru care improvizație oratorică toată Camera l-ar fi aplaudat frenetic. Prin testament întreaga avere și-a împărțit-o între liceul din Armadia și Astra din Sibiu, căci soția îi murise de câțiva ani, iar alte rude nu avusese, afară de doi frați țărani, morți și ei mai demult.

Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă crâncenă între doi candidați: Victor Grofșoru, avocat foarte căutat din Armadia, susținut de toată românimea, și bancherul Bela Beck, șvab ungurizat din Budapesta, care se auzise că vrea să cheltuiască chiar o sută de mii de coroane și, fiind guvernamental, mai avea la dispoziție, cu o discreție eficace, concursul autorităților mari și mici.

În Armadia fierberea creștea zi cu zi. La berăria Rahova discuțiile și pronosticurile nu se mai sfârșeau. Grofșoru desfășura o activitate strașnică, secondat firește de toți intelectualii, care-și luaseră însărcinarea de agenți electorali. Izbânda ar fi fost asigurată dacă s-ar fi putut rupe voturile evreilor din Jidovița, presupunând că preoții și învățătorii își vor face cu toții datoria.

Titu, vindecat, se avântă cu trup și suflet în vălmășagul luptei. De dimineață până seara era în Armadia, agitându-se, discutând mereu, îmbujorat de entuziasm. Care nu-i fu însă mândria și mirarea când, într-o zi, la berărie, Victor Grofșoru veni glonț la dânsul, cu mâna întinsă:

— Poete, dragule, vreau să-ți cer un serviciu!... Pentru dumneata e nimic, pentru cauza noastră e colosal!

Fiindcă berăria era plină de lume ce-l privea ca pe un erou, Titu se simți în culmea fericirii și strigă înflăcărat:

— Domnule deputat, cere-mi orice! Pentru cauză îmi dau bucuros și viața!

— Bravo! Uite omul! zise candidatul, cuprinzându-l prietenește de mijloc. Dar ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea și plăcerea!... Deci spune-mi repede: când? Nu-ți închipuiești cât îmi sunt de împărțite toate minutele!

— Imediat... sau după-prânz... E bine? făcu Titu, deodată grav, văzându-se parcă inițiat în secretele zeilor.

— Perfect! Atunci azi după-prânz, dragă poete! Grofșoru, ca toți care-l sprijineau, era convins că, îndată ce va ajunge el în parlamentul de pe malurile Dunării, poporul românesc va fi liber și scăpat de orice griji.

— Dacă mă aleg eu, vom putea respira toți, vom avea aer românesc! spusese dânsul din capul locului, încât fraza aceasta devenise lozinca lui electorală.

Titu se înființă exact la întâlnire și ascultă introducerea avocatului cu ochii lucitori de admirație, aruncând numai din când în când câte o aprobare întovărășită de: ,,domnule deputat", care pe candidat îl măgulea.

— Ne lipsesc ovreii din Jidovița, poete! Fără de ei suntem pierduți! sfârși Grofșoru, oftând cu o figură întrebătoare și întristată brusc.

Tânărul nu vru să audă de asemenea oportunism. Succesul trebuie să fie curat românesc, nepătat de nici un ajutor străin:

— Vom goli satele de oameni și-i vom aduce pe toți la urnă, să dovedim lumii întregi voința noastră, porunca noastră!

— Da, da, dar în satele noastre sunt puțini cu drept de vot, pe când ovreii sunt toți alegători! observă avocatul care, chiar în vârtejul visurilor naționale, nu uita realitatea.

Apoi își completă gândul:

— Pentru a ne asigura voturile din Jidovița, e nevoie de concursul lui Herdelea, care e iubit de toți ovreii. Dacă Herdelea ar vrea să facă puțină propagandă ovreiască, ar fi imposibil să nu izbutim!

— Știu, știu în ce situație gingașă se află tatăl dumitale, se grăbi Grofșoru să adauge, ca și când s-ar fi așteptat la vreo obiecție a lui Titu. El, ca învățător al statului, trebuie să urle ca lupii, vorba ceea... Dar cu dibăcia lui, în mod discret... Ce zici, poete? În mod foarte discret?

— Pe față, domnule deputat! strigă Titu aproape indignat. În chestia aceasta nu pot exista rezerve și compromisuri. Înainte de a fi învățător, tata e român!

— Da, negreșit, român... Cine se îndoiește?... Dar greutăți sunt, și eu le înțeleg și le apreciez... Totuși, cu bunăvoință, s-ar putea înlătura piedicile, știi, discret, foarte discret... În asemenea împrejurări discreția are mare importanță. Guvernul contează pe ovrei și e sigur că-i are în mână. Noi trebuie să lucrăm cu multă prudență, altfel se pot ivi noi rezistențe... Vezi, în Pripas e mai ușor. Acolo suntem între noi, Belciug lucrează, dumneata îi vei da o mână de ajutor la nevoie, iar tatăl dumitale n-are să ni se pună de-a curmezișul... Nu-i așa?... Dar în Jidovița e delicat, e foarte greu, e... e...

Din Armadia până-n Pripas, de obicei, Titu făcea jumătate de ceas pe jos. Acuma în mai puțin de un sfert fu acasă. Alerga să spună mai curând ce cinste mare au hotărât tatălui său fruntașii mișcării naționale.

— Tată, iată clipa când poți dovedi lumii întregi că ești adevărat român! răcni dânsul din ușă, speriind pe toți cu fața-i aprinsă de entuziasm și de oboseală.

Herdelea, în fundul sufletului, se bucura ca un copil chiar numai închipuindu-și că Armadia ar putea trimite la Budapesta un deputat român, dar român adevărat, pe față, nu ca Ciocan — deși Ciocan îi făcuse lui pe ici, pe colea mici servicii, Dumnezeu să-l ierte. Totuși se ferea să-și arate sentimentele, de frică să nu-l pârască cineva... Apoi acuma, tocmai pe când Titu vorbea mai cu foc, își aduse aminte, nu putea ști de ce și cum, de ultima vizită a subinspectorului și de amenințările lui ascunse.

— Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să nu se amestece deloc, nici într-un fel, nici într-altul, rosti doamna Herdelea serioasă și cu puțin dispreț în glas. Dânsul e om bătrân și trebuie să-și vadă de necazurile lui, iar nu de nebuniile celor buieștri. Parcă mare ispravă o să facă și Grofșoru... Îi știm noi cât le plătește pielea!... Dacă pe urmă ungurii vor prinde pizmă pe dânsul și se va pomeni fără slujbă, crezi c-o să-i dea Grofșoru ceva?

Titu sări revoltat de atâta egoism:
— Adică cum! Pentru o leafă mizerabilă, ungurii au pus lacăt pe sufletul omului?... Lașitatea asta ar însemna trădare națională, ar însemna să-și dea singur certificat de renegat!... Cu ungurii trăim noi aici, ori cu românii?... Crezi că vom mai scoate noi capul în lume, dacă nu vom face nici măcar atâta pentru cauza românească?

Ghighi împărtășea din inimă părerile fratelui ei, mai cu seamă gândindu-se că altfel poate n-ar mai avea cavaleri la baluri și poate nici pețitori mai târziu.

— Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ți-ai căuta și tu vreun post pe undeva, că ești cât muntele și vezi bine câte greutăți avem pe cap! zise doamna Herdelea supărându-se.

— Apoi dumneata numai atâta știi, mamă, greutăți și iar greutăți! mormăi tânărul opărit.

— Atâta da, că eu am minte! se înfurie dăscălița. Practicant de notar nu-ți place să fii, învățător nu-ți place, dar la mâncare te îmbulzești! Apoi așa-i ușor să ai fumuri! Mai pune osul și tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi de râsul lumii!

Numai Herdelea tăcea. Cu cotul rezemat pe colțul mesei, cu capul în palmă, se uita în neștire la gheata din piciorul stâng. Lumina lămpii atârnată de grindă îi cădea drept în creștet, pe părul alb-argintiu... Îi venea mereu să ofteze și se stăpânea. Și, în vreme ce doamna Herdelea se hărțuia cu Titu, i se perinda în gând toată viața lui alcătuită aproape numai din umilințe,

speranțe veșnic spulberate, necazuri necurmate, viața întreagă care și-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina cărora niciodată nu și-a putut asculta glasul sufletului, viața care i-a îngrămădit în inimă amărăciune otrăvitoare... Două lacrimi se zvârcoleau în ochii lui blânzi, plecați — regretul unei vieți cheltuite într-o trudă sisifiană.

— Oh, oh! suspină dânsul în sfârșit, când se făcu o clipă tăcere în casă. Cumplită-i viața, cumplită-i, zău!

Vicleșugul lui Vasile Baciu căzuse atât de neașteptat pe capul lui Ion, că în seara aceea s-a culcat tăcut și a dormit ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Duminică dimineața însă, ieșind din casă și aruncându-și ochii pe câmp, își aduse aminte de vorbele socrului său și-l pătrunse un fior de groază, căci în minte îi răsări îndată gândul că toată truda lui a fost zadarnică, de vreme ce a rămas tot fără pământ... Se așeză pe prispă, cotropit deodată de mânie, de frică, de nedumerire, de deznădejde... Întâi își zise c-ar fi trebuit să-l bată măr pe Baciu, să-l învețe cinste. Pe urmă recunoscu că nici cu mânia, nici cu bătaia nu va putea face nimic în împrejurarea aceasta. Vina este numai a lui însuși, fiindcă în ultimul moment și-a pierdut mințile de bucurie și s-a cununat înainte de-a vedea hârtiile date la cărțile funduare.

Întorcându-se de la biserică și găsindu-l tot pe prispă și abătut, Zenobia bănui ceva rău și, ca să-i deschidă gura, întrebă:

— Dar tu ce stai așa, neprimenit, în loc să dai o raită prin sat, după lucrători, că azi-mâine numai pământul tău o să rămâie nearat!

— D-adică dumitale ce-ți pasă? Că de dat, slavă Domnului, mi-ai dat numai sărăcia și necazul! țâșni Ion, ursuz.

— Apoi ce să-ți mai dăm noi, că doar socru-tău ți-a dat de ajuns, zise Zenobia cu ochi de vulpe.

— Cum să nu-mi dea. Vezi bine că mi-a dat, mormăi omul amărât. Nu vezi dumneata că m-am și gârbovit de cât mi-a dat?

Zenobia nu-l mai slăbi până nu află tot și apoi izbucni în afurisenii care se întețiră când Ana apăru în ogradă, speriată de gura ei. În vreme ce soacra își blestema nora mai cu foc, în sufletul lui Ion pătrunse o fâșie luminoasă: prin Ana trebuie să-și îndrepte greșeala. Deocamdată nu știa cum și în ce fel, dar simțea că numai ea poate să-l scape.

— Și urâtă, și calică!... Bine ai nimerit-o, dragul mamii! strigă Zenobia în gura mare.

— Ho, cotoroanță, ho! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vâri ca musca-n băligar? Potracăni știți să fiți, dar sărac m-ați lăsat, ai?... Ea-i de vină?... Ce-i ea de vină?... Apoi atunci ce te răstești la dânsa?... Piei d-aici că uite-acu vezi pe dracu!

Ana se uită la bărbatul ei cu o dragoste de câine huiduit și ochii i se umplură de lacrimi, simțindu-se vinovată față de dânsul fiindcă în gând l-a bănuit cu Florica, pe când el e atât de bun și o iubește atât de mult că bruftuluiește chiar pe mama lui pentru ea. Lacrimile îi curgeau calde, mângâietoare, dar fața ei toată zâmbea de o fericire mare, mai ales că Ion veni la ea și-i zise blând:

— Ia nu mai plânge, Anuță... Tu în ochii mei să te uiți și încolo să nu-ți pese de nimeni!

Seara, în pat, Ion i se jelui apoi cu de-amănuntul, îi spuse că ea ar putea să-l înduplece pe Vasile cu blândețe să fie om cumsecade și să le dea ce-a făgăduit față de atâția martori. Femeia se simțea măgulită de încrederea lui, dar, gândindu-se la bătăile suferite de la tatăl său, n-avea speranțe să-l poată înmuia. Când însă bărbatul o învăță cum să-i vorbească, credința lui o cuceri și pe ea, și se jură că se va duce chiar mâine dimineață și de bună seamă nu se va întoarce cu mâna goală.

Ana plecă într-adevăr cum se crăpă de ziuă. Încrederea îi crescu când, ajunsă în uliță, nevasta lui Macedon Cercetașu îi ieși în cale cu o doniță plină de apă.

Vasile Baciu tocmai înjuga boii să pornească la plug. Văzându-și fata, o întâmpină nepăsător:

— Da ce, te-a alungat?
— Cum să mă alunge, taică? se miră nevasta, începând să-i povestească ce vânt o aduce, după învățăturile lui Ion.

Baciu se holbă la ea o clipă, apoi, ca un taur care vede roșu, se aruncă și-i închise gura cu o droaie de pumni, urlând:

— V-ați pus amu amândoi să mă jefuiți și să mă lăsați cerșetor?... Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, stai!

Până ce se învârti dânsul să apuce biciul s-o croiască, Ana o luă la sănătoasa, fără să fi avut vreme să plângă de durere, deși obrazul stâng i se roșise, iar din nas îi curgea un fir de sânge. De-abia când se apropie de-acasă își mai veni în fire și se întrebă: ,,Ce-a mai fost și asta?... Avan de mine!..."

Ion o aștepta în ogradă, cu inima arsă de nerăbdare. O zări de departe venind cu pași iuți și ștergându-și mereu nasul cu mânecile cămășii.

— M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite cum m-a umplut de sânge! bolborosi nevasta, parcă i-ar fi cerut s-o răzbune.

Bărbatul însă simți deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se uită la Ana cu ochii goi și reci, ca și când ar fi văzut o arătare vrăjmașă. Pe pometele obrajilor pielea îi stătea să plesnească, iar pe tâmple i se umflară vinele ca niște lipitori sătule. Mintea lui speriată îi striga că toată nenorocirea i se trage numai din femeia aceasta cu buza de sus murdărită de sânge și cu privirea de-o umilință ațâțătoare. Brațele și pulpele îi zvâcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau pielea groasă și aspră în podul palmelor. ,,Asta s-a înțeles cu tatăl ei să mă înșele!" îi fulgeră prin creieri, și gândul îl duru atât de rău, parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului.

Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna și o lovi greu peste obrazul drept, și apoi cu dosul palmei, repede, peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un țipăt atât de ascuțit că Ion auzi cum zăngănesc geamurile casei. O mai trăsni însă și peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântați își păstraseră o clipire de bunătate... Ana căzu pe prispă, amețită și legănându-și corpul din mijloc în sus ca să-și aline suferința.

— Și tu mă zdrobești, Ionică? gemu dânsa. Nu ți-e milă nici ție de mine?

Ion scuipă spre ea, răcorit, și intră în casă, căci de peste drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe când în pridvor la Herdelea parcă ieșise cineva să vadă ce se întâmplă.

Ana suspina și, suspinând, pântecele mare i se zbătea ca o mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se încâlcise și pieptul i se frângea de plâns. În inimă închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită: ,,Doamne, ce ți-am greșit de mă pedepsești așa de rău?"

Nevasta lui Macedon Cercetașu se așeză lângă ea, îi îndreptă basmaua pe cap, o mângâie pe obrajii udați de lacrimi și-i zise cu milă, căutând s-o ostoiască:

— Taci, draga lelii! Taci și rabdă, că femeia trebuie să sufere dac-așa a lăsat-o Dumnezeu... Taci mulcom, taci!

Glasul ei era atât de blând că sufletul Anei se încălzi puțin. Apoi își ascunse fața în poala femeii și plânse mai ușurată, murmurând însă întruna, ca și în seara nunții:

— Norocul meu, norocul meu!

Până să convingă pe tatăl său, Titu n-a vrut să stea cu mâinile în sân și a pornit din casă-n casă, îndemnând pe țăranii alegători sau nealegători să meargă cu toții la o întrunire în Armadia, unde Victor Grofșoru avea să-și lămurească programul. Fiindcă alegerea de deputat se apropia, prin sat umblau acuma mai des patrule de jandarmi spre a preîntâmpina tulburările și agitațiile împotriva statului. Titu nu se sinchisea de dânșii. Dorea chiar un conflict sau poate o arestare, închipuindu-și că astfel va dovedi lumii întregi barbaria stăpânirii ungurești și va contribui mai eficace la izbânda candidatului român. Vorbea țăranilor de jugul unguresc, de datoria națională, de limba strămoșească, se izbea însă mereu de aceleași răspunsuri:

— Bine, domnișorule, așa o fi... Dar n-avem pământ și dările-s multe și grele...

Întâi se supără de atâta nepricepere. Pe urmă totuși le dădu dreptate. ,,Adevărat, pe ei îi strivesc sarcinile vieții și eu le bat capul cu fraze! Nici măcar speranțe nu le aduc!... Apoi, firește, dacă eu însumi nu știu bine ce vrem!"

El bănuia ce vrea, dar dorințele lui nu se potriveau cu ale bătrânilor. El cu câțiva studenți și profesori mai tineri visau unirea grabnică a tuturor românilor. Nu se gândeau dacă se poate ori nu se poate. Ei se uitau fermecați spre România, așteptând de-acolo mântuirea. În fața lor însă stăteau mai toți fruntașii recunoscuți, între care însuși Grofșoru, care spuneau că acestea sunt idei primejdioase, că prin asemenea vorbe goale, bune numai pentru discuții de berărie, se poate compromite toată lupta.

— Mijloacele noastre trebuie să fie legale! îi spuse Grofșoru. Numai prin legalitate se obțin lucruri trainice! Politica serioasă nu se poate întemeia pe aventuri, ci pe realitate!... Ce ascunde viitorul, nu se știe... În suflet putem nutri orice speranțe, dar visurile nu trebuiesc amestecate în lupta politică!

Titu se zăpăci și fu cuprins de o șovăire din care de-abia cu sforțări se putu smulge. Se coborî iar între țărani și, cu toată opreliștea bătrânilor, le vorbi de ,,frații noștri", de ,,stăpânirea românească" ce va veni în curând. Și tresari de bucurie când Ștefan Hotnog, bogătaș din sat, în loc de tânguirile obișnuite, răspunse acuma în numele tuturor, ridicându-și chimirul pe burtă:

— Să te audă Dumnezeu, domnișorule! ,,Oportunismul și lașitatea ucid avânturile! se gândi Titu mulțumit. Cu jumătăți de idealuri nu poți lupta și nici nu poți fi înțeles de nimeni!"

Strădaniile lui Titu au rămas totuși zadarnice, deoarece întrunirea, îndată ce s-a anunțat oficial, a fost oprită de către prefectul județului în urma raportului solgăbirăului Chițu care se temea de tulburări.

Tocmai când Titu venea pleoștit, cu vestea aceasta din Armadia, bătrânul Herdelea a primit citație de la tribunal în procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultragiu. Deși, între timp, ungurul se mutase din Armadia într-un orășel din Ungaria, fiindcă
— cum spusese dânsul la plecare — nu se putea aclimatiza în atmosfera nepatriotică de-aici, sarcina lui Herdelea se agravase, căci acuzația judecătorului s-a părut atât de întemeiată procurorului, încât și-a însușit-o din oficiu și deci procesul trebuia să continue negreșit, chiar dacă partea civilă s-ar fi retras.

Herdelea strigă pe Ion, care de asemenea primise citație, vrând să se sfătuiască împreună cum să abată nenorocirea ce-i amenința de-aproape. Ion însă, în bobota necazurilor lui cu socru-său, căuta mereu să se plângă ce a pățit și cum a fost înșelat, iar de procesul care îl durea pe învățător, parcă nici nu-i păsa.

— Aveți să vedeți că becisnicul ăsta are să mă bage în temniță și să ne nenorocească pe toți! zise învățătorul pe urmă, doborât de îngrijorare. Țineți minte ce v-am spus eu azi! Ion e fatalitatea noastră... El se ciorovăiește cu Vasile Baciu pentru niște zdrențe de pământ și nici nu vrea să știe în ce poznă m-a înfundat!

Titu, văzând spaima bătrânului și ca să mai schimbe vorba, găsi înțelept să povestească pe un ton de glumă cum azi, întâlnindu-se în Armadia cu Belciug, i-a spus că e foarte supărat și că nu va lăsa fără răspuns insultele doamnei Herdelea, pentru care va trebui să dea seama în fața justiției... Efectul povestirii lui însă fu tocmai contrar celui așteptat de dânsul, stârnind o ceartă care nu se isprăvi până noaptea târziu.

— Apoi da, că atâta-mi mai lipsea, să umblu acuma pe la judecăți și pentru dumneaei, că n-am eu destule necazuri, zise învățătorul amărât. Mai bine-l lăsai dracului și tu, în loc să-mi mai aprinzi paie-n cap și cu el!

Doamna Herdelea se înfurie imediat, făcu pe soțul ei mămăligă nesărată, pentru că ar fi în stare să se lase călcat în picioare de toate nătăflețele din lume, și declară categoric că ea preferă să plătească orice amendă și chiar să stea la pușcărie, decât să rabde mojiciile ,,pămătufului".

Ziua următoare aduse însă o nădejde bună, sub chipul unei scrisori de la subinspectorul Horvat, care-l invita colegial pe Herdelea să-și pună în cumpănă toată influența pentru alegerea desăvârșitului patriot ce este candidatul de deputat Beck. ,,Am toată încrederea în patriotismul dumitale încercat și să fii sigur că oboseala dumitale va fi apreciată cum se cuvine", sfârșea subinspectorul. Mai ales sfârșitul i se părea învățătorului plin de mari făgăduințe.

— Uite ce om de treabă bietul subinspector! strigă dânsul înviorat. Ei, degeaba, să nu judeci niciodată pe nimeni după aparențe!... Iată bărbatul care-mi place și mie!... Bravo! Bravo!

Îndată își însemnă pe toți alegătorii din Pripas, în număr de unsprezece, și chibzui îndelung pe cei care ar vota cum îi va sfătui dânsul. Apoi își frecă mâinile cu încredere:

— Vezi, Dumnezeu îți trimite ajutorul când nici te aștepți! Titu, aflând seara planurile tatălui său, sări până în tavan de indignare și strigă de nenumărate ori ,,trădare" și ,,rușine". Dar Herdelea rămase neclintit.

— Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrânețele pe drumuri... Ai văzut tu ce-mi scrie subinspectorul?... Citește bine! Poftim! zise aruncându-i mândru scrisoarea.

Tânărul nu vru să citească nimic și făcu jurământ că va lupta din răsputeri împotriva acestei trădări nemaiauzite. Herdelea se întristă că feciorul lui se gândește mai mult la străinii de la care nu va avea niciodată nimic, decât la dânsul, a cărui soartă atârnă de bunăvoința celor mari și puternici.

— Nu-ți închipui tu că Horvat, dacă-i vom împlini dorința, poate să-mi fie de mult folos? N-ai văzut citația de ieri și nu știi că mă paște afurisitul de judecător? O vorbă a subinspectorului cântărește greu la tribunal. Când va spune subinspectorul prezidentului că uite-așa și așa, Herdelea e omul meu, adică al nostru, crezi că prezidentul are să mai crâcnească? Așa se lucrează în lume, băiete... Înțelegi, ori nu înțelegi?

— Nu vreau să înțeleg nimic! răspunse Titu cu atât mai îndârjit cu cât socotelile acestea i se păreau și lui cuminți.

— Atunci să-ți fie rușine obrazului, că ești cal bătrân și ai putea înțelege atâta lucru! strigă Herdelea adânc mâhnit. Rușine să-ți fie, măgarule!

În seara zilei când Ion bătuse întâia oară pe Ana, pică în casă, de-abia târându-se, Dumitru Moarcăș, o rudă îndepărtată de-a Zenobiei, cerând adăpost până s-o îndura Dumnezeu să-l strângă din lume. Zenobia, aflându-se în toane bune, pentru că feciorul și-a muștruluit nevasta, îl primi fără a se burzului, mulțumindu-se doar să-l descoase puțin:

— Da ce-ai pățit, bade Dumitre? De ce nu stai la Paraschiva, că-i bine acolo?

— Parcă de bine fuge omul? murmură Moarcăș, mototolindu-se pe vatră.

Era un moșneag trecut de șaizeci, pipernicit și prăpădit de să-l sufli de pe picioare. Nu mai avea nici un dinte în gură și vorbea greu, scuipând în toate părțile. În tinerețe a fost bărbat frumos și cu stare și se băteau fetele după dânsul, dar în loc să se însoare și să se potolească, i-a plăcut să zboare ca albina din floare-n floare, încât mulți oameni și-au ciomăgit muierile din pricina lui, căci de el nu îndrăzneau să se lege, fiind voinic și iute ca un lup. Cărăușia i-a fost mai dragă decât pământul și tot cărăușia i-a mâncat capul. Într-o noapte, venind de la Dej, o ceată de țigani lăieși au tăbărât pe dânsul, l-au stâlcit și i-au furat caii. A zăcut vreo doi ani și a rămas beteag de picioare. Boala i-a înghițit averea. Rămas numai cu căsuța și grădina, s-a aciuat pe lângă Paraschiva, care era văduvă tânără și râvnea mai mult la casa lui, crezând că nu mai are de trăit cine știe cât. Dumitru însă se încăpățâna să nu moară și o duse douăzeci și doi de ani așa, prăpădit cum a scăpat, încât Paraschiva a avut vreme să se obișnuiască cu slăbiciunile lui. S-au înțeles ei totuși destul de bine până acum câteva luni, când Dumitru s-a apucat și a vândut lui Avrum casa și grădina fără știrea Paraschivei. Degeaba i-a dat o sută de zloți de argint, femeia nu s-a mulțumit. Ea era convinsă că a luat mai mult și a ascuns banii undeva sau la cineva. Și cum Dumitru nu mai putea să aibă zile multe, Paraschiva se înfuria că banii vor ajunge pe mâna altora, iar ea, care l-a îngrijit atâția ani, se va alege cu nimica. Fiindcă nici Avrum nu voia să-i spuie lămurit cât i-a dat, Paraschiva s-a pus pe moșneag, mai întâi cu sudălmile, apoi cu bătaia, până ce în sfârșit azi l-a izgonit să nici nu-l mai vadă.

Bătrânul povesti ce-a pățit cu Paraschiva, dar fără s-o ocărască, ba chiar cu o mare părere de rău că a fost nevoit să plece de la ea și să moară poate prin case străine.

— Apoi lasă c-ai trăit destul, îi zise Zenobia drept mângâiere.

Ion, îmbufnat cum rămăsese toată ziua după ce plesnise pe Ana, nu zise nimic, ci se uita doar uneori cu ură la noul mâncău care-i cade în spinare din senin. Credea totuși că Dumitru se va întoarce acasă mâine-poimâine, știindu-se că nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie — se zice — pe care a iubit-o el cu adevărat și care, de aceea l-a și învârtit cum i-a plăcut. De altfel gândurile lui erau atât de fripte de grija pământurilor, încât tot restul lumii i se părea că nu face un ban găurit. Se înfuria când vedea pe Ana care, pe cât îi îngăduia pântecele țuguiat, se sprintenea pe lângă vatră să gătească cina, și era din ce în ce mai convins că femeia e înțeleasă cu Vasile Baciu să-l tragă pe sfoară.

Se perpeli câteva zile fără să știe ce să mai facă. Apoi îi veni în minte Herdelea și se bucură ca și când ar fi găsit scăparea. Chipul învățătorului îi juca înaintea ochilor, strălucitor de speranțe. Îl căută îndată și, nimerindu-l la școală, îl chemă afară. Herdelea era supărat și-i impută că e nerecunoscător și că, prin nepăsarea lui criminală, îi primejduiește slujba și cinstea. Ion ascultă nerăbdător, ca și deunăzi când încercase învățătorul să se sfătuiască cu dânsul. Ce-i păsa lui de grijile altora? Pe el numai necazul lui cel mare îl rodea și-l chinuia, și, după ce îmblânzi pe Herdelea cu făgăduințe, i se plânse ca un copil nepriceput, zicând mereu mai rugător și mai stăruitor:

— Învață-mă, nașule, că altminteri ori fac moarte de om și ajung la pușcărie, ori mi-oi pune singur ștreangul de grumaz!

Se uita în ochii învățătorului, sorbindu-i răspunsul, din care însă i se întipări în creieri numai atâta: ,,Fii liniștit, finule, că ce ți-a făgăduit trebuie să-ți dea... Duminică tu să vii la mine cu Ana... Am să chem și pe Vasile ș-aveți să vă înțelegeți, fii liniștit!"

Zilele până duminică trecură ca ceasurile. Nădejdea îi îmbrăca toate gândurile în trandafiriu. Se simțea iar stăpânul pământurilor și de-abia aștepta să poată ieși la lucru pe moșia lui.

Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-și scadă cerințele spre mulțumirea amândurora, povățui pe Vasile Baciu să dea acuma jumătate din locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în scris pentru după moarte. Povața lui însă îi nemulțumi pe amândoi. Toate nădejdile lui Ion se prăbușiră auzind ce spune învățătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dânsul din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile nașului? Lui nu-i trebuiau sfaturi, ci pământurile, toate pământurile... Îl cuprinse o mânie sălbatică împotriva lui Herdelea, care astfel vrea să-l înșele, în loc să-l ajute... Vasile, cu o lucire șireată în privire, zise tacticos că el nu-și ia vorba înapoi și dă bucuros cele cinci locuri, pe ales. În sinea lui însă era sigur și el că Herdelea s-a înțeles cu Ion să-i fure averea... Pentru că nu îndrăzneau să se certe cu învățătorul, potrivnicii schimbară între dânșii câteva sudălmi și apoi, uitând orice omenie, se luară de piept și începură să-și care la pumni peste cap, cu sete, grohăind ca niște mistreți prinși în capcană... Herdelea și Titu de-abia izbutiră să-i scoată din odaie, în vreme ce dăscălița, nespus de indignată că nerușinații s-au încăierat în casa ei, îi ocăra cu înverșunare, iar Ghighi țipa speriată. Ana

încremenise pe un scaun, în dosul ușii, încât doamna Herdelea o dojeni și pe ea bine și apoi o dădu afară.

Vasile și Ion se mai zgâlțâiră puțin în pridvor, se mai ghiontiră până-n poartă, dar în uliță se descotorosiră și-și așezară hainele boțite, înjurându-se din ce în ce mai potoliți. În clipa însă când să pornească spre sat, în ușa casei învățătorului se ivi Ana, topită de rușine și de spaimă, ca o arătare urzitoare a tuturor relelor. O zăriră amândoi deodată și furia lor se înteți iar, pumnii se amenințară în aer și privirile roșii se loveau ca două săbii. Ajuns în dreptul casei, Ion intră în ogradă urlând cu o spumă subțire albă între buze, care se muta și se lipea când pe cea de sus, când pe cea de jos:

— Să-ți mănânci friptă odrasla, tâlhar bătrân ce ești! Ana dădu să intre și ea, dar Ion se repezi ca uliul și răcni, răgușit, scăpărând scântei din ochi și scoțând cuțitul din șerpar:

— Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit pe lumea cealaltă!... Și să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec!... Hoață!... Hoți și tâlhari care umblă să mă mai și batjocorească!

Femeia vru să ridice mâinile să-l roage, dar privirea lui o îngrozi, spunându-i că într-adevăr e hotărât s-o omoare acuma. Șovăi o clipă și apoi porni după tatăl său care făcea câte doi trei pași, se oprea, se întorcea, zvârlea ginerelui câte-o înjurătură, iar se urnea și iar se oprea... Când însă Vasile o văzu apropiindu-se, își îndreptă toată mânia asupra ei și, amenințând-o cu amândoi pumnii, strigă clămpănind din dinți ca o fiară:

— Să nu vii la mine, rapandulă, că-ți zdrobesc ciolanele!... Sărăntoc ți-a trebuit, de sărăntoc să ai parte!... Uite-l! Uite-l ce mândru-i!... Amu să-ți fie de cap! De cap! De cap! De cap!

Păși mai iute, dar răcnind întruna ,,de cap", ca și când n-ar fi fost în stare să găsească o ocară mai grea...

Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiștiind încotro s-o apuce. Ion tot mai înjura și blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtându-se, țipa mai tare, parcă să-l audă tot satul. Vecinii ieșiseră în uliță și priveau, care mirați, care râzând, toți dor nici să urmărească desfășurarea poznei... Nemișcată, cu brațele moarte, cu ochii rătăcitori și cu sufletul crâmpoțit de înfricoșare, femeia se uita împrejur, fără să mai știe ce să facă. ,,Acu unde să mă duc?" se întreba și în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe loc, sleindu-i voința și ispitind-o să-și curme singură toate suferințele, fiindcă viața ei e zadarnică.

Tot Floarea, nevasta lui Macedon, sări iar, o luă de mână, o duse acasă la ea, o îmbărbătă până seara și o culcă după cuptor, lăcrimând de milă:

— Vai, sărăcuța de ea, sărăcuța!... În noaptea aceea își dădu seama întâia oară Ana de prăpastia în care-și zvârcolește ea viața. Și atunci gândul morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită. Îl alintă atât de stăruitor că, în cele din urmă, se minună cât de blândă și ademenitoare i se înfățișează, ca un liman unde nu mai sunt nici dureri și nici nădejdi... Deodată însă simți o zvâcnire în pântece, trezind-o din aiurare. ,,Cum se mișcă, sărmanul!" își zise dânsa uitându-și toate necazurile și înțelegând că trebuie să trăiască, fiindcă într-însa o ființă nouă bate la poarta vieții.

A doua zi Ion se mulcomi. Îi păru rău că s-a făcut de râsul lumii și că s-a hărțuit cu socrul său tocmai în casa învățătorului, deși era convins că Herdelea s-a dat de partea dușmanilor lui. Trecu drumul la Macedon Cercetașu și aduse acasă pe Ana, dar fără să audă măcar povețele Floarei că să fie mai milos cu biata femeie că mâine-poimâine îi sosește ceasul și cine știe ce se poate întâmpla dacă o huiduiesc toți și n-o cruță nimeni.

Apoi fu cuprins de desperare. Simțea un gol dureros în cap, care voia neîncetat parcă să-i spargă țeasta. Numai buzele îi șovăiau întruna:

— Nu-i bine așa... Nu-i bine... nu-i bine... Se ducea prin Jidovița, se îmbăta și se întorcea mai posomorât.

După o săptămână ploioasă și murdară, care-l ținuse mai mult în casă, răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu se mai pomenesc decât în ținuturile muntoase în dricul primăverii. Ieșind în ogradă, Ion se opri ca trăsnit și, fără să vrea, sorbi lacom mirosul de verdeață, sălbatic și umed, ce plutea în văzduh. Ca și când peste noapte tot pământul s-ar fi spălat cu apa fermecată, atât se înfățișa de mândru în verdele deschis pe care stropii de rouă licăreau în toate culorile curcubeului, ca niște diamante presărate înadins de o mână nevăzută. Priveliștea aceasta îl zgudui ca dintr-un somn greu și-i umplu deodată creierii de gânduri... Și porni, luminat, spre casa preotului Belciug, împins de o încredere mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dânsul l-a dat pe brazdă odinioară. Dar acest ,,odinioară" era așa de depărtat, parcă ar fi trecut ani și ani de zile, deși abia ieri se împliniseră cinci săptămâni de la nuntă.

Belciug privea din cerdac cum adapă caii vizitiul, un țăran somnoros și plin de baligă pe haine.

— Ce mai veste-poveste, Ioane? zise dânsul văzându-l intrând pe portiță, cu pălăria în mână.

— Apoi mai mult rău decât bine, domnule părinte, răspunse Ion vrând să zâmbească, dar izbutind numai să se strâmbe și să-și arate dinții galbeni, ca un câine care mârâie neputincios.

— Am auzit... De, băiete, dacă uitați pe Dumnezeu, cum să nu vă pedepsească? mormăi Belciug puțin înnourat și intrând în casă urmat de Ion.

Dumnezeu însemna acum în Pripas biserica cea nouă și preotul simțea mâna Cerului în neînțelegerile dintre ginerele și socrul care nici nu s-au gândit măcar să dăruiască ceva pentru locașul Domnului.

Milostivenia cerească i se arăta de altminteri preotului în toate chipurile. Buclucul lui Herdelea cu judecătorul era o pedeapsă grabnică și cuvenită pentru că a uneltit împotriva slujitorului lui Dumnezeu. Mai aștepta doar manifestarea mâniei divine față de doamna Herdelea, care l-a ocărât pe dânsul, și apoi o lovitură deosebită pentru Herdelea fiindcă chiar ieri a aflat că umblă să-i smulgă câțiva alegători în favoarea candidatului de deputat ungur, deși știe bine că el dorește să arunce un bloc — mic, dar solid — în cumpăna reprezentantului român. Răsplata tuturor neplăcerilor o găsea totuși mai ales în hotărârea de a începe încă în vara aceasta lucrările noii biserici. Căzuse la învoială cu un arhitect din Bistrița, care avea gata un plan foarte frumos. Arhitectul trebuia să sosească în curând și, cu materialul adunat, să așeze temelia. Până la toamnă zidurile vor fi ridicate, iar în toamna viitoare noul locaș va putea fi sfințit cu toată solemnitatea. Belciug se gândea de pe acuma la programul sfințirii și inima lui bolnăvicioasă tremura de bucurie. Dar, deoarece tot mai lipsea puțin din suma prevăzută la cheltuielile clădirii, strădaniile lui nu erau sfârșite. De aceea nu pierdea credința că, până la urmă, și Ion va deschide punga și deci se sili să-l câștige prin bunăvoință.

— Acuma spune, Ioane, ce te doare! murmură dânsul așezându-se, bătându-și genunchii cu palmele și privind drept în ochii lui Ion, pe care-l lăsase în picioare.

Ion se spovedi prelung, cu glas înfundat, cu ochii în pământ, iar preotul îl ascultă cu băgare de seamă și fără să-l întrerupă. Apoi când isprăvi, Belciug se sculă, se plimbă de câteva ori de ici-colo cu pași mari, uitându-se o dată cu mirare în odăița de culcare unde patul era încă tot nefăcut, și în sfârșit se opri lângă masă, se rezemă de dungă cu palmele încrucișate la spate și vorbi privind mereu într-un colț al tavanului:

— Știu eu ce să te sfătuiesc?... Greu... Prea greu... Numai un avocat te-ar putea lumina bine... Dar cu răul și cu bătăile nu se împacă oamenii niciodată, asta-i de când lumea. Dumnezeu a lăsat judecătorilor împărțirea dreptății pământești... Am pățit și eu deunăzi, știi bine, că m-a ocărât dăscălița țigănește. Puteam să mă apuc de bătaie?... Nimeni să nu-și facă singur dreptate... N-am zis nimic și nu m-am înfuriat... Dreptatea-i de la Dumnezeu... M-am plâns și eu în Armadia la judecătorie și, dacă-i bine și drept să fiu hulit de pomană, hulit să rămân... Tu însă vei face cum crezi de cuviință. Numai atâta să știi: pumnul nu-i dreptate... Întreabă un avocat, roagă-l să te învețe și fă cum te-o îndrepta el... Eu n-am nici o putere...

Ion plecă mulțumit. Bine a zis popa: legea să hotărască... Ajuns acasă, chemă pe Ana și-i vorbi foarte blând:

— Tu trebuie să te duci la tatăl tău, Anuță, că eu nu te mai pot ținea, vezi bine și tu, că-s sărac și abia ne târâm și noi zilele... Dumnealui are destulă avere... Amu că m-a înșelat, nu-i nimic. Dumnezeu din cer vede și judecă. Dar eu trebuie să mă gândesc la pielea mea. Cu mâinile-n sân n-oi sta, de bună seamă, poți să-i spui!

Pe urmă o duse de mână până la poartă și închise poarta după ea. Ana se mai uită înapoi, dar el nu mai întoarse capul.
— Are dreptate... toți au dreptate, șopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un rost în lume... Capitolul VIII

COPILUL[modifică]

Cu cât se apropia alegerea de deputat, cu atât Herdelea, tatăl și fiul, se ciorovăiau mai mult, ca și când toate necazurile și toate nădejdile, ba chiar însăși soarta lor ar fi atârnat de izbânda românului sau a ungurului. Bătrânul, care purta în suflet groaza procesului cu judecătorul, credea din ce în ce mai tare că, contribuind la alegerea candidatului guvernamental, va scăpa teafăr din ce-l amenința. Se gândea în taină că, în preajma judecății, va ruga pe ocrotitorii săi, subinspectorul și deputatul, să pună o vorbă bună pentru dânsul acolo unde trebuie. Văzându-l cu asemenea sprijinitori, judecătorul va trebui să se îmblânzească, iar tribunalul să înceteze urmărirea... Și, fiindcă în cele din urmă Titu râdea neîncrezător de speranțele lui, Herdelea zicea convins:

— Cine râde la urmă râde mai bine, băiete! Dăscălița, deși nu putea suferi neamul unguresc, rămase totuși neclintită în părerea ei că, mai presus de orice, omul trebuie să aibă grijă de pielea lui. De altfel ea și cu Ghighi nu se sinchiseau atâta de mofturile alegerii, cât se frământau că, în afară de câteva cărți poștale ilustrate, n-aveau încă nici o scrisoare de la Laura, măcar că acuma se împlineau aproape două luni de la nuntă. Își făceau fel de fel de închipuiri, căutau explicații care să le potolească neliniștea, dar care mai mult le întristau.

Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. Dorea cu atâta înverșunare izbânda lui Grofșoru, că îl durea chiar numai gândul că ar putea cădea. Începea aproape să urască pe tatăl său, mai ales că punea veșnic înainte interesul personal.

— Dacă nu vrei să facem nici o jertfă, cum crezi c-o să triumfăm vreodată? striga dânsul desperat, scrâșnind din dinți și smulgându-și părul.

Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, îl hotărî să se gândească să plece oriunde, în lume, încredințat că aiurea oamenii vor fi mai voioși să se sacrifice pe altarul unei idei. Deși striga întruna că activitatea e mama succesului, continua să petreacă zilele prin Armadia, la berăria Rahova sau la Grivița, unde, împreună cu alți tineri entuziaști, se îmbătau cu vorbe mari, visau închipuind planuri îndrăznețe și puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu proporțiile. Li se părea că alegerea lui Grofșoru va revoluționa nu numai țara, ci toată Europa.

Știau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofșoru va ului Parlamentul și vedeau limpede clipa când Ardealul se va ridica brusc în picioare și va cădea, ca un copil pierdut și regăsit, în brațele României, când cei oropsiți de atâtea veacuri își vor lua locul ce li se cuvine între popoare, ca niște urmași vrednici ai stăpânilor lumii...

După asemenea înaripări, intrând seara în atmosfera îmbâcsită de realitate de acasă, Titu simțea că se prăvale din înălțimi și se zvârcolea neputincios. ,,Trebuie să plec de-aici, altfel am să mă înăbuș!" își zicea după ce se certa cu tatăl său care nu voia nici să-i mai asculte argumentele.

Cu toată sila ce i-o făcea slujba de subnotar, își găsi singur un loc în Lușca și, într-o seară, aproape de alegere, în urma unei discuții mai violente, declară că are să se ducă îndată ce va afla rezultatul luptei, fiindcă s-a săturat de viața aceasta fără nici un ideal, mânjită numai de noroiul mărunțișurilor zilnice. Declarația voia să fie o răzbunare împotriva tatălui său, care însă se bucură auzindu-l și-l felicită că începe să se cumințească.

În ajunul alegerii trecură prin Pripas două companii de honvezi care aveau să dea o mână de ajutor jandarmilor concentrați din tot județul spre a păstra ordinea.

— Uite ce susțineți dumneavoastră, cei cu prudența! zise Titu către Herdelea arătându-i soldații ce de-abia-și târau picioarele obosite. Drept argumente ne dați baionete!

În sfârșit ziua cea mare răsări frumoasă... Armadia fierbea ca un stup în ceasul când roiește. Toată lumea era stăpânită de înfrigurare. Din sus și din jos soseau mereu cete de țărani, cu preoții și cu învățătorii în frunte, unii pedeștri, plini de praf și de sudori, alții în căruțe, toți veseli și strigând mereu ,,trăiască"...

De la biserica cu două turnuri, de-a curmezișul pieței, până la primărie, unde era biroul electoral, în dreapta și în stânga străzii se întinseră cordoane de jandarmi cu baioneta la armă, cu penele de cocoș agitate în pălării, răstindu-se la mulțimea ce se înghesuia în spatele lor, răcnind deseori ,,înapoi" și amenințând cu puștile. În mijlocul pieței, lângă crucea îngrădită cu uluci, un grup de elevi de liceu din clasele superioare, încadrați de câțiva profesori tineri și de studenți îndrăzneți, cântau Deșteaptă-te, române, întrerupându-se din când în când ca să strige în cor: ,,Trăiască deputatul Victor Grofșoru!" Grupul ajungea până la cordonul de jandarmi; cei din față aplaudau pe alegătorii români și huiduiau pe ovreii și ungurii care se îndreptau spre primărie. Aici, chiar în spatele unui jandarm voinic, cu mustăți mari și sclipitoare de pomadă, stătea și Titu, roșu de entuziasm și răgușit de cât a cântat și a răcnit. Toată piața gemea de țărani nealegători, aduși înadins să manifesteze, urlând ,,trăiască" sau ,,rușine".

Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douăzeci de pripăseni, dar în fața bisericii un ofițer de jandarmi trimise în dosul cordonului pe cei ce n-aveau cărți de alegători, încât preotul defilă numai cu șase inși înspre localul de vot, zâmbind amar la mulțimea care-l aplauda.

Titu strigă însuflețit ,,bravo, Belciug", iar popa îi răspunse măgulit și trist:

— Nu-i vina mea că suntem numai atâția, știi bine! Soarele ardea. Căldura creștea neîncetat. Oamenii, osteniți de cât au stat în picioare, asudau, se îndârjeau, se îmbulzeau spre cordoanele de jandarmi fără să știe de ce, iar jandarmii se strâmbau, răcneau și izbeau ici-colo cu patul puștii, înjurând.

Pe la amiază Grofșoru, însoțit de câțiva prieteni, trecu pe stradă, spre biserică, să-l vadă mulțimea. Însuflețirea izbucni ca o flacără dintr-un jăratic peste care ai turnat ulei. Cântecele, uralele, țipetele se topeau într-un zgomot năprasnic. Lumea se năpusti peste cordoane să-l vadă mai bine. ,,Ura! Trăiască Victor Grofșoru!... Jos renegații!..." Jandarmii se zbăteau, învârtind armele să stăpânească valurile de oameni. Unul, cuprins de mânie fiindcă norodul nu-l lua în seamă, împunse cu baioneta în mulțime, înțepând pe un țăran bătrân, care tocmai se lupta să iasă din vâltoare și care deodată începu să se vaiete.

— Rușine!... Huo!... Jos cu ei! urlă gloata repezindu-se mai dârză asupra cordonului.

— Înapoi!... Înapoi! țipau jandarmii lovind cu arma în cei care se avântau peste linia oprită.

Grofșoru, care tocmai văzuse cum a împuns jandarmul, se repezi la țăranul rănit și-l îmbrățișă furtunos, în vreme ce mulțimea vuia de entuziasm și mulți întrebau: ,,Ce este? Ce s-a întâmplat?" Apoi, revenind în mijlocul străzii, își scoase pălăria, își șterse nădușeala și începu cu glas vibrator:

— Cetățeni! A curs sângele nevinovat! Teroarea... Nu izbuti să continue, căci un ofițer de jandarmi îl opri scurt, declarându-i că nu e voie să ațâțe lumea. Grofșoru se ciondăni un răstimp cu ofițerul protestând cu gesturi largi, pe când partizanii îl sprijineau stăruitor:

— Trăiască!... Trăiască!... În clipele acestea sosi în piață Herdelea, urmat de cinci alegători, cu fața luminată de un zâmbet sfios, uitându-se puțin speriat în dreapta și stânga. Câțiva strigară ,,trăiască", dar îndată un glas gros răcni: ,,Rușine! Renegații!... Jos!" și repede toți izbucniră în huiduieli, iar printre baionetele lucitoare pumni încleștați se scuturau amenințători. Herdelea, înfricoșat, simți un tremur în genunchi, dar zâmbetul nu-i dispăru de pe buze ca și când ar fi fost vopsit... Grupul de liceeni porni să cânte batjocoritor ,,Veșnica pomenire", cu glasuri ascuțite și false de mascaradă, în timp ce alții răcneau neîncetat ,,rușine".

Titu, cuprins deodată de o milă mare, se piti la spatele jandarmului, uitându-se îngrijorat după tatăl său, îmbătrânit prea înainte de vreme, a cărui față acuma era albă încât de-abia i se mai vedeau mustățile mici și cărunte.

— Renegatule!... Rușine!... Trădătorule!... Jos! țipau zeci de voci în jurul lui Titu, care ridică mâinile, copleșit de emoție, parc-ar fi vrut să oprească ocările necruțătoare.

Grofșoru, care nu mai isprăvea discuția cu ofițerul, cum zări pe Herdelea, se întoarse și-l apostrofă indignat:

— Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata... Învățătorul se opri fără să poată scoate o vorbă. Ofițerul însă interveni:
— Pardon!... Vă rog să nu terorizați pe alegători! Aici nu se permite nici o presiune! zise punându-se între Grofșoru și Herdelea și apoi adăugând, către acesta: Înainte, înainte, domnilor!

— Protestez împotriva acestei noi încălcări de lege! strigă Grofșoru, deschizând o nouă ciorovăială cu ofițerul.

În fața primăriei, solgăbirăul Chițu strânse mâna lui Herdelea și-l prezentă unui domn scurt și gros, cu ochelari de aur și cu o mustață galbenă rară:

— Domnule candidat, iată unul din prietenii noștri!... Îmi dați voie? Candidatul dădu mâna învățătorului, zicându-i mașinal:
— Îmi pare foarte bine... Voi fi totdeauna la dispoziția dumitale... Totdeauna...

Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o ușurare și intră în biroul notarului unde, la o masă lungă, ședea un judecător de la tribunalul din Bistrița, uscat, cu nasul foarte subțire, cu niște ochi mici, răutăcioși și cu un creion în mână. Învățătorul îl cunoștea. Alături alți doi, tot de la tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri bănuitoare.

Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mână, cu zâmbetul pe față. Judecătorul, președintele comisiunii electorale, îl privi întrebător.

— Votez pe domnul candidat Beck! zise învățătorul, rezemându-se cu mâinile de dunga mesei și uitându-se în ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l țină minte și să-l apere când va veni la proces.

Cei cu formularele îi însemnară numele, iar președintele rosti, indiferent și obosit:

— Altul? Învățătorul se dădu puțin la o parte, să facă loc tovarășilor săi.
— Tot din Pripas, murmură dânsul către judecătorul care părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul și se uita la cei ce scriau voturile.

La șase seara comisiunea declară ales pe candidatul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

Rezultatul se răspândi pe-afară, prin mulțimea obosită, care-l primi cu strigăte de indignare și cu cântece naționale. Piața totuși se goli curând. Cârciumile însă se umplură, adăpostind până noaptea târziu comentariile aprinse, felicitările, amenințările...

Herdelea povesti acasă încântat cum i-a strâns mâna deputatul și cum i-a făgăduit sprijinul pentru orice împrejurare, cum i-a zâmbit judecătorul încrețind fruntea ca să-și întipărească în creieri numele lui.

— De-acu nu mai am nici o grijă cu procesul... De-acu pot dormi liniștit! zise dânsul cu mândrie. Vezi acuma ce înseamnă să știi să te porți cu oamenii? adăugă apoi bănuitor către Titu.

— Am văzut... am văzut! șopti tânărul istovit. Auzindu-l și văzându-l însă își amintea răcnetele mulțimii în piață, când a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci și mila aceea dureroasă ce-o simțise și care i-a rămas în inimă parcă mai adâncă. Era trist și abătut, ca și când ar fi pierdut orice nădejde în lume. ,,Iată de ce atârnă înfăptuirea ideii! se gândea dânsul. Cinci voturi! Adică tocmai voturile tatii... că să-și ușureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa ideea... Și barem procesul de-ar ieși bine!... Iată ce hotărăște soarta unui popor: un fir de tină... Și totuși ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului."

Profitând că notarul din Lușca era în Armadia, cu alegerea, a doua zi plecă. ,,Dac-aș mai sta mult aici, ar trebui să mă scufund de tot în noroiul realității!" își zise Titu despărțindu-se.

— M-a alungat, tată... șopti Ana atât de încet că nici ea însăși nu-și auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, așteptându-se s-o zdrobească.

Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărire, văzând-o galbenă și trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana și răspunse molfăind:

— Bine... Stai aici că ai unde... Vezi că eu mă duc până în Zăhată, că am niște oameni la sapă... Să iei seama pe-acasă...

Vorbea atât de liniștit că femeia se zăpăci, crezând că n-a auzit bine și nu îndrăzni să se așeze până nu-l văzu plecând aievea cu carul.

Baciu știa că Ion are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i măritată în lege, poate ședea și acasă. Mai bine așa, decât să se plece el în fața tâlharului și să-i dea moșia. La urmă tot va trebui să vie bărbatul și s-o ia, mulțumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro... Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra. Iar dânsul poate aștepta oricât, că nu-l doare...

Ana era umilită și tăcută ca un câine. Nu crâcnea înaintea bătrânului și doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundați în cap și veșnic roșii. Zilele i se păreau nesfârșite în așteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai mult că suferise greu pentru dânsul.

Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofșoru, de care știa că-i avocat strașnic, mai tare ca mulți din Bistrița. Avocatul era foarte încurcat atunci cu alegerea de deputat și, aflând că Ion nu-i alegător, vru să-l amâne pentru altă dată. Ion însă, încăpățânat, nu s-a lăsat până nu i-a povestit cu de-amănuntul toată buba. Mirosind ceva mai de preț, Grofșoru întrebă mai întâi:

— Martori ai?
— Am, domnule avocat, cum să n-am... Am pe... se grăbi țăranul, înșirându-i pe toți cei ce au fost la tocmeală și care auziseră făgăduielile socrului său.

Avocatul se însărcină să-i scoată toate pământurile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, Grofșoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă înapoi pe Ana ca să nu poată spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar să potrivească lucrurile astfel încât să nu bage de seamă că are nevoie de ea.

Ion își făcu cruce de mulțumire. Dacă i-a luat avocatul banii, înseamnă că trebuie să câștige. Ana are să se întoarcă ea singură... Numai când trecură două săptămâni începu să intre în grijă să nu cumva să se primejduiască procesul din pricina femeii care nu vine acasă.

Când află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se întunecă. Îi era frică de judecați, deoarece nu mai avusese niciodată și văzuse la alții că procesele înghit zadarnic moșiile oamenilor. Începură îndoielile. Să nu se întâmple ceva și să piardă tot. Avocații câte șuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniță cu dreptatea în mână. La urma urmelor poate că tot mai bine ar fi să-i arunce câinelui jumătate locurile și căsuța cea veche, să scape de-o grijă... Se uita mai chiorâș la Ana și ar fi fost bucuros să-i găsească vreo pricină s-o gonească înapoi, la tâlharul pe care și l-a ales ea și de care acuma nu mai știe cum să se scuture.

În duminica a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se hotărî să se îmbete. După-amiază cârciuma era plină, ca de obicei. Avrum, negru de supărare, din pricina unei afaceri cu notarul, servea totuși rachiul mai prompt chiar decât alte dăți. Vasile n-apucă să se afume bine și se pomeni cu Toma Bulbuc lângă dânsul, foarte vesel și mulțumit că pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George pe care avea de gând să-l însoare la iarnă. Din vorbă în vorbă Baciu se plânse cât de rău a nimerit-o cu măritișul fetei, cum stă acuma acasă la dânsul, parcă nici n-ar avea bărbat... Toma clătină din cap și apoi întrebă binevoitor:

— De ce nu vă împăcați voi, Vasile?... Oamenii trebuie să se învoiască...

— Da cu cine să te împaci, omule? făcu Baciu trântind paharul pe masă și povestind iarăși ce-a pățit cu ginerele și cum vrea să-l lase pe drumuri, cerșetor.

Atunci intră și Ion în cârciumă. Venea înadins, știind că e socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-și ia acasă nevasta. Se așeză însă la altă masă, strigând cu un oftat:

— Jupâne!... Măi jupâne!... Dă-mi și mie oleacă de stropșeală!

Până să vie Avrum cu rachiul, Toma se întoarse repede:
— Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănâncă nimeni...

Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia:
— Noroc bun, socrule...
— Ce socrule, mă! sări Vasile, jumătate glumeț, jumătate furios. Eu să-ți zic ție ,,socrule", că văd că nevastă-ta-i mai mult la mine decât la tine!

— Vina mea-i? făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un caraghios.

— Eu aș zice să vă împăcați ca oamenii de treabă, să nu vă mai faceți de râsul lumii! vorbi acuma Toma, trăgând cu ochiul întâi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău așa! Ia șezi, Ioane, șezi colea!

Ion se așeză, așternând pe o bancă o batistă roșie cu flori verzi, ca să nu-și murdărească hainele. Toma puse îndată la cale tocmeala. Altă dată s-ar fi aprins, ar fi înjurat, ar fi răgușit țipând, acuma amândoi erau liniștiți, chibzuiți și reci ca doi negustori pățiți și înșelați. Vasile sfârși îmbiindu-i jumătate locurile și casa cealaltă, pe care poate să le scrie oricând pe numele lor, să nu mai fie neînțelegere. Ion răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea să-i dea ce s-a înțeles când a luat fata; totuși Ana poate să vie acasă oricând, căci el cu ea n-are nimic... Toma îi îndemnă să mai lase fiecare câte ceva și-i sili să dea mâna.

— Bine, așa să fie cum ziceți, mormăi Ion cu ochii aprinși. Dar procesu-i proces... Amu, deocamdată, fie după voia dumneavoastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! Dacă dumneata îmi dai de bunăvoie cât zici, ne-om judeca pe mai puțin!

Vasile Baciu nu vru să audă de proces și se supără. Toma însă îl făcu să dea mâna a doua oară, zicând blajin:

— Lasă, lasă cum zice, că-i mai tânăr și mai fără minte! Lasă... Până la judecată mai trece vreme și cine știe ce-o mai aduce Dumnezeu!

Băură aldămașul împreună până pe înnoptat. Ion plecă acasă cu Ana de mână. Era beat, dar nu-și arăta totuși mulțumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart gheața.

A doua zi dimineața Vasile Baciu veni, după cum se înțeleseseră, și se duseră în Jidovița, la notar, să le facă hârtiile de intabulare.

— Da să scrii acolo, domnule notar, că procesul merge înainte! zise Ion ca o amenințare.

Vasile Baciu încercă să răspundă, dar Ion se sculă în picioare:
— Îmi trebuie tot pământul, socrule, știi bine... Tot pământul!...

După plecarea lui Titu, casa Herdelea se liniști. Învățătorul se mai lăuda din când în când cu lovitura lui de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea și Ghighi se gândeau tot mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscălița, îndată ce isprăvea lucrul, se așeza în salonaș și citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrențuită, pe care i-o dăruise odinioară, demult, unchiul ei Simion Munteanu.

Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portița scârțâi prelung, în pridvor se auziră pași greoi și apoi un ciocănit în ușă.

— Scrisoare de la Laura! sări Ghighi aprinsă și bătând din palme, în vreme ce Herdelea zise gros: Intră!

Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaș și aducea poșta din Jidovița: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostași, apoi câteva ziare ale lui Belciug. Învățătorul citi toate adresele, dădu scrisoarea Ghighiței și vru să oprească gazeta popii.

— Nu pot, domnule învățător, zău nu pot, bâlbâi straja rușinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la dumneavoastră nici o gazetă, că altminteri mă probozește în biserică...

— Bine, Cosma, să fii sănătos! răspunse Herdelea râcâit de curiozitate. Șezi puțin și te odihnește, că până atunci văd eu repede ce mai spune în ele...

De la alegerea de deputat, Belciug rupsese orice legătură cu Herdelea; nu-și mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi străini. Prin Armadia mai erau mulți care îl ocărau, îndeosebi însă Victor Grofșoru, care spunea pretutindeni că numai din pricina ,,renegatului din Pripas" o circumscripție românească a trimis în Parlament un deputat ungur.

Până să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscălița încercă să citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, nerăbdătoare, se silea să urmărească și ea rândurile mărunte, cu litere ascuțite și drepte. Dar emoția lor era așa de mare, că nu putură să descifreze nimic.

— Ia dați-o-ncoace! zise Herdelea, după ce își astâmpărase setea gazetei și expediase pe Cosma.

— Da, da, citește-o dumneata tare! strigă Ghighi. Învățătorul își puse ochelarii, se sculă în picioare, întinse scrisoarea lângă lampa atârnată de grindă și citi rar, apăsat, bătrânește, cu glasul tremurat puțin pe alocuri:

,,Mult iubiții și doriții noștri! Nu m-aș mira să credeți că cine știe ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de când ne-am despărțit, în fața Rahovei și cu lacrimi în ochi. Eu însămi mă întreb cum am putut fi atât de neglijentă, căci dragostea mea pentru dumneavoastră nu s-a micșorat, deși s-a împărțit. Numai punându-vă în situația noastră, ne veți înțelege și ne veți ierta. Sper însă că ați primit multele cărți poștale ce vi le-am trimis de pretutindeni, pe unde am umblat? Până să ne încropim gospodăria noastră mică și drăguță, am tot amânat scrisul, ca să vă pot povesti din fir în păr viața nouă în care am intrat. În sfârșit iată-mă mai slobodă.

Nimeni nu-și poate închipui cât amar îmi strângea inima în clipa când am pornit la drum. Îmi sângera sufletul și nici nu puteam plânge măcar, căci George ar fi înțeles poate greșit lacrimile mele... Totuși călătoria din Armadia până aici îmi va rămânea veșnic neuitată și plăcută. George a fost așa de bun că repede mi s-a risipit tristețea și mi-a câștigat, mai mult decât iubirea, încrederea.

Am stat două zile în Bistrița, fiindcă eu m-am îmbolnăvit ușor și George n-a vrut să ne urcăm în tren până ce nu voi fi zdravănă de tot. Cât a fost George al meu de delicat și de nobil, nici n-am cuvinte să vă spun. (Nu v-aș scrie complimentele acestea, dacă n-aș fi sigură că el nu le va afla niciodată; altfel ar fi în stare să-și ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seară, înviorată și gătită cu rochia cea albastră ca cerul, care George zice că-mi șade admirabil, am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Cânta muzica militară. Era lume imensă și elegantă. Și George era așa de drăguț și vesel. Mă sfiam puțin, fiindcă mereu îmi săruta mâinile peste masă, deși pe de altă parte știam că acuma aveam dreptul să ne iubim fără zgardă, cum spune mereu George... În sfârșit am petrecut splendid și ne-a costat aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia nebunește, zicând neîncetat că numai o săptămână de miere e în viață. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără bani în Vireagul nostru și să rămânem de râsul lumii.

Miercuri am plecat din Bistrița hotărâți să nu ne mai oprim deloc până-n Sătmar. Totuși în Dej iar am poposit o noapte și o zi. George era neastâmpărat și voia să-mi arate toate orașele pe unde trecem, ca să avem amintiri comune de pretutindeni. Și la Gherla am stat o zi și am vizitat Episcopia, întâlnind chiar și pe preasfințitul nostru episcop, care a glumit cu noi și ne-a binecuvântat. Mi-a plăcut mult Clujul, oraș mare și frumos, dar mi s-a părut straniu că n-am auzit nici o vorbă românească. Am fost găzduiți la sora lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor Grozea; trebuie să vă aduceți aminte, că ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost și la teatrul unguresc unde se juca nu mai țiu minte ce comedie. N-am putut însă râde deloc, întâi că nu pricepeam mai nimic din ce sporovăiau pe scenă, și apoi mai ales pentru că era a treia seară de când ne oprisem la Cluj și George tocmai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici și că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine și să-mi facă plăcere. Am plâns și l-am certat că m-a înșelat astfel și cu deosebire a cheltuit atâția bani de nici nu îndrăznesc să vă spun, că v-ați spăimânta. De aceea n-am putut râde la comedia ungurească. George însă zice că n-am râs fiindcă era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă și el dreptate.

Și așa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai petrecem acolo o noapte și pe urmă să o luăm la miazănoapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am mai clintit din tren până la Sătmar, unde ne așteptau de multișor bagajele și lăzile mele și mai multe ale lui George. În oraș doar că ne-am odihnit câteva ceasuri și îndată am pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia George îi telegrafiase din Dej că sosim.

Pe aici e numai șes și iar șes, cât vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfârșite de grâu. Soarele frige năprasnic, iar nourii de praf după căruțe rămân în văzduh parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pământ... O fi frumos, cui îi place. Mie însă mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de munții noștri albaștri și măreți!

Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oamenii spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungurește, căci altă limba nu pricep. Te și doare inima când îi auzi. De altfel sunt harnici, săritori, creștini buni. Nu-i de mirare că și-au uitat graiul strămoșesc bieții oameni, căci Vireagul e tocmai în marginea neamului românesc. Dincolo nu mai găsești decât unguri și iar unguri, cu izmene largi ca poalele țărancelor noastre și cu niște tichiuțe de pălării în cap de-ți vine să râzi. Ghighi s-ar omorî de râs până s-ar obișnui cu dânșii... Notarul de aici e ungur și, firește, n-are de unde să știe românește. Chiar și învățătorul vorbește foarte stricat, deși școala e confesională, susținută din banii bisericii. George i-a făcut îndată imputări, dar dânsul s-a scuzat că aici așa-i obiceiul, că și răposatul preot numai ungurește vorbea, ba ne-a mai asigurat că și noi va trebui să ne dăm pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar întâmpla, nu se va abate de la îndatoririle naționale și i-a spus învățătorului că trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți; a vorbit atât de mișcător George al meu că învățătorul a plâns, precum am plâns și eu... Învățătorul e văduv, iar notarul are o nevastă bătrână și arțăgoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E mai bine, căci altfel, singură, voi putea fi mai de folos bărbatului meu în marea operă de redeșteptare a acestor români nenorociți. Am început să cunosc puțin și eu viața, să înțeleg cât este de apăsătoare. Ne-am așezat frumos casa. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță, din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. Suntem mulțumiți și fericiți, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot așa pe viitor. Ne gândim cu drag că poate la anul vom avea un băiețel. Eu cred mult că vom avea și chiar am început să-i pregătesc scufițele.

George a fost hirotonisit acum patru săptămâni. Cred că-i cel mai de seamă preot din toată țara și că slujește cel mai frumos dintre toți. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că așa este.

Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul și nu mai sfârșesc. Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă oprește hârtia care s-a săturat de mâzgăliturile mele... Acum cred ca v-am povestit chiar prea multe. E rândul dumneavoastră să-mi trimiteți o scrisoare cel puțin tot așa de lungă. Până atunci vă îmbrățișez de mii de ori cu dragoste mare pe toți. — Laura.

P. S. Prin octombrie sperăm să ne repezim puțin prin Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace și pe Ghighița mea scumpă pe care o sărut special cu mult dor. — Aceeași.

Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă îmbrățișez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gândim numai la fericirea noastră; de aceea iertați-ne.

— George". Herdelea puse scrisoarea pe masă și-și șterse ochelarii zâmbind mișcat, cu două lacrimi înflorite în colțurile ochilor. Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută și se învârti prin casă plângând și râzând de bucurie, în vreme ce doamna Herdelea, lingându-și buzele cu vârful limbii, rosti înduioșată:

— Dragii mamii, dragi!

Văzându-se stăpân al altor locuri, Ion, în loc să se împace, mai rău se întărâta. Se simțea din ce în ce mai înșelat și se gândea numai la pământul celălalt, care ar trebui să fie al lui și care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aștepta procesul cu încăpățânare și se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofșoru să-i dea zor, încât avocatul trebui să-l ocărască și să-l amenințe să se astâmpere.

Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins că e înțeleasă cu tatăl ei ca să-l tragă pe sfoară. Numai când o vedea plângând, se mai răcorea.

Femeia răbda, supusă și friptă. Îi trecea uneori prin creieri gândul că Ion n-o fi iubind-o, dar îl alunga înfricoșată, ca o primejdie ucigătoare. Mai des îl dezvinovățea, ca și odinioară, zicându-și că grijile și necazurile îl îndârjesc. Apoi nădăjduia o mângâiere în copilul ce-l aștepta din zi în zi. Copilul poate să-l mai îmblânzească și pe dânsul.

Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă, nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o și afurisind-o. Ana singură trebuia să ducă în spinare toată gospodăria. Ea gătea

mâncarea și tot ea o căra la câmp, unde lucrau oamenii în frunte cu Ion. Seara nu-și mai simțea șalele, iar burta o împovăra și o năbușea. În pat gâfâia atât de greu că Ion o lovea cu cotul în coaste, înjurând-o că nu-l lasă să doarmă cu fonfăielile și râgâielile care o apucau și o țineau ceasuri întregi.

În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mâncare și s-o ducă la prânz bărbaților care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grâu. În vreme ce turna rântașul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simți deodată niște junghiuri prin pântece atât de dureroase, încât fruntea și tâmplele i se încununară cu sudori fierbinți. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriați, apucându-se cu amândouă mâinile de burtă și gemând. ,,Mi-o fi venit vremea", se gândi când junghiul se mai mulcomi.

Gustă mâncarea, puse puțină sare... Durerile însă o încercară din nou, întâi mai slabe, pe urmă mai crâncene parcă ar fi înțepat-o cu ace. Până în amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mâncările și le-a pus într-un coș, să le poată trimite prin cineva, dacă s-ar întâmpla să-i fi hărăzit Dumnezeu să nască astăzi.

Tocmai pe la amiază îi încetară toate junghiurile și se simți mai ușoară. Se închină, luă coșul și porni încetișor, lăsând casa în paza bătrânului Dumitru Moarcăș, care se aciuase de-a binelea la Glanetașu, nemaiîndrăznind să se întoarcă la Paraschiva.

Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidovița, pe lângă drumul cel vechi. Soarele săgeta în răscrucea cerului curat ca lacrima. Zăpușeala plutea în văzduh, grea și sugrumătoare, ca o pâclă nevăzută. Câmpul îngălbenise sub apăsarea arșiței. Doar ici-colo câte un copac mai înverzea, cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse. Femeia pășea legănat, târându-și picioarele desculțe pe cărarea crescută cu buruieni.

Sosi totuși mai devreme și de aceea se îndreptă cu merindea spre un măr pădureț din marginea holdei, să așeze acolo coșul și să ia secera, să mai taie și ea doi-trei snopi. Când se plecă însă să rezeme coșul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi, atât de dureros parcă o secure i-ar fi despicat burta. S-a prăvălit fără putere pe pământul dogorât și crăpat, strângând dinții de-i pârăiau ca niște oase sfărâmate, căutând să-și ascundă suferința. Dar, cu toate încordările ei, un țipăt sfâșietor, prelung și jalnic i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.

— Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! strigă Zenobia, îndreptându-se de spinare, cu secera într-o mână și în cealaltă cu un snop de spice, și uitându-se spre mărul pădureț. Da, da... așa-i, cum zic! Uite-o cum se zvârcolește!

— Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Știe că-i sosește ceasul și vine să fete pe câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!

— Taci, Ioane, că te-o trăsni Dumnezeu din senin ca pe popa din Runc! murmură Glanetașu cu glasul înecat de milă.

— D-apoi că zău așa, făcu bărbatul totuși mai blând. Zenobia alergă la Ana care se zbătea și se legăna, cu fața în sus, cu mâinile pe pântece ca și când ar fi vrut să înăbușe vâlvătaia năprasnică ce o ardea. Prin umbra subțire a mărului lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii.

— Da ce-i, Ană?... Vai de mine, că și tu, zău... Nu puteai ședea acasă dac-ai simțit că te încearcă durerile? zise Zenobia miloasă, îngenunchind lângă ea și căutând să-i aline suferința.

Ca mai toate bătrânele de la sate, Zenobia se pricepea la moșit, fără să-l fi învățat. Îi desfăcu betele, îi scoase zadiile și-i frecă ușor pântecele de sus în jos. Gemetele Anei se ascuțeau în sâsâituri prelungi, iar buzele-i uscate șopteau în răstimpuri:

— Soacră, soacră, mor... Mor!... Moor!...
— Taci, că nu mori, maică, taci, taci... Mai rabdă și taci că uite-acu scapi!

Bărbații secerau înainte. Glanetașu tresărea la fiece țipăt al Anei; Ion hârșâia mai aprig trăgând însă mereu cu urechea și mormăind mânios ca să-și alunge mila ce i se furișa încetinel în inimă.

— Of, sărăcuța, sărăcuța! se cutremură bătrânul auzind deodată un răcnet mai pătrunzător.

— Ei, așa-i soarta femeii! zise Ion, vrând să pară liniștit, dar cu glasul înmuiat.

Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groază. Căldura parcă clocotea acuma în văzduh. Hotarul însă era amorțit sub sărutarea pătimașă a soarelui. Primprejur nici țipenie de om; numai dincolo de șosea, pe lunca dinspre Sărăcuța, furnicau răzleți câțiva viermușori albi. Frunzele porumbului sfârâiau răsucindu-se în arșiță, iar spicele holdelor se legănau amețite, ca și când ar fi căutat să se ferească de atingerea razelor aprinse.

Gemetele Anei încetară, încât bodogăneala Zenobiei se auzea limpede:

— Rabdă, puică, rabdă și taci... Încă olecuță... ,,Te pomenești că moare!" se gândi deodată Ion. Gândul îl spăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se hotărască, văzduhul parcă se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat îndată de niște țipete subțiri ca orăcăiala de broaște speriate sau ca scâncetul unui cățel strâns în ușă.

— Copilul! zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieți noi în lume.

Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai ușurate, pe când țipetele cele noi se întețeau, se îndârjeau tot mai poruncitoare.

Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mâinile roșii de sânge, cu fața desperată, strigând furioasă:

— Foarfece... Dați-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului!... Fuga, fuga!

Smulse custura Glanetașului și se întoarse grăbită sub măr, căci plânsul copilașului i se părea mai înecat și-i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire.

Amândoi bărbații stăteau nemișcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde ființa nouă își cerea dreptul la viață. Amândoi aveau în suflet uimirea și smerenia în fața minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor și pe care totuși omul n-a ajuns încă s-o înțeleagă în toată măreția ei dumnezeiască. Glanetașu se închină cucernic, iar după dânsul și Ion, simțindu-se ca și când s-ar fi înălțat, își făcu repede cruce de trei ori.

Peste câteva clipe văzură pe Zenobia coborând în vale cu copilul în palme.

— Mă duc să-l scald în pârâu... Mai aveți grijă de nevastă până viu! strigă ea spre bărbați cu fața îmbujorată.

— Ce-i, mamă!... Ce-i? întrebă Ion întinzând numai gâtul într-un gest instinctiv spre copilașul care plângea în mâinile bătrânei, scuturând nervos din piciorușele-i de păpușă.

— Băiețel! Băiețel! răspunse Zenobia dispărând printre porumbiști, spre Gârla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.

Ion păși în neștire lângă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare negricioasă parcă se strâmba la bărbatul năucit; pământul însetat sorbise lacom sângele. Ana se târâse anevoie spre trunchiul mărului și se rezema cu spatele. Era albă și udă de sudori în obraji. În colțurile gurii rămăseseră două buburuze de spumă, dar buzele crâmpoțite și învinețite se strângeau într-un zâmbet de fericire.

— Mult am suferit, Ionică! murmură femeia blând.
— E băiat! răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbați la fața ei istovită și totuși strălucitoare de bucurie.

— Soacra zice că seamănă cu tine! reluă Ana mai încet, în vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, înfrumusețându-i.

În sufletul bărbatului țâșneau remușcări de-abia stăpânite. Privirea i se înăspri. Vru să înjure și vorbele i se stăviliră în gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mâna, iar sudorile îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămășii.

Zenobia reveni curând cu copilașul mototolit în zadia ei dinapoi.

— Uite-ți odorul! Îl vezi ce dolofan e? zise ea descotoșmănindu-l și arătându-l lui Ion. Acu să vă ție Dumnezeu să-l creșteți mare!

Ion se uită lung și aproape înfricoșat la omulețul cât un pumn, foarte roșu, cu ochii închiși din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o ață murdară. Întinse brațele să-l ia, dar se opri deodată uimit, întrebând:

— Dar oare de ce-o fi având cap așa de lungăreț?
— Nu-i nimic... Așa-i la copiii mici! zise Zenobia apăsând ușor țeasta moale s-o mai rotunjească.

— Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd și eu! zise Ana cu o privire lacomă, întinzând mâinile.

— Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grijă! îi răspunse bătrâna așezându-i copilul pe brațe.

Un răstimp stătură toți tăcuți, ascultând țipetele speriate ale noului născut. Glanetașu își ștergea mereu nădușeala cu mânecile cămășii, oftând și mormăind de emoție... Pe urmă mâncară grăbiți și se apucară iar de lucru, lăsând pe Ana cu copilașul să se odihnească până deseară ca să poată merge acasă.

Ion se posomorî, fără să înțeleagă de ce. Gândurile i se zbăteau în minte încurcate ca într-o plasă. Plânsul copilului său îl supăra și-l bucura în același timp. Simțea o mândrie că odrasla lui răcnește așa de poruncitor, dar apoi îndată i se lămurea că de-acuma, prin ființa aceasta gângavă, e înlănțuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se înfuria și i se înfățișa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl chema și apoi se stingea brusc, ca o speranță pierdută fără scăpare. În locul ei îi țiuia în urechi scâncetul amenințător, stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatice, drăgăstoase:

— Șșșș... Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci... Șșșș... Șșșș...

În Lușca, sat mare și bogat, cu pășuni grase și vite multe, Titu sosi amărât profund, întocmai ca în vremea când i se zdrobise în inimă Roza Lang. Se arăta el vesel în lume, dar sufletul îi era rănit, de nu mai știa cum să-l vindece. Fu primit bine de toți surtucarii comunei, toți români și care auziseră că-i poet.

Notarul Cântăreanu avea locuința în clădirea mare și veche a primăriei și pregătise pentru Titu o odăiță bună, cu intrare separată, împodobită drăguț de însăși domnișoara Eugenia, care-l cunoștea de pe la balurile și seratele din Armadia. Doamna Cântăreanu, o femeie scundă, grasă, cu obrajii negri și cu fălcile atârnate ca niște pungi, îi dădu din prima zi să înțeleagă că i-ar plăcea să-l aibă ginere, dacă s-ar hotărî să facă cursul de notar ca să vie în locul bătrânului care, surd de-o ureche și leneș, ofta mereu după pensie, mai ales că nu era în stare să învețe ungurește și se temea să nu-și piardă slujba. Eugenia, isteață și cochetă, îi plăcea lui Titu, totuși planurile notăresei i se păreau caraghioase. Îi venea să râdă singur gândindu-se că el poate fi privit candidat de însurătoare, el care de-abia se străduiește să-și deschidă o pârtie serioasă în viață.

Titu se ferea însă acuma de oameni, ca să poată trăi numai cu visurile lui. Simțea o nevoie mare de singurătate, să-și macine amărăciunea. Cântăreanu se minună văzându-l atât de harnic la muncă și lăsă bucuros în seama lui toată cancelaria. Și Titu, de dimineață până seara, împlinea slujba pe care o ura, nemișcat de la birou, fără a răspunde ciripirilor și târcoalelor domnișoarei Eugenia.

Tocmai peste o săptămână făcu cunoștință cu învățătoarea Virginia Gherman, care venise la cancelarie într-o afacere școlară. Auzise de ea înainte de a sosi la Lușca. Se vorbea pretutindeni că e o fată foarte cuminte și devotată învățământului. Nimeni n-a văzut-o niciodată la vreun bal sau la vreo petrecere... Era de vreo douăzeci și cinci de ani. Se îmbrăca totdeauna simplu, dar orice haină îi ședea bine. Avea niște ochi mari, visători și o gură mică cu un zâmbet fermecător.

— Cât ești de frumoasă! îi zise Titu, cucerit îndată de drăgălășia ei și însoțind-o până-n uliță.

Nu-mi plac complimentele, domnule Herdelea, mai ales cele banale! răspunse învățătoarea, înțepată. Credeam că dumneata ești mai...

Titu îi sărută mâna respectuos, cerându-i parcă iertare. Dar Virginia plecă indiferentă, fără să se arate impresionată de izbucnirea lui.

Întâlnirea aceasta puse capăt mâhnirilor sufletești ale lui Titu. Se gândi mult la Virginia. Gherman, la surâsul ei dulce și totuși rece, la ochii ei lucitori și totuși potoliți. Se bucură aflând că sunt prietene bune cu Eugenia și că vine deseori în familia notarului. Iar peste câteva zile, când Eugenia îi spuse că se duce la învățătoare, Titu se oferi s-o însoțească.

Virginia Gherman avea două odăi, mobilate după gustul ei, cu multe scoarțe lucrate de mâna ei, cu multe mărunțișuri de artă adunate de ea, și cu o bibliotecă în care se mândreau numai cărți românești, colecții de reviste, toate legate frumos, cu inscripții și inițiale aurite. În fața casei o grădiniță de flori, îngrădită cu uluci subțiri, și sub ferestre o bancă pe care stătea seara învățătoarea visătoare.

Se împrieteniră curând. Cu cât o cunoștea mai bine, cu atât Titu se simțea mai acasă în Lușca. Virginia îi mărturisi roșind că, în orele libere, încearcă și ea să făurească stihuri. Le citiră împreună și Titu se scandaliză auzind că a bătut cu ele la poarta tuturor revistelor, zadarnic. Ea însă se mângâia și aproape se fălea că nu e înțeleasă... Se bucură însă că cel puțin poetul îi apreciază modestele cântece. Când apoi Titu, mai târziu, îi destăinui frământările visurilor lui, învățătoarea drăgălașă dădu trist din cap, semn că aceleași zbuciumări sunt și în sufletul ei.

În serile cu lună Titu se ducea glonț la Virginia Gherman și, pe banca din grădinița adormită, își depănau împreună nădejdile în așteptarea zilei când românii vor fi stăpâni pe pământul strămoșilor, când toată lumea va crede ca dânșii, când... Vorbele îi îmbătau pe amândoi.

,,Ce ființă extraordinară! își zicea Titu întorcându-se acasă. Dacă năzuințele noastre au pătruns până în sufletul femeilor alese, înfăptuirea e aproape."

Intra în casă cu pași de lup, ca să nu deștepte pe Cântareanu care dormea vara cu ferestrele deschise. În odăița lui apoi continua visurile cu ochii mari, lăcrimați. Pe geamurile date la perete luna argintie îl încuraja. Se zbuciuma ca și când chiar mâine ar aștepta izbândirea finală... O zugrăvea de pe acuma și închipuirea îl ducea pe aripi furtunoase... Iată-i în Cluj, unde a fost o singură dată cu câțiva ani în urmă. Pretutindeni numai grai românesc... și ce grai! Parcă toată lumea vorbește ,,ca-n țară", mai dulce ca inginerul Vasile Popa din Vărarea, care a colindat România întreagă... Firmele magazinelor, străzile, școlile, autoritățile... tot, tot e românesc... Statuia lui Matei Corvinul zâmbește către trecători și le zice: ,,Așa-i c-a venit ceasul dreptății?..." și soldații... cu căciuli... întocmai cum auzise el că sunt dorobanții... Judecătorul care a fost atât de obraznic cu Herdelea în Armadia scoate pălăria până la pământ dinaintea lui. Titu vrea să fie mărinimos, să-i arate că stăpânii români sunt nobili și iertători... Îi întinde mâna... Dar valul îl gonește mereu înainte... Uite-l în Sibiu, în Brașov, în Oradea Mare, în Arad, în Timișoara!... Steaguri tricolore fâlfâie mărețe pe toate palatele din basmuri... Jandarmii cu penele de cocoș s-au topit... Dar ce-i asta? Plutonierul, șeful postului de jandarmi din Lușca, vine țanțoș spre dânsul, cu o căciulă neagră de dorobanț pe o ureche, cu cocardă tricoloră în frunte... Titu își aduce aminte cum umbla odinioară plutonierul să se împrietenească și cum s-a obrăznicit pe urmă când a văzut că un poet mic român nu se înjosește să dea mâna cu un jandarm ungur. ,,Unde-ți sunt penele de cocoș, cinstitule?" îl întreabă acuma cu mândrie. ,,Ce pene? Ce cocoș? se roșește plutonierul. Eu sunt român! Nu mă cunoști? Român am fost totdeauna, dar viața-i grea și slujba..." ,,Renegatule!" strigă Titu indignat. Atunci plutonierul se înfurie, începe să înjure pe ungurește și-i zvârle cocarda tricoloră în obraz. Tânărul, scandalizat, se repede orbește să-i pună mâna în gât... Piciorul însă îi alunecă și cade grămadă... ,,Ce-i cu mine? Aiurez?" se întrebă Titu scuturându-se deodată și sărind în picioare.

Luna râdea pe fereastra deschisă. Pe uliță glasuri aspre se apropiau trufașe. Titu pășește la geam. Razele îi albesc fața. Două siluete negre trec bocănind. Baionetele străfulgeră în lumină, penele de cocoș se clatină trufașe, cu sclipiri de argint.

— Oooh... patrula de jandarmi! bâlbâie Titu îndurerat, parcă i-ar fi rupt o bucată din inimă, și adaugă trântind fereastra: Visuri... visuri...

Totuși aceleași visuri îl cuprindeau îndată iar în mrejele lor, și dânsul nu li se mai putea împotrivi. Ele îl adormeau, ele îl deșteptau și-l dezmierdau apoi toată ziua, îndreptându-i pașii mereu spre Virginia Gherman, singura ființă care îi înțelegea deplin năzuințele și așteptările...

,,Poate c-o iubesc?" se gândi dânsul într-o zi,când îl chinuia mai tare dorința de-a o vedea.

Întâi se spăimântă, parcă s-ar fi prins singur asupra unei fapte rele. Dar apoi se liniști. Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfârșit, îți lasă un gol în suflet. Își reamintea pe Roza. De-abia acuma își dă seama bine cât de falși au fost amândoi. Râvneau îmbrățișări, numai îmbrățișări. Toate vorbele umflate, căutate, numai acolo ținteau... Pe când Virginia parcă nici n-ar fi femeie frumoasă. De-ar fi urâtă, sentimentele lui n-ar fi mai puțin vii. Asta este prietenia. Adevărata prietenie, întemeiată pe o comunitate de idealuri... Ca un doctor, care observă o boală asupra lui însuși, Titu își compara bătăile inimii de astăzi cu ceea ce a simțit când a fost îndrăgostit de Roza Lang sau de Lucreția Dragu. Și conchidea mândru că nici nu poate fi vorba de o iubire ca toate iubirile, ci de un sentiment mult superior, zicându-și încântat:

— Nu există pe lume nimic mai prețios ca prietenia adevărată între un bărbat și o femeie!

Astfel când într-o bună zi Eugenia, mâncată de o gelozie ascunsă, îl învinui c-a venit în Lușca numai pentru că iubește pe Virginia Gherman, Titu răspunse cu superioritate:

— O, nu... nu e iubire, domnișoară! E mai mult decât iubire... E prietenie izvorâtă din aceleași năzuințe altruiste!

Și se supără că Eugenia zâmbi mâhnită și necrezătoare.

În ziua de Sfântul Petru au botezat copilul și l-au numit Petre. Și au făcut veselie mare de s-a îmbătat până și Dumitru Moarcăș.

Pe urmă însă toate au reintrat în făgașul lor. Nici o săptămână n-apucă să treacă și Ion găsi pricină să-și snopească iar nevasta.

Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile nașterii se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-și dea seama în sfârșit că Ion o urăște și deodată se miră cum n-a înțeles-o până azi? Dacă nici copilașul nu l-a îmbunat, ce să mai nădăjduiască? Se uită în urmă și se spăimântă cât a fost de oarbă. De ce s-a agățat de el, când el numai zestrea i-o cerea? A înșelat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simțit slăbiciunea și a urmărit-o ca un lup hain. Își aduse aminte cât îi vorbea de dulce la horă când umbla să-i sucească mintea... Prefăcătorie a fost dulceața, precum prefăcătorie a fost până și îmbrățișarea lui cea dintâi, în culcușul ei de pe cuptor, până ce a lăsat-o însărcinată... până ce i-a mâncat norocul și toată viața... Acuma degeaba s-ar mai căi. Acuma e prea târziu...

Simțământul că ea e de prisos în lume începea s-o urmărească pretutindeni. De mult o bătea capul c-ar fi fost mai bine să nu fie, dar speranța copilului îi oprise până azi pornirile îndemnând-o să rabde. Mai căuta azi mângâiere în dragostea de mamă, dar n-o găsea deplină nici aici. Când se întreba de ce mai trăiește, valuri-valuri de gânduri negre o copleșeau, din care numai gângăvelile blânde ale copilașului ce se adăpa la pieptul ei o mai smulgeau câte un răstimp. În curând însă și drăgălășiile lui i se părură un îndemn plin de durere, făcând-o să-și zică desperată: ,,Barem de ne-ar strânge Dumnezeu pe amândoi deodată!"

Totuși necunoscutul morții o îngrozea fără să-și dea seama. Priveliștea satului, cu hotarul încărcat de rod, cu pădurile tainice, cu căsuțele împrăștiate ca niște jucării printre pomii

grădinilor, parcă-i spuneau că toate chinurile vieții sunt de o mie de ori mai ușor de îndurat ca taina înfricoșătoare a beznei în care te aruncă durerea morții. Voința ei șovăia în fața porții de aramă zăvorâtă cu mistere care a înghițit atâtea milioane de vieți, fără ca omul să fi izbutit a arunca dincolo măcar o privire fugară.

Vremea însă trecea nepăsătoare peste frământările ei. Vara se sfârșea și lucrul câmpului se îmbulzea. Cu leagănul în spinare suia zilnic dealurile, cărând de mâncare muncitorilor, răsplătită mereu numai cu ocări și bătăi.

Apoi duminica întâi din septembrie, dis-de-dimineață, Ana, după ce mulse vaca și tocmai când strecura laptele în oalele de prins, auzi, din tindă unde era, glasul lui Macedon Cercetașu, sugrumat de spaimă:

— Domnule învățător, fă bine și ostenește puțin, că s-a spânzurat Avrum!

— Nu mai spune! răsună răspunsul învățătorului care se spăla în cerdac, cum avea obiceiul.

— S-a spânzurat, s-a spânzurat! repetă Macedon parcă mai speriat.

Femeia se cutremură, simțind un fior ciudat în spinare, încât îi răci inima. Ion plecase adineaori în sat... Deodată, suflecată și neprimenită cum se găsea, porni fugind spre cârciumă, ca și când ar fi vorba de ceva unde ea nu putea să lipsească în ruptul capului. În poarta ogrăzii lui Avrum văzu de departe un cârd de oameni care se îmbulzeau, dădeau din mâini și întindeau gâturile. Ajunse gâfâind și căută să-și facă loc prin mulțime, să vadă mortul. Se izbi însă de Ion care o întâmpină mânios:

— Da tu ce-ți mai bagi nasul? N-ai de lucru acasă? Ia să te cărăbănești de-aci, toanta dracului!

Ana nici nu-l luă în seamă. Se prelinse ca o șopârlă prin vălmășagul de lume și se pomeni îndată în ogradă.

Poarta șurii era deschisă larg. O căruță de-un cal, cu roțile pline de noroi uscat, încremenise lângă un perete cu oiștile ridicate drept în sus. De celalt perete era rezemată o scară, cu picioarele întinse până la inima căruței, iar cu vârful îngropat adânc în fânul nou și foarte mirositor care atârna din gura podețului și se înălța până în căpriori. În lațul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al șaptelea fuștel, atârna Avrum, cu obrajii roșii-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul ciufulit și lipit pe fruntea și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieșiți din orbite, spre oamenii ce se grămădeau în poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie. Gura i se strâmbase în colțul drept, iar limba, crâmpoțită între dinți, era vrâstată cu dungulițe alburii.

— Încă nu-i mort!... Unde-i Rifca?... Săriți de-i tăieți ștreangul! răcni Trifon Tătaru frângându-și mâinile, dar fără să se miște.

— Ia taci, omule, că-i rece! răsunară câteva glasuri ostoitoare.

Într-un semicerc de vreo cinci pași, locul în jurul lui Avrum rămăsese gol. Pe jos, sfărâmituri de fân și de paie, găinați de gâște și pălăria spânzuratului, cu fundul în afară, arătând căptușeala lucioasă și soioasă.

Ana tremura între oiștile căruței și nu-și putea lua ochii de la Avrum. Nu mai văzuse niciodată om mort, atât de aproape. Nu simțea nici groază, nici milă, ci doar o dorință aprigă de a citi pe fața lui taina care o împiedica pe dânsa. Se mira cum i-a rămas neclintită pe ceafă tichiuța de catifea neagră, și mai ales că picioarele îi atârnau de pământ, cu genunchii îndoiți, iar cu mâna stângă se ținea de scară, și numai dreapta se întindea cu degetele răsfirate, parcă umblând să se agațe de ceva.

— Faceți loc! Hai, dați-vă la o parte! izbucniră deodată mai multe glasuri, pe când o mână grea făcu vânt Anei aproape s-o trântească în brațele spânzuratului.

— Da cum de nu i-a tăiat nimeni funia? Că doar nu-i câine, ce Dumnezeu! strigă Herdelea, zbătându-se printre oameni, cu fața palidă.

Învățătorul se duse drept la scară, pipăi pieptul lui Avrum și îndată strigă poruncitor:

— E cald!... Iute!... Taie tu, Trifoane!... Țineți-l bine să nu se prăvălească!

Câțiva țărani, încurajați, se repeziră împrejurul lui Herdelea și, peste un minut, Ana văzu capătul căpăstrului bălăbănindu-se ușor ca o limbă de ceasornic.

Femeia nu mai pricepea ce se întâmplă, căci mortul nu se mai zărea dintre oameni. De-abia într-un târziu desluși, uimită, că doi flăcăi, îndemnați de Herdelea, mișcau picioarele și brațele spânzuratului, parc-ar fi vrut să-l învieze. Și ea se gândi cu tristețe:

— Ce s-or mai fi necăjind degeaba? Dac-a murit, barem să se odihnească omul!

Țăranii glumeau și râdeau de încercările învățătorului care, după un răstimp, zise supărat:

— Parcă nici nu sunteți creștini, măi oameni! L-ați lăsat să moară în fața voastră, în loc să-i fi tăiat îndată funia!... S-a prăpădit numai de groaza morții, că doar picioarele-i ajungeau la pământ... Bietul Avrum!

— Apoi când ți-e scris să mori, mori și din senin, c-așa a lăsat Dumnezeu! strigă primarul Florea Tancu, uitându-se semeț la ceilalți, ca și când ar fi fost sigur că pe el Dumnezeu nu-l va lăsa să moară niciodată.

Toată lumea se înghesui acuma în jurul învățătorului, care trebuie să știe de ce s-a spânzurat Avrum. Mortul rămase uitat sub scară, cu fața în sus, cu picioarele spre poartă, cu un genunchi ridicat și cu cămașa descheiată la piept, privind cu ochii reci spre podul șurii, nepăsător de-acuma de toate. George Bulbuc, mai curios ca toți, îmbulzindu-se mereu, călcă pe gheata noroioasă a spânzuratului, se sperie, își făcu cruce și, zicându-și că-i semn rău, ieși în uliță.

În sfârșit Herdelea trebui să povestească pe îndelete ce știa. Notarul Stoessel încurcase pe Avrum să cumpere împreună Pădurea Domnească din hotarul Jidoviței. Afacerea părea bună, deoarece notarul spunea că a găsit un mușteriu căruia să-i revândă îndată contractul cu un câștig mare, încât ei n-au să scoată nici un ban din pungă, ci doar să iscălească și să ia diferența. După ce au iscălit însă, Stoessel a început să o lase mai domol. Mușteriul cu câștigul se evaporase. În schimb data când ei trebuiau să depună prețul pădurii se apropia. Cu cine vorbea Avrum, îi spunea ritos că afacerea e nenorocită, că toată pădurea nu face nici a cincea parte din cât au cumpărat-o... Astfel ovreiul vedea îngrozit că va fi nevoit să-și vândă tot și să rămână în sapă de lemn spre a putea plăti. De vreo două săptămâni era într-un hal de desperare nemaipomenit. Ieri, sâmbătă, a fost la sinagogă în Jidovița, unde toți bătrânii i-au spus că Stoessel l-a ruinat înadins. Avrum s-a dus la notar, a început să răcnească, încât la urmă Stoessel l-a dat afară în pumni, strigându-i: ,,Du-te și te spânzură dacă ești prost!" A venit din Jidovița înverzit. Herdelea a vorbit cu dânsul, căci tocmai avea să-i plătească contul pe luna august. L-a mângâiat, i-a spus să aibă încredere... Zadarnic. Avrum o ținea lanț că, decât să-și piardă pământurile și averea pentru care a muncit cu atâta trudă și decât să ajungă iar gol cum a fost când a venit în Pripas, mai bine se spânzură. Herdelea, firește, nu credea că vorbește serios și-l îndemna să aibă răbdare, că nu se știe ce poate aduce ziua de mâine. ,,Am să mă spânzur! Am să mă spânzur!" răspundea însă Avrum necontenit... Și s-a ținut de cuvânt.

— Când îți vine ceasul te duci la moarte cum te-ai duce la nuntă! murmură straja Cosma Ciocănaș, închinându-se cucernic.

Ana ascultă înfrigurată povestirea învățătorului, dar mai ales vorbele strajei o zguduiră. Se uită deodată la mortul părăsit și în minte îi răsări ca o lumină gândul: ,,Ce iute moare omul când îi sosește ceasul!"

Cu două săptămâni înainte de sorocul procesului de la tribunal, Herdelea munci o noapte întreagă să facă două scrisori frumoase, una subinspectorului Horvat, iar alta deputatului Bela Beck, istorisindu-le pacostea cu judecătorul și rugându-i să pună o vorbă bună unde cred dânșii că trebuiește, făgăduind în același timp că-și va împlini și pe viitor, cu un devotament îndoit, datoriile patriotice.

Era foarte liniștit și sigur că scapă. Așteptă răspunsurile răbdător, fără grijă. Pentru orice eventualitate tocmise și avocat, firește ungur, ca să facă impresie mai bună, pe Lendvay, cel cu sechestrul și licitația. Peste o săptămână, în locul răspunsurilor nădăjduite, primi o înștiințare de la avocat că s-a interesat de-aproape, afacerea pare destul de gravă și ar fi bine să pună pe cineva să îmblânzească pe președintele tribunalului.

— Mare pișicher ungurul! zâmbi Herdelea citind scrisoarea lui Lendvay și înțelegându-i îndoielile. Umblă să mă mulgă de bani cât o putea mai bine. Hehe, avocatul tot avocat... șapte piei ți-ar jupui...

Siguranța îi era de oțel. Când nu-i veni nici un răspuns de la protectorii lui până în ajunul procesului, își zise mulțumit că trebuie să fi vorbit amândoi cu președintele, altfel desigur l-ar fi prevenit să-și caute de necazuri cum va ști.

Se înțelese cu Ion să meargă împreună la Bistrița, cu căruța lui de un cal ce-a căpătat-o în zestre. Seara îl dăscăli iarăși ce să spună la tribunal, ca să iasă toate bine. Ion nu se prea sinchisea de grija învățătorului. Pe el îl durea procesul cu socrul său, care întârzia însă mereu. Totuși asculta sfaturile lui Herdelea și se jura din când în când că are să stea el în temniță în locul dumnealui, ceea ce pe învățător îl supăra, căci i se părea o prevestire rea. Hotărâră ca Ion să declare cum că în genunchi a rugat pe Herdelea să-i scrie jalba și că Herdelea l-a refuzat de cinci ori. Atunci Ion s-a apucat și a făcut-o el singur, cu mâna lui, și s-a dus apoi din nou la domnul învățător să i-o scrie numai pe ungurește, căci el nu știe, dar Herdelea nici așa n-a vrut. În sfârșit, fiindcă nu putea să îndure în ruptul capului nedreptatea de a fi pedepsit fără de vină, într-o seară a venit la Herdelea cu o sticlă de rachiu tare ca spirtul și au închinat și au băut până ce învățătorul s-a amețit bine, atunci apoi iar a scos jalba și a căzut în genunchi și l-a rugat cu lacrimi în ochi să i-o facă pe ungurește. Astfel Herdelea, amăgit de băutură și fără să-și dea seama, i-a tradus plângerea către domnul ministru, neavând însă nici atâta vină cât e negru sub unghie.

— Că doar chiar așa este, Ioane, nu? zise Herdelea, la sfârșit, cu o privire blândă și rugătoare.

— Așa-i, așa-i! aprobă Ion, dând din cap. Ce-i drept, e drept. M-ar bate și Dumnezeu să zic altmintrelea...

Porniră în miez de noapte ca să sosească din vreme la Bistrița. Calul lui Ion alerga binișor, deși era istovit de munca câmpului. Când răsări soarele, urcau tocmai dealul Dumitrei, la pas. Ion mergea pe jos, pe lângă căruță, povestind lui Herdelea despre necazurile lui cu Vasile Baciu și cu Ana, liniștiți, parcă ar fi și uitat de tribunal... Deodată o brișcă sprintenă îi ajunse din urmă suind panta în trap buiestru de-i sfârâiau roțile. Era preotul Belciug, citat ca martor în procesul învățătorului. Ion își scoase pălăria, respectuos, dar preotul se uită în altă parte, îmbondorit până peste cap într-o blană de vulpe. Brișca dispăru curând la cotitura cea mare din vârful dealului.

— Rău om! murmură Herdelea acuma, simțind deodată că încrederea și siguranța i se clatină puțin în suflet.

Ion nu răspunse. Amândoi tăcură apoi multă vreme. Calul se opintea, iuțea pașii câte o postată bună, pe urmă se oprea singur să răsufle, pornind iarăși singur înainte. Țăranul, pe marginea șoselei, mergea cu pași mărunți, învârtind biciul deasupra capului și îndemna calul din când în când cu câte un ,,hi, cinoș, hi", dar fără să se mai uite la învățătorul care, cu un zâmbet înghețat pe buze, clipea des din ochi, cuprins de o nedumerire apăsătoare. Parcă un nour de întristare s-ar fi coborât peste dânșii, amuțindu-i și uluindu-i.

Din vârful dealului se deschidea o priveliște măreață. Valea Bistriței, ocrotită sub o pânză fină de ceață argintie, se deștepta din somn în mângâierile calde ale soarelui tomnatic. Jos, în față, rezemat pe o spinare de pădure cu frunze verzi și ruginii, orașul bătrân părea plăpând ca o jucărie de copii, iar turnul bisericii săsești un paznic uriaș și ursuz, îmbrăcat în straie străvechi, cenușii, mâncate de vreme.

— Uite Bistrița! zise Herdelea înviorat, întinzând brațul.
— Bun pământ... Și bine muncit! adăugă Ion rotindu-și privirea peste cuprinsul văii bogate care părea o grădină imensă fermecată.

În răcoarea dimineții nemărginirea firii se înfățișa mai copleșitoare și pătrundea adânc în sufletul învățătorului. În fața lumii mari ce se întindea în ochii lui, se simți atât de mic, că-l cuprinse o neliniște dureroasă. Ce înseamnă el, cu temerile și speranțele lui, cu toată viața lui, în vârtejul amețitor al vieții celei mari? Nici cât un fir de nisip pe care întâmplarea îl aruncă de ici-colo. ,,Dumnezeu are grijă și de păsările cerului și de nisipul mării, se gândi dânsul vrând să-și mângâie tulburarea și căutând din ochi, în noianul de case din vale, clădirea tribunalului. Acolo se hotărăște soarta viermilor!" oftă apoi găsindu-l tocmai între biserica românească și cea săsească.

— Uite, fiule, uite colo-i tribunalul! Îl vezi? strigă arătând cu degetul o casă greoaie, cu două etaje și cu ferestre mici ca niște ochi vicleni.

Și de-acuma, cu cât se apropiau de oraș, cu atât încrederea i se topea. Sufletul îi tremura și totuși pe buze îi flutura un zâmbet umil, înflorit parcă de mustățile-i albe, retezate. În colțul ochilor îi licărea câte-un bob de lacrimi, care se clătinau, dar nu se rostogoleau pe obrajii încrustați cu multe cute mărunte și subțiri ca niște desenuri măiestrite... Gândurile îi alergau prin creieri, neobosite, mereu mai grăbite. Se mira cum a putut crede că va scăpa teafăr din asemenea bucluc? Și, cu toate acestea, nu-și făcea imputări și nu-i părea rău că a nădăjduit. Ce-ar fi omul dacă nu l-ar ajuta nădejdea în viață?

— Mi se pare, Ioane, că o pățim urât de tot astăzi! zise Herdelea când trecură vama de la intrarea orașului, cu un glas glumeț, dar care aștepta o mângâiere.

— Acu, ce-o vrea Dumnezeu! râse Ion gros și nepăsător. Pe coridoarele întunecoase și întortocheate ale tribunalului valuri de oameni forfoteau, grăbiți, vorbind tare sau șoptind tainic, plângând și râzând, îngrijorat fiecare de durerea lui și nesimțitor de suferința celorlalți... Egoismul omenesc nicăieri nu se răsfață mai sfidător ca în fața dreptății. Țărani, orășeni, bătrâni, tineri, femei și chiar copii alergau, se opreau, se certau, se rugau... Și toate glasurile se adunau într-un zgomot monoton, apăsător, întrerupt în răstimpuri de câte un țipăt ascuțit de clopoțel care chema pricinașii în sălile de judecată... În mijlocul lumii frământate numai avocații, cu gențile umflate de acte, pășeau siguri, mândri, ca niște bondari într-un mușuroi de furnici speriate.

Herdelea se opri amețit în vălmășagul de oameni, înfricoșat că-i fuge pământul de sub picioare. Din norocire dădu curând cu ochii de avocatul Lendvay care, zărindu-l, se apropie strigând:

— A, bine că sosiți!... Bună ziua!... Ești al șaselea... Scăpăm repede... Curaj! Cred că ieșim bine!... Ai pus pe cineva să vorbească cu prezidentul?

Speranța profesională din vorbele avocatului îl umplu deodată de o nouă încredere. Îndată se simți iar om de seamă, de a cărui soartă atârnă mersul lumii. De aci încolo parcă nu mai vedea pe nimeni pe coridor, ca și ceilalți. Vorbea tare cu Ion, râdea și se supăra că nu-i vine rândul mai degrabă.

În sala de ședințe se întări și mai mult văzând la dreapta președintelui tocmai pe magistratul care fusese la alegerea de deputat din Armadia. Trecu mai în față și nu se ostoi până ce nu-și încrucișă privirea cu judecătorul care, descoperindu-l, avu parcă un zâmbet în ochi. Însuși președintele, deși nu-l cunoștea, se uită la dânsul de câteva ori și privirea lui parcă-i spuse: ,,Fii liniștit! E bine! N-ai frică!"

În tot timpul procesului nu-și mai pierdu stăpânirea nici o clipă. Vorbi ungurește mai bine ca oricând, explicând amănunțit cât e de nevinovat și adăugând mereu că el e bun patriot. Judecătorul reclamant nefiind de față, Herdelea era sigur că n-a venit înadins, ca să nu-l apese. Procurorul părea înverșunat, dar Herdelea, chiar în asprimea lui, simțea multă bunăvoință. Belciug a fost mărinimos, declarând sus și tare că nu știe nimic de plângerea împricinată. ,,Se vede cât de colo că ocrotitorii mei și-au făcut datoria cu vârf și îndesat, săracii!" își zise Herdelea în vreme ce Lendvay perora cu foc și cu gesturi largi.

De altfel toată afacerea n-a ținut mai mult de o jumătate de ceas. Pe urmă președintele s-a sfătuit puțin cu magistratul din dreapta, s-a sculat în picioare și, în numele regelui, a anunțat că Ion Pop-Glanetașu este condamnat la o lună închisoare și o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învățător în Pripas, la opt zile închisoare și cincizeci coroane amendă. Herdelea a ascultat zâmbind mereu și numai după ce și-a auzit osânda s-a uitat împrejur parc-ar fi vrut să întrebe pe toți: ce-i asta?

— Facem apel, nu-i așa? îi șopti avocatul.
— Negreșit... apel... firește, bâlbâi Herdelea cu aceeași nedumerire pe față.

În coridor însă, în mijlocul mulțimii zgomotoase, îl prididi deodată o slăbiciune grea. Trebui să se așeze pe o bancă, lângă o femeie bătrână care plângea cu sughițuri. I se părea că toată lumea se clatină și-i era frică să nu se prăbușească tribunalul peste dânsul. Auzea însă foarte lămurit plânsetul femeii și, pe când se întreba de ce-o fi plângând, auzi și glasul lui Ion, care se ținea după dânsul ca un câine, dar nu putea înțelege ce spune.

— Nu-i nimic... apel... desigur... ce nedreptate! răspunse totuși lui Ion, fără să-și dea seama ce zice și fără să-și audă vocea.

Apoi se sculă anevoie, cutremurându-se și agățându-se de umărul țăranului.

— Am isprăvit, Ioane... Hai să mergem! murmură dânsul răgușit. Atunci se pomeni iar cu avocatul Lendvay, care-i vorbi repede, prefăcându-se supărat și vrând să-l încurajeze:

— Nu fi deloc neliniștit, domnule Herdelea! Deloc! Fii sigur că la apel rămâi numai cu amenda. Bine c-a fost cum a fost. Îmi era frică de mai mult. Președintele ăsta e un ticălos fără suflet... Trebuie să te aștepți însă că sentința, deși neexecutorie, să fie comunicată autorității dumitale superioare, adică inspectorului. Asta înseamnă că vei fi suspendat din slujbă. Dar, firește, provizoriu. Până la judecarea apelului... Așa că să n-ai nici o grijă, o să fie bine, căci numai sfârșitul contează totdeauna... De, ce să faci? Greutățile pentru oameni sunt...

— Da, da... nimic... fără grijă... Suspendat! bolborosi Herdelea, târându-și picioarele de plumb spre ieșire.

În stradă surâdea trist soarele de toamnă. După gălăgia din coridoarele tribunalului, ulița părea tăcută și pustie, iar trăsurile rare parcă duceau morți, numai morți.

— Haidem acasă, Ioane!... Suspendat! Vezi? Suspendat! zise dânsul simțind deodată pe obraji două șiroaie fierbinți, usturătoare. Lacrimile i se prelingeau prin mustața căruntă. Un strop îi picură pe buzele uscate, înmuindu-le ca un balsam sărat.

Ion se uită încurcat la Herdelea. Voia să-i vorbească și nu știa ce. Se scărpina în cap, înjura, bodogănea neputincios.

— Suspendat... Suspendat... mormăia mereu învățătorul și cuvântul acesta răsuna atât de jalnic, că Ion, deși nu-l înțelegea, încleștă pumnii și amenință furios clădirea greoaie cu două etaje și cu ferestre mici ca niște ochi vicleni.

SĂRUTAREA[modifică]

— Nu le-ar ajuta Dumnezeu și Maica Precista! Bată-i mânia și urgia cerului, cum te-au batjocorit ei pe tine! blestemă doamna Herdelea când află osânda.

— Vai de mine, ce-o să zică lumea că tata va ședea în temniță ca și Laurenț din Bârgău! Cum să mai scot eu capul în lume. Doamne! se văieta Ghighi, sigură că la serata din octombrie vor ocoli-o toți dansatorii.

Învățătorul încercase dintru întâi să se arate nepăsător și să se fălească chiar că are să învețe el pe domnii de la tribunal cum se împarte dreptatea... Dar sub zâmbetele lui silite, în privirea lui tristă, ca și în toată înfățișarea lui umilită și îndurerată, se vedea o înfricoșare atât de stăpânitoare că însăși doamna Herdelea, cât era de procletă la supărare, îl cruță instinctiv, vărsându-și focul numai asupra celor ce au judecat așa de ticălos în Bistrița.

— Te pomenești că mă mai suspendă și din slujbă! gemu Herdelea, dar abia a treia zi. Asta ar pune capac tuturor mârșăviilor!

— O s-ajungem pe drumuri, văd eu bine că acolo o s-ajungem, din pricina unui țărănoi mișel căruia i-ai făcut numai bine! izbucni mai revoltată dăscălița, împărțindu-și de-acuma afuriseniile între Ion și ungurii de la tribunal.

Vestea condamnării lui Herdelea s-a răspândit ca păcatul prin Armadia și de-acolo mai departe prin toate satele dimprejur. Mulți îl compătimeau, dar mai mulți spuneau în gura mare:

— Iată cum bate Dumnezeu pe renegați!... V-aduceți aminte cum a umblat contra lui Grofșoru, la alegeri? Acum uite răsplata ungurilor! Să-i fie de învățătură!

Când îl văzură însă prin Armadia, adus puțin de spinare, cu părul mai alb, cu ochi blânzi și sfioși, căutând un locșor unde să muncească dacă s-ar întâmpla să fie suspendat, chiar și Grofșoru îi strânse mâna iertător și întrebându-l ce mai face Titu.

Herdelea nu mai nădăjduia acum nimic bun. Era sigur că va fi suspendat și că nici de închisoare nu va scăpa. Se obișnui cu gândul acesta, cum se obișnuiește omul cu orice durere în viață. Numai ceea ce va urma după acestea îl îngrozea și-l gonea pe drumuri neîncetat întru dibuirea unui adăpost de vreme rea. În așteptarea suspendării și venind mereu acasă cu mâna goală, cu sufletul amărât de umilințe, căuta să fie vesel și încrezător; povestea cu amănunte cât de bine l-a primit cutare și cutare, care i-a oferit tot sprijinul, și cât e de sigur că toată nenorocirea aceasta e spre binele lui. Ceasuri întregi se sfătuia cu dăscălița cum ar fi mai potrivit să facă: să se mute în Armadia, să intre la cutare avocat sau în cutare birou, ori să rămână pe loc până i se va ridica suspendarea, ceea ce nu poate dăinui mai mult de două, maximum trei săptămâni sau, în cazul cel mai rău, o lună de zile. Dar pe când doamna Herdelea se însuflețea cu încredere, inima lui se zbătea ca o bucată de carne vie pe tocător, gândindu-se cum a bătut până acuma zadarnic la toate ușile.

Într-una din zilele acestea sosi pe neașteptate Laura, singură, căci Pintea nu putea lipsi nici un ceas din Vireag, fiind tocmai vremea începerii anului școlar pe care voia să-l inaugureze cu mare pompă românească.

— M-am repezit pentru o săptămână... Îmi era dor de toți! zise Laura după ce schimbă cuvenitele îmbrățișări și lacrimi cu fiecare în parte.

Din primele ei cuvinte însă simțiră toți că Laura nu mai este cea de odinioară. Mai era ea bună, blândă la vorbă, dar fără a mai fi pasionată de micile nevoi și preocupări care cimentează și învederează unirea familiei. Știrea despre rezultatul procesului n-a mișcat-o atât de mult cât se temeau ei. Înainte ar fi jelit și s-ar fi chinuit săptămâni în șir; acuma clipi doar din gene de câteva ori.

— Greu va fi dacă te va suspenda, tată... Eu ți-am spus, adă-ți aminte, de multe ori, să nu te tot amesteci în treburile altora și să-ți vezi mai bine de necazurile dumitale... Acuma, ce-o să se aleagă de casa asta, bunul Dumnezeu știe! zise ea cu un glas atât de rece încât Herdelea se simți mai rușinat ca în fața unui străin și nici nu-i mai răspunse.

De altfel ea începu îndată să vorbească de George, lăudându-l până în cer, de greutățile lor, de planurile și speranțele lor... Când își aduse iar aminte că-i în Pripas, la părinții ei, căută pricină lui Herdelea pentru că n-a votat pe Grofșoru, spunând că și George a aflat și e supărat că socrul său e un renegat. Ba mai târziu, aprinzându-se mai rău de indignare, găsi că bine i-au făcut ungurii de l-au osândit și c-așa trebuie să pățească toți renegații.

Herdelea avu o clipă de mânie, dar și-o stăpâni repede. Așa-s copiii când cresc mari și se înstrăinează. Parcă el n-a fost așa? S-a dus la înmormântarea tatălui său, dar nu s-a deranjat niciodată să-l vadă cât a zăcut, șapte săptămâni. Și doar era numai colea, al patrulea sat. Pe maică-sa, de câte ori vine pe aici, o cinstește cu rachiu dulce. Încolo parcă nici n-ar fi. Grijile și dragostea le păstrează cu zgârcenie pentru căminul lui. Atunci ce să se mire că pe Laura n-o mai dor durerile lui?... Asta-i viața. E tristă. Cine să-i schimbe rostul? Viața trece peste cei bătrâni, peste cei slabi. Viața e a celor tineri și puternici. Egoismul e temelia vieții.

Laura era însărcinată și se lăuda că are sarcină grea. Strâmba mereu din nas, se văita că-i vine rău și cerea povețe doamnei Herdelea cum să se pregătească pentru naștere... Ghighi se sfia în fața ei și-și potolea anevoie avânturile zburdalnice.

— Mult te-ai schimbat, îi zise cu o foarte ușoară imputare în glas.
— Da, simt și eu, răspunse Laura cu mândrie neascunsă. N-aș mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă și mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaște pe George atâta vreme!

— Și când te gândești că nici nu-l iubeai și că tata și mama aproape te băteau să nu-l respingi!

— Fiindcă aveam gărgăuni în cap și-n inimă...
— Dar Aurel? întrebă Ghighi deodată.
— Copilării de care râdem deseori cu George, zâmbi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu trăiește până se mărită. De aceea trebuiesc stârpite fumurile din mintea fetelor... Altceva e viața! adăugă ea cu o însuflețire subită, cu mâinile încrucișate pe pântecele ce i se rotunjea ușor sub halatul de lână, roșu și cu broderii negre. Și copilul, murmură apoi. Copilul! Parcă de-abia acuma am și eu o țintă în lume!

Se duse o singură dată în Armadia să vadă familia Filipoiu, nașii ei. Pe urmă, de-a treia zi, începu să se plictisească și să-i fie dor de George. A cincea zi se cărăbăni, luând și pe Ghighi, ca să fie alături de ea când îi va sosi ceasul. Ghighi umplu de plâns trei batiste la plecare. Laura însă nici nu lăcrimă.

Bătrânii răsuflară ușurați când au văzut-o dusă.
— Nu mai e a noastră, am pierdut-o! zise Herdelea rămas singur cu baba lui.

— Așa-s copiii cei răi și nesimțitori, mormăi dăscălița, strivind între gene două lacrimi de amar.

În vatră sâsâiau lemnele verzi puse ca să țină focul. De afară, pe geamurile ude, străbătea lumina cenușie, ploioasă, aducând în casă priveliștea câmpului zgribulit și pleșuvit, a satului oploșit sub pavăza bolbocirilor de fum albăstrui. Ceasornicul, agățat în perete sub portretul împăratului, țăcănea aspru, aproape amenințător. Herdelea, pe canapeaua veche, se uita gânditor pe fereastră, cu pipa stinsă în colțul gurii. Dăscălița, lângă cuptor, pe un scaun cu speteaza înaltă, cu brațele strânse pe piept, asculta dusă vâjâitul vântului de toamnă. Și amândoi parcă auzeau cum trece vremea peste ei, fără a se putea împotrivi, cutremurându-se doar uneori ca și când ar fi frig în odaie.

— Urâtă vreme! șopti într-un târziu învățătorul domol, înfricoșat parcă să nu deștepte sau să nu tulbure zgomotul surd și neîndurat al unei mașini ce nu se oprește niciodată.

Glasul lui însă păru doamnei Herdelea atât de dulce încât zâmbi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o înfrumuseța în ochii învățătorului care-i răspunse tot cu un surâs blând, resemnat. Și zâmbetele lor, unite, înveseliră îndată casa răspândind prin toate colțurile o căldură înviorătoare. Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, din tinerețea lor. Prezentul, cu nevoile și deșertăciunile lui, se topi ca un vis urât în vraja amintirilor... Herdelea se apropie de vatră, își dogorî mâinile la foc, mângâie obrajii zbârciți ai femeii lui, o sărută ușor pe frunte și zise oftând:

— Ei, băbucă, băbucă, tot noi bătrânii... Un ciocănit aspru în ușă făcu pe Herdelea să sară fript, ca un îndrăgostit surprins de mama iubitei... În odaia plină de căldura trecutului intră, ca o vijelie care strivește tot în cale, Ion Glanetașu cu vestea c-a primit sentința.

Ion cerea mereu învățătorului să-l îndrepte cum să facă să ia asupra lui cele opt zile de închisoare. El era împăcat și nu-i păsa de condamnare. Se bucura chiar c-a scăpat de o grijă și se va putea ține numai de necazul lui cu Vasile Baciu. Fiindcă se fixase ziua înfățișării lor la judecată, Ion începea să aibă visuri urâte: ba că s-a bătut cu socrul său și a rămas dedesubt, ba că Grofșoru l-a părăsit și a trecut de partea lui Vasile, ba că Ana a cerut despărțenia și s-a mutat la tatăl ei, cu copil cu tot, lăsându-l pe el cu buzele umflate... Mai ales cel cu Ana i se înfipse în cap ca un șurub. Iar când Herdelea îi spuse c-ar fi rău dacă Ana s-ar despărți de dânsul, își schimbă purtarea față de ea, trecând deodată de la bătăi la mângâieri și răsfățuri, încât și vecinii se întrebară: ce-o mai fi plănuind feciorul Glanetașului?

Pe Ana însă dragostea lui n-o mai putea încălzi. Între dânșii parcă se ridicase un zid de piatră așa de înalt că nici o mână omenească nu l-ar mai fi putut dărâma. Acuma era pătrunsă până în măduva oaselor că ea nu e decât o unealtă în mâinile bărbatului în care-și pusese toată iubirea și chiar viața. Conștiința aceasta o făcea nepăsătoare. Trăia, dar fără nici o nădejde, privind viața ca o povară. Muncea din greu, neîncetat, ca o mașină stricată care se învârtește singură, duduie și se mistuie până ce într-o clipă neașteptată se sfărâmă zgomotos.

Era sfârșitul toamnei, cu lapovițe friguroase, cu fulguiri de zăpadă din ce în ce mai dese. Zenobia pierdea vremea prin sat, pe la femei, bârfindu-și nora ori pe alți oameni de treabă. Glanetașu își petrecea veacul pe la cârciumă, mai cu seamă de când a murit Avrum, căci ovreica îi dădea rachiu pe datorie. Ion, din pricina harței lui cu Vasile Baciu, mai mult se găsea pe drumuri decât acasă. Astfel Ana rămânea mereu singură, cu copilașul care era rău, și cu Dumitru Moarcăș, care-i mai dădea câte o mână de ajutor și se plângea că Paraschiva nu-l cheamă acasă și că va pieri printre străini. Cu Dumitru se învoiau. Nu schimbau nici trei vorbe toată ziua. Bătrânul era ursuz, boscorodea singur, vrăjmășea găinile și le hâșâia de zeci de ori din tindă în ogradă. Iubea însă pătimaș copilul și-l legăna și-l giugiulea ca o doică. Ba de câteva ori cât p-aci să se bată cu Ana ca să-l lase să-l înfeșe dânsul. De altfel, de când se adăpostise în casa Glanetașului, slăbise mai tare, tușea și mocnea ca un tăciune gata să se stingă.

Într-o zi însă Dumitru prinse atâta chef de taifas, că Ana nu mai știa cum să se cotorosească de el.

— Ce-i, vâjule, de-ți umblă gura ca o moară stricată? îi zise nevasta în cele din urmă, scăldând copilașul. Ia seama că nu-i a bine. Ți-o fi venit ceasul morții...

— Mi-o fi venit, de ce nu? rânji bătrânul la picioarele albiei, gâdilând cu degetul tălpile copilului care gâgâia mulțumit, cu ochii închiși, în apa căldicică. Las' să-mi vie că am trăit destul...

— Ia mai lasă-n pace copilul, moșule, și dă-te la o parte că tot te stropesc!

Dumitru se așeză pe laviță, tăcu și apoi se porni să-i povestească din fir în păr pățania lui cu țiganii, pe care-i plăcea mult s-o povestească oricui îl asculta. Ana nu-l lua în seamă, dar aceasta pe el nu-l împiedica să-i mai spuie și alte întâmplări din viața lui, râzând copilărește, parcă, istorisind, s-ar fi reîntors aievea în tinerețea-i veselă și fără griji.

După-amiază, cu toate împotrivirile Anei care se necăjea că o încurcă în casă de nu-și poate vedea de treburi, îi trăsni prin cap să se radă. Atârnă o oglinjoară, pătată de muște încă de azi-vară, de bumbul cercevelei de la fereastră, luă apă caldă într-un blid, îl puse binișor pe laviță; agăță cureaua de la cioareci în țâțâna geamului și petrecu prelung briciul ruginit, încercându-l în câteva rânduri pe niște fire de păr smulse de după ureche. Pe urmă, cu săpunul ce-l întrebuința Ana la scalda copilului, își mângâie ușor barba și începu să se frece aprig prin părul aspru și rar ca țepușele... Și toată vremea gura îi torăia verzi și uscate cu atâta voioșie că mai târziu și Ana se însenină și, dând țâță copilului, întoarsă cu spatele spre el, se întinse la vorbă.

— Acu ce te mai razi și dumneata, că doar ești bătrân și nu mai umbli după fete, îl întrerupse femeia cu milă.

— Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una... una cu o coasă mai ascuțită ca briciul ăsta... Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hârș! și să mă ducă drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și ce am dres în lumea pământească, mormăi Dumitru puțin ciudat, ca un dascăl care citește la prohod.

— Și nu ți-e frică de moarte, moșule? întrebă Ana întorcând fața spre el.

— De ce să-mi fie frică, fata moșului?... Omul trăiește ca să moară. Și cum trăiește așa moare. Dacă trăiește rău, moartea-i bună și blândă ca o sărutare de fată mare. Dacă trăiește bine, ehehe, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pântecele iadului...

— Avai, cum vorbești! făcu nevasta așezându-se pe marginea patului și legănând copilul adormit.

Seninătatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea. Sătul trebuie să fie de viață cine e atât de pregătit de moarte. Pe ea gândul morții și azi o mai spăimânta și-i amintea pe Avrum, în șură, cu fața-n sus, părăsit și chinuit chiar după ce a trecut în lumea cealaltă.

— Te doare rău când mori? întrebă ea iarăși, cu ochii mari. Dumitru își clălbucea mereu barba. Acum se opri și se uită lung la Ana.

— Nu știu, răspunse apoi ridicând din umeri. Poate că nu doare...

— Dar când te naști, de ce suferi?
— Când te naști?... Da cine știe dacă suferi? Apoi așa nu știe nici omul când moare. Numai Dumnezeu știe! murmură bătrânul sculându-se în picioare și începând să-și radă falca stângă încetinel, căci îi tremura tare mâna.

Ana rămăsese gânditoare, cu mâinile în poală. I se păreau atât de stranii și totuși atât de adevărate vorbele moșului, încât îi era rușine că până azi de-abia l-a luat în seamă. În odaie nu se mai auzea decât hârjâitul briciului și sâsâitul focului în vatră... În tindă porni deodată să cotcodăcească o găină mânioasă. Ana tresări, se gândi că are să se trezească copilul, apoi c-ar trebui să vadă câte ouă s-au adunat în cuibar, pe urmă c-ar fi bine să meargă să dea drumul găinii, căci ușa tinzii e închisă... Dar nu se mișcă din loc. Cu ochii pironiți în spatele moșneagului, asculta scârțâitul briciului și-i plăcea zgomotul acesta așa de mult că îndată nu mai auzi nici găina, nici vântul care zgâlțâia ferestrele, nici picurii de ploaie care pliceau în geamuri.

Dumitru se întinse brusc din șale și se întoarse spre ea cu fața jumătate rasă, jumătate umflată de clăbuci albi.

— Anuță, Anuță... mor! bâlbâi dânsul lăsându-se pe laviță, cu briciul deschis ca o furcă în degetele dreptei și cu un surâs blând în privire.

Femeia sări năucă în picioare, fără să înțeleagă bine.
— Lumânare... șopti mai încet moșneagul. Gura îi rămase deschisă, neputându-și sfârși gândul. Ana îi văzu toți dinții de deasupra și gingiile goale dedesubt, strânse parcă într-un râs nepăsător.

— Moșule... vai de mine! bolborosi nevasta zăpăcită și fulgerându-i prin minte: ,,Zice că moare și parcă râde!..."

Apoi deodată fugi afară, în ogradă, în ploaia bătută de vânt, lăsând ușile deschise larg și frângându-și mâinile se porni să țipe desperată:

— Tulai!... Săriți!... Tulai!... Moare!... Tulai!... Găina zbucni afară din tindă, cotcodăcind speriată, și se repezi tocmai în vârful gunoiului din dosul casei... Floarea lui Macedon Cercetașu, de peste drum, auzi țipetele Anei și veni îndată crezând ca iar a bătut-o Ion.

— Moare... moare badea Dumitru! strigă Ana mai potolită puțin la apropierea unui suflet omenesc.

Găsiră pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe laviță. Mâna dreaptă cu briciul o ținea în sus, parcă în clipa când a căzut s-a ferit să nu se taie. În ochii holbați, cu lumina înghețată, rămăsese înscrisă o dorință mare, iar pe buzele întredeschise parcă mai flutura șoapta ,,lumânare". Floarea se cutremură, se închină și zise:

— Aprinde fuga o lumânare!... Doamne ferește! A murit ca un păgân, fără lumânare!

Până aprinse Ana o lumânărică de ceară, cealaltă se căzni să-l ridice pe laviță. Nu izbuti.

— E greu ca bolovanul, Doamne iartă-mă! murmură ea făcându-și iar cruce.

Peste câteva clipe sosi și soacra primarului, din vecini. Îi luară briciul din mâna înțepenită și apoi, toate trei, îl așezară pe laviță, cu lumânarea aprinsă la căpătâi. Macedon Cercetașu, picând mai târziu, se grăbi să radă obrazul pe care mortul nu mai apucase să și-l radă singur.

Pe urmă încetul cu încetul casa se umplu de femei și bărbați. Tocmai când se sfătuiau cu toții cum să-l scalde și să-l îmbrace, năvăli și Paraschiva, o femeie c-o față ce parcă mereu râdea, deși veșnic era mânioasă și trântea și răbufnea ca un voinic.

— Vasăzică-i adevărat c-a murit, ai? zise ea înghesuindu-se printre oameni. Nu degeaba i-am spus eu c-o să-l trăsnească Dumnezeu, nu, nu! Uite-l că s-a prăpădit ca cerșetorii, de încurcă lumea și după moarte!... Dar oare cum o să-l duc eu de-aici, păcatele mele!

În fața mortului începu să bocească foarte jalnic, fără lacrimi, ca să arate lumii durerea ei mare. Boci astfel câteva minute, frecându-și ochii cu pumnii până-i roși, și strâmbându-se ca o maimuță indignată. Apoi, deodată, se opri, oftă cu poftă și zise în gura mare:

— Vai de mine ce-am mai plâns!... Uf! M-a apucat și durerea de inimă!

Și pe urmă îndată păși lângă mort și-l căută prin buzunarele pieptarului de oaie. Găsi bășica de tutun de care atârna scobitoarea pentru luleaua ce se ascundea în celalt buzunar. Ridică pieptarul și deschise chimirul, dar nu-și putu vârî mâna. Îl descheie încet, puse șerparul pe masă și, scormonindu-l bine, dădu peste un bilet de cinci zloți, învelit într-o hârtie boțită. Răsturnă chimirul, îl întoarse pe dos și, nemaidescoperind nimic, sări țipând:

— Uitați-vă, oameni buni, cum și-a bătut joc de mine care l-am strâns de pe drumuri și l-am spălat și l-am îngrijit ca pe-un om de omenie!... Uitați-vă! Cinci zloți!... A vândut jidovului bunătatea de căsuță, a băut bănișorii și eu am rămas cu cinci zloți pentru toată truda mea cea mare!

— Taci, lele Paraschivă, că-i păcat... Paraschiva se aprinse și mai avan și, zărind pe Ana, se năpusti la ea:

— Să tac, ai?... Să tac, că vouă ce vă pasă dacă i-ați luat ce-a fost mai bun!... Nu vă satură Dumnezeu, de râvniți și la sărăcia altora, dare-ar Dumnezeu să vă îngropați cu ce i-ați luat!

Ana roși și nu putu răspunde, îndârjind mai rău pe Paraschiva, care răcni:

— Mi-ați furat bănișorii, tâlharilor! Mi-ați mâncat sudoarea bătrâneții, nu v-ajute Maica Domnului și...

Intră Ion, venind din Armadia, necăjit, căci Grofșoru îl gonise și-i spusese să nu mai calce pe la dânsul până-n ziua procesu

lui; pe drum aflase c-a murit Dumitru și se supărase mai tare gândindu-se că va trebui să cheltuiască cu înmormântarea. Paraschiva deschise gura să-l ocărască și pe dânsul...

— Ieși afară, becisnică! mârâi Ion scurt, apucând-o de spate și repezind-o tocmai în ușă.

Paraschiva se opri și în tindă, și-n ogradă, și-n uliță, și se răcori afurisindu-i în toate chipurile, dar în sfârșit se cărăbăni, înnodând bancnota în colțul năframei și punând-o bine în sân, mulțumită totuși c-a putut salva măcar atâta și că i-a înjurat cum li se cuvine.

Ion înnegri de necaz aflând că Paraschiva a găsit cinci zloți în chimirul mortului și era mai să plesnească pe Ana c-a lăsat-o să-i șterpelească. Dar Ana nu se mai sinchisea de amenințările lui. În urechile ei răsunau vorbele moșneagului și-n ochi păstra numai înfățișarea lui senină și mulțumită din clipa morții...

Iarna veni brusc ca o furtună. Tot pământul se albi într-o singură noapte. Pe urmă dădu un ger cumplit de pârâiau gardurile înghețând, iar focul în vetre trosnea și scuipa scântei. Zăpada cădea mereu, când în fulgi grei, leneși, care întunecau văzduhul, când în bobițe mărunte, aspre, vâltorite de viscole năprasnice.

Într-o zi, când ningea mai vrăjmaș, pe la prânzul cel mic, Vasile Baciu, îmbrăcat cu cojocul alb de oaie, cu căciula albă de miel înfundată până pe ochi, ieși din casă, hotărât să sfârșească cu Ion. În viața lui, deși era om aproape de cincizeci de ani, n-a umblat pe la judecăți; ș-acuma poimâine are înfățișare cu ginere-său. S-a ținut, s-a împotrivit, că doar-doar îl va înmuia. Cu cât se apropia însă sorocul, cu atât frica-i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrânețe să-l mănânce procesele și avocații! I se părea o rușine nesuferită. Numai derbedeii bat drumurile judecătoriilor. Mai bine să-și dea și sufletul din oase decât să mai meargă așa înainte.

Se opri la poarta Glanetașului și, oftând o dată greu, strigă:
— Măi Ioane!... Ioaneeee!... Acasă ești? Nu-i răspunse nimeni. De sub acoperișul de paie care gemea de povara zăpezii de două palme, de sub streșinile tivite cu țurțuri sclipitori de gheață și prin crăpăturile ușii închise răbufnea un fum vânăt ce se împrăștia îndată în șuierele viscolului. Trecu un răstimp bun. Apoi în ușa tinzii se ivi Ion, în capul gol, întrebând:

— Cine-i?
— Eu, eu, făcu repede Vasile. Ia hai cu mine, Ioane, până-n Jidovița! adăugă pe urmă, după o scurtă șovăire, cu un glas parcă vorbele îl înecau.

Ion stătu câteva clipe nedumerit.
— Da ce-i cu Jidovița? grăi dânsul, privindu-l bănuitor.
— Vii ori nu vii? se răsti atunci Baciu peltic din pricina mustăților înghețate. Că n-am vreme acum să mă sfădesc cu tine...

— Bine, socrule, stai că viu! răspunse Ion dispărând un minut, în vreme ce bătrânul se înțepeni în mijlocul drumului, rezemat în bățul ce nici nu se vedea de sub cojoc.

— Hai că-s gata! murmură ginerele revenind cu sumanul între umeri.

— Hai! Se măsurară o clipă cu priviri dușmănoase. Apoi porniră vajnic ca doi oameni care se duc într-o bătălie pe viață și pe moarte. Ninsoarea aspră îi plesnea peste obraji, îi înțepa în ochi, iar vântul le sâsâia în urechi, amenințător. Mergeau alături, cu pași întinși, pândindu-se cu coada ochiului parcă s-ar fi temut unul de altul. Zăpada scrâșnea sub opincile lor. Hotarul întreg era alb ca un giulgiu curat; numai ici-colo câte-un pom pădureț înnegrit de frig își frângea trupul cerând ajutor... Cișmeaua Mortului se făcuse o încolăcitură de gheață peste care o vinișoară verzuie de apă se prelingea totuși înfruntând gerul. Pădurea Domnească, gâtuită de omăt, cu copacii desfrunziți, goi și subțiri, plângea și gemea, implorând parcă mila celor doi bărbați ce mergeau suflând greu, tăcuți, cu fețele năpădite de promoroacă.

Ion ghicise că socrul său caută o învoială și se gândea mereu să nu-l biruie cu vreun nou vicleșug. Ar fi vrut să-l descoase, dar îngrijorarea nu-i dădea răgaz să găsească cuvintele potrivite... Apoi Vasile Baciu tăcea și uneori mormăia ca un urs scormonit din somn. Acum îi părea rău că s-a pornit să-și dea averea de bunăvoie și, apropiindu-se de Jidovița, îl bătea gândul tot mai stăruitor să se întoarcă acasă și să lase să hotărască judecata. Vântul sufla din față și-l zgâlțâia parcă înadins și-l îndemna să-și ia seama până mai e vreme.

Sosiră la ultima cotitură de drum. Se iveau coperișurile încărcate de zăpadă și mai ales casa cea dintâi pe mâna dreaptă, înaltă, cu ferestre mari, cu pereții galbeni. Era casa notarului și cancelaria comunală. Vasile Baciu simți o strângere cruntă în inimă și se opri brusc. Din hornul înalt, subțire, se ridica un nour de fum gros și negricios pe care nici viscolul nu-l putea împrăștia, ci trebuia să-l învârtească mai întâi și apoi să-l trântească, uluit, pe coasta de mesteacăni ce pornea pieziș chiar din spatele casei. Vasile suflă pe nări, se uită furiș după Ion care-l întrecuse cu vreo doi pași, fără să bage de seamă că s-a oprit, și apoi porni iar înainte bombănind furios.

Când să intre în Jidovița, ginerele întrebă cu glas foarte răgușit:

— Da unde ne ducem, socrule? Vasile Baciu mai făcu câțiva pași, fără a-i răspunde, și pe urmă cârni în curtea cancelariei, urmat de Ion. Urcară scările de piatră scuturându-și opincile. În coridorul larg vântul adunase un noian de omăt. La ușa cu geam Vasile se opri. Vru să ridice mâna să apese clanța și parcă mâna-i era moartă ori clanța aprinsă. Își scoase căciula și o bătu de genunchi. Se liniști și deschise totuși.

Intrară în biroul practicantului, care servea și drept cancelarie pentru țărani; în odaia notarului nu se primeau decât domnii și fruntașii satelor ce țineau de circumscripție.

Rămaseră amândoi lângă ușă, scuturându-se întruna de zăpadă. În birou era numai practicantul Hornstein, încovoiat peste un registru în care scria cu o gravitate solemnă și cu obișnuita-i tremurare din cap, și straja din Sărăcuța, lângă soba de teracotă, încălzindu-se când în spate, când în față.

— Trebuia să vă scuturați afară, nu să umpleți cancelaria de omăt! mormăi practicantul într-un târziu, strâmbând mândru din nas și fără a ridica ochii din registru.

Vasile Baciu vru să vorbească, dar nu știa cum să înceapă, încurcat mai rău de dojana funcționarului. Tăceau toți. Se auzea scârțâitul chinuit al peniței practicantului și bâzâitul unei muște mari, trezită din somnu-i de iarnă, care zbura speriată de pe un perete pe altul, negăsindu-și locul.

— Ce poftiți? vorbi Hornstein după o pauză lungă, mângâind cu tamponul și privind cu admirație ceea ce scrisese. Pe urmă întoarse pagina cu băgare de seamă și o netezi cu palma. Capul îi tremura mereu, buza de jos, mai groasă și scoasă în afară, se subția o clipă, mușcată de niște dinți foarte albi, în vreme ce, după ureche, tocul amenința întocmai ca o suliță gata să străpungă. Iute, iute, că eu n-am vreme să aștept până deseară! Trebuia să vă socotiți de afară ce vreți, îi grăbi practicantul, luând tocul de la ureche și potrivindu-l între degete.

— Domnul notar nu-i acasă? întrebă Vasile cu o licărire de nădejde că poate lipsește notarul și astfel nu va mai da nimic.

— Domnul notar are de lucru... Puteți să-mi spuneți și mie ce vreți, zise Hornstein, jignit că țăranii mai întreabă de notar, deși îl văd aci pe dânsul care cunoaște lucrările de birou tot așa de bine ca și Stoessel.

Se făcu iar tăcere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe celălalt, muncit de gândul să iasă afară, să lase toate baltă, întâmplă-se ce s-o întâmpla. Totuși zise pe urmă:

— Am face un contract, domnișorule... așa... un contract...
— Bine. Stai jos! pufni practicantul supărat. Du-te, măi strajă, cheamă pe domnul! Spune-i că-i un contract! Auzi?

Se așezară pe o bancă, unul lângă altul. Și amândoi se uitau gânditori la Hornstein, a cărui peniță scârțâia parcă mai aspru, pe când musca bâzâia acuma mulțumită, lipită pe soba caldă, ca o pată de cerneală pe o coală ministerială.

— Ce contract vrei, Vasile? zise notarul intrând repede, cu pălăria moale pe ceafă, frecându-și mâinile și trecând drept la sobă, să se încălzească. Iar vrei să mai dai ceva ginerelui? adăugă apoi cu un zâmbet, văzând și pe Ion.

Stoessel era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu ochii mici, negri și vioi, care se învârteau șireți în orbite, cu nasul gros și cu urechi mari. Avea totdeauna o vorbă bună sau o glumă pe buze și de aceea țăranii îl iubeau, măcar că era ovrei.

Vasile și Ion se sculară în picioare. Zâmbetul notarului alungase parcă deodată toată mohoreala din inima lui Vasile. Vorbi deschis, cu fața înseninată, ca și când ar fi fost vorba de un bilet de vite:

— Apoi ce să facem, domnule notar? Trebuie să ne învoim, c-așa-s vremurile... Ce să mai cheltuim cu judecăți, cu drumuri...

— Da, da, prea bine, aprobă Stoessel scoțând pălăria și așezându-se pe un scaun în fața practicantului care scria netulburat.

— Amu eu am îmbătrânit și cine știe câte zile m-a mai ține Dumnezeu... Am muncit destul și m-am trudit. Amu-i rândul tineretului... Noi am isprăvit cu lumea... Nu zic bine?

— Bine, bine!
— Așa că m-am gândit să le mai dau și ce mi-a rămas, să știu cel puțin că am dat tot și nu mai am nici o grijă, sfârși Vasile cu un surâs trist, privind drept în ochii notarului.

— Am înțeles... Și câte locuri sunt?
— Apoi opt ar mai fi, domnule notar! interveni brusc Ion. E porumbiștea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu ovăz în Zăhată și apoi trei holde de primăvară în hotarul Săscuții... Dar mai e și casa, și...

— Iacă, dânsul le știe mai bine ca mine, zise bătrânul cu același zâmbet trist, dar cu glasul mai aspru.

— Dar tu din ce-o să trăiești? întrebă notarul scobindu-se în dinți cu unghia lungă și îngrijită de la degetul cel mic.

— Oi trăi și eu cum a vrea Dumnezeu, murmură Vasile coborând ochii în pământ.

— Asta-i ceva problematic... Oprește-ți și tu barem folosința până la moarte... Ce-i în mână nu-i minciună! zise Stoessel acuma serios.

— Apoi doar nici noi nu suntem păgâni, domnule notar, sări Ion, dar, întâlnind ochii batjocoritori ai notarului, se opri scurt parcă i-ar fi retezat glasul c-un fir de ață.

— Tot, tot... să se isprăvească! zise iar Vasile înăbușit. Stoessel ceru practicantului formularele trebuincioase, puse pe Ion să iscălească pentru el și pentru Ana, iar Vasile, neștiind carte, apăsă cu degetul pe cruce.

— De bunăvoie, Vasile? mai întrebă notarul însemnând într-un carnet.

— De bunăvoie, vezi bine că de bunăvoie! zise Baciu înfuriat deodată și de-abia stăpânindu-se.

— Așa... Peste câteva zile e gata, încheie Stoessel frecându-și mâinile. Apoi, bătând pe Vasile pe umăr, adăugă glumeț: Și uite-așa, ai venit aci om bogat și acuma pleci cerșetor! Haha...

Amândoi țăranii se întunecară. Gluma notarului îi izbi drept în inimă. Ieșiră și se abătură la cârciuma Zimălei. Mai ales Vasile simțea o sete usturătoare care-i răscolea sângele... Cârciuma era goală, căci afară vifornița fierbea mai mânioasă. Băură un răstimp tăcuți. Ion apoi, văzându-l tot nepotolit, începu să-i spuie să n-aibă nici o grijă că vor trăi împreună ca în rai. Vasile ascultă multă vreme, iscodindu-l însă neîncetat. În ochii ginerelui biruința strălucea atât de ațâțătoare că, în curând, Vasile o simți pătrunzându-i în creieri și clătinându-i temeliile.

— Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, și-și înfipse mâinile în gâtul ginerelui.

Ion, liniștit, parcă ar fi așteptat de mult atacul, se smulse din strânsoarea bătrânului, ș-apoi îi trânti numai un pumn în piept, dar atât de zdravăn că îl doborî de pe scaun.

— Mi-ai furat pământul, hoțule! M-ai omorât, hoțule! urlă Vasile furios și neputincios, tăvălindu-se pe podelele murdare.

Înfierbântat de mulțumire, Ion plăti și plecă acasă prin viscol, nepăsător. Bătrânul însă se așeză la băutură, amărât de moarte, povesti Zimălei ce a pățit cu tâlharul și sfârși jalnic:

— Am rămas cerșetor...

Fiindcă suspendarea întârzia, în sufletul lui Herdelea se furișă încetul cu încetul iar o rază de încredere. Optimismul omului nu e în stare să-l stârpească nici o cruzime a vieții. Se gândea că desigur subinspectorul Horvat, primind înștiințarea tribunalului, și-a adus aminte de serviciile patriotice ale lui și a pus la dosar chestia suspendării până la pronunțarea apelului care îl va spăla de orice vină.

Cu atât mai mare îi fu mirarea și durerea când pe la sfârșitul lui noiembrie i se aduse înștiințarea oficială că, în urma deciziunii tribunalului, este suspendat din serviciu pe timp nelimitat și că domnul Nicolae Zăgreanu îl va înlocui cu începere de la întâi decembrie.

— Ei, nu-i nimic... Parcă nu mă așteptam? zise Herdelea îngălbenit și tremurând. Eram doar sigur... Mă mir c-a întârziat atâta...

Dăscălița plânse amarnic. Ea avea presimțirea că au să moară de foame acum la bătrânețe. Se mângâia numai că nu sunt acasă copiii, care desigur s-ar topi de rușine. Herdelea, ca s-o liniștească, minți că chiar mâine, dacă vrea, poate să ia o slujbă la un avocat sau oriunde. Apoi se răcoriră ocărând pe Zăgreanu, parcă numai el ar fi pricina nenorocirii lor. Îl cunoșteau. Era băiatul unui țăran cărăuș din Armadia, absolvent al școlii normale de stat din Deva. Îl lăuda toată lumea, căci avusese bursă de la stat și ieșise totdeauna întâiul în clasă. Se zicea că-l protejează mult subinspectorul, căruia i-a fost recomandat special de către directorul școlii normale și care i-a făgăduit să-l propună ministerului în cel dintâi loc vacant, deoarece tânărul nu voia să se înstrăineze din județul lui. Îl cunoșteau și fetele. Încercase chiar să facă curte Ghighiței și-i trimisese de la Deva câteva ilustrate.

A doua zi Herdelea se repezi în Armadia să caute neapărat o slujbă. Seara se întoarse acasă vesel, cu un teanc de hârtii la subsuoară. Îi dăduse Stoessel să-i facă niște contracte rămase în urmă.

— Vezi, babă, că nu ne lasă Dumnezeu? strigă învățătorul însuflețit. Foarte de treabă notarul... El singur mi-a oferit când a văzut c-am fost suspendat... Ș-apoi să mai zică lumea că ovreii nu-s oameni de inimă! Dintr-atâția români gânditu-s-a vreunul la mine?

La întâi decembrie, dimineața, Zăgreanu bătu la ușă. Venise să-și ia școala în primire. Doamna Herdelea îl măsură cu o privire atât de dojenitoare că tânărul se încurcă, își ceru mii de scuze că el nu-i de vină și-i pare foarte rău, dar... Era de abia de douăzeci și doi de ani, subțirel, cu obrajii de fată, puțin palizi, cu ochii albaștri sfioși și cu o frunte deschisă, cuminte... Nu-l pofti nimeni să șadă. Tocmai fiindcă părea simpatic, dăscălița îl urî mai mult, zicându-și că, după ce a scos pe Herdelea din pâine, acuma se mai și preface... Herdelea, ca un coleg mai bătrân, încercă să glumească cu dânsul, deși în suflet era zdrobit. Numai de clipa când va trebui să se despartă de școală i-a fost frică. Și iată c-a sosit și clipa aceea.

Porniră împreună spre școală. De ce se apropiau, de aceea Herdelea părea mai vesel și de aceea inima lui gemea mai sfâșiată. Spunea râzând cât se bucura că mai scapă puțin de povara școlii, după ce și-a tocit plămânii treizeci și atâția de ani cu atâtea sute de copii nebunatici, și în gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă pe pământ ca aceea de-a desțeleni mintea tinerelor vlăstare omenești.

Când intrară în școală, gălăgia zburdalnică amuți și copiii săriră în picioare. Herdelea îi cuprinse pe toți șaizeci într-o privire duioasă, parcă toți ar fi fost trup din trupul lui. Apoi, într-o tăcere întreruptă doar de câte-o șoaptă speriată sau de vreun râs înfundat, Herdelea predete tânărului cheia dulapului cu biblioteca și arhiva școlii. Și în vreme ce Zăgreanu răsfoi prin condici, bătrânul, cu inima strânsă, își mai aruncă ochii la copiii nedumeriți, la pereții împodobiți cu tabele colorate, la băncile murdare și crestate de mâinile ștrengarilor care au trecut prin ele, la mașina de socotit, până și la ulcica albastră de băut apă, așezată pe cofița cu capac în dosul tablei de scris... Își petrecu mâna prin păru-i argintiu. Trebui să facă sforțări să nu-l podidească lacrimile... Pe urmă își luă pălăria și dădu mâna cu Zăgreanu care strigă sever, pe ungurește:

— Sculați! Mergând spre ușă nu mai avu puterea să se uite la copii. Zăgreanu îl însoți în capul gol până afară... Herdelea rămase singur în curtea școlii. Auzi zgomotul șederii elevilor. În uliță se opri iar, cu ochii la harabaia cea lungă și albă pe care a crezut-o a lui și în care a lăsat mai mult de cincisprezece ani din viața lui... Glasul ascuțit, poruncitor al noului învățător răsuna acuma într-însa, ștergând urmele străduințelor lui... Nu se mai putu stăpâni. Lacrimile îi ardeau obrajii.

Câteva zile parcă avu o piatră pe suflet. Mai cu seamă dimineața, când clopotul chema copiii la școală, îl cuprindea un dor chinuitor. Stătea în fereastră, cu privirea spre locul unde era școala, și i se părea că aude sosind copiii veseli, gălăgioși, și-i vede bătându-se cu cocoloși de zăpadă, cu obrajii îmbujorați... Apoi deodată se cutremura. Pe urmă trecea grăbit Zăgreanu, cu pălăria pe ochi, venind din Armadia, de-acasă, cu un pachețel în mână, merindea pentru dejun. Tânărul învățător se uita foarte atent la casa bătrânilor, să-i salute respectuos dacă ar zări pe cineva. Herdelea însă se retrăgea repede înapoi din fereastră, se plimba prin odaie abătut și posomorât.

Începu să bată iar drumurile Armadiei, fără multă speranță, în căutarea unei slujbe, numai ca să liniștească pe doamna Herdelea care nu înceta cu presimțirile ei sinistre. Când se zbătea mai greu, veni Ion, în după-amiaza zilei în care fusese cu Vasile în Jidovița.

— De-amu pot sta la gherlă ș-un an, necum o lună! zise dânsul atât de vesel cum nu se mai pomenise de aproape doi ani de zile.

Voia să oprească procesul cu socrul său și îndeosebi să nu mai plătească nimic lui Grofșoru. Herdelea îl lămuri că trebuie să meargă la judecătorie să declare că s-au împăcat. Pentru atâta lucru n-are nevoie de avocat. De altfel Grofșoru poate să-i ierte ceva din preț, dar să se ducă negreșit să-l roage și să-i spună să nu se mai obosească la înfățișare.

— Știi ce, nașule? Hai și dumneata cu mine, barem să facem isprava întreagă! strigă Ion mai bucuros.

Herdelea se uită lung la țăranul care l-a târât în atâtea buclucuri. Propunerea îl minuna. Adică să meargă la Grofșoru, tocmai el care l-a vrăjmășit în alegeri, el care ar putea zice că l-a trântit, din pricina căruia azi nu e deputat! Iacă, la asta nu s-a gândit nici o clipă. Îl saluta pe Grofșoru, ca și înainte, și Grofșoru îi răspundea, dar atât. Adevărat că i-a dat mâna o dată, după nenorocirea lui de la tribunal; aceasta însă n-a schimbat întru nimic legăturile dintre dânșii. În Armadia sunt patru avocați; la trei a umblat și a cerut un locșor de scriitor, firește zadarnic; la al patrulea nici n-a îndrăznit să viseze, căci era Grofșoru... Și cu toate acestea, Ion are dreptate, de ce nu s-ar duce? Cu parul n-are să-i dea în cap.

— Dacă-mi plătești cinci zloți, merg, finule, cum să nu merg, răspunse Herdelea hotărât.

— Plătesc, nașule, că mai voios îți dau dumitale cinci, decât să-i dau lui de pomană cincizeci! făcu Ion bătând palma.

Victor Grofșoru era om deștept și șiret ca toți politicienii între care râvnea să ajungă. Văzând pe Herdelea în sala de așteptare, stătu două clipe pe gânduri și apoi merse spre el cu mâna întinsă:

— A, adversarul meu!... Ei, bine-ai venit!... Degeaba, tot al meu ești dumneata, oricât m-ai combătut odinioară!... Dar ce-are a face politica! S-o dăm încolo... Ia spune-mi mai bine ce vânt te-aduce? Adică, vino-n birou! Te rog!... Să stăm de vorbă două minute...

Îl luă de braț și-l duse în cabinetul său, mobilat luxos, ca să facă impresie clienților. Îl așeză într-un fotoliu englezesc, îi

oferi o țigară... Herdelea era atât de zăpăcit că puse țigara cu focul în gură.

— Te ascult! zise Grofșoru zâmbind mulțumit de încurcătura învățătorului. Spune-mi tot ce te doare și te asigur că am să fac tot ce se poate.

Grofșoru, țintind să-și sporească din vreme simpatiile în vederea viitoarelor alegeri, era într-adevăr hotărât să mulțumească pe Herdelea când i se va prilejui. Astfel câștiga un partizan și în același timp se ridica în ochii întregului ținut... Cum să nu se aleagă deputat acela care întinde o mână de ajutor chiar și adversarului de ieri?

Deși uluit, Herdelea se gândi deodată că, deoarece Grofșoru se arată atât de binevoitor, ar fi mai bine să-și dezvăluie necazurile lui și să dea dracului pe Ion. Dar nu îndrăzni și spuse avocatului c-a venit pentru finul său. Grofșoru, spre a-i dovedi bunele sentimente, declară îndată că renunță la jumătate din onorariul cuvenit, adăugând însă de mai multe ori, foarte prietenește: ,,Numai în hatârul dumitale, numai pentru că mi-o ceri dumneata".

Herdelea bâlbâi mulțumit și se sculă. Iar se gândi să vorbească și de necazul lui și iar i se înăbuși în gât rugăciunea. Stătea umil și abătut, nevrând să plece până nu va încerca și totuși nesimțind nici un fel de curaj în inimă. Atunci Grofșoru îi zise deodată:

— Am auzit ce pătimești cu ungurii dumitale... Foarte trist... foarte, foarte trist... Nu-ți închipui cât te compătimesc...

Învățătorul se uită înspăimântat la dânsul, parc-ar fi vrut să-i ceară iertare.

— Trebuia să vii la mine cu procesul! Eu te scăpam... Rău ai făcut că m-ai ocolit...

Grofșoru tăcu, așteptând să-l roage, ca astfel să aibă prilejul de-a fi mărinimos. Herdelea înțelegea bine, se căznea și totuși nu putea scoate nici o vorbă.

— Ai s-o duci greu fără leafă, reluă Grofșoru după o pauză. O, îmi închipuiesc... foarte greu...

Iar mai așteptă și, neprimind nici un răspuns, urmă brusc:
— Eu din parte-mi sunt gata să te ajut... N-am nimic împotriva dumitale, căci eu nu-s răzbunător... și-apoi, mai ales, suntem români, așa-i?... Dacă vrei, îți pot oferi un loc de scriitor în cancelaria mea... Știu că ești priceput în lucrările de birou... De la Anul Nou, de pildă, cu plăcere... În privința salariului cred că o să ne învoim... știu că ai greutăți și...

— Domnule Grofșoru... eu... nu... acuma... Iartă-mă! Iartă-mă! murmură deodată Herdelea cu ochii plini de lacrimi. Iartă-mă!... Nu-s vrednic...

Se clătină pe picioare. Fața-i era înseninată de bucurie. Nu îndrăznea însă să clipească din ochi de frică să nu-i curgă lacrimile pe obraji.

Grofșoru simți toată emoția acestui suflet muncit și bun, și fu cuprins de compătimire adevărată. Îi apucă mâna dreaptă și i-o strânse călduros cu amândouă mâinile. Apoi îl bătu frățește pe umăr, șoptindu-i înduioșat:

— Curaj!... Curaj!... Românul nu piere! Până-n Pripas, Herdelea alergă mai mult decât merse, ca s-ajungă mai repede, să spună ,,babei" lui vestea cea bună. Și pe drum vorbi lui Ion numai despre Grofșoru cu atâta însuflețire parc-ar fi vorbit despre Dumnezeu.

— Nu există în toată Europa alt om ca Grofșoru, auzi tu, Ioane? îi striga după fiecare replică.

Doamna Herdelea îl puse să-i povestească de cinci ori din fir în păr, tot, tot: ce i-a vorbit, cum i-a făgăduit, cum era îmbrăcat... Apoi plânse cu hohot de bucurie și numaidecât zise o rugăciune specială, pe care și-o mai amintea din copilărie, pentru oamenii binefăcători, implorând fierbinte pe Atotputernicul să-i hărăzească lui Grofșoru sănătate, noroc și îndeplinirea tuturor dorințelor.

— Și tocmai pe omul ăsta l-am combătut eu la alegeri, de dragul unor unguri blestemați!... Îmi vine să mă izbesc cu capul de toți pereții! se văieta învățătorul, ros de remușcări.

— Mare prost ai fost, bărbate, așa este! zise dăscălița ștergându-și gura cu dosul mâinii. N-ai vrut tu să mă asculți pe mine... Dar Dumnezeu a auzit rugăciunile mele și nu ne-a lăsat...

Viata i se părea un vis lui Titu în Lușca de când se apropiase de Virginia Gherman. Cu nimeni nu se înțelesese încă atât de bine, nici cu prietenii din Armadia, nici chiar cu surorile lui, cum se înțelegea cu învățătoarea aceasta deșteaptă și încântătoare. Fata notarului Cântăreanu îl plictisea fiindcă era geloasă, dovedind astfel că nu e în stare să aprecieze o legătură ideală dintre două suflete cinstite.

Pe la începutul toamnei, într-un amurg, alergând însuflețit la Virginia, Titu găsi în casă pe plutonierul de jandarmi. Rămase uimit. Ce caută plutonierul ungur la o româncă atât de mândră? Șeful postului de jandarmi încercase din prima zi să se împrietenească cu dânsul, dar el se ferise ca de foc. Prietenia cu un jandarm ungur i se părea cea mai mare rușine... Ș-acuma iată-l la Virginia Gherman, la tovarășa lui de visuri, la ființa care-i împărtășește năzuințele!... Învățătoarea roși și zise ungurește:

— Nu vă cunoașteți?
— Ba foarte bine, răspunse ungurul întinzând mâna lui Titu. Plutonierul însă mai stătu doar câteva minute și apoi plecă, sărutând degetele, foarte reverențios, Virginiei Gherman.

Titu, care nici nu deschisese gura, izbucni îndată ce se închise ușa:
— Dumneata... primești în casă pe călăul nostru?
— E un om cumsecade... De ce exagerezi? Fiindcă-i ungur? răspunse învățătoarea atinsă.

— Dumneata... vorbești așa?
— Fugi că ești ridicol! se indignă Virginia. Visurile noastre sunt una, iar oamenii sunt alta. Cunoaște toată lumea sentimentele mele, dar asta nu înseamnă să nu văd realitatea...

Titu făcu o încercare timidă de a-i lămuri că nepotrivirea dintre sentimentele și faptele omului e o crimă față de ideal, dar trebui să se dea bătut repede. Învățătoarea cădea din ce în ce mai jos în sufletul lui. ,,O decepție mai mult! își zise dânsul întorcându-se acasă ca un soldat învins într-o bătălie hotărâtoare. Se pare că viața toată e un șir lung de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis și realitate!"

Domnișoara Eugenia, văzându-l indispus și aflând pricina, îi spuse râzând ironic:

— Dumneata ești atât de îndrăgostit de Virginia, că trebuie să fii singurul om în sat care nu știe că plutonierul îi face curte, și încă dinaintea dumitale...

Toată noaptea o petrecu pe gânduri, cu ochii deschiși, căutând să-și lămurească sufletul. Își zicea îngrozit că, dacă ar iubi-o, dacă ar fi adevărat ce crede fata notarului și ce cred poate și alții, atunci s-ar fi lăfăit atâtea luni într-o minciună respingătoare, murdărindu-și până și visurile lui... Atunci poate că nici visurile lui însuși nu sunt sincere, sau nu sunt mai sincere ca ale învățătoarei care le potrivește prea lesne cu prietenia ungurului?... Durerea ce o simțea i se părea izvorâtă din gelozie, ca și odinioară când, din pricina Rozei Lang, a crezut că s-a dărâmat lumea... Și totuși, cum s-o fi iubit dacă niciodată n-a dorit aievea nici măcar s-o îmbrățișeze?... Ori poate tocmai aici e greșeala? El îi vorbea de năzuințele neamului, pe când ea râvnea iubire... Da, da!... Și deodată văzu cât a fost de nepriceput. El n-a iubit-o, dar ea l-a iubit. Și, fiindcă el umbla prin stele, ea s-a întâlnit cu ungurul pe pământ.

Se potoli chiar de a doua zi. Se întâlni cu Virginia Gherman și roși ca un vinovat. Ar fi vrut să-i spună o vorbă drăgălașă, dar nu izbuti, ca și când ar fi rupt firul ce-i lega împreună. Era o străină pentru dânsul și nici barem nu-i părea rău. ,,Uite dovada că n-am iubit-o și n-am fost mincinos față de mine însumi!" se gândi dânsul mulțumit.

Apoi vârtejul vieții îl smulse brusc și pe el din lumea închipuirilor și-l zvârli în mijlocul realității. Într-o dimineață, intrând în cancelarie, o găsi plină de țărani furioși care înconjurau pe vreo zece sași din Păuniș și-i înjurau din răsputeri... În uliță o cireadă de boi grași parcă așteptau un verdict... În câteva cuvinte primarul îi povesti ce s-a întâmplat. Lușcanii sunt în conflict cu sașii din Păuniș din pricina imașului. De cincizeci de ani se judecă și tot n-au ajuns la o hotărâre definitivă. Astă primăvară păunișenii au dobândit o sentință în favoarea lor, dar lușcanii au atacat-o că ei au folosința imașului din moși strămoși... Acuma sașii au intrat cu boii în imașul buclucaș, c-ar fi al lor. Lușcanii au adus în sat toată cireada și vor să amendeze pe sași pentru că au pătruns pe moșia lor... Titu, întrebat, spuse că dreptatea e de partea românilor și astfel sașii, după o ciorovăială înverșunată de două ceasuri, plecară bodogănind și amenințând, însoțiți de huiduielile lușcanilor care se băteau cu pumnii în piept că nu vor da drumul boilor... Peste vreun sfert de oră însă păunișenii reveniră împreună cu plutonierul de jandarmi. Și se încinse o nouă discuție de alte două ceasuri, căci ungurul dădea dreptate sașilor. În cele din urmă, Titu, supărat că tocmai plutonierul îl combate, îi zise înțepat:

— Nu înțeleg ce te amesteci dumneata? Dumneata n-ai dreptul să judeci în asemenea pricini!

— Cum, cum? sări jandarmul înfuriat.
— N-ai dreptul și nu e de competența dumitale! repetă Titu rece.

— Sunt dator să păstrez ordinea, domnule! strigă plutonierul. Iar dumneata ești dator să respecți ordinea, altfel voi face rapoartele de cuviință ca să fii pus la locul dumitale!

În curând sașii plecară cu boii, ceea ce în Lușca stârni o fierbere mare. Și, peste câteva zile, primăria primi știrea că cineva a împușcat un bou săsesc pe imașul cu pricina. În aceeași noapte plutonierul făcu sumedenie de percheziții prin casele oamenilor mai gălăgioși, căutând arme. Fiindcă nu găsi, se înfurie, bătu crunt pe doi-trei țărani, la întâmplare, și în sfârșit arestă pe Vasile Lupu, om voinic și îndrăzneț, care stătea în capul satului dinspre Păuniș și care, pe vremea când s-a petrecut pozna, nu fusese acasă. După interogatoriile și bătăile obișnuite, îl trimise sub escortă la parchetul din Bistrița... Pe urmă începu goana după dovezi. Într-o odaie goală de la cancelarie defilau pe rând bănuiții. Titu îi vedea intrând, auzea răcnetele plutonierului, apoi zgomot de lovituri grele, gemete înfundate... A treia zi, tânărul nu se mai putu stăpâni, năvăli înăuntru:

— Ceea ce faci dumneata e revoltător! De ce schingiuiești oamenii?

— Ce te privește? se strâmbă plutonierul sfidător.
— Nu pot suferi nedreptatea! strigă Titu. N-am văzut de când sunt atâta brutalitate fără rost...

— Da?... Acuma înțeleg fierberea sătenilor! făcu jandarmul luminat. Acuma știu de unde pornește ațâțarea... Foarte bine. Am luat notă. Dar aici sunt în exercițiul funcțiunii și te poftesc să părăsești odaia imediat!

Peste o săptămână veni în Lușca un locotenent de jandarmi, chemat de raportul plutonierului că în comună a izbucnit o răzvrătire care amenință să ia proporții. Ofițerul sosi la opt dimineața, iar la nouă Titu se pomeni cu un jandarm care-l poftea îndată la cazarmă.

— Dumneata ești agitatorul? îl întâmpină locotenentul. Titu auzea întâia oară imputarea pentru care au suferit atâția oameni în Transilvania. Se simți deodată mândru și puternic. De când tot visează el să facă o jertfă pentru ideea ce-l stăpânește! Acuma e momentul... Zâmbi batjocoritor și nu răspunse.

— Te poftesc să răspunzi! se roși ofițerul sărind în picioare. Ce înseamnă indolența aceasta?

— Care indolență? întrebă Titu calm.
— Ești obligat să răspunzi la întrebările ce ți le pun, altminteri...

— Altminteri? repetă tânărul cu același surâs nepăsător.
— Te voi da în judecată, ai înțeles? Te voi băga în pușcărie!... Nu permit să zâmbești când îți vorbesc eu și să mă iei peste picior! Nu permit! urlă locotenentul asudând de mânie.

— Domnule ofițer, văd că ai fost rău informat! zise Titu mereu liniștit. Altfel ai ști că nu sunt surd, ci, dimpotrivă, aud prea bine.

Furia locotenentului se îndoi. Căscă gura să înjure, făcu doi pași spre Titu, se opri, se întoarse și bătu cu pumnul în masă... Apoi se așeză brusc pe scaun și, cu un glas năbușit, zise:

— Domnule... Te rog... ia loc!
— Mulțumesc! răspunse Titu serios, șezând pe sofaua din fața biroului.

— Da... da... adică... murmură locotenentul fără să-l privească. În raportul acesta dumneata ești desemnat ca instigatorul tulburărilor de-aici... Te rog să-mi spui ce ai de spus!

— Cu plăcere, domnule locotenent! vorbi Titu blând și respectuos, răspunzând astfel schimbării de ton a ofițerului care tot mai mormăia, cu nasul în hârtiile de pe masă. Dar, înainte de-a spune ceva, dă-mi voie să întreb despre ce tulburări e vorba?

— Tulburările din comuna Lușca... Ori nu suntem aici în Lușca?

— Eu nu știu să fi fost vreo tulburare aici, domnule locotenent, deși, prin modesta-mi slujbă, știu tot ce se întâmplă în sat.

— Raportul e precis, domnule...
— Raportul da, desigur. De ce nu vrei să vezi însă dacă raportul e și adevărat?

— Crezi că e mincinos?
— Nu știu, domnule locotenent, căci nu-l cunosc. Dar tulburări în Lușca?... Tulburare ar fi ceva asemănător cu revolta, nesupunerea, dezordinea... Când jandarmii bat și torturează zeci de oameni de toate vârstele, dintr-un simplu exces de zel sau dintr-o tristă pornire de-a descoperi cu orice preț dovezi, complici sau agitatori — înseamnă aceasta tulburare?

Locotenentul, potolit, îl privea acuma cu ochii mari. Îi zise deodată aproape amical:

— Vorbești foarte bine ungurește?
— Da, când nu pot vorbi românește, răspunse Titu plecând capul.

Ofițerul îl mai privi câteva clipe, apoi se ridică, se plimbă de două ori în odaie și se așeză lângă Titu pe sofa, întrebând cu glas domol:

— De ce ești dumneata indignat, domnule? Ce nemulțumire ai?
— Mă doare nedreptatea! zise Titu adânc, din rădăcinile inimii.

Locotenentul zâmbi și-l bătu pe umăr.
— Domnule, domnule, tânăr ești și nefrământat în viață. Te încântă vorbele ca și când ar fi realități. Dar bine, vorbele sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund fața realității. E copilărie să clădești ceva pe vorbe... Nedreptate, dreptate!... Nu vezi dumneata că astea-s numai vorbe, fără nici un cuprins pozitiv?... Și pentru asemenea lucruri goale mă silești pe mine să mâzgălesc coli întregi de procese-verbale, rapoarte, prostii... Îți spun prietenește că-mi pare rău! Mai ales că vorbești așa de frumos ungurește... Când ești inteligent și vorbești bine ungurește, ce nevoie să te amesteci în daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost sălbatici, au maltratat câțiva țărani -admis. Cred ce spui dumneata, deși rapoartele de colo m-ar obliga să nu te cred... Ei bine, ce-ți pasă dumitale de nimicurile astea? De ce nu-ți întrebuințezi deșteptăciunea pentru lucruri folositoare?... Dar așa sunteți dumneavoastră, degeaba. Și pe urmă țipați, vă plângeți de nedreptate, de jug, de asuprire... Crezi dumneata că dreptatea e bună la ceva? Nu observi dumneata că dreptatea trebuie să fie totdeauna a celui ce o împarte, altfel s-ar duce dracului orice stăpânire, orice ordine... N-am eu dreptate, spune?

— Ai, de vreme ce reprezinți stăpânirea, zâmbi trist Titu. La despărțire locotenentul îi strânse mâna spre mirarea plutonierului care-și făcuse pregătirile să-l găzduiască la arest cel puțin o noapte.

Trecu o săptămână și satul își reluă înfățișarea obișnuită parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii bătuți salutau mai cu respect pe plutonierul care pășea țanțoș pe uliță, ca un cocoș biruitor.

— Cine știe? Poate că într-adevăr are dreptate locotenentul, își zicea umilit Titu, văzându-l și simțind că se duce la Virginia Gherman.

Un țăran bătrân, dintre cei snopiți de jandarmi, cu mustața albă pleoștită și cu niște ochi căprui cuminți, venind într-o zi la cancelarie și povestind cât a pătimit, sfârși totuși cu o clipire dârză:

— Ei, domnișorule, ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sașilor, dar imașul tot al nostru a rămas și azi nu mai calcă picior de păunișan pe pământul nostru!

Lui Titu îi veni deodată să-l îmbrățișeze. Încăpățânarea ce-o simțea în glasul țăranului parcă-l înălța și-n același timp îi adâncea picioarele în pământ ca niște rădăcini pe care nici o putere nu le poate nimici. ,,Aici e nădejdea! se gândi Titu. Nici eu, nici Virginia, nici Grofșoru, nici unul n-avem rădăcini adevărate și nu suntem în stare să ne îndârjim și să suferim. Pe noi vânturile ne aruncă de ici-colo. De aceea tot ce facem e păpușerie. Numai ei știu să se jertfească pentru pământ, căci numai ei simt că pământul e temelia..."

Din clipa aceea însă se simți fără rost și străin în Lușca. Ce mai caută el printre luptătorii aceștia tăcuți, neobosiți? Aici nu e loc pentru visători. Nici aici, nici în Pripas, nicăieri în toată împrejurimea. În bătălie e nevoie numai de oameni oțeliți. Ceilalți sunt amenințați să trăiască din compromisuri, să-și rupă încetul cu încetul câte-o bucățică din suflet ca să se potrivească nevoilor zilnice... Și deodată dorința de a pleca în Țară îi răsări poruncitoare. Acolo e locul lui... Teama de necunoscut, care-i strânsese inima până acum când se gândea să treacă dincolo de Carpați, îi dispăruse.

— Am să plec în România, domnișoară, spuse în aceeași zi Eugeniei. Curând, foarte curând o să plec... Doar să-mi strâng ceva bănișori de drum...

De aci încolo trăi numai cu speranța aceasta, mângâind-o și împodobind-o zi cu zi. Își făcu socoteli de câți bani îi trebuie și nu mai cheltui nimic, punându-și la o parte toată lefșoara ce o primea de la Cântăreanu. Astfel se apropie Crăciunul... Numărându-și economiile văzu însă că nici în trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasă. Atunci, aflând că în Măgura a fost ales notar Alexe Căldăraru, un prieten al lui din liceu, îi scrise câteva rânduri. Răspunsul veni prompt: condiții incomparabil mai bune ca în Lușca. Înainte însă de-a trece în Măgura, îl lovi dorul să se ducă pe acasă. Nenorocirile tatălui său le cunoștea și simțea nevoia să le împărtășească măcar cu vorba. În ziua plecării din Lușca domnișoara Eugenia îi spuse că Virginia Gherman s-a logodit cu plutonierul de jandarmi. Titu se duse totuși la dânsa să-și ia rămas bun. Și, felicitând-o cu glas banal, se gândi: ,,Cine știe? Dacă n-aș pleca, poate că m-aș însura în cele din urmă și eu cu o unguroaică..."

Titu sosi acasă tocmai când bătrânii îi simțeau lipsa ca să le dea o soluție într-o chestie pe care o dezbăteau de mult fără a putea cădea la învoială. Herdelea avea să înceapă slujba la Grofșoru la întâi ianuarie. Dar cum să meargă dânsul din Pripas până în Armadia, în fiecare zi, fie ger, fie ninsoare, fie vreme bună, să stea acolo până după-amiază târziu și să se întoarcă iar acasă? Negreșit, Zăgreanu așa făcea, dar Zăgreanu e un băiețandru de douăzeci și doi de ani, pe când Herdelea a bătut cincizeci și alergătura aceasta l-ar doborî în câteva luni, de tot. Să se mute singur în Armadia și să lase pe dăscăliță singură în Pripas, ar însemna cheltuială dublă. Dacă s-ar muta cu totul în Armadia, cum ar rămâne casa aici? ,,Pămătuful" poate că numai atâta așteaptă, ca să pună mâna pe ea, fiindcă Herdelea s-a încrezut în cuvântul și prietenia lui, și a clădit-o pe loc străin.

— Ce mare chibzuială! zise Titu îndată. Nu mai sta pe gânduri deloc, ci du-te chiar astăzi la Belciug, arată-i împrejurările și cere-i să faceți hârtiile trebuincioase! Nu-mi închipuiesc să fie atât de hain să te refuze, tocmai acum când ești la aman...

Herdelea se codi puțin, că nu mai vorbesc împreună de atâta vreme, că n-are să facă nici o ispravă, că mai bine ar merge Titu pe care-l iubește ponihosul... Dăscălița însă tăbărî cu gura asupra lui și trebui să-și ia inima în dinți să pornească.

Belciug trăia acuma într-o bucurie continuă. Temelia noii biserici o pusese astă-primăvară, precum nădăjduise. În cursul verii s-au ridicat pereții și turnul, iar până să dea ploile de toamnă s-a pus și coperișul de tinichea lucitoare. Visul vieții lui se împlinea văzând cu ochii. Era o izbândă mare, datorită numai străduințelor lui neobosite. Mulțumirea nemărginită parcă-l înzdrăvenise și trupește: mai făcuse puțină carne, obrajii i se mai coloraseră... De Herdeleni însă nu mai voia să audă. Îi ștersese din suflet, ca și când nu i-ar fi cunoscut niciodată. Doar trecând pe dinaintea casei i se reaprindea ura, amintindu-și cum l-au jignit. Mai aștepta procesul pentru insultă, care să pedepsească și pe dăscăliță, căci pe Herdelea mânia lui Dumnezeu l-a ajuns cum nu se poate mai rău.

Se miră și se înfurie când îi bătu învățătorul la ușă, dar îl primi totuși cu zâmbetu-i obișnuit, zicându-i cucernic:

— Ce-i, Zaharie? Ai mai venit pe la mine?
— Bine, Ioane, bine, tot bine, răspunse Herdelea rușinat. Vorbiră întâi de noul învățător pe care Belciug îl lăudă mult, deși nu-i plăcea fiindcă nu era atât de cuviincios cum s-ar fi căzut să fie un tinerel fără nici un merit deosebit, afară că a învățat ceva carte. Când Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pământ și-și mâncă unghiile câteva minute.

— De ce te pripești, Zaharie? zise pe urmă tot blând. Mai e vreme... Parcă fugim noi din Pripas?

— Nu-i lucru mare și pe mine mă scapi de o grijă...
— Dacă ar atârna numai de voința mea, n-aș șovăi, Zaharie, vezi tu bine... Dar locul e al bisericii, știi. Pot eu să împart averea bisericii?

— Tu să vrei, Ioane, că biserica...
— Mai îngăduie, Zaharie, mai ai răbdare!... Ce-ți pasă ție, dacă eu nu zic nimic și închid ochii? făcu Belciug cu o privire în care Herdelea citea o amenințare ascunsă. Nu mă pot obliga... mi-e peste putință, frate Zaharie!

Se despărțiră tot zâmbind, dar cu mai multă ură în suflet. Preotul își zicea că mai bine dăruiește locul oricărui țăran, decât să rămână în stăpânirea familiei dușmanilor lui ticăloși. Herdelea ar fi fost în stare să-i dea cu parul în cap omului care umblă să-i fure rodul muncii lui de ani de zile.

Boboteaza risipi orice nădejde de apropiere. Familia Herdelea aștepta să vie Belciug cu crucea și cu Iordanul, după datina creștinească. Preotul, începând din celalt capăt al satului, ajunse după-amiază în Ulița Mare. Îl văzură intrând la primarul Florea Tancu, apoi la Glanetașu, apoi ocolind casa învățătorului și trecând la Macedon Cercetașu, apoi îndreptându-se iar...

— Uite că nu vine la noi, murmură doamna Herdelea speriată întâi.

O indignare fără margini se încinse în casa învățătorului.
— Asta-i nemaipomenit! se cruci Titu. Un preot cumsecade nici n-ar visa asemenea murdărie!

— Acuma însă nu-l mai iert! se legătui Herdelea furios. Nu-l iert nici mort! Chiar azi am să-l reclam la episcopie... În toiul verii are să vie cu crucea, afurisitul!... De minunea lumii am să-l fac!

Învățătorul se așeză îndată să scrie plângerea. Ochelarii îi tremurau pe nas de mânie. Doamna Herdelea și Titu ocărau cu înverșunare.

— Lăsați-l pe mâna mea! strigă Herdelea de la masa de scris. Ne-a făcut el pocinogul, dar și eu am să-l joc să mă pomenească... Și să poftească să se atingă de casă, că-i arăt eu lui cine-s eu! Să poftească mortăciunea! Închid, pun lacăte și sigilii, și să îndrăznească să intre în lipsa noastră, să îndrăznească. Porcul și câinele de pămătuf!

,,Uite viața! se gândi Titu văzând necazurile ce se grămădeau pe capul tatălui său, gata să-l strivească. Groaznică-i viața și neîndurătoare!"

Parcă de-abia azi înțelegea aievea chinurile și zbuciumările mărunte care, amestecate, înșirate și neașteptate, alcătuiesc totdeauna rostul părinților lui în lume. Încrederea lor, veșnic nouă și nezdruncinată, i se părea eroică și totuși îl umplea de milă. Lupta aceasta umilă și spinoasă, necontenită și fără nici o țintă, cu aceleași poticniri și aceleași speranțe, îl spăimânta. Se gândea ce-ar fi dacă, într-o bună zi, tatăl său ar vedea deodată limpede, ar pătrunde zădărnicia sforțărilor lui istovitoare?

Se despărți îndurerat, sărutându-le mâna cu evlavie ca unor păstori neprihăniți. Iar ei erau mulțumiți că feciorul pornește serios pe calea vieții.

Plecă spre Măgura cu căruța lui Ion, o căruță nouă, cu doi cai buni, primiți de curând de la socrul său. Pe drum, Ion îi povesti cu mare mândrie cum a biruit pe Vasile Baciu.

— Dacă nu m-ai fi învățat dumneata, domnișorule, rămâneam mai rău ca un țigan! sfârși țăranul întorcând capul spre Titu cu o privire recunoscătoare.

— Adică cum te-am învățat eu? făcu tânărul, uimit.
— Vai de mine, mi se pare că dumneata ai uitat de tot? zise Ion. Nu ții minte când mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, că trebuie să silesc pe badea Vasile să-mi dea pe Ana?

Titu tresări. Niciodată nu se gândise că o vorbă aruncată la întâmplare poate stârni o întorsătură în viața unui om. Purtarea lui Ion față de Ana și Vasile Baciu i se păruse urâtă și neînțeleasă.

— Dar socrul tău?... Îl lăsași sărac? întrebă dânsul, simțindu-se complicele tuturor nesăbuințelor lui.

— Tot pământul e al meu, domnișorule! rânji Ion cu mulțumire pătimașă. Cât pământ!... Numai să-mi dea Dumnezeu sănătate să-l stăpânesc, că-i al meu!

Patima din glasul lui înfioră pe Titu. Îndârjirea, egoismul și cruzimea cu care omul acesta a urmărit o țintă, fără să se uite în dreapta sau în stânga, îl înfricoșau, dar îl și mișcau. Se gândi la șovăirile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la alergările lui după țeluri de-abia întrezărite, și se simți mic în fața țăranului care a mers drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând neobosit, împins de o patimă mare. El se frământă cu dorințe nelămurite, făurește planuri peste puterile lui, trăiește cu visuri fermecate, și alături de dânsul viața înaintează vijelios. Un simțământ de slăbiciune îi strânse inima.

— Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă prețul adevărat vieții! murmură dânsul întristat și dându-și seama că el n-a fost în stare să urmărească fără preget o singură țintă.

Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind trupul negru al câmpurilor.

Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare.

Ieși singur cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.

Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământul... Și tot era al lui, numai al lui acuma...

Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuiindu-le, atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele.

Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele.

Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor...

Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Fața însă îi zâmbea de o plăcere nesfârșită.

Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului.

Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.

Își înfipse mai bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui... Capitolul X

ȘTREANGUL[modifică]

Herdelea găsi o locuință bună și ieftină în Armadia, cu cerdac și cu grădină, în casa lui Ghiță Pop, scriitorul de la judecătorie, și astfel îndată după Bobotează se mutară cu tot calabalâcul, seara ,,ca să nu mai vadă străinii toate boarfele", cum zicea dăscălița. Căsuța lor din Pripas rămase goală și părăsită ca un sărman cadavru necunoscut.

Până se obișnuiră puțin, se visau mereu în Pripas și se întristau deșteptându-se într-o odaie străină. Li-erau mai dragi țăranii din Pripas care se abăteau pe la dânșii când veneau prin Armadia. Îi întrebau nesățioși de noutățile de acasă și ascultau cu pasiune: că feciorul cel mai mare al lui Trifon Tătaru, care s-a întors astă-toamnă din cătănie, umblă să se însoare, că George al lui Toma Bulbuc s-a și logodit cu Florica vădanei lui Maxim Oprea, că copilul lui Ștefan Ilina și-a scrântit piciorul pe lunecușul de la poartă, că dascălul cel nou pune pe copii să vorbească numai ungurește și-i snopește rău dacă-i aude românește, așa că bieții de ei stau ca mieii prin ograda școalei și nu pot vorbi... Chiar și doamna Herdelea, căreia nu-i plăcea să se coboare între prostime, acuma îi primea cu inima deschisă ca pe niște neamuri scumpe, râdea cu ei, îi poftea să șadă pe scaunele cele bune, nu se uita că-i murdăresc scoarțele cu opincile lor năclăite de noroaie, se plângea și ocăra Armadia și pe cei ce au silit-o să-și părăsească ea odihna și liniștea din Pripas.

Herdelea avea cam mult de lucru, dar muncea bucuros, căci, în afară de leafă, Grofșoru îi trecea și unele venituri mai mici, încât nu se pomenea zi să nu sosească strălucitor de la birou, să arunce pe masă banii câștigați, strigând cu mândrie:

— Na, băbucă!... Ești mulțumită?

Mulțumirea lor cea mare era însă Grofșoru. Herdelea nu mai contenea cu remușcările că s-a purtat atât de rău cu cel mai bun om din lume. De altfel și Grofșoru îl îndrăgi, aievea, mai ales convingându-se că e un muncitor priceput și harnic. Uneori însă, mai în glumă, mai în serios, tot îi zicea ,,renegatule", ca o imputare pentru trecut.

— Lasă, domnule avocat, că mai sunt alegeri! Nu mori dumneata până nu te facem deputat! răspundea Herdelea cu căință și făgăduință.

Grofșoru atunci zâmbea măgulit, căci într-adevăr aștepta mult alegerile viitoare. Era suflet milos. Nenorocirea învățătorului, după ce îl cunoscu mai bine, îl mișcă adânc. Începu să povestească tuturor pățania lui, înflorită, împodobită, naționalizată. Herdelea deveni curând ,,martirul", ,,inimosul apărător al țăranilor", ,,victima răzbunării ungurești". Mulți îl opreau pe stradă, îi strângeau mâna puternic și-i șopteau:

— Am auzit, mi-a spus Grofșoru ce-ai tras... Of, câinii, câinii!

Se bucura el, dar totuși clătina trist din cap, căci toate acestea nu-l împiedicau de a fi suspendat din învățământ, de a fi nevoit să-și lase în voia soartei căsuța lui, de a munci din greu pentru o bucățică de pâine și de a-și vedea primejduită liniștea bătrâneților.

Când sosi noul termen de judecată cu Belciug, Herdelea vru să ia iarăși un certificat medical precum că pârâta doamna Herdelea e bolnavă și nu se poate prezenta. Grofșoru însă, căruia îi povestise și nerușinarea de la Bobotează, îl sfătui dimpotrivă, strigând:

— Lasă-l să ne judecăm, să ți-l scutur de să te ție minte! Și, într-adevăr, Grofșoru îl suci și-l învârti până ce Belciug făcu fețe-fețe, înghițind în sec, iar în cele din urmă declară singur că-și retrage plângerea. Apoi când avocatul arătă pe reclamant ca o fire răzbunătoare care, în ciuda obligațiilor sale preoțești, nu s-a dus cu sfânta cruce în casa unor buni creștini, pentru care faptă de altfel va trebui să dea socoteală autorităților bisericești competente, doamna Herdelea se aprinse atât de mult că nu se stăpâni să nu murmure chiar în fața judecății:

— Pămătuful! Grofșoru îndemnă apoi pe Herdelea să n-aibă grijă nici în privința sentinței de la tribunal. Se însărcinează el să-l scoată ca lamura. Suspendarea e un moft. Ba e și o onoare să fii suspendat pentru îndeplinirea unei obligații naționale, cum este apărarea țăranului oropsit. A avut noroc judecătorul că s-a transferat, altminteri o pățea urât de tot până la sfârșit, căci prea a fost ticălos și voise s-o ia razna, ungurește. Și fiindcă Herdelea, ca omul pățit, se îndoia și nu credea, Grofșoru se înfuria, se jura și striga că ,,să-i taie mustățile dacă n-are să-l facă achitat de orice pedeapsă". Însemnătatea acestei promisiuni lua proporții știindu-se în toată Armadia că Grofșoru ținea la mustăți mai mult decât la lumina ochilor, că în fiecare zi venea acasă la dânsul bărbierul să i le spele, să i le ungă cu pomăduri, și să i le frizeze și să le răsucească.

La vreo lună după ce se stabiliră în Armadia, sosi și Ghighi din Vireag, de la Laura, care născuse o fetiță. Ghighi se înduioșă puțin c-a rămas pustie căsuța din Pripas, dar apoi se împăcă repede. Aici își vedea zilnic prietenele de sindrofie, se ducea pe la ele, veneau ele pe la ea; de asemenea tinerii Armadiei o puteau vedea mai des, o înconjurau, o complimentau, îi mai dădeau câte-o serenadă... La serata dansantă de la sfârșitul lui februarie se duse împreună cu bătrânii și petrecu admirabil. Zăgreanu îi dădu târcoale toată vremea și, măcar că la început ea a fost rece cu dânsul, ca unul care e vinovat de nenorocirea familiei, în cele din urmă se convinse că e băiat cult, așezat, drăguț și cavaler, ceea ce recunoscu și doamna Herdelea.

De când sosi Ghighi începu de altfel și Zăgreanu să vină mai deseori pe la Herdelea să-i ceară sfaturi și îndrumări în chestiuni de școală și, firește, la sfârșit, nu uita să mai stea de vorbă și cu domnișoara, devenind foarte melancolic și suspinând în răstimpuri.

De altfel Ghighi, cât stătuse la sora ei, se schimbase, se făcuse adevărată fată mare, deși încă n-avea douăzeci de ani. Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria și-și păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaștri însă luceau mai puternic și parcă ascundeau dorințe nelămurite... Povestea bătrânilor cu mare însuflețire viața fericită și armonioasă ce o duce Laura cu Pintea. În patru luni și jumătate nu i-a auzit niciodată certându-se, nici barem neînvoindu-se. George e delicat, iar Laura nu-i iese din vorbă și a ajuns să-i ghicească și gândurile. Fetița le-a botezat-o protopopul din Baia Mare; i-au zis Maria, după numele doamnei Herdelea. La vară au să vie negreșit prin Armadia, ca pe urmă să meargă cu toții la băi la Sângeorz, unde e vorba să sosească și rudele din România.

Mândru și mulțumit ca orice învingător, Ion simțea totuși un gol ciudat în suflet. Se gândea și plănuia cum să-și muncească moșia și în aceeași vreme inima îi umbla parcă aiurea, cercetând, adulmecând neliniștită... Apoi când prinse de veste că se mărită Florica vădanei lui Maxim cu George Bulbuc, îl zgudui un fior de durere. ,,Cum se mărită și de ce?" își zise furios ca și când cineva i-ar fi furat cea mai bună și mai mare delniță de pământ.

În vălmășagul goanei după moșie nu se mai sinchisise de nimeni și de nimic în lume. I se păruse că nici nu se poate întâmpla altceva și că tot satul trebuie să stea în loc, să ia parte sau cel puțin să privească la lupta lui cumplită. Acum se mira și se mânia văzând că oamenii și-au căutat de nevoile lor precum și-a căutat el de-ale lui, că lumea și-a urmat mersul ei, parcă el nici n-ar fi fost.

Se cutremură ca deșteptat dintr-un vis. Își aduse aminte cât i-a fost de dragă odinioară Florica și nu pricepea de ce vrea dânsa să se mărite cu altul, când el e aici și o iubește ca și atunci? Își reamintea cum i-a spus, în noaptea nunții, că tot ea i-e dragă ș-apoi totuși nici nu s-a mai gândit pe urmă la ea, ca și când ar fi înghițit-o pământul... Păreri de rău îi rodeau ini ma. Îi trecea prin creieri să alerge la Florica, să-i spună că tot dragă i-a rămas și să-i poruncească să nu se mărite... Dar se dezmeticea rușinat. Om însurat, cu copil, l-ar huidui lumea și l-ar alunga Florica... Ei, dacă n-ar fi Ana...

Druștele și colăcarii veniră să-l cheme la nuntă și el făgădui bucuros că va merge de bună seamă.

Însurătoarea feciorului lui Toma cu o fată săracă lipită stârnise de altminteri vâlvă în Pripas. Mai ales tocmai calicii îi ocărau că ia o calică și spuneau în gura mare că George are să pape repede averea bătrânului. Toma auzea zvonurile și răspundea neîntrebat:

— Eu nu mă bag, nu mă amestec... Parcă eu am să trăiesc cu ea? Eu i-am spus totdeauna: Dragul tatii, fă ce vrei și ce-ți cere inima. Că noi la avere nu ne uităm, c-avem, slavă Domnului, și nu suntem muritori de foame... Dacă-i place lui fata și i-e dragă, să fie sănătoși. Că decât să trăiești cu o ciumă-n casă, mai bine să te arunci în Someș cu capul în jos...

George nu-și încăpea în piele de mândrie. Avea mulțumirea, ce-l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica și însurătoarea i se părea încoronarea unei biruințe nemaipomenite.

De când se cununase Ion Glanetașu cu Ana, el rămăsese fruntea flăcăilor, ceea ce-l răsplătise puțin pentru înfrângerea ce o suferise atunci. Deși ar fi fost timpul să se însoare și dânsul, nu se putea hotărî. Tatăl său îl zorea, iar el amâna mereu, ca să se bucure în tihnă de plăcerea de-a fi călăuză tineretului în bine și-n rău, la petreceri și la bătăi. De altfel spunea cu fală că nici o fată din sat nu-i destul de vrednică de dânsul. Fără să-și dea seama, vorbea chiar adevărat. Căci ca să-i placă vreuna, trebuia întâi să vadă că place și altuia, și că luând-o pricinuiește necaz cuiva.

Toamna trecută însă George primise o lovitură în mândria lui de cap al tinerimii. Atunci se întorsese de la oaste Nicolae Tătaru, feciorul lui Trifon, voinic, aspru la înfățișare și blând la inimă. Era băiat cu învățătură: umblase trei ani la liceul din Armadia și nu continuase fiindcă repetase de două ori clasa a

doua. Din școală rămase totuși cu dragostea de carte și, când a crescut mai mare, s-a abonat la Foaia poporului, săptămânală, din care citea duminica, pe prispă, părinților și vecinilor dornici de a afla ce se petrece prin lume. În armată a înaintat sergent și se fălea că i-ar fi propus însuși căpitanul să se reangajeze. Venise mai dezghețat din cătănie, vorbind mai răspicat, parc-ar fi comandat mereu, umblând ca bradul și având veșnic pe limbă câte-un also și câte un marș sau ruic, prin care uimea pe flăcăii și chiar pe bărbații din sat. Macedon Cercetașu îl îmbrățișa în fiecare duminică la cârciumă și se plângea că feciorul lui a fugit de trei ori de la oștire, de-l face de râsul lumii. Cu toate acestea Nicolae era așezat, potolit și se gândea să se însoare cât mai curând, deoarece cei de vârsta lui aveau și copii. Dar, pentru că avea vreo șase frați mai mici ca dânsul, căuta o fată cu zestre, la care să se poată muta, ca să-și ușureze părinții. Până să găsească ce dorea, se ținea de Florica vădanei lui Maxim, cu care-ți era mai mare dragul să te arăți la horă, fiind frumoasă și deșteaptă, deși ca degetul de golașă.

George simți curând că i se întunecă steaua din pricina lui Nicolae. Și atunci, ca să-i dea o lovitură zdravănă, văzându-l că umblă cu Florica și zvonindu-se chiar c-ar fi vorba s-o ia de nevastă, se hotărî repede, o peți și făcu îndată tocmeala, vesel că i-a suflat-o.

Florica se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui ,,bocotan" ca Toma Bulbuc. Cum împlinise douăzeci de ani și, afară de niște boarfe, zestre n-aducea, s-ar fi agățat bucuroasă de oricine, numai să se vadă la casa ei.

Nunta se făcu în casa cea nouă a lui George, zidită anume pentru dânsul. Trei popi slujiră la biserică, iar Toma nu s-a lăsat până nu i-a oprit pe toți și la ospăț, izbutind chiar să îmbete leucă pe cel din Sărăcuța, cu bere, căci cumpărase înadins trei butoaie pentru fețele spălate. Naș mare a fost Stoessel care, ca notar, deși ovrei, i se păruse tot ce se poate mai distins. Stoessel a venit cu brișca lui cea nouă, galbenă, împreună cu notăreasa și cu toți copiii, și a stat toată noaptea, iar în talgerul miresei a zvârlit o hârtie de o sută coroane, nu ca popa din Sărăcuța care a pus un biet zlot de argint și încă văitându-se că biserica lui e cea mai săracă de pe valea Someșului.

George era foarte vesel și mândru, și se uita din când în când la Nicolae Tătaru să-l surprindă cât e de supărat. Rotindu-și însă privirea la oaspeții prea cinstiți, întâlni deodată ochii lui Ion Glanetașu, înfipți ca niște lipitori în Florica. Ochii aceștia dârji, aprinși și tulburi îl spăimântară și parcă îi spuseră că din-tr-înșii pornește primejdia. Încercă să se bucure că Ion îi râvnește pe Florica și vru să simtă o răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din pricina lui. Dar nu izbuti să-și împrăștie teama nici dând de dușcă un pahar de rachiu. Numai întorcându-se la Florica se mai liniști puțin, căci ea ședea cu ochii plecați și plânși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roșii îi juca un zâmbet de plăcere. Se gândi să nu se mai sinchisească de Ion, și totuși îndată se pomeni iar pândindu-l. Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimașă că nici o putere din lume să nu-i mai poată despărți... Alături de el, George descoperi într-un târziu pe Ana, gălbejită și uscată la obraji, șezând ca pe ghimpi și surâzând rușinată. Ea, întâlnind privirea mirelui, spuse ceva la ureche lui Ion care, fără a întoarce capul, mârâi arătându-și dinții, ca un dulău gata să muște. Zâmbetul pe fața femeii se șterse o clipă, pentru a reveni însă îndată mai înghețat.

Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o rușine crâncenă îi ardea sufletul, că toți oaspeții o văd batjocorită... Și, încetul cu încetul, rușinea se schimbă într-o greață năbușitoare. I se părea că toată lumea, cu tot ce e într-însa, se scufundă în niște ape tulburi, atât de murdare încât scârba singură plutește deasupra ei ca o iazmă otrăvitoare. Închidea ochii și totuși vedea neîncetat apa spre care o împingea o mână grea, ca spre un liman care spală urmele și părerile de rău.

În zori, mergând acasă, cu picioarele de plumb, cu cizmele nouă plângând pe zăpada înăsprită de ger, un frig înfricoșător îi îngheța inima. Ion pășea rar, suflând pe nări ca un taur lacom, cu capul în vânt pe care căciula stătea țanțoșă ca o creastă neagră de cocoș. Mergea parcă pe ea nici n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire... Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicându-i tare, fără voia ei, încât se minună singură, auzindu-și glasul:

— Am să mă omor, Ioane! Bărbatul nu se uită la ea. Se înfurie însă deodată, ca și când l-ar fi trezit dintr-un vis dulce.

— Da omoară-te dracului că poate așa am să scap de tine! mormăi apoi nepăsător, scoțând pe gură și pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur întărâtat.

Ana se cutremură. Se opri o clipă să răsufle. Pământul se învârtea și se legăna ca zguduit brusc din temelii. Și parcă apa tulbure, grețoasă de adineaori se întindea peste tot, amenințând s-o smulgă și pe ea, s-o arunce în vârtejul fără fund. Întinse mâinile căutând un reazem care s-o apere de cutropire. Vru să strige ajutor și buzele ei șoptiră desperate:

— Am să mă omor... Dar nici nu-și mai recunoscu glasul.

,,Aș fi putut câștiga și mi-ar fi venit ușor s-o pedepsesc chiar cu temniță... Dar cum să-mi pun eu mintea c-o muiere? Ajunge c-am speriat-o bine de tot, să se învețe minte", își zise preotul Belciug după procesul lui cu doamna Herdelea, observând că nu e furios, deși a ieșit înfrânt.

De altfel, de când s-au mutat Herdelenii în Armadia, mânia lui împotriva lor parcă scăzuse, făcând loc unei lâncezeli pe care nu putea s-o înțeleagă. Până atunci toate nenorocirile învățătorului i se păruseră binemeritate și se simțise mândru c-a contribuit și dânsul la stârnirea lor, adăugând, ca o culme egală cu excomunicarea, refuzul lui de-a intra cu sfântă cruce în casa unde s-au urzit ticăloșiile împotriva slujitorului Domnului. Acuma însă începea să-și dea seama că neînțelegerile dintre ei au pornit din deșertăciuni mărunte, aproape copilărești, și-și zicea că pedeapsa a fost poate prea mare pentru greșelile săvârșite. ,,Poate c-am fost prea aspru, dar lecția o meritau", se mângâia dânsul în nopțile lungi de iarnă, când se zvârcolea fără somn în așternut.

Își amintea serile plăcute de-acum câțiva ani. Herdelea venea și jucau durac sau ședeau de vorbă până târziu, ca niște frați. Alteori se ducea el la Herdelea și jucau loton cu toată familia, până după miezul nopții, pe nuci, sorbind cu poftă numeroase ceaiuri cu mult rom. Când s-a întors din Cluj, după operația de rinichi, fiind slăbit și având mare nevoie de mâncare mai bună, doamna Herdelea îi trimitea în fiecare zi pe Ghighi, care era mititică, cu supă de găină și câte alte bunătăți...

Amintirile bune i le întunecau însă nu uneltirile de mai târziu ale Herdelenilor, ci învățătorul cel nou pe care Belciug a ajuns foarte repede să-l numească în sinea lui ,,băiatul viclean și renegat al unui țăran de treabă"... Preotul vorbise numai de vreo câteva ori cu Zăgreanu, dar îl și catalogase. Tinerelul zâmbise, parcă ar fi vrut să-l ia de sus... Cu Herdelea făcuse Belciug o înțelegere să-și adune într-o singură după-amiază toate orele de religie, iar când n-avea vreme, să lase pe câte-un băiat mai mărișor să citească din Catechism și să păzească liniștea în clasă. În cea dintâi miercuri după prânz, venind la școală, Belciug găsi la masă pe Zăgreanu, cu ceasornicul dinainte, întâmpinându-l cu ,,ai întârziat binișor, domnule părinte". Ba mai stătu în spinarea lui toată vremea, ascultând cum face lecția, ca un controlor. Preotul se supără, înverzi, asudă, se gândi mereu să-l ia de guler și să-l scoată afară, dar se stăpâni și doar la plecare nu-i dădu mâna. Peste câteva săptămâni, având o întrevedere cu arhitectul noii biserici, Belciug uită de ora de religie. Spre seară se pomeni acasă cu Zăgreanu care-l rugă politicos să nu mai lipsească... Când mai află apoi că veneticul vrea cu orice preț să silească copiii să vorbească numai ungurește și că pune la gloabă grea pe părinții care nu-și pot trimite odraslele la școală, preotul începu să regrete pe Herdelea.

Totuși Zăgreanu și Herdelea nu-l preocupau decât în unele ceasuri de plictiseală, căci altminteri trăia niște vremuri fericite. În Ulița Mare, pe locul cel mai frumos din sat, aproape de casa lui, zidurile noii biserici așteptau doar primăvara ca să reînceapă lucrul, să se înfăptuiască deplin visul lui. Până atunci avea dese întâlniri, sfaturi și chiar certuri cu arhitectul, un om încăpățânat, cu o barbă lungă, stufoasă, care voia să știe mai bine ca dânsul cum să împodobească iconostasul și interiorul sfântului locaș.

Ca o minune cerească, tocmai în clipele de greu zbucium, venise la dânsul o deputăție de țărani din Săscuța să cumpere bisericuța veche, s-o mute la ei. Belciug se cutremură de mândrie, căci astfel dobândea mai mult decât îi trebuia spre a acoperi toate cheltuielile clădirii celei noi.

— Mult m-am străduit și Dumnezeu nu m-a lăsat! murmură el închinându-se cucernic. O, dacă toți ar face ca mine, dacă fiecare ar face măcar atâta, cum s-ar înălța neamul nostru în lume și în fața Atotputernicului!

Belciug era român înflăcărat, dar fără paradă și nevrând măriri. ,,Îmi fac datoria în cuibul meu", își zicea cu o modestie bisericească în care dormea poate și o părere de rău. Sentimentele însă și le păstra mai mult în suflet, ferindu-se să aibă ciocniri cu stăpânirea. Numai la petreceri își dădea drumul uneori, deși a doua zi se căia că n-a pus lacăt gurii, cum scrie de altfel și în cărțile sfinte.

Până a început clădirea bisericii, avusese obiceiul să spună că, după ce o va vedea sfințită, va muri bucuros. Acuma își mai deschidea un termen: să-i dea Dumnezeu zile să poată vedea și dânsul România, ,,mama visurilor noastre", pe urmă va muri împăcat. În așteptarea morții însă se cântărea de câte ori umbla prin Armadia și, când se plângea că n-are să mai trăiască mult, se supăra dacă îi băteai în strună. În schimb se însenina când i se spunea că e rezistent și că are să înmormânteze tot satul până să-i vie lui rândul. Atunci își mângâia barba zbârlită și ofta cu ochii spre cer:

— Speranțe deșarte, vai, prea deșarte! Viitorul e în mâna lui Dumnezeu... Noi să vedem prezentul!

Prezentul lui erau socotelile bisericii cu arhitectul, grijile gospodăriei, slujba bisericească, Zăgreanu, Herdelea, sătenii...

Se necăji când își dădu seama că prea a început să se gândească la Herdelea și să întrezărească chiar putința de împăcare, dacă ar avea norocul să se mai reîntoarcă în Pripas.

,,Atâta mi-ar lipsi acuma! se mânie căutând să-și împrăștie gândurile acestea. Asta-mi lipsește, vezi dumneata... Parcă de împăcări îmi arde azi..."

Numai dorința de-a strânge banii de drum îl înviora pe Titu în Măgura. De aceea muncea din răsputeri, silindu-se să-și grăbească plecarea...

De altminteri nici n-ar fi putut face altceva în satul acesta aruncat pe o vale strâmtă, în creierii munților, cu casele răzlețite pe coaste. Cu Căldăraru a văzut repede că n-ar fi chip să lege nici un fel de înțelegere sufletească. Au fost ei tovarăși de bancă în liceul din Armadia, dar de atunci nu s-au prea văzut până acum când Căldăraru era notar, însurat, înstărit, iar Titu un visător, cu capul plin și cu buzunarele goale... Apoi Căldăraru se schimbase de nerecunoscut. Mititel, voia să pară grav și serios, ca să-l respecte țăranii. Întrebuința sumedenie de pomezi ca să-i crească mustățile și era nenorocit că, fiind spân, deabia avea ici-colo câte-o țepușă. Își scotea burta în afară și pentru că din fire rămânea cam supt, își făcea vesta și pantalonii largi în brâu ca să pară mai gros și pântecos. Ochii mici, vii, negri, i se învârteau în orbite ca la veveriță. Vorbea tare și apăsat și se ferea ca de foc să râdă în fața oamenilor. Era însurat de curând cu fata subprimarului din sat, țăran bogat care pusese umărul pentru alegerea lui Căldăraru, deși rivalii lui, mai bătrâni, fuseseră susținuți de însuși solgăbirăul Chițu. Toată familia socrului său îl privea ca pe un fenomen rar și îl lăuda pretutindeni, speriindu-se mai ales că ,,e numai de douăzeci și șase de ani și e notar", parcă mai târziu ar fi fost menit să ajungă cel puțin fișpan.

Titu îi spuse din prima zi că vrea să plece în România și că a venit aci numai să-și adune cheltuiala de călătorie. Căldăraru ținu îndată să-l povățuiască să nu facă prostia de a pleca nicăieri, ci să stea la dânsul, să câștige o practică bună, apoi să-și dea examenele ce-i mai lipseau și să se înscrie la cursul de notari de pe lângă universitate. Îi preamări apoi profesiunea de notar comunal, neuitând a se da drept pildă pe sine însuși, care a ajuns așa de bine prin muncă și stăruință. Titu se simți micșorat că prietenul său vrea să-i pozeze în ocrotitor, dar nu-i făcu imputare, ci își înteți doar hotărârea de-a pleca mai repede.

În sufletul lui zbuciumările se liniștiră sub privegherea speranței. Din clipa când dorința vagă de-a trece dincolo s-a transformat în pasiune, viața i s-a ușurat, ascunzându-și parcă toate mărunțișurile urâte. Visurile care până ieri clocoteau într-însul, căutând să izbucnească neapărat și să schimbe realitatea, să cucerească pe toți și să-i facă să tresalte la fel, acuma stăteau sfioase în colțul cel mai cald al inimii lui, ca astâmpărate de un farmec atotputernic. Acolo le mângâia în clipele de reculegere, le răsfăța și le ferea cu grijă de ochii lumii neînțelegătoare.

Și astfel năzuințele i se păreau mai prețioase și mai dragi, ca o comoară nestemată.

Odată Căldăraru, văzându-l retras și ursuz, vru să-l descoase. Titu îi răspunse verde:

— Ce să pricepi tu? Ce ideal să nutrești tu? Te-ai însurat, ești notar, ce-ți mai lipsește? Copii? Ai să faci, că doar nu-i așa mare lucru... Pe urmă? Idealul tău, dragă, e să fii apreciat de domnul solgăbirău. De aceea nu scapi nici o sâmbătă fără să-i trimiți daruri, de-aceea te iscălești ,,Kaldarar", de-aceea pui pe nevastăta să învețe ungurește și ai fi în stare să înveți ungurește și pe bietul tată-tău...

— Te rog, te rog, se umflă notarul. Eu sunt om cumsecade...
— De ce te superi?... Apoi parcă eu ce-ți spun? Tocmai pentru că ești prea cumsecade, faci ce faci. Și poate că bine faci... Dar dacă eu nu sunt în stare să fiu ca tine și ca miile de alții ca tine? Nu sunt, dragul meu, și nu pot... Și vezi, de aceea n-am ce căuta nici aici, nici în alt județ, nicăieri în țara asta, ci trebuie să-mi iau lumea în cap.

După aceasta și altele, Căldăraru se căi că s-a încurcat cu un zăpăcit care nu știe să-l stimeze. I-ar fi căutat vreo vină și s-ar fi cotorosit de dânsul, dar Titu muncea cât șapte și-i ducea în spinare toată cancelaria, încât n-ar fi fost ușor să-l înlocuiască.

Spre primăvară Titu primi o scrisoare de la Laura care-l umplu de bucurie. Îi spunea în scrisoare că la vară vor veni la Sângeorz negreșit și rudele din România ale lui George. Se simți acuma atât de aproape de fericire, încât îi venea să întindă mâna s-o strângă în brațe.

De la nunta lui George Bulbuc, în ființa Anei se statornici o silă grea pentru tot ce o înconjura. Zilele i se păreau nesfârșite și tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci și al cărei miros înăbușitor îi rămăsese în nări ca o ispită. Simțea mereu că-i lipsește ceva și râvnea din ce în ce mai mult o liniște mare. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. Zenobia, când o surprindea așa, o ocăra că doarme în picioare și că pute locul de lene pe unde trece.

Nici o bucurie nu mai găsea în lume. Copilul începea a gânguri și semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă întrînsa ochii din noaptea ospățului, cei ce-au pătruns ca niște săgeți aprinse în carnea celeilalte femei. Apoi și Petrișor era rău, plângea mult până învinețea, iar când îi dădea țâța în gură, mușca sfârcul cu gingiile parc-ar fi vrut să se răzbune că maicăsa n-a sărit mai curând. Mângâindu-l și hrănindu-l, Ana își zicea de multe ori:

— Numai Ion e pricina... Își simțea inima seacă și goală ca o pungă zvârlită într-o margine de drum de un trecător nepăsător. Încetul cu încetul și mintea i se stinse, parcă toate cutiuțele s-ar fi deșertat spre a lăsa locul slobod numai pentru două chipuri tot mai deslușite, care i se plimbau de ici-colo, greoaie, apăsătoare și dureroase, silindu-i sufletul să se împace cu el și chiar să le îndrăgească: Avrum și Dumitru. Și amândoi se arătau veșnic așa cum îi văzuse ultima oară: ovreiul cu ștreangul de gât, cu părul umed de sudoare, cu genunchii îndoiți sub scara din șură, iar moșneagul cu briciul deschis ca un compas și ridicat sus ca să nu se taie, și cu o falcă albă de spumă de săpun. Chipurile acestea o spăimântau și îi stârneau o întrebare pe care n-o putea îmbrăca în cuvinte și nici măcar n-o putea lămuri bine. Vedea doar limpede că oamenii, care au trăit și au suferit ca și dânsa, au păstrat în ochii reci atâta liniște și împăcare încât îi era parcă necaz că nu poate dobândi și ea nepăsarea lor alinată.

Când se desprimăvără, Ana își făcu obiceiul de-a se duce în fiecare zi pe la tatăl ei, pe-acasă. Nu-și dădea seama de ce se duce și nici n-o întreba nimeni. Ion era bucuros că nu-i mai zbiară copilul în creieri și că nu mai e nevoie s-o vadă veșnic bosumflată ca o prevestire de rău... Vasile Baciu rareori schimba câte-o vorbă cu dânsa; o afurisea însă că din pricina ei a trebuit să ajungă averea lui pe mâinile unui tâlhar care azi-mâine poate să-l scoată și din casă.

De la Glanetașu până la tatăl ei, o postată bunișoară, Ana, cu copilul în brațe, mergea ca o nălucă, fără să se uite în dreapta ori în stânga, trecând pe lângă oameni fără să dea binețe și bolborosind cine știe ce... Cei ce o întâlneau își făceau cruce; prin sat se șoptea ca s-a smintit la minte sărmana femeie, iar unii mai miloși ocărau pe Ion și pe Vasile c-au bătut-o până au năucit-o de tot... Ea intra în casă, se învârtea puțin, ca și când ar fi căutat ceva pierdut de mult, apoi se așeza pe o laviță, își alăpta copilul, mută, cu ochii în gol, pe urmă deodată se scula și pleca precum venise.

Odată însă, mergând spre casa părintească, un glas bâlbâit și hodorogit o trezi din aiureală:

— Ana!... Ana!... Stai... vino-ncoa!...

Femeia se opri speriată. Savista-oloaga, în poarta ogrăzii lui Trifon Tătaru, îi făcea semne desperate cu mâna. Ziua era caldă, alintată de soare. Noroiul pe uliță se zbicise. Ramurile pomilor, spălate de rugina iernii, își înverzeau mugurii.

Ana se miră văzând pe Savista.
— Aici ești? o întrebă.
— Aici... Venit dinadins pentru tine... Să-ți spun, clefăi oloaga rânjind, dar cu privirea mânioasă și dând din mâini parc-ar fi vrut să se ridice în picioarele ei subțiri și corcite.

Nevasta știa că Florica, de când s-a măritat, luase pe Savista la dânsa. Ba auzise cum George s-ar fi lăudat către oameni că oloaga are să-i poarte noroc în casă, asta drept răspuns celor ce, voind să-și bată joc, spuneau că Florica n-are zestre, afară dacă n-o strânge pe Savista ca să-i cerșească pomana trecătorilor. ,,De ce s-o fi întors oloaga înapoi la Trifon Tătaru?" se gândi Ana apropiindu-se.

Savista îi spuse ceva căscând gura cât o șură, gâfâind și silindu-se în același timp să-și mulcomească glasul să n-o audă cumva cineva, deși nu se zărea țipenie de om primprejur și numai în șanțul de peste drum scormonea grohăind un mascur legat de-un picior cu sfoară de un par din gard. Ana asculta și nu pricepea nimic.

— Mai rar, Savistă, murmură ea rugătoare. Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede și mai bâlbâit. Din ce în ce însă îi lucea mai aprig privirea și în colțurile gurii îi clăbuceau spume gălbui.

— Nu vie Ion... Poznă mare... Florica nu... George omoară, urlă dânsa foarte iute, amenințând cu pumnii și învârtind în orbite ochii aproape albi de holbați.

Apoi deodată Ana plecă, lăsând pe Savista cu gura plină, zvârcolindu-se în lămuriri aprinse. În urechile Anei pătrunsese ,,Ion, Florica, George" din care înțelese de ajuns. Oloaga însă se înfurie mai rău văzând-o că se depărtează, și răcni după ea scuturând pumnii:

— Și pe tine omoară, târfă... Tu lași pe Ion...

Făcu o sforțare mare să se repeadă în urma Anei, dar picioarele betege îi rămaseră țintuite pe loc și doar cu fața se plecă până-n pământ, țipând mai gros:

— Ion vrea Florica... George omoară... Toți, toți, toți!... Ana nu mai auzea decât: Ion, Florica, George... Și merse ca altădată, drept înainte, până la casa în care a copilărit. Tatăl ei nu era acasă. Luă cheia de sub grindă, unde știa că o ascundea, deschise ușa și se așeză pe laviță. Copilul scâncea. Îl legănă puțin în brațe, apoi îi acoperi gura cu țâța.

Își simțea capul greu ca plumbul. În neștire strângea la piept copilul care țocăia lacom. Se uita mirată prin casă parc-ar fi văzut-o întâia sau ultima oară. Nimic nu era schimbat. Patul, masa, lavițele, scaunul, dulapul cu vase, donița de apă, lampa spânzurată în tavan... Toate ca totdeauna. Numai cuptorul părea mai negru, cu gura-i mare, fără fund... Privind cuptorul, o săgeată îi trecu prin minte și deodată parcă s-ar fi întors înapoi pe o cale spinoasă... Parcă e întuneric beznă... Lespedea rece îi gâdilă talpa cum se suie pe cuptor și inima-i bate să-i spargă coastele... Se urcă încet să nu-i fâșâie cămașa, să nu deștepte pe tatăl ei care sforăie beat în pat... În culcuș e cald... O mână bâjbâie, îi atinge glezna ușor și ea știe că e mâna lui Ion, căruia îi pârâie oasele suind și lungindu-se lângă ea... Și inima-i bate mereu... Cum îi bate...

Apoi deodată se cutremură și, dezmeticindu-se, își aduce aminte, fără să-și dea seama de ce, că îndată după nuntă, Ion s-a împrietenit ca un frate de cruce cu George, că merge deseori pe la dânșii, că veșnic se sfătuiesc împreună, la cârciumă beau împreună, umblă și prin Jidovița împreună... De unde știe ea toate acestea? Habar n-are, dar știe sigur... i-a spus cineva... Chiar Ion a spus-o acasă Zenobiei, lăudându-se și lăudând pe George...

Și atunci i se păru că gura cuptorului se cască mai mare și se apropie de ea. Copilașul scăpase sfârcul sânului și scâncea... Ana se sculă brusc, încuie ușa, puse cheia bine. Din spate simțea amenințarea gurii uriașe, flămânde, încât nu mai îndrăzni să se uite înapoi.

Savista era tot unde o lăsase. Trecând prin fața ei, o văzu cum scuipă și o auzi cum răcnește mai avan:

— Omoară George toți... Rușine... Hu... Huo!... Ana însă se grăbea ca și când ar aștepta-o cineva acasă. Opincile ei plescăiau pe ulița uscată și soarele o frigea în spinare.

Când intră în ogradă, portița scârțâi atât de jalnic că-i zgârie inima. Ion cioplea o oiște, cu mânecile suflecate, hâcăind de câte ori izbea cu toporul; se opri o clipă, se uită după ea și lucirea ochilor i se potoli văzând-o, parcă s-ar fi întrerupt din vedenia celeilalte. Ana însă trecu pe lângă el fără a întoarce capul. Ușa tinzii era deschisă, neagră: pe pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. În casă, pe pat, se odihnea Glanetașu, cu fața-n tavan, cu gura căscată, horcăind. La vatră, Zenobia sufla în foc cu ochii roșii umflați; zărindu-și nora, o luă îndată la ocări, dar neîncetând de-a scormoni tăciunii și de-a sufla:

— Ai început să forfotești toată ziulica prin sat, tu nevastă... fuuuu... ffff... fff... și colea-s toate baltă... ff... Parc-ai fi din țigani, nu din oameni de omenie... Văd că nu mai ai... fffuufff... nici un pic de rușine... fff... nici obraz...

Femeia auzea vorbele și nu le pricepea rostul. Toate i se păreau ca prin vis. Stătu puțin în mijlocul casei. Copilașul gângurea. Pe urmă, ca și când și-ar fi adus aminte, așeză copilul cu băgare de seamă la picioarele Glanetașului, îl îmbondori bine în cârpe și-l închină de trei ori... Făcând aceasta parcă iar uită ce vruse și iar rămase pierdută, cu ochii întrebători... Apoi tresări și ieși brusc în tindă, unde cotrobăi prin toate ungherele, foarte amărâtă că nu găsea ce căuta. Porni în ogradă și-n prag o lovi drept în față lumina vie a soarelui primăvăratic, silind-o să clipească aiurită din ochi. Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat, cu barba ascuțită, părea însăși desperarea. Îi venea să-și frângă mâinile și nu putea... Un gând nou îi răsări în creieri și fugi drept în grajd...

Acolo, până să se obișnuiască cu întunericul, bâjbâi puțin. Apoi văzu pe Joiana, vaca ei de zestre, cu spinarea osoasă și cu șoldurile largi, ieșite afară ca două lopeți, parcă veșnic ar fi fost flămândă, și cu ugerul atârnându-i până aproape de pământ. Joiana se uită la ea cu ochii mari, liniștiți și melancolici, ca și când ar fi întrebat-o: ce vrea? Ana îi mângâie șoldul, dar Joiana, nemulțumită, întoarse capul și-și vârî botul în rămășițele de ogrinji, suflând puternic pe nări spre a împrăștia praful din fundul ieslelor... Alături rumega Dumana lui Ion, iar mai departe, tot pe mâna dreaptă, doi cai slăbuți nechezau cu nădejde. În stânga erau boii, culcați, somnoroși.

Ana însă întârzia mereu. Se oprea, uitând ce căuta, și pornea iar doi pași, reamintindu-și. Ajunse la cotețul unde ținuse vițelul pe care Ion l-a vândut ca să plătească avocatului. Pe un stâlp, într-un cui de lemn, atârna ștreangul nou-nouț, cu care lega vițelul când îl alegea la muls. Luându-l și întinzându-l în mâini, zâmbi cuprinsă de bucurie mare. Pe urmă se uită împrejur. Tavanul eră foarte jos, aproape să-l atingi cu degetele, și se odihnea pe grinzi groase, necioplite. Trecu capătul ștreangului pe după cea dintâi dinspre ușă, lângă Joiana, și îl legă cu un nod întreit. Lărgi bine lațul din celălalt capăt și-i dădu drumul, privind cum se leagănă de ici-colo, din ce în ce mai ușor. Privind așa îi apăru în minte din senin Avrum și se miră că spânzuratul n-o mai spăimânta, ci parcă zâmbea straniu ca o chemare.

— O, Doamne ferește, că și eu... murmură Ana întorcându-se și făcând un pas, hotărâtă să iasă din întunericul năbușitor.

Printr-o crăpătură a ușii pătrundea o dungă de raze galbene în care jucau și se întreceau mii de firișoare în toate culorile. De-afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion și un ciripit zgomotos și certăreț de vrăbii multe. Vru să mai facă un pas și deodată văzu limpede în dunga de lumină pe Dumitru cu briciul în mână, tremurând ca și când i-ar face semn... Speriată, se uită înapoi. Ștreangul nu se mai mișca; stătea drept, întins parcă de-o greutate mare. Când se gândi de ce-o fi întins, desluși în laț capul lui Avrum, cu un rânjet care o înfurie.

Încet, tacticos, își scoase năframa și o puse pe parul ce despărțea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub ștreangul care-i venea până la ochi. Se întinse în vârful picioarelor, prinse lațul cu amândouă mâinile și-și vârî capul. Se căzni mult să-și potrivească funia pe gâtul gol, ținând cu o mână ștreangul și cu cealaltă lațul. Picioarele o dureau de cât stătuse încordată; simțea că e aproape să amorțească... Închise ochii și încercă să nu se mai țină cu mâinile de funie. De altfel nici nu mai putea de picioare; i se zgârceau genunchii. Lațul se strângea din ce în ce mai tare. N-o durea, dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine și-i era necaz că s-a pripit. Simți o gâdilitură încât trebui să caște gura și ochii. Deodată îi trecu prin minte că acuma are să moară, se îngrozi și vru să se întindă să atingă pământul, să fugă de moarte. Dar degeaba mișca picioarele, căci nu găsea nici un sprijin. Atunci se spăimântă și o cuprinse o înecăciune arzătoare. Limba i se umflă, îi umplu gura, încât trebui s-o scoată afară... Apoi un fior o furnică prin tot corpul. Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi îmbrățișat-o cu o sălbăticie ucigătoare... Încercă să țipe, dar nu izbuti decât să horcăie de două ori înăbușit... Se moleși, lăsându-se să atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea... Pe urmă toate se încâlciră... Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viața...

Joiana, nemaisimțind nici o mișcare, întoarse capul și se uită nedumerită. Dădu din coadă și atinse cu moțul de păr poalele Anei. Și fiindcă Ana rămase țeapănă, Joiana își înfundă limba verzuie, apăsat, întâi într-o nară, apoi în cealaltă și porni să rumege domol, plictisită...

De-abia într-un târziu se auzi glasul mânios al Zenobiei:
— Ană!... Măi Ană!... Vai, mânca-te-ar relele, puturoasă și netrebnică! Că toată ziulica bate ulițele și copilul mi-l lasă pe cap să urle și să mă asurzească... Ană!... Fire-ai a dracului cu cine mi te-a făcut noră! Vedea-te-aș moartă să te văd, nerușinată și...

— Mi se pare c-am văzut-o intrând în grajd, mormăi Ion fără să se oprească din cioplit. Ia vezi c-o fi adormit acolo!

Zenobia se repezi și deschise larg ușa grajdului. Lumina năvăli veselă înăuntru... În aceeași clipă însă femeia sări la o parte îngrozită și țipând ca din gură de șarpe:

— Tulai!... Ajutor!... Săriți!... Ionică!... S-a spânzurat Ana!... Vai de mine și de mine, tulai!... S-a spânzurat!... Capitolul XI

BLESTEMUL[modifică]

Când văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură de ciocan în moalele capului. Stătu în fața spânzuratei, uluit, strângându-și gura cu palma, și o durere necurmată îl apăsa pe creieri, ca un bolovan. Acuma își aduse aminte amenințarea ei din noaptea nunții lui George cu Florica. Mila stranie, alcătuită din groază și mirare, ce te cuprinde instinctiv în fața morții, îl zgudui o clipă. Dar pe urmă, obișnuindu-se puțin cu fața schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un an în același pat cu ea și sfârși zicându-și că bine a făcut că s-a omorât... După un răstimp însă se răsti la Zenobia, aproape fără să-și dea seama:

— Unde-i copilul, mamă?... Vezi de copil!... Ia du-te la copil!... Grija de copil îi umplu toată mintea și nici nu-l mai părăsi. Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana așezată pe masă, scăldată, îmbrăcată, cu mâinile încrucișate. Se uită lung la ea, înghiți un nod ce i se urcase în piept și apoi schimbă câteva vorbe cu Ion, dar fără să se privească în ochi. Zenobia însă îi povesti amănunțit cum a venit Ana din sat, cum a pus copilul pe pat, cum a ieșit afară, cum nici n-ar fi dat peste dânsa dacă nu plângea copilașul...

La prohod se adună mai tot satul, încât oamenii umpleau și ulița. Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care ducea departe mirosul de tămâie și aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. Câte-o femeie izbucnea în plâns din când în când, iar preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântare și scutura mereu cădelnița. Ion îngenunchea deoparte, Vasile de cealaltă parte a coșciugului, amândoi cu capetele goale, plecate, ca niște vinovați. Zenobia în genunchi ținea copilul în brațe, legănându-l ca să nu scâncească, și se uita împrejur parcă s-ar fi mândrit cu frumusețea de îngropăciune. Glanetașu, zdrobit, cu obrajii în palme, plângea cu sughițuri, bolborosind dureros:

— Draga tatii... Draga tatii... Ion asculta ca prin vis cântecele popii și răspunsurile dascălului. Gândurile lui rătăceau în zigzaguri stranii, sărind de la Ana la copil, apoi la Vasile Baciu, iar la moarta din sicriul de brad învelit cu zăbranicul aspru, și pe urmă deodată la Florica, revenind la copilul din brațele Zenobiei. Și de câte ori îi venea în minte copilul, avea o tresărire de spaimă neînțeleasă.

Pe când preotul citea o rugăciune lungă, își aduse aminte că, înainte de-a scoate din casă coșciugul, au sosit aci George cu Florica, cu fețele triste, și i-au spus că așa a vrut Dumnezeu, dar omul să fie tare, că toate trec pe lumea asta... Privirea nevestei îl pironise întruna, posomorâtă și doritoare și plină de imputări, dar totuși parcă răsfrângând asupra lui o dragoste mare, de-abia stăpânită. Lui i-a fost frică să nu bage de seamă George și a plecat ochii... Iar acuma simțea privirea aceea în creieri, i se plimba în închipuire tot mai stăpânitoare, copleșindu-i inima de o amărăciune din care totuși încolțește repede o nădejde nouă.

Pe la sfârșitul prohodului, ridicând ochii, întâlni peste coșciug privirea lui Vasile Baciu, care-l sfredelea cine știe de când. Ion îngălbeni, încercă să plece iar capul și nu mai putu. Privirea socrului său era ca a unui șarpe uriaș ce-și amețește prada înainte de a o înghiți. În ochii lui însă Ion citi mai ales o întrebare, întâi întunecoasă, ș-apoi îndată limpede ca lumina zilei: ,,Unde-s pământurile?... În pământ se duc toate pământurile..."

Atunci deodată își dădu seama de ce se gândește el atâta la copil. Adică prin moartea Anei ar pierde tot și degeaba s-ar fi luptat, dacă n-ar fi copilul... Adică numai în sufletul copilului ține averea lui, numai cât ține sufletul copilului ține și moșia... Vru să se uite spre Zenobia cu copilul, dar privirea lui Vasile nu-i dădea drumul și începu să-l frigă și să-l sfâșie, căci într-însa se vedea pe sine însuși ca într-o oglindă: galben, speriat, tremurând de frica amenințării... Iar socrul său parcă avea fața unsă cu un zâmbet batjocoritor de biruință.

Până s-a coborât în groapă sicriul Anei, ochii lui Vasile Baciu l-au urmărit neîndurători, izgonindu-i din suflet privirea Floricăi, făcându-l să uite tot, chiar prohodul însuși, afară de copilul de care atârna parcă toată soarta lui.

Întorcându-se de la cimitir, smulse copilul de la Zenobia, ca cuprins de teamă să nu i-l răpească cineva. Îl strânse la piept, acoperindu-l cu brațele-i osoase. Petrișor scâncea, iar el îl ogoia ca o doică iscusită, gândindu-se mereu că duce în brațe tot pământul câștigat cu stăruințe și zbuciumări atât de îndelungate. Oamenii care până acuma îl ocărau și spuneau că din pricina lui s-a spânzurat Ana, văzându-l cu copilul, se înduioșară și-și ziseră că nu poate fi vinovat el de moartea femeii.

— Ia seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoțelul! mormăi în urechea lui un glas răutăcios, când cotiră în Ulița Mare.

Ion se cutremură și ascunse copilul sub suman, parc-ar fi căutat să-l apere de privirea lui Vasile Baciu.

Apoi, după pomeni, se sfătui multă vreme cu maică-sa ce să facă cu copilul și cum să-l îngrijească și se mai liniști când Zenobia îl încredință că băiețelul e destul de mărișor, că tot era să-l înțarce azi-mâine, că mănâncă de toate, că are să crească cât muntele, numai zile să aibă de la Dumnezeu, și că nici n-o să bage de seamă până s-o pomeni cu el mare și bun de trimis cu vitele la imaș.

— Ia seama, mamă! zise Ion totuși, răgușit. Ia bine seama, că mi se pare că Petrișor e cam plăpând.

— Vai de mine, omule, dar nu-l vezi câtu-i de roșcovan și de voinic?

— Bine, bine... Dar dacă se îmbolnăvește și moare, Doamne ferește, apoi să știi că n-ai trai cu mine!... Copilașul ăsta-i viața mea, mamă!

— Proclet mal ești, Ionică, și sălhui, zău așa! protestă bătrâna.

— Eu atâta-ți spun, ca să nu zici că nu ți-am spus... Ca ochii din cap să mi-l îngrijești și să mi-l ocrotești!

— Da ce-i cu tine, măi băiete? Parcă cobești a rău, Doamne iartă-mă! se închină Zenobia gândindu-se că mult mai trebuie să-și fi iubit nevasta Ion, măcar că nu s-a arătat, dacă se prăpădește așa cu firea din pricina plodului ei.

— Românul, când e bun din fire, e ca prietenul meu Herdelea! striga Grofșoru cu atât mai des cu cât termenul apelului se apropia și Herdelea devenea tot mai mohorât și mai neîncrezător.

Sorocul era hotărât pentru mijlocul lui aprilie, la curtea de apel din Târgu-Mureșului. Herdelea număra zilele ca școlarii la venirea vacanțelor, dar el, de ce scădeau, de aceea se întrista mai mult, muncit de presimțirea că i-e scris lui să fie înfierat și să-și piardă pensia pentru care a muncit ca robul peste treizeci de ani. Și azi nici măcar nădejde adevărată nu mai putea nutri, cu toate asigurările zgomotoase ale lui Grofșoru, căci și nădejdea l-a înșelat atât de crâncen rândul trecut.

Grofșoru îi făgăduia în fiecare zi și se jura că se va duce la curte și nici nu se va întoarce fără achitare deplină. În sfârșit, ca să-i dea o dovadă desăvârșită de cât îl iubește și-l stimează, cu vreo trei săptămâni înainte de termenul procesului, bău bruderșaft cu dânsul la berăria Rahova, de față fiind toată domnimea din Armadia, pupându-l și pe urmă strigându-i triumfător:

— Acuma mi-ești frate, bețivule, și dacă mai îndrăznești să te îndoiești și să te mai arăți cu mutra asta plângătoare, apoi să știi că ești de poznă cu mine!

Toți aplaudară gestul, iar cei ce încă nu se tutuiau cu Herdelea urmară pilda avocatului, începând cu directorul liceului și sfârșind cu conțopistul de la notarul public.

În ziua aceea Herdelea s-a simțit într-adevăr fericit, s-a îmbătat zdravăn, încât dăscălița a trebuit să-i puie prosoape ude la cap și să-l ocărască toată noaptea... Dar a doua zi tristețea i-a revenit aceeași, ca o umbră ce nu te părăsește decât până când stai în întuneric. Se gândea mult la Ion și la jalba lui. Iacă, Ion și-a văzut de ale lui, s-a și îmbogățit... Pentru Ion jalba a fost un accident ușor, din care scapi teafăr și mai bucuros de viață. Ce-i pasă lui că va ședea la răcoare o lună de zile? Poate e și mulțumit că astfel are prilejul să-și odihnească puțin ciolanele... Pe când pentru dânsul jalba a fost lovitura grea care i-a schimbat brusc linia vieții. Un lucru de nimic cum hotărăște soarta omului, cum îi răvășește tot mersul vieții! Piatra mică răstoarnă carul mare... Un fir de nisip care s-a mișcat din loc și a prăvălit stânca întreagă... Și parcă totdeauna lucrurile mărunte și neînsemnate pricinuiesc prăbușirile grele, ca și când omul, mândru și încrezător în puterile lui, ar fi o jucărie și poate mai puțin în mâna unei tainice și înfricoșătoare ființe stăpânitoare...

Tocmai cu câteva zile înainte de împlinirea soartei, Herdelea se pomeni iar cu Ion care venea cu vestea morții Anei și cu rugămintea să-i facă ceva să-și poată ispăși osânda în închisoarea judecătoriei din Armadia, ca să nu se mai depărteze pe la Bistrița...

— Să-ți fac, Ioane, cum să nu-ți fac! zise învățătorul amărât, rozându-și unghiile ca să-și stăpânească pornirea. Că ți-am mai făcut și altădată, și vezi bine pe unde am ajuns, vezi, pe drumuri, om bătrân... Dar să-ți fac, firește...

Ion se uită drept în ochii lui, cu o emoție sinceră în toată înfățișarea, ca și când cuvintele lui Herdelea i-ar fi atins în suflet o coardă care n-a vibrat de mult.

— Sunt ticălos, nașule, rosti apoi dânsul molcom. Suntem răi și proști, vai de păcatele noastre... M-a bătut Dumnezeu, mai rău nu se poate. Ți-am greșit, văd bine... Dar Dumnezeu ajută pe omul bun... Dumnezeu are să te mângâie pentru greșeala mea...

— Mă mir cum m-am luat eu după nătângiile tale, Ioane? Trebuia să te dau pe ușă afară, nu să mă potrivesc ție, murmură învățătorul, înduioșat și cu ochii umezi.

— Așa-i omul când îi ia Dumnezeu mintea, făcu Ion cu alt glas, mai aspru, în care se simțea părerea de rău că s-a lăsat o clipă învins de slăbiciune pentru grijile altora. Dar dumneata să-mi faci acuma o jalbă frumoasă, cum zic, că-ți plătesc, nașule...

Herdelea îi făcu petiția cuvenită. Vorbele schimbate cu omul care i-a pricinuit toată nenorocirea de azi îi sădiră în inimă un bob de încredere. Își zicea ,,pe omul bun îl ajută Dumnezeu", și găsea parcă mângâiere. Avea însă și remușcări că, în nerozia și zădărnicia lui, de multe ori și-a bătut joc de cele sfinte. Și de-aci încolo, seara, întins în pat, după ce stingea lampa, cu fața-n sus și cu mâinile împreunate pe piept, se ruga în gând fierbinte să-i ierte Dumnezeu rătăcirile și să-l scape și acuma, ca totdeauna, din impasul în care l-a aruncat propria-i vină.

Grofșoru avea să plece singur la Târgu-Mureșului, la judecarea apelului. Herdelea trebuia să rămână la cancelarie, acasă, căci nu era obligat să se prezinte și ar fi cheltuit bani mulți zadarnic... Deși, plecând din Armadia la amiază, seara ajungea la țintă, s-au făcut mari pregătiri de drum. Doamna Grofșoru, o femeie drăguță, grăsună, gospodină, umplu un cufăraș numai cu merinde, ca să aibă omul în tren ce să mănânce. Doamna Herdelea, cu care se împrietenise bine, i-a fost de mult ajutor. Chiar ideea merindei de la dăscălița pornise și fusese găsită minunată... La plecare erau de față amândouă familiile, în care intrau cei cinci copii ai avocatului. Se vărsară lacrimi abundente, numai Grofșoru se uimi tare și porunci lui Herdelea să fie absolut liniștit și să aibă încredere în el și în Dumnezeu.

Nevasta avocatului, dăscălița și Ghighi hotărâseră în taină să ajuneze toată ziua procesului... Seara, familia Herdelea stătu până târziu, lăudând pe Grofșorenii care-s niște oameni cum nu s-au văzut mai de inimă, și drămăluind fel de fel de nădejdi. Când se culcară, în întuneric se auzi limpede șoșăitul buzelor tuturor trei rugându-se din inimă să binecuvânteze Atotputernicul ziua de mâine și s-o întoarcă spre binele celor năpăstuiți... Chiar în aceeași vreme murmura și doamna Grofșoru un Tatăl nostru pentru bietul creștin, după ce pusese pe toți cinci copiii în genunchi să zică o rugăciune anume pentru ,,moș Herdelea".

Fără să știe de planul femeilor, învățătorul își propusese și el să ajune în ziua cea mai grea din viața lui. Se trezi în zorii zorilor și nu mai putu adormi de grijă și de emoție. Ca să-i treacă vremea, vru să-și aprindă luleaua, dar își aduse aminte la timp că nu te poți spurca cu tămâia dracului când jertfești o zi lui Dumnezeu. Se perpeli în pat, frământat numai de presimțiri rele. Plecă mai curând la cancelarie și nici acolo nu găsi liniște. La prânz nici nu se duse acasă, spre supărarea doamnei Herdelea care îl aștepta cu masa ca de obicei.

În sfârșit pe seară veni o telegramă. Herdelea, singur în birou, o rupse și o citi tare încât îl auzi și factorul: ,,Achitat -Ura". Bătrânul oftă o dată din fundul sufletului, ca și când i s-ar fi ridicat brusc o piatră de moară, și apoi îndată se porni pe un plâns cu hohote; poștarul, care aștepta un mic bacșiș, o șterse repede în vârful picioarelor. După ce se răcori cu lacrimile, Herdelea trecu la doamna Grofșoru, locuința avocatului fiind în aceeași casă. Doamna Grofșoru, încercând să râdă, se pomeni de asemenea plângând de bucurie. Mai vru să-și laude puțin bărbatul, pe care-l iubea mult, deși era cam ștrengar, dar Herdelea nu avea răbdare. Simțea nevoia să comunice tuturor cunoscuților și necunoscuților vestea minunată. La berărie prietenii îl felicitară și-l îmbrățișară, îndemnându-l apoi să stropească cu o băutură zdravănă asemenea izbândă strălucită, încât îi trebui o sforțare titanică să refuze, voind să-și respecte deplin ajunarea... Sosi acasă pe înnoptat, obosit mort de bucurie. Doamna Herdelea îl primi bosumflată că n-a venit la masă, dar când văzu telegrama, începu să se bocească dimpreună cu Ghighi de răsuna casa, parc-ar fi murit cine știe ce rudă scumpă. Cu mare greu izbuti învățătorul să le ostoiască, spre nenorocirea lui, căci dăscălița îl luă la zor: de ce n-a poftit la prânz și a făcut să se strice atâtea bucate degeaba? Nici chiar când îi mărturisi c-a ajunat, doamna Herdelea nu se împăcă de tot, ci doar în sufletul ei se simți mulțumită că și ,,păgânul" s-a întors la Dumnezeu.

Se culcară acuma devreme. În casă stăpânea o fericire mare. Și totuși Herdelea parcă niciodată n-a avut noapte mai albă. Îi era foame și mai ales îl chinuia meteahna tutunului. Se învârti ceasuri peste ceasuri în patul fierbinte, cu genele mai grele ca plumbul... și nu era chip să adoarmă. De-abia spre ziuă îl birui somnul binefăcător și atât de adânc că dimineața trebui să-l scuture de două ori dăscălița până să-l deștepte, ca să nu întârzie tocmai acuma când avocatul nu-i acasă și toată cancelaria e în seama lui.

La amiază făcură cu toții o plimbare până-n Jidovița să aștepte pe Grofșoru... Copiii auziră cei dintâi clopoțeii cailor. Trăsura se opri și avocatul sări jos strălucitor. Înainte de a-și săruta nevasta, se repezi la Herdelea și, îmbrățișându-l furtunos, îi zise:

— Ai văzut, renegatule, ce poate face un român?... Apoi de acuma să mai poftești să nu crezi când îți făgăduiesc eu ceva!

Un copist pirpiriu luă din mâna lui Ion hârtia prin care tribunalul îi îngăduia să-și facă pedeapsa de o lună la închisoarea judecătoriei din Armadia, o suci, o învârti, căută prin dosare, se uită la dânsul clătinând din cap dojenitor, apoi scrise ceva într-un registru prăfuit, îi dădu un bilet galben și-l trimise: ,,în fundul gangului, unde vezi o tăbliță neagră cu chei multe".

Din gang Ion se pomeni deodată în curtea închisorii. O recunoscu numaidecât, nu degeaba a văzut-o doar așa de bine odinioară, când a avut pozna cu Simion Lungu. Strângerea de inimă de atunci îi îngălbeni fața și acuma. Curtea strâmbă era pustie. Pardoseala de piatră, tocită, răsfrângea lucirea soarelui. Ferestrele cu zăbrele încrucișate scânteiau în bătaia razelor calde. Într-un geam, un cap tuns, cu barba înnegrită de țepi nerase de mult, stătea nemișcat, parcă ochii, singuri vii, s-ar fi îmbătat sorbind lumina zilei. Ion se cutremură ușor și-și făcu cruce, ridicând apoi privirea spre cerul albastru pe care ici colo albea câte un nouraș încremenit în văzduhul limpede.

Bătu la ușa cu chei multe și dinăuntru auzi un glas aspru, gros, mânios. Intră încet, strecurându-se parcă să nu facă zgomot. În odăița luminoasă văzu pe paznicul de odinioară, care-l întâmpină cu un dispreț fulgerător, în vreme ce altul, șezând la o mescioară, întinse mâna după biletul galben, ca unul ce știa că aici nimeni nu vine fără asemenea hârtie.

— Numero cinci! mormăi cel ce îi ceruse biletul, pe românește, ca să înțeleagă și Ion despre ce e vorba.

Paznicul celălalt îi luă briceagul, chimirul și traista cu merinde ce i-o pregătise maică-sa, zborșindu-se:

— Aici nu mănâncă nimeni extra, bre! Ion vru să-și apere mai ales merindea, gândindu-se c-ar fi păcat să se strice ori să-i mănânce paznicii atâtea bunătăți, dar o teamă ciudată îl strângea de beregată și nu putu scoate nici un cuvânt. Urmă ca un miel pe paznicul ursuz care-l vârî într-o celulă strâmtă și-i porunci să păstreze curățenia și să nu facă gălăgie. Apoi rămase singur între patru ziduri goale și auzi cheia întorcându-se în broască de două ori, cu un scârțâit strepezitor. Stătu câteva clipe uluit, uitându-se împrejur. Inima îi bătea ca și când nu și-ar fi găsit locul. Apoi începu să umble de colo până colo tot mai repede, ca o fiară prinsă în cușcă, cu ochii însă mereu la fereastra prin care nu vedea decât o palmă de cer foarte depărtat.

După un răstimp însă se potoli brusc și rușinat de atâta tulburare. ,,Ei, parcă nu știam eu c-așa trebuie să fie!... Amu ce-o vrea Dumnezeu!" își zise dânsul oprindu-se în mijlocul celulei.

Își împături cu băgare de seamă sumanul, îl potrivi pe dușumea în colțul de lângă ușă și se lungi jos. Se simțea trudit ca și când ar fi tras la jug. Închise ochii și adormi buștean.

Pe la amiază se deșteptă în răcnetele paznicului care-l zgândărea în coastă cu vârful cizmei.

— Sus, he! Sus, câine! Aici nu se doarme, bre! Aici se lucrează!

Fu trimis, împreună cu alți trei osândiți, să taie lemne acasă la domnul judecător.

De-a doua zi se obișnui. Era mulțumit. O ducea bine: mâncare avea, somnul destul, muncă mai mult pentru față... Totuși i se făcea dor de-acasă și îndeosebi începu să-l cuprindă grija de copil. Toată noaptea se visa în Pripas, dar niciodată acasă cu copilul, ci totdeauna la George, primprejurul Floricăi. Îi era necaz și abia aștepta ziua de joi, când trebuia să vie Zenobia cu vești și cu mâncare.

— Ce face băiatul? o întrebă dânsul răstit și bănuitor.
— Face bine că-i sănătos — răspunse mamă-sa, veșnic neîmpăcată că se prăpădește atâta cu firea din pricina stârpiturii celeia, iar azi adânc supărată, fiindcă paznicul n-o lăsase să se apropie de Ion cu merindea.

Cât era treaz, toată ziua numai la Petrișor se gândea. Aici avea atâta vreme să-și depene închipuirile încât parcă-și storcea creierii. Dar cu cât se zbuciuma mai mult, cu atâta nășteau mai grele întrebări la care nici nu îndrăznea să răspundă. Deseori auzea limpede glasul socrului său de la înmormântarea Anei, iar privirea lui o avea mereu ca un spin. ,,Cât sunt eu aici, poate să mi-l omoare, ca să-mi ia pământurile!" îi trăsni deodată prin minte ca o lovitură de cuțit.

De atunci zidurile îl înăbușiră și zilele trecură mai anevoie. Îi venea să se repeadă la zăbrelele groase din ferestre, să le smulgă și să alerge acasă la copil, să-l apere.

Noaptea însă visurile îl purtau numai pe la Florica. Se vedea cu săptămâni în urmă, înainte de moartea Anei, ducânduse pe la George, vorbind de moșie, de muncă, plănuind lucruri de care dânsul nici nu se sinchisea. Se ducea mereu, deși ura pe George ca pe un tâlhar care i-a răpit cea mai scumpă comoară. Se ducea fiindcă numai așa putea sta aproape de comoara lui. Nu schimba o vorbă cu ea, nici măcar o privire, și totuși se simțea fericit ți vesel. Nu știa ce vrea, nici nu se întreba nimic. Se mulțumea s-o știe aproape și nădăjduia. De când s-a stins Ana, s-a dus mai rar, dar cu mai multă nădejde ascunsă în inimă... Și acuma, că nu poate merge și nici nu vrea să se gândească la ea, tot ea îi stăpânește visurile...

Când se trezea din somn, Ion simțea totdeauna o mângâiere peste care însă lumina zilei arunca iarăși pânza grijilor de copil.

În două săptămâni gândurile și visurile îl slăbiră ca un ogar. Fața i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri. Numai în ochi îi ardea parcă mai multă patimă și hotărâre.

Peste vreo zece zile Herdelea primi telegrafic ordinul de la inspectorul din Bistrița să-și reia imediat serviciul la școala din Pripas. Totodată era încunoștințat că s-au trimis cuvenitele adrese la percepția din Armadia să-i plătească leafa ce i-a fost reținută pe timpul suspendării.

— Dumnezeu te bate și tot Dumnezeu te mângâie, zise învățătorul atât de copleșit de fericire că bău două sticle de bere la Rahova și mai aduse și acasă un litru de vin pe care să-l fiarbă baba cu zahăr și scorțișoară spre a sărbători în familie cum se cuvine ziua aceasta nu mai puțin mare ca ziua când a scăpat de amenințarea osândei.

Doamna Herdelea se supără nițel cum era obiceiul ei, îl ocărî că-i bețiv, dar apoi totuși fierse și puse vinul pentru după cină, făcându-l așa de bun că Herdelea vru să silească pe Ghighi să bea barem un păhărel, ceea ce ea firește refuză cu înverșunare, deoarece nu se cade unei fete să-și pângărească gurița.

Îmbătați de bucurie și, în ce privește pe Herdelea, de vin, după masă ținură un lung consiliu de familie. Suma de bani ce le pica pleașcă, se înțeleseră repede, cu toate roșelile domnișoarei Ghighi, s-o întrebuințeze pentru trusoul ei de mireasă de care nimeni nu știe când poate fi nevoie. Pe urmă veni iar pe tapet chestia dezbătută odinioară în împrejurări triste: să se mute oare înapoi în Pripas sau să rămâie cu casa aici și numai Herdelea să meargă dimineața și să se întoarcă seara, ca și Zăgreanu? Doamna Herdelea, care avea slăbiciunea căsuței, susținu un răstimp că trebuie să se mute, argumentând îndeosebi cu teama ca nu cumva ,,pămătuful" de Belciug, de necaz că au ieșit triumfători din toate încercările, să le facă tocmai acuma pocinogul cu locul. Herdelea, deși de acord în principiu, se gândea că ar fi bine să poată vedea și de școală, dar să-i păstreze și leafa de la Grofșoru, învoindu-se cu dânsul să-i lucreze după-amiaza sau seara. Ar fi păcat să scape din mână o leafă și alte venituri frumoase, căci n-ar strica să se gândească și la zestrea Ghighiței. Fata cu zestre e de două ori mai căutată. Laura a trecut ca și cățelul prin apă, fiindcă a nimerit un băiat cum rar se găsesc. Dar unde se poate ști norocul Ghighiței?

Fata se supără și, firește, se jură că nu se va mărita niciodată... Atâta fu de ajuns ca să se înăsprească tonul sfatului. Doamna Herdelea sări numaidecât s-o învinovățească vehement că și ea umblă cu fumuri ca Laura, dând drept pildă faptul că nu ia în seamă îndeajuns pe Zăgreanu, care-i un băiat eminent și pare a o iubi, ci se ține de alte mofturi, parcă ea ar fi cea fată de solgăbirău. Ghighi protestă, lăcrimă, își astupă urechile să nu-i audă cum îi pomeneau de Laura care ,,vezi ce bine e așezată dacă ne-a ascultat pe noi".

— Dar venit-a să mă ceară? strigă Ghighi în cele din urmă, desperată. Ori ați vrea să-l pețesc eu pe dumnealui, fire-ar al dracului!

Ideea c-ar putea peți ea pe Zăgreanu i se păru atât de caraghioasă, că-i trecu dintr-o dată supărarea și pufni de râs, ceea ce făcu și pe doamna Herdelea să zâmbească.

Astfel consiliul se sfârși în veselie, deși fără a fi luat vreo hotărâre. Deocamdată rămase ca învățătorul să se ducă singur în Pripas, ca și Zăgreanu. Pe urmă va vorbi cu Grofșoru și pe urmă se va vedea ce-i de făcut.

Singură Ghighi se culcă mai tulburată. Ea încă nu se gândise serios la Zăgreanu. Îi era simpatic, adevărat, dar să se mărite cu el? Adormi zicându-și: ,,Ciudați mai sunt și bătrânii! Ei numaidecât la măritiș se gândesc..."

În noaptea aceea visă pe Zăgreanu și râse prin somn așa de tare că doamna Herdelea se deșteptă și se închină.

Herdelea, pentru reluarea școalei în primire, se răsese și se dichisise ca un pețitor. Porni mai de dimineață, agale, ducându-și în mână legăturica cu merinde pentru amiază. Însăși vremea parcă voia să sărbătorească întoarcerea lui triumfală. O zi minunată de mai, cu soare blajin, mângâietor. Șoseaua spre Pripas era albă, lăptoasă, în umbra Pădurii Domnești care-și fremăta domol și fermecător cântecu-i de dimineață, luându-se la întrecere cu mierlele ce zburătăceau prin holdele și porumbiștile fragede... Cu cât se apropia de sat, cu atâta inima și emoția îi creșteau învățătorului. Întâlnea țărani care mergeau la lucru, care-i zâmbeau și cărora le răspundea zâmbind. Sub Râpile Dracului se întâlni cu Toma Bulbuc, se opri și-i povesti cum nu l-a lăsat Dumnezeu. Toma clătină din cap și se bucură din ochi, zicându-i:

— Să ni te ție Dumnezeu, domnule învățător, căci ești deal nostru și ne știm mai bine necazurile!...

Se mai opri cu Trifon Tătaru, cu primarul Florea Tancu, cu straja Cosma Ciocănaș, povestindu-le tuturor izbânda cu aceeași mândrie naivă. Când intră în sat, se uită la ceas. A sosit prea devreme. ,,Am venit binișor de tot, se gândi dânsul cu o fericire nemărginită pe față. Lasă, nu face nimic! Că tot vreau să văd ce face și căsuța noastră, săraca... Bine că luai cheile!"

Casa cu cele două ferestre mici dinspre hotar parcă-l privea cu drag.

— Ei, sărăcuța! Cum a stat ea pustie atâta amar de vreme! murmură Herdelea înduioșat. Ehe, mai mult de cinci luni... Nu-i glumă!

În ogradă buruienele crescuseră în voie. Grădina, neîngrijită, se sălbăticea. Sub streșini se împânzise droaie de păianjeni, iar tencuiala pe pereți începuse să plesnească pe ici-colea. Cheia se învârti greu în broască. Dinăuntru îl izbi în față un aer greu, zăpușit. Odăile goale răsunau trist de zgomotul pașilor învățătorului care se opri în fiecare, cercetând și suspinând. ,,Ar fi trebuit s-o aerisim, s-o mai îngrijim, dar când e omul necăjit, nu se mai gândește la nimic", își zise Herdelea ieșind în cerdac și răsfățându-și ochii în priveliștea satului înveșmântat în floare și verdeață.

Bătrânul Glanetașu, din ograda lui, îi zise respectuos ,,bună dimineața", ridicând tacticos pălăria, ca și altădată. Zenobia, ieșind cu nepoțelul care urla din răsputeri, începu să blagoslovească pe domnul învățător, că bine l-a adus Dumnezeu, că vai rău a fost fără om învățat în sat, că popa-i tot cu biserica lui... Herdelea le povesti și lor cum a primit porunca prin telegraf să vie îndată la școală fiindcă nimeni nu știe ca dânsul să învețe pe copii ce trebuie. Macedon Cercetașu și apoi alți vecini se apropiară pe rând, ascultând glasul lui cu gura căscată de mirare și mulțumire, căci toți se plângeau de învățătorul cel tânăr c-ar fi luat-o prea razna.

— Ei, dar Ion pe unde-i, Alexandre? întrebă Herdelea pe Glanetașu.

— Apoi dumneata nu știi? se amestecă Zenobia, dând la o parte pe bărbatul ei. Că doar dumneata i-ai făcut rugarea să-l lase să șadă în Armadia...

— O să-i ajute Dumnezeu și lui, zise Glanetașu, ca să nu rămână de rușine că i-a astupat muierea gura.

— Așa-i, Alexandre. Temnițele-s pentru oameni, răspunse învățătorul dând din cap. Numai sănătos să fie și ca mâine-i aici!

Acuma sosi și Zăgreanu din Armadia, țănțoșel, învârtind în dreapta umbrela de ploaie de care nu se despărțea niciodată, urmând astfel de aproape tradiția dăscălească de-a nu pleca de acasă fără umbrelă cum nu pleacă soldatul fără baionetă. Tânărul salută zâmbind pe Herdelea și vru să treacă înainte spre școală.

— Așteaptă-mă, colega, să mergem împreună, c-avem același drum! îl opri Herdelea jovial.

— Cu plăcere, domnule colega! răspunse Zăgreanu politicos.
— Tot trebuie să-mi dai în primire școala, adăugă Herdelea coborând în uliță, în vreme ce țăranii ascultau tăcuți convorbirea domnilor.

— Da? zise tânărul roșindu-se deodată până-n vârful urechilor. Nu știam nimic... Eu n-am fost... înștiințat...

Bâlbâia, foarte încurcat. Și mai ales se rușină în fața țăranilor care acum zâmbeau batjocoritor.

— Ieri mi-a venit ordinul... Telegrafic... Dacă te vedeam prin Armadia, te preveneam! zise Herdelea scoțând telegrama și arătându-i-o cu cruzimea biruitorului. Uite, colega! E iscălit chiar de inspectorul cel nou...

— Da... da... desigur... mergem... Predau... cum nu... murmură Zăgreanu neputându-și veni în fire de emoție... Mă mir însă că pe mine nu m-a înștiințat... Ce are a face? Probabil c-o să-mi vie pe cale oficială... Nu-i nimic, mă rog...

— Negreșit, firește, trebuie să-ți vie, aprobă bătrânul cu superioritate.

La școală, copiii avură bucurie în ochi văzând că intră Herdelea care-i și trimise în curte să se joace până ce ia dânsul în primire averea statului. Pe urmă, după ce plecă Zăgreanu, începu lecțiile cu atâta pasiune și emoție, ca și când ar fi fost pentru întâia oară în fața unei clase. Deschise ușa, să intre aerul proaspăt, înviorător al primăverii. Și copiii nepricepuți ascultau și răspundeau ușurați, parcă în locul tatălui vitreg s-ar fi reîntors tatăl lor cel bun și adevărat.

În pauza de la amiază Herdelea, vrând să-l vadă întreg satul, porni pe Ulița din dos, schimbând câte-o vorbă la fiecare ogradă, și ieși în capătul dinspre Sărăcuța. Belciug era în cerdacul casei sale, cu hainele pătate de var și de tencuială, căci adineaori venise și el de la biserica nouă unde zidarii lucrau de zor.

— Noroc, Ioane! Voinic, sănătos? îi strigă Herdelea cu glas cald, prietenesc.

— Mulțumesc lui Dumnezeu, Zaharie! Mă mai târăsc și eu cum pot, răspunse preotul zâmbind și apropiindu-se de portiță.

— Știi că mi-am luat iar școala în seamă, zise învățătorul cu o mândrie pe care nici nu încerca s-o ascundă.

— Bine că te-ai întors, Zaharie, slavă Domnului! Că Zăgreanu era o primejdie pentru toți! murmură Belciug serios și sincer.

Își strânseră mâna, dar nu-și mai ziseră nimic. Herdelea își urmă calea spre casă, unde voia să-și mănânce merindea, iar Belciug se uită după el o clipă, gânditor.

Când îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat din pușcă. Îi bătea inima, strânsă-n clește de presimțirile rele. ,,Barem de n-ar fi copilul", se gândea mereu, alergând pe șoseaua dintre Jidovița și Pripas.

Intrând pe poartă însă auzi limpede plânsul răgușit și slăbit al copilului. ,,Uite... uite... Așa mă bate Dumnezeu din senin!"

Petrișor, culcat pe spate, de-a curmezișul patului, gemea cu ochii închiși lăcrimați. În răstimpuri ridica mânușițele, le apropia și le tremura parcă s-ar fi căznit să-și smulgă o durere mare... Zenobia, la vatră, alegea cărbuni aprinși, tocmai vrând să-i descânte de deochi; Glanetașu însă, mai întristat, ședea pe marginea patului, șoșăind:

— Taci cu moșul, taci, taci, taci! Ion își aruncă tot calabalâcul pe laviță și păși lângă pat.
— S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! zise dânsul uitându-se o clipă în fața suptă și bolnavă a copilului.

— Amu lasă că n-a mai fi nimic... Pesemne l-a deocheat cineva, că oameni răi sunt destui! răspunse Zenobia, de la vatră, suflând în jăratic.

Glasul ei liniștit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie năprasnică. I se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mâna în păr și începu să-i care la pumni cu sete, răcnind:

— Îmi omori copilul, ai?... Într-adins... mi l-ai... omorât!... De spaimă, dintru-ntâi Zenobia nici nu se gândi să se vaite, ci se făcu ghem, hâcâind sub lovituri. Trebui să sară Glanetașu, s-o scape din mâinile feciorului, luând astfel și dânsul câteva ghionturi în învălmășeală.

— Tulai, că m-a omorât tâlharul! zbieră acuma Zenobia zbughind-o afară în ogradă, cu părul vâlvoi. Tulai, oameni!... Tulai!...

Își potrivi năframa pe cap și apoi se întoarse iar în casă, blestemând vajnic pe Ion care, răcorit, se așezase la masă, cu ochii la copil, fără să audă altceva, afară de plânsul neputincios ce-l sfâșia ca niște împunsături de pumnal.

Zenobia, căutând totuși să-l îmbuneze, urmă pregătirile de descântec în care de altfel era mare meșteră. Aduse de la fântână o cofiță de apă, luă o ulcică plină și o așeză pe vatră. Apoi cu cleștele în mâna stângă apucă un cărbune și-l slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuțit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând ,,nouă". Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără ,,opt" și așa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuțit și bătrâna șopti trăgând cu ochiul spre Ion:

— Avai de mine că rău l-a mai deocheat cineva, plesni-i-ar ochii să-i plesnească!

În picioare și bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat, abia înțeles:

— Preasfântă Maică Precistă, de-i deocheat Petrișor cu unu, dedeochi cu doi; de-i deocheat cu doi, dedeochi cu trei; de-i deocheat cu trei, dedeochi cu patru; de-i deocheat cu patru, dedeochi cu cinci; de-i deocheat cu cinci, dedeochi cu șase; de-i deocheat cu șase, dedeochi cu șapte; de-i deocheat cu șapte, dedeochi cu opt; de-i deocheat cu opt, dedeochi cu nouă, cu mâinile mele cu-amândouă! Petrișor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat!... Și de-i deocheat de ochi căprii, și de-i deocheat de ochi negrii, și de-i deochiat de ochi mierii — descântecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!...

Picură cu vârful cuțitului câțiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilului, apoi își muie degetele în ulcică și-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și câte trei în fiecare talpă... Și îndată Petrișor încetă de-a mai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriați parcă de o vedenie urâtă.

— Toți cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsând dintr-o dată apa din ulcică pe țâțâna ușii. A fost deocheat băiețașul dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!

Ion rămase nemișcat pe laviță cu cotul pe masă și nici nu se atinse de mâncarea ce i-o puse dinainte mamă-sa. Capul îi fierbea de gânduri negre... Într-un târziu, aruncându-și ochii pe fereastră, văzu trecând pe Herdelea. Sări în picioare, parcă l-ar fi opărit.

,,Dumnezeu mi l-a trimis!" își zise dânsul repezindu-se în ogradă, cu capul gol, ca un zănatic.

Herdelea îl zări și se opri bucuros, întrebând:
— Când ai scăpat, Ioane?... Bine că ți-a ajutat Dumnezeu... Iaca, și eu mă întorsei la slujbă... Tocmai de la școală viu, c-am dat drumul copiilor de prânz...

— Îmi moare băiețelul, domnule învățător, gemu Ion în loc de orice răspuns. Mi se prăpădește, nașule... Și dacă moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac?

— Ce să moară?... Așa se îmbolnăvesc copiii...
— Moare, moare, nașule, simt că moare, stărui țăranul cu atâta convingere că Herdelea își pierdu zâmbetul de pe buze.

— Atunci cheamă doctorul, finule!
— Degeaba-i, nașule... Ce să facă doctorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? oftă Ion uitându-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea, nașule... Asta-i... Nu ți-am spus eu deunăzi?

— Rău, făcu Herdelea gânditor. Dacă-i așa, e rău...
— Ș-amu eu rămân iar pe drumuri, nașule, așa-i?... Toate pământurile se întorc înapoi de unde au venit, așa-i? întrebă țăranul atârnându-și ochii pe buzele învățătorului în așteptarea unei dezmințiri mântuitoare.

— De... Bine nu-i, nici vorbă, zise Herdelea încet, șovăind. Dar nici tocmai așa de rău nu-i, cum te temi tu... Că doar ești tatăl copilului și în caz de moarte, Doamne ferește, tu ești, tata e moștenitorul... Cel puțin așa cred eu...

— Dar socrul? Vasile Baciu? se holbă Ion necrezător.
— Apoi de... și el ar putea zice multe... Că ce a dat, pentru fata lui a dat... Dac-a murit fata și ar muri și copilul, te pomenești c-o să ceară să-i înapoiezi averea... De, știu eu?... Dar mai bine să căutați să vă înțelegeți, că vezi bine cum umblă judecățile, numai cu ponoase.

Ion rămase totuși mulțumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă.

În casă Petrișor plângea iar, mai dureros. Dar lui Ion nu i se părea așa de sfâșietor plânsul ca adineaori.

A doua zi veni Vasile Baciu, care auzise că copilul trage să moară. Ion îi pândi toate mișcările. Vasile Baciu era liniștit; îl mângâie puțin și sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâțe căldicele muiate în lapte dulce de la o vacă cu întâiul vițel. Numai la plecare spuse lui Ion:

— Nu trebuia să-l înțărcați așa de micuț... Amu dacă moare, ce te faci?

Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător:
— Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm... Dacă nu i-a dat Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm?

Vasile Baciu tuși puțin, parc-ar fi vrut să zică ceva și s-ar fi răzgândit.

— Apoi pace bună! murmură dânsul scurt, ieșind. Ion începu de-acum să se gândească la înmormântare, socotind cât va trebui să cheltuiască și hotărând să-l așeze lângă Ana, că-i loc mai frumos și mai larg.

Apoi Petrișor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu plâns, ci doar un horcăit aspru, ca și când tragi cu ferăstrăul într-un lemn prea tare... Atunci Ion aduse din Armadia pe doctorul Filipoiu. Când sosi însă cu doctorul, găsi copilul rece. Văzându-i burta umflată și vânătă ca o tobă, Filipoiu strânse din umeri:

— L-ați otrăvit cu cine știe ce bazaconii de mâncări... Dacă m-ați fi chemat până a nu se umfla, poate că-l scăpam...

După înmormântare Vasile Baciu, întunecat și posomorât, veni îndată la Ion care îl aștepta:

— Amu, ginere, să ne înțelegem omenește, zise dânsul fără mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit... Dumnezeu să-i ierte, că-n mâna lui ni-i soarta și viața... Zestre ți-am dat destulă, Ioane. Și câtă nu ți-am dat, mi-ai luat-o tu cu puterea, c-așa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic și ți-am dat tot. Că doar copilului meu îi dădeam... Nu grăiesc bine, Ioane?

Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot liniștit:
— Bine... Dar acuma, dacă a murit și Ana și copilul, cuvine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Așa-i legea și omenia... De aceea am venit, să n-avem pe urmă sfadă și ocară...

— Da de ce să se întoarcă la dumneata ce-i al meu, socrule? zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămână tot al meu?

— Ce-i al tău, al tău să rămâie. Mie să-mi întorci numai ce-i al meu... Să-mi întorci pământul...

— Nu-ți mai strica gura degeaba, socrule, zău așa, ca doar ești om bătrân! râse deodată Ion, întrerupându-l.

Pe Vasile Baciu râsul îl înfurie. Se stăpâni însă și răspunse cu glasul mereu potolit, dar puțin mai gros:

— Eu am vrut să mă învoiesc cu tine, ca cu un om de omenie. Dar nu... Văd că ești tot cum te-am știut. Hoț ai fost, hoț ai rămas. Nu degeaba nu-i nici o săptămână de când ai scăpat din temniță...

— Așa-i, socrule, așa-i iar cum zici dumneata, râse Ion răutăcios. Mai bine să-mi zici dumneata mie că-s hoț, decât să-ți zic eu dumitale. Mai bine!

— Nu-i nimic, se sculă Vasile. Dacă tu nu vrei să înțelegi de vorbă bună, ai să înțelegi de rău... N-am umblat cu judecăți de când sunt, dar amu nu te mai iert de-aș ști de bine că-mi vând și cămașa de pe mine!

Ion râse mereu, însoțindu-l până-n ogradă. Dar când rămase singur, simți că îndârjirea stăpânită a bătrânului i-a cam clătinat încrederea...

Herdelea raportă din vreme inspectorului, după cum se cerea, că examenul de sfârșitul anului se va ține în Pripas în a doua duminică din iunie... Deși felicitase într-o scrisoare respectuoasă pe Horvat cu prilejul înaintării lui ca inspector, Herdelea avea totuși o frică de examenul de-acuma, cum n-a avut niciodată. Prinsese de veste că noul inspector se duce să supravegheze examenele la școlile unde i se părea că nu s-au făcut destule progrese în limba statului, și astfel era sigur că are să vie și la Pripas. Își aducea aminte de inspecția de-acum un an, de avertismentul de-atunci, și-și zicea îngrijorat:

— Scurtă-i fericirea în viața omului... Cât fusese suspendat dânsul, Zăgreanu, având altă metodă, mai mult încurcase copiii. În mai puțin de două luni, deci, ar fi trebuit să macine materia pentru un an. Își pusese el tot sufletul să vâre în mințile tinere cât mai multe cuvinte ungurești. Venea la școală de când se făcea ziuă și stătea până însera, numai să iasă bine, să poată mulțumi pe domnul inspector... Ba mai tremura și pentru Belciug care, învârtindu-se toată vremea cu biserica cea nouă, nu dădea deloc pe la lecțiile de religie.

— Ia seama, frate Ioane, că vine inspectorul la examen și o să pățim urât! îi spunea Herdelea glumeț, dar muncit în suflet de griji.

— Parcă nu mai pot eu de inspectorul vostru... Dac-ai vedea tu ce trag cu zidarii de la biserică, nici nu mi-ai mai pomeni de inspector, zău, Zaharie!

Nu se iubeau, dar nici nu se mai dușmăneau. Nu se căutau, dar nici nu se mai ocoleau și, când se întâlneau, schimbau câte-o vorbă, două despre treburile oficiale, ferindu-se totuși de-a lungi conversația și mai ales de-a aduce pe tapet ceva din daraverele lor trecute.

Sâmbătă, în ajunul examenului, Herdelea ieși cu toți copiii la pădure, aduse verdeață și flori, și împodobi școala cu ghirlande. Sosi acasă în Armadia târziu după amiază, frânt de oboseală, de-abia târându-și picioarele. Tocmai se plângea dăscăliței cât a muncit, când în fața casei se opri o trăsură și Ghighi năvăli în odaie, speriată:

— Tată, tată!... Inspectorul! Herdelea își uită deodată orice oboseală și se repezi afară.
— O, bată-l Dumnezeu, că nu te mai lasă nici să răsufli! mormăi doamna Herdelea.

Peste două-trei minute însă învățătorul intra în casă cu inspectorul.

— Te-am căutat în Pripas... Nu știam că nu stai acolo... Eu, spun drept, nu-mi pot închipui o școală bună condusă de un învățător din altă comună... Dar, în sfârșit, o să vedem mâine...

Herdelea mormăi ceva neînțeles. Când era mișcat și încurcat, vorbea foarte prost ungurește. Trase un scaun inspectorului, ștergându-l cu batista ca să nu fie cumva murdar.

— Mulțumesc, zise Horvat acrit de schimonoselile limbii oficiale în gura unui învățător al statului. Mulțumesc!... Voiam numai să te anunț că am venit înadins pentru examenul dumitale... Știu de rândul trecut că n-ai prea strălucit și vreau să văd cât progres ai făcut... Acuma însă aș vrea să găsesc pe aici un hotel sau așa ceva pentru noaptea asta...

— Avem două, domnule inspector, dar mai bine e la berăria Rahova... Curat și ieftin! se grăbi Herdelea să-l lămurească în nădejdea să scape mai curând de dânsul.

Dăscălița rămase netulburată pe canapea, lângă fereastră, cârpind niște pantaloni de-ai bărbatului, ca să nu-și mai strice hainele cele bune la cancelaria lui Grofșoru, unde avea de gând să-și reia serviciul mai temeinic îndată după examen. Ghighi, nedezbărată de spaimă, stătea cu buzele uitate într-un zâmbet timid și nu-și putea lua ochii de la inspectorul care, în orice casă de învățător, e privit ca un idol înfricoșător.

— Familia dumitale? întrebă Horvat.
— Da, da, zise Herdelea frecându-și mâinile cu respect. Mai aveam o fată, care e însă măritată, cu ajutorul lui Dumnezeu... Și un fecior... de asemenea nu-i acasă...

— Cu gospodăria, doamnă, nu-i așa? se adresă inspectorul dăscăliței cu o galanterie impunătoare. Foarte frumos! Gospodăria e cea mai frumoasă podoabă a femeii!

— Eu nu vorbesc ungurește, zise doamna Herdelea, fără măcar să ridice nasul din lucru, cu o liniște care pe bărbatul ei îl îngrozi.

— Cum?... Nu-nțeleg! se miră inspectorul.
— Pricep eu ce ziceți, dar nu vreau să vorbesc ungurește! Nu-mi place mie să mă strâmb trăncănind într-o limbă străină, când nici n-am nevoie! sfârâi dăscălița cu o superioritate zdrobitoare și strângând din buze, parcă numai gândul c-ar putea vorbi ungurește îi strepezește dinții.

Inspectorul Horvat nu înțelesese tot ce cuvântase doamna Herdelea. Vedea însă că femeia aceasta, soția unui învățător al statului, nu știe ungurește. Și era adânc indignat. Se mai întoarse spre Ghighi cu un zâmbet desperat:

— Poate că nici domnișoara nu vorbește?
— Niciodată... nu... n-am vorbit! răspunse Ghighi speriată c-o ia și pe ea la zor și schimonosind cuvintele ungurești atât de îngrozitor, că inspectorul se cutremură de durere.

— A... da, da... Dumneavoastră desigur nu vorbiți ungurește în familie? întrebă Horvat pe Herdelea.

— Nu... adică... ar fi greu... Femeile n-au de unde să... Mă rog... Băiatul însă vorbește mai abitir ca un ungur... Da... A uimit toată Armadia cum știe de bine, murmură învățătorul sfârșind cu un suspin.

Inspectorul plecă stăvilindu-și în gât revolta. După ce se sui în trăsură însă, spuse foarte grav lui Herdelea:

— Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poți fi înțeles cu limba noastră nici în casa unui învățător, care trebuie să fie un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze învățământul ungar? Cum, domnule?... Ce-am văzut la dumneata m-a uimit și m-a întristat... În orice caz m-ai făcut să fiu foarte curios de examenul de mâine...

Doamna Herdelea și Ghighi avură ce ocărî toată seara pe socoteala inspectorului; învățătorul însă tăcu, nu-și prea găsi culcuș în pat, iar a doua zi, mergând în Pripas, se închină și bolborosi toate rugăciunile câte și le aduse aminte.

Când bătu ora opt, inspectorul intră în clasă, înaintea lui Belciug, care veni de-abia pe la nouă, cu urmele de zid pe haine. Examenul fu o tortură pentru învățător și elevi. Horvat se amesteca întruna, încurca întrebările și, de îndată ce un copil greșea, încrunta din sprâncene și se uita triumfător la Herdelea. Ba de câteva ori zise tare:

— Cum să știe, dacă nu cunosc limba!... Nici unul nu vorbește cumsecade ungurește! Toți se bâlbâie, se strâmbă... Scandal!...

Herdelea începu să se scuze că copiii nu pot ști perfect limba, de vreme ce n-o vorbesc acasă și că, de altfel, rezultatele nu sunt cum ar putea fi din pricină că el a fost înlocuit luni de zile cu un tânăr care venise cu obiceiuri noi. Dar, fiindcă inspectorul nici nu voia să-l asculte, se resemnă mai în urmă, își recăpătă sângele rece și nu se mai sinchisi de dânsul, examinând parc-ar fi singur cu școlarii, gândindu-se doar mereu:

— Acu fie ce-o vrea Dumnezeu din cer! Acolo-i toată nădejdea!

La sfârșit veni rândul preotului, cu religia. Copiii, înviorați, răspundeau limpede și cu glas tare, ca și când de-abia și-ar fi stăpânit bucuria că li-e îngăduit să rostească vorba pe care o pricep.

— Aș dori să-mi spună un elev pe ungurește Tatăl nostru! zise Horvat, la sfârșit, nemulțumit că nu mai auzea limba statului.

Belciug, parcă n-ar fi înțeles bine, întrebă mirat:
— Poftim?
— Zic c-aș dori s-aud Tatăl nostru în ungurește conform planului de învățământ! repetă inspectorul deodată mai sever.

— Asta nu se poate! răspunse preotul, hotărât și scurt, îmbujorându-se de mândrie.

— Cum nu se poate? zise inspectorul jignit de tonul răspunsului.
— Nu se poate, vorbi Belciug cu o franchețe care-l înălța, pentru că elevii nu știu rugăciunile pe ungurește pentru că eu i-am învățat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le știu pe ungurește, căci nici pe mine nu m-a învățat nimeni să le zic pe ungurește, cum n-am învățat nici eu pe nimeni!

— Mă surprinde și culoarea, și înțelesul cuvintelor dumitale, părinte! zise inspectorul Horvat grav. Legea prevede că în școlile statului religia să se predea paralel în limba maternă a elevilor și în limba oficială ungară. Vasăzică cer minimul posibil când mă mulțumesc cu Tatăl nostru. Mă rog, te-am convins?

— Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau religia în școala aceasta decât să-mi pângăresc conștiința și să zăpăcesc sentimentele credincioșilor mei! Orice să-mi cereți, domnule, dar asta nu! Măcar credința să ne rămână neatinsă! Măcar atâta drept s-avem și noi în țara asta, în care ne-am născut și s-au născut părinții noștri și părinții părinților noștri!

— Observ însă că limbajul dumitale nu se prea deosebește de cel al agitatorilor care stârnesc zâzanie între națiunea ungară unitară și ungurii de buze române? rosti inspectorul aspru, încheindu-și haina ca să-și sporească autoritatea. Țin să te previn, părinte, că statul nu dă ajutoare celor ce lucrează împotriva intereselor patriotice!

— Dacă respectul credinței mele strămoșești și împlinirea cinstită a datoriei mele de preot înseamnă agitație, domnule inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar de la ceea ce cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în nici un caz! declară Belciug atât de energic că Herdelea se făcu mititel de admirație și de frică.

— Bine... Foarte bine... Iau notă... Probabil că din pricina aceasta nu progresează școala de-aici deloc... Foarte probabil!... Prea bine!... Voi lua măsurile de cuviință, negreșit, murmură inspectorul înghițindu-și mânia ca să nu dea spectacol în fața școlarilor; apoi, întorcându-se brusc la Herdelea, urmă: Dumneata trebuie să fii cam obosit, nu? Se vede că ești obosit!... Câți ani de serviciu ai?

— Treizeci și doi, bâlbâi învățătorul spăimântat.
— Da? Treizeci și... A, e destul! Te sfătuiesc să ceri îndată să te scoatem la pensie!... Te sfătuiesc mult!... Vei avea o pensie frumoasă și te vei putea odihni, căci ai mare nevoie de odihnă... Vasăzică să-mi trimiți petiția! Din partea mea vei avea tot concursul să fie rezolvată cât mai grabnic!

Belciug rămase cu Herdelea în curtea școalei după plecarea inspectorului, amândoi descoperiți, în soarele vesel și fierbinte. Din clasă glasurile copiilor, dezghețate de frica prin care au trecut, veneau molcom și topite într-un zumzet de albine harnice. Stăteau tăcuți, gânditori și tulburați. Apoi deodată privirile lor se întâlniră și fiecare citi în fața celuilalt aceeași zbuciumare.

— E greu de tot, Ioane! S-au pus pe capul nostru să ne doboare! zise Herdelea trist și nehotărât.

— Nici pe Dumnezeu nu ni-l cruță, păgânii!... Vor să ne ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încătușat limba! murmură Belciug cu o îndârjire adâncă și stăpânită.

Tăcură iar. Primejdia parcă-i împrejmuia tot mai strâns, acoperindu-i și înduioșându-i. Ochii lor se îndulciră privindu-se. Și în același timp inimile lor se umpleau de iubirea care înfrățește pe ostași în fața dușmanului.

— Și noi suntem vinovați, Zaharie! zise preotul cu glas care iartă și cere iertare.

— Greșeala iertare așteaptă, adăugă învățătorul. Își strânseră mâinile ca și când ar fi făcut un legământ.

Peste vreo două săptămâni, după examen, Ghighi stând în grădinița din fața casei, văzu o trăsură prăfoasă apropiindu-se, care i se păru cunoscută. Dar numai când se opri, începu să țipe de bucurie copilărească:

— Laura!... Pintea!... Mamă, a venit Laura!... Alergă la trăsură, se sărută de nenumărate ori cu Laura, râzând, plângând și ciripind neîncetat:

— Nici nu ne-ați telegrafiat că sosiți...
— Am vrut să vă facem surpriză...
— Te-ai mai îngrășat, Laura scumpă... și ce bine-ți șade așa!
— Tu te-ai făcut iar mai frumoasă...
— Ei, destul, destul! strigă Pintea glumeț. Mai treci de mă sărută și pe mine!

Herdelea ieși fără haină, cum era, și îmbrățișă întâi pe George, în vreme ce, în urma lui, dăscălița cu lacrimi în ochi și cu râsul pe buze murmură zăpăcită de emoție:

— O, dragii de ei... Le-o fi foame și noi n-avem nimic gata... Dacă știam, tăiam vreo doi pui... Dragii mamii, dragi!...

O servitoare dolofană coborî tacticos din trăsură cu fetița Laurei în brațe. Speriată de gălăgie, copila începu să plângă. Mamă-sa se repezi:

— Dă-o-ncoace, Ilona! Vru să o ia, dar Ghighi sări să i-o dea ei. În brațele ei însă fetița plânse mai tare.

— Nu te cunoaște, Ghighițo, de-aceea plânge, zise Laura, mândră. Să vezi însă pe noi cum ne cunoaște și cum râde! Ți-e mai mare dragul...

— Dă-mi-o mie, că eu sunt obișnuită cu copiii! făcu doamna Herdelea, luând pe micuța Maria de la Ghighi și ogoind-o: Taci cu mama tână, taci, draga mămiții scumpă și dulce...

Fetita se liniști într-adevăr, spre admirația tuturor. Herdelea profită de ocazie și-i pofti în casă, comandând militărește:

— Înainte... marș! În casă!... Ați trăncănit destul în uliță! În casă urmară noi lacrimi și mai ales se încinse o vorbăraie care nu se sfârși până la miezul nopți. Laura povestea minunății despre Pintea, Pintea despre Laura și amândoi despre odorul lor; Herdelea zugrăvi pe inspectorul care a fost ticălos la examen, dar fără a spune că i-a cerut să iasă la pensie; dăscălița și Ghighi întreținură pe Laura cu noutățile din Armadia, între care cea mai de seamă era logodna Lucreției Dragu cu profesorul Oprea... Între timp însă doamna Herdelea găsi destulă vreme să doboare trei pui mari în onoarea dragilor musafiri și să le servească la amiază un papricaș cum n-au pomenit ei nici la Bistrița.

După masă însă George stârni o furtună când spuse că chiar mâine vor să plece cu toții mai departe, la Sângeorz.

— Nu se poate! Trebuie să stați și la noi barem o săptămână! protestă Herdelea adăugând apoi cald: Că doar și noi vrem să ne fălim puțin cu voi la armadienii ăștia, ce Dumnezeu!

— La întoarcere, la întoarcere! zise Pintea neînduplecat. Acum nu-i vreme! Ceilalți ne așteaptă în Sângeorz de o săptămână!

— Care ceilalți?

Laura lămuri că ,,ceilalți" sunt Alexandru, fratele lui George, profesor în România, la Giurgiu, care a venit împreună cu Gogu Ionescu, soțul Eugeniei...

— Și Ionel, alt frate, contabil din Cernăuți, o completă Pintea. Suntem atâția frați și surori că numai tata știe pe dinafară întreg pomelnicul!... De altfel, aduceți-vă aminte, vi l-a înșirat odinioară pe îndelete...

— Au luat vila Mara și o să petrecem plăcut toți împreună, mai zise Laura. Numai să nu uităm să telegrafiem lui Titu să vie și el neapărat, deși eu i-am scris... dar ca să știe c-am sosit...

În sfârșit se învoiră și spre seară Herdelea cu George tocmiră două trăsuri pentru a doua zi, până la Sângeorz.

Călătoria fu veselă, cu opriri scurte prin toate satele, pe la cunoscuți și prieteni. Valea Someșului se strâmta mereu, șoseaua se pitula pe sub stânci și râpi tot mai piezișe, iar râul însuși gâlgâia din ce în ce mai mânios... Ulița Băilor cotește din șoseaua cea mare în mijlocul Sângeorzului, comună bogată și nesfârșit de lungă. Un pârâu gureș roade necurmat drumul ce urcă ușor printre case țărănești până ajunge la băile așezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vile cochete sunt risipite și ascunse printre brazi bătrâni, în jurul unui dâmb ca o tidvă uriașă în vârful căruia chioșcul alb pare o tichiuță de clovn. La picioarele dâmbului, văzându-se de departe, dintr-un perete tăiat în piatră, izvorul Tămăduirii bolbocește prin guri numeroase, adunându-și borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor. În fața izvorului e o terasă prundită, de unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele și căsuțele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel-restaurant nou, parcă stăpânește și ispitește toată lumea.

Sosiră pe la asfințitul soarelui în fața vilei Mara care albea cu ferestrele deschise. George strigă din uliță:

— Oaspeți primiți, oameni buni? Un căpșor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar dispăru îndată cu un țipăt înăbușit:

— George... A venit George!

Într-un antreu larg, puțin întunecos, se întâlniră toate rudele și se cunoscură. Voiau să pară veseli, și totuși toți erau stânjeniți. Însuși George nu se simțea prea la largul lui cu neamurile din România; fusese aproape copil când văzuse ultima oară pe Alexandru, și chiar Eugenia se schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai ușor, George căută să glumească și să adauge la numele fiecăruia câte-o codiță hazlie; ba la sfârșit se învârti și într-un picior, strigând:

— Ei, mai sunt rude de recomandat? Ca mi s-a urât de când nu mai isprăvesc!

Vorbele acestea li se părură atât de șugubețe că toți izbucniră în râsete care mai sparseră gheața puțin. Atunci interveni Atena, soția lui Alexandru, o femeie naltă, uscățivă, cu trăsături fine și cam reci, dar cu voce foarte caldă și simpatică:

— Bine, Georgel, se poate să uiți tocmai pe nepoții tăi?... Veniți aci, copii!... Poftiți, moștenitorii noștri dragi!... Alecu, Ionică, Zoe!...

Toți Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înăbușindu-i în sărutări. Mai ales dăscălița, care se simțea opărită în fața atâtor necunoscuți, găsi o adevărată salvare în copii și se retrase cu ei într-un colț ca să-i mângâie.

Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un bărbat blând, cu ochii dulci și barbișon negru, și se împrieteni curând cu Herdelea, vorbind de școală și de unguri. Gogu Ionescu era mai bătrân, aproape de vârsta lui Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tânără, umbla spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, și nu purta mustăți; vorbea în fraze alese, parcă fiece cuvânt ar fi fost pentru Monitorul Oficial, deși la Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental. Laura și Ghighi nu mai conteneau cu frumusețea Eugeniei care, într-adevăr, avea ochi mari foarte albaștri și mângâietori, cu gene lungi și dese care, când clipeau, parcă oftau, cu o gură cât o cireașă coaptă, veșnic surâzătoare, cu obrajii catifelați care n-au nevoie de dresuri, cu talia mlădioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă și totuși de o eleganță ademenitoare... Firește că și Eugenia descoperea mereu noi calități Laurei și Ghighiței, cerând din când în când și părerea soțului ei:

Elle est ravissante, Gogule, n'est-ce pas?

Gogu aproba foarte politicos, deși el era atât de încântat de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre și numai pentru frumusețea ei, încât toate femeile din lume i se păreau mai mult sau mai puțin slute.

George umbla de la un grup la altul, strălucitor de mulțumire, azvârlind câte-o vorbă și în sfârșit statornicindu-se lângă doamna Herdelea care se mai încălzise puțin discutând de greutățile casnice cu Atena, ea însăși mare gospodină și mamă iubitoare.

În vălmășagul prezentărilor uitaseră pe fetița Laurei. Cu atât mai mult fu purtată din mână în mână, răsfățată și sărutată, până ce micuța găsi de cuviință să-și ude scutecele tocmai în brațele Eugeniei, spre marea veselie a tuturor.

— Bine că nu ți-a pătat rochia! strigă Ghighi.
— E semn bun pentru o nevastă tânără! glumi Herdelea.
— A, știi că a sosit și Ionel, zise Alexandru către George, când se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a venit de vreo zece zile. Dar crezi că poți face ceva cu ursul cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel și toată ziua bate dealurile și pădurile...

În sfârșit Atena, ca gazdă, puse capăt taifasurilor:
— Acuma haideți toți în camerele voastre!... Și într-o jumătate de oră să fiți gata, că mergem să ne plimbăm nițel cu muzică, iar pe urmă vom lua masa la restaurant!... Ei, la revedere! În curând!

Peste câteva minute toți se găteau și în toate odăile se schimbau păreri despre noile cunoștințe. Toți erau încântați, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei Herdelea, croită după moda de-acum douăzeci de ani, și care se simțea jignit, deși nu voia să se arate, că străinii aceștia nu-l respectă îndeajuns.

În amurgul înăsprit de mirosuri de brad și de rășină, muzica lăutarilor răsuna alinătoare. Pe terasă și pe cărările dimprejur furnica o lume voioasă pe care valsurile și romanțele o fermecau. La izvorul Tămăduirii era îmbulzeală de pahare, iar prin înserarea brazilor șoaptele de dragoste se întreceau și se stingeau în aerul ce înviora inimile... Într-o poieniță ascunsă grupul de neamuri dădu întâmplător peste Ionel, șezând pe o bancă, cu țigara în colțul gurii, nepăsător și liniștit. Muzica și zgomotul lumii de-abia ajungeau aici ca o adiere blândă. Îl siliră să meargă să mănânce împreună.

— De ce nu mă lăsați pe mine în pace? zise Ionel, urnindu-se anevoie. Mie nu-mi place gălăgia și lumea...

În întunericul înstelat restaurantul strălucea de lumină. Terasa mai toată era acuma acoperită de mese, iar în parfumul brazilor se amestecau mirosuri de mâncări și băuturi.

— Uite Ungureanu! strigă George tocmai când erau aproape de masa ce li se rezervase, oprindu-se. Ce faci pe-aici, prietene?

Aurel văzu pe Laura în mijlocul celorlalți, își scoase pălăria și zise încurcat:

— Bună seara, stimată doamnă! Laura răspunse dând din cap serios, urmându-și calea fără nici o tresărire. Doar când se așeză la masă se gândi zâmbind că odinioară a putut simpatiza pe băiețoiul ăsta...

Erau pe la mijlocul cinei când deodată apăru Titu pe terasă. Se uită împrejur puțin jenat, apoi, văzând masa cea mare, veni drept și salută parcă pe toți i-ar fi cunoscut de când lumea.

— Am primit târziu telegrama și de-abia adineaori am putut sosi!

Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrățișă plângând și murmurând cu drag:

— Titule! Titule! Soții Herdelea se simțiră mai mândri, observând că feciorul lor a făcut impresie bună asupra noilor neamuri.

— Aici, aici, lângă mine, că mie-mi sunt mai dragi poeții! strigă Alexandru dându-și scaunul mai la o parte.

La dreapta lui Titu ședea Eugenia, care-l privea curioasă. Titu îi sărută mâna inelată și parfumată, și așezându-se îi zise:

— Superbă soră are George, iar eu încântătoare cumnățică!
— Oprește, tinere, avântul! râse Alexandru. Să nu te apuci să-i faci curte că bărbatu-său e gelos ca un harap!

Gogu, de peste masă, zâmbi cu o nepăsare căutată, în vreme ce ceilalți râseră cu poftă. Eugenia însă se roși puțin și răspunse:

— Cu toate astea îmi place să mi se facă curte!
— Aha! aha! strigă iar Alexandru. Carevasăzică, o invitație în toată forma?... Gogule, să fii cu ochii în patru, că tânărul e primejdios!

Râsul și buna dispoziție au domnit toată seara... Titu fu găzduit, firește, tot în vila Mara. Se sculă însă mai de dimineață ca toți, să se poată plimba și să-și răcorească creierii înfierbântați de emoțiile ce i le-au stârnit oamenii din țara unde năzuia și el. Se simțea fericit și-i suna mereu în urechi mai ales graiul lor grăbit și dulce. Dându-și seama că Alexandru îl simpatiza, voia să câștige și prietenia lui Gogu care, fiind deputat, îl va putea ajuta mai ales când va ajunge și dânsul în România. Apoi Eugenia îl fermecase așa încât o și visase, dar acum trebuia să-și astâmpere admirația, zicându-și că nu-i timpul să se țină de năluciri.

La izvor se întâlni cu Ionel Pintea care bea foarte cumpătat, dintr-o ceașcă, borviz cu lapte în care înmuia chiflă.

— Asta-i cura mea, zise Ionel zâmbind silit. Porniră împreună într-o pădure deasă de molifți. Ionel nu era prea încântat, căci petrecea mai bine singur. Titu totuși se agăță de dânsul, dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind întâiul om de-acolo cu care putea vorbi. Întrebările lui stăruitoare însă pe Ion Pintea îl plictisiră, încât în cele din urmă îi spuse răspicat:

— Dumneata vrei să mă faci să vorbesc de lucruri care pe mine nu mă interesează sau cel puțin nu mă pasionează. Eu azi sunt un simplu contabil, copleșit de muncă și care n-am nici vreme și nici poftă să mă amestec în zâzaniile politice. Orice politică mi-e indiferentă... Prostiile astea, iartă-mă că zic așa, le-am făcut pe când eram prin liceu și nu le-am mai luat cu mine în viață, să mi-o împovărez... Și pe urmă, mai cu seamă la noi în Bucovina, politica înseamnă numai ceartă, hărțuială, scandal, murdărie... mai mare rușinea! Suntem puțini și totuși dezbinați în atâtea partide și bisericuțe, încât nimeni nu se gândește la interesul general, ci toți se gândesc numai la ambițiile lor mărunte... A, mi-e și scârbă!... Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea dumneavoastră aici sunteți mai fericiți, oricât vă plângeți și vă burzuluiți... Așa este, domnule! Aici ungurii, nerozi, vă sâcâie, vă persecută, vă îngenunchează — adevărat. Asta-i norocul dumneavoastră, căci asta vă face dârji, solidari și puternici. În clipa când vi s-ar da libertatea, ați face și dumneavoastră ceea ce se face la noi. Ungurii sunt proști și vă întăresc vrând să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată ce s-ar dezlega lanțurile!

Titu rămase cu gura căscată, fără să mai poată răspunde.
— Ei, acuma ai aflat? sfârși Ionel acru. Adevărul e totdeauna dureros...

Titu murmură ceva, mai merse câțiva pași, apoi deodată îi zise bună ziua și se despărți tulburat.

— Nu se poate... Vorbe... Astea-s aiurările unui ursuz! se gândi dânsul simțindu-se totuși obosit ca după o noapte nedormită.

— Încă unul care-i cu mintea plină de fumuri! murmură Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăș prea curios.

Titu fu posomorât toată ziua, parcă de cele ce i-a spus Ionel atârna fericirea lui întreagă. Își amintea fiece cuvânt și-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi șopti când găsi prilej:

— Ce ai, dragă Titule? Nu fi urâcios! E vorba de viitorul tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine și despre dorințele tale... Ia seama să nu-i indispui pe toți!

După-prânz, stând cu toții de vorbă într-un chioșc, la umbră, Herdelea povesti amănunțit rudelor câte a pățit. Voind să-și pregătească mai frumos ieșirea la pensie, o întoarse pe coarda națională, arătându-le cum toate i se trag din faptul că a luat apărarea unui biet țăran român față de samavolnicia unui magistrat ungur, apoi stăruind mai ales asupra examenului când inspectorul i-a cerut să nu mai lase pe copii să crâcnească pe românește, și sfârșind melancolic:

— Dar decât să-mi unguresc sufletul la bătrânețe și să-mi vând conștiința, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! Mai bine!... De aceea mă și bate capul să ies la pensie curând-curând...

Rudele din țară fierbeau de indignare. Chiar și Gogu se încălzi și, când Herdelea spuse că, de-ar fi mai tânăr, s-ar duce și el în România ca Titu, numai să scape de urgia stăpânirii ungurești — se repezi însuflețit la Titu și-i strânse mâna:

— Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate!... De ce-ai sta și dumneata între barbarii aceștia cotropitori de conștiințe!

Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să tragă la dânșii în Bucureștii, adăugând:

— La noi poți sta toată ziua, să mănânci și să faci poezii câte-ți place!

— Să vii negreșit la noi! O să-mi faci mare plăcere! spuse și Eugenia privindu-l cochet și convinsă că melancolia de azi a tânărului a fost din pricina ei.

Alexandru îl pofti să mai meargă și pe la dânsul, prin Giurgiu, dacă i se va urî la București.

— Să vii numai, că n-ai să rămâi pe drumuri în România! sfârși Atena.

— Cu atâtea protecții mari, ministru trebuie să ajungi, Titule! strigă Herdelea uitându-și grija lui, de mulțumire că-și vede feciorul fericit.

Într-una din zilele următoare Gogu și Alexandru, vorbind de Titu, socotiră ca ar fi poate și mai nimerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stând degeaba. Și hotărâră îndată să-l adăpostească la un ziar; Gogu, ca deputat, are să-i facă loc barem la jurnalul partidului.

— O, da, la o gazetă! zise Titu strălucind de bucurie, când află. Așa ceva visam și eu... Tocmai așa ceva...

Perspectivele trandafirii îi șterseră din creieri răspunsul lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privirea la ținta care lucea mai aproape, viața i se părea plină de comori.

De altfel Gogu prinse dragoste multă pentru ,,tânărul cu ochii aprinși, de o lumină stranie și înălțătoare", cum îi zicea. Umblau mult împreună, discutând politică națională și uneori chiar literatură românească, deși acasă Gogu se mândrea că n-a citit în viața lui decât numai franțuzește. Alături de Titu, deputatul se simțea cuprins de înflăcărare:

— Trebuie să mai aveți răbdare, să mai luptați, să mai rezistați! Va veni și mântuirea! Trebuie să vie!... Credeți că pe noi, dincolo, nu ne doare viața voastră de suferințe?... Voi sunteți speranța noastră, precum noi trebuie să fim speranța voastră!

— De ce nu faceți măcar un gest ca să ne încurajați? întrebă Titu pe care gândul acesta îl frământase mult.

— Vă dorim în adâncul inimii noastre, dar gura trebuie să fie mută! zise deputatul român grav. O, politica!... Ce stupid lucru e politica în lume!

Ion auzi curând că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat din Bistrița și că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pământurile de la ginere-său. Se spăimântă mai ales simțindu-se slăbit în îndârjirea lui de când i-a murit și copilul. Deși vedea primejdia, gândurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Își zicea că n-are să dea nici un petic deloc, ș-apoi îndată iarăși că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i astupe gura... În schimb inima îi bătea mereu mai nerăbdătoare, frământată de un dor înăbușit prea multă vreme care azi stătea să izbucnească. Când îi venea în minte Florica, uita de toate, chiar și de socru-său, întocmai precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pământului.

A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, văzu pe Florica trecând cu demâncare la oameni, sprintenă, zâmbitoare și dându-i binețe parcă l-ar fi chemat la dânsa:

— Ce mai faci, Ionică!... Noroc bun!
— Noroc bun! mormăi el îngrozindu-se cum i se scurg ochii după ea.

În aceeași seară, venind de la câmp, se opri în poarta lui George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme ce George îi spunea și-l învăța ce credea, dânsul vedea numai pe Florica în tindă, învârtindu-se la vatră, pregătind cina, și de abia se stăpânea să nu se repeadă la ea, s-o cuprindă în brațe și s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă nimeni, nici să nu i-o râvnească.

Ziua următoare se gândi să se ducă iar la George, dar nu mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi patima. Și, fiindcă totuși trebuia barem s-o vadă, alergă ca un smintit până ce știrici la care holdă seceră Florica și-și făcu drum prin apropiere și o zări.

Se mira și se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul și că n-a luat-o el, ș-apoi se mângâia singur, zicându-și: ,,Mie mi-a fost scrisă Florica, degeaba..."

Încerca să se smulgă din lanțul ce-l strângea tot mai tare ca să-și întoarcă toate gândurile la moșia lui amenințată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-și piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase și altădată, acum i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ți-e pe lume drag nu-i al tău? Și pe urmă gândurile se înlănțuiau. Barem de-ar fi trăit copilul, să știe și dânsul pentru cine muncește și se sfarmă... Dar așa, cui ar rămâne moșia lui, dacă l-ar strânge Dumnezeu într-o bună zi, căci omu-i trecător ca adierea vântului.

Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetașu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delnița de lângă drumul cel vechi s-o doboare dânsul.

Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe care treceau neîncetat femei cu coșuri și desagi, mergând la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureț sub care născuse anul trecut Ana era încărcat de rod și făcea o umbră groasă, deși o porumbiște verde îl acoperea până-n ramuri.

Ion lucra cu o voie bună cum nu mai avusese de mult, ca și când ar fi presimțit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ție de vorbă nimeni. De altfel pe la prânzul cel mic nu mai trecea pui de om... Începu să lege snopi și, când isprăvi și-i așeză în picioare, își aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu niște desagi pe umăr. Tresări și privi împrejur, bucuros că e singur cât e hotarul de mare.

— Florica! murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.

O sorbea cu cât se apropia și i se părea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ștrengărește. Îl zări și ea, mirată și cuprinsă de o strângere de inimă. Dar nu-și pierdu firea și, când ajunse în dreptul lui, îi strigă zâmbitoare:

— Am să sosesc la spartul târgului, Ionică!... De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!

Ion ar fi vrut să-i răspundă și limba parcă i se înțelenise. Florica însă nu se opri. Și atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deși ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-și deșarte sufletul... Păși spre drumul pustiu și izbucni aproape desperat:

— Unde fugi așa, Florico?... Mai stai oleacă, stai că am să-ți spun ceva... Și vino mai încoace că doar n-o să piară târgul...

Femeia parc-ar fi așteptat chemarea. Se întoarse din cale și veni spre dânsul, cu fața aprinsă, dar zicând molatic:

— Vai de mine... numai să nu mă ții mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George...

Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet:
— Mă duceam să vând niște pere oarzăne, că ne trebuiesc bani... Și George nu mă lasă nici să...

Ion o privea tăcut și simțindu-se jignit că îi vorbește de George. Nevasta, ridicând ochii ei albaștri întrebători și adâncindu-i în ochii lui tulburați, înțelese, își curmă gândul și murmură gingaș:

— Ce vrei, Ioane?... Bărbatul zise, cu dinții strânși, înfricoșat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă:

— Mai odihnește și tu... De ce nu vrei să te odihnești? Privirile lor se împleteau fermecate. Florica șopti mai domol:
— Îs grăbită, Ionică... zău așa... Lasă-mă... să-mi văd de drum... zău așa...

Dar în același timp pășea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui. Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins. Se așezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire mult așteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu pe nas și de abia putu gâfâi:

— Ehei, Florico...
— Uf, ce cald mi-e... m-a topit căldura, zise femeia dând mai la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare... zău așa... răcoare...

— Răcoare, bâlbâi Ion în neștire peste câteva clipe. Apoi tăcură, ascultându-și bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subsuori și-i mușcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând...

— Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știi de bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!

— Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!

Ion rămase șezând pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea prin porumbiște.

— Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare. Să știu de bine că...

Își reteză deodată vorba. Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în picioare parcă l-ar fi înțepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca și când din spate l-ar fi amenințat o mână nevăzută.

Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în șolduri. Inima lui Ion tresălta de noi fiori, în vreme ce buzele-i șopteau dârz:

— Ba se poate!... Să știu de bine că fac moarte de om! Capitolul XII

GEORGE[modifică]

Precum flăcăii se duc pe la fete în fiecare seară, pe viscol ca și pe vreme frumoasă, frânți de munca zilei ca și după odihna de sărbători, tot astfel se ducea acum Ion pe la George, nesmintit, ca spre un frate bun, când să-i ceară un sfat, când să-i dea el o povață, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptățească venirea... Nu se mai sfia de George și uneori schimba câte-o vorbă și cu Florica, în treacăt, cum se cuvine să te porți cu orice muiere în casa omului.

Iar George se simțea măgulit că vine și se mândrea că-i caută sfaturile un bărbat deștept ca Ion care, prin minte și șiretenie, s-a înstărit de unde mai înainte era calic ca șoarecele din biserică.

Numai Savista-oloaga, care trăia pe lângă casa lui George, bufnea și se burzuluia din ce în ce mai năstrușnică. Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri și glumea uneori cu dânsa și mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea și ei câte-un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaților, și ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul. În schimbul mâncării n-avea altă îndatorire decât să stea toată ziua pe prispă și să hâșâiască găinile ca să nu intre în tindă. Ba joia, când era frumos, George îi mai dădea voie să se târască până-n Ulița Mare, să-și cerșească și câte ceva gologani, să aibă și ea banii ei... Cu aceeași patimă ura însă pe Ion de când a simțit că umblă după Florica și că astfel vrea să înșele pe George. Se liniștise un răstimp, după ce ocărâse pe Ana, văzând că venirile lui Ion sau oprit brusc, și fusese chiar mândră că ea a putut abate o primejdie ce amenința pe idolul ei. Dar acuma, că Ion venea mai des ca totdeauna, îngrijorările o zbuciumau și o făceau să nu mai ațipească nici în după-amiezile cele mai dogorâtoare. De cum sosea Ion, ea se lipea pe prispă ca o broască, ciulind urechile ca să nu-i scape nici o vorbă, ochii îi luceau straniu, ca două mărgele de sticlă, urmărindu-i fiece mișcare și privire, fără a pierde din vedere nici pe Florica în care n-avea nici o încredere, neuitând că odinioară era să se mărite chiar cu Ion, dacă el ar fi vrut-o s-o ia... Se înfuria că nu putea surprinde nimic la Ion și că doar Florica se zăpăcea și se roșea puțin, încât oalele îi dădeau deseori în foc, umplând toată casa cu aburi și miros de rântaș ars.

Plictisită de atâta pândă zădarnică, într-o zi, fiind numai Florica acasă, avu o izbucnire de furie, urlând și amenințând:

— Spun tot lui George... Tu ești rapandula... tu... tu... Ce vine Ion? A? Ce-i Ion? Bărbat?... Ptiu?... Tffss!...

Scuipă spre Florica, se învineți de mânie neputincioasă, își smulse smocuri de păr din cap și ochii i se umplură de sânge răcnind:

— Rușine!... Rapandulă!... Omoară George!... Femeia se sperie întâi, crezând c-a dat boala rea peste ea, dar pe urmă, înțelegând unde bate, o huidui. Și oloaga se potoli îndată, parcă i-ar fi turnat apă rece în cap. Îi păru rău că s-a trădat și, ca s-o dreagă, vru să arate c-a glumit și începu să râdă cu dinții ei lungi și galbeni:

— Glumă, fă... Zău... Dă-mi ciorbă!... Foame... Odată însă Ion pică pe la prânz, când George lipsea. Savista încremeni pe prispă văzându-l că intră în ogradă. Și când Ion zise nepăsător, oprindu-se lângă poartă:

— Noroc, noroc, Savisto! Tot voinică?... Da George-i pe-acasă?

— Numai Florica acasă! răspunse ea repede, arzând de dor să-l facă să se apropie de nevastă ca să se adeverească bănuiala ei.

Ion stătu pe gânduri câteva clipe, ș-apoi zise mai încet, aruncându-și ochii fulgerător spre tindă:

— Aveam cu George o vorbă... Păcat că nu-i și el aici...

Și plecă, întristat, clătinând din cap, uitându-se înapoi din uliță. Savista fierbea de bucurie. Era sigură că Ion venise la Florica, înadins pentru că o știa singură. Și de-aci încolo, când nu era George acasă, nu mai stătu lângă ușa tinzii, ci tocmai în colț, ascunsă după o grămadă de coceni de porumb, așteptându-l să mai pice.

Peste câteva zile Ion într-adevăr veni iar, tot pe vremea prânzului. Înainte de a deschide portița însă se uită prin ogradă. Oloaga, din ascunzătoare, vedea că pe ea o caută. Apoi Ion intră repede și dispăru în tindă. Savista se târî cât mai fără zgomot spre ușă. Și auzi glasul lui Ion, drăgăstos, și pe al Floricăi, înfricoșat. Tremura totuși atât de grozav de bucurie, că nu înțelese nimic, deși cei doi în tindă vorbeau destul de tare.

Ion ieși curând, văzu pe Savista și păli. Dar își reveni repede și-i zise ușor:

— Am venit iar și iar n-am dat de George... N-am noroc și pace! Rămâi sănătoasă, lele Savistă!

Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă fără a mai întoarce capul. Era fericită și de-abia aștepta să vie seara, să-i spună tot lui George...

— Bade... bade!... Vino-ncoa! îl întâmpină când îl zări. George, deși ostenit rău, se duse spre ea la grămada de coceni.
— Ei? Ce poznă-i cu găinile? o întrebă în glumă. Savista începu foarte încet și rar; dar apoi, cuprinsă de emoție, spumegă încât nu mai era chip s-o priceapă nimeni.

— Ion?... Ei, ce vrea Ion?... A fost aici? o întrerupse bărbatul ștergându-și de pe obraji nădușeala frământată de praf.

— Ion... fost... Florica.... fost... Tâlhari... Omoară, omoară! gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile și înecându-se de sughițuri.

— Bine, Savistă, bine... Lasă că știu... bine! făcu George liniștit.

De-abia după cină, când se culcă în pat lângă Florica, se gândi mai bine la vorbele Savistei și se cutremură, căci deodată își aminti privirea lui Ion de la nuntă, privirea care l-a înspăimântat atunci și pe care totuși a uitat-o. Cum a putut-o uita oare?

,,Apoi dacă-i așa, îl omor!... Amu nu mai iert... Îl omor!" își zise George hotărât, mângâind corpul femeii care-i ațâța sângele.

Doamna Herdelea nu voise să facă ceartă în fața oamenilor străini, în Sângeorz, dar cum ajunseră acasă, îl luă pe Herdelea la zor:

— Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai întruna că ieși la pensie. Se vede că ți s-a urât cu binele... Apoi de aceea ne-am căznit și am suferit, ca acuma, după ce ai scăpat cu fața curată, să cauți singur sărăcia?

Ghighi era de aceeași părere, anume că retragerea ar fi o umilire. Cât privește că inspectorul cere să învețe pe copii numai ungurește, dăscălița răspunse prompt, potrivindu-și părerile după împrejurări, ca totdeauna:

— Ei și? Te încânți de lingușirile românilor, parcă din vorbe frumoase ai putea mânca? Lumea știe că suntem români, dar șovinismul nu-i a bună niciodată. Adică ce-o fi dacă o să-i învețe ungurește? Lasă-i să învețe, că-i bine azi când știi o limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nici nu te mai poți mișca din loc... Dacă-s vremurile așa, noi să le schimbăm?

Herdelea însuși se simțea nenorocit că trebuie să se despartă de școală, dar totuși se rușina să spună chiar și acasă că inspectorul îl silește să iasă la pensie. Și de altfel mai spera în sine că până-n cele din urmă se va mai întâmpla ceva și nu va trebui să plece. De aceea amâna mereu și nu făcea petiția. Totuși, pe de altă parte, pentru orice eventualitate, răspândea și prin Armadia știrea că, față de persecuțiile tot mai crâncene ale ungurilor, se gândește să-i dea dracului și să se retragă. Răspunsul i-l dădu Grofșoru, la berărie, în gura mare:

— Prietene și frate! Mai bine să mori decât să fii călăul copiilor noștri!

Și fraza aceasta făcu ocolul Armadiei, câștigând simpatii amândurora și chiar lui Belciug, pe care Herdelea îl lua veșnic ca martor și care îngălbenea de indignare când venea vorba de inspectorul Horvat.

După asemenea încurajări, învățătorul iar venea hotărât să-și scrie îndată cererea de pensie. Acasă însă găsea împotrivirea dârză a dăscăliței care îi schimba tot planul. Doamna Herdelea, sfătuindu-se toată ziua cu Ghighi, descoperea mereu argumente mai temeinice.

— Uite pe Zăgreanu! știi bine, că tu mi-ai spus, cât a fost în Pripas i-a înnebunit cu ungureasca... Și cu toate astea nu-i zice nimeni nimic, ba-l laudă toată lumea și-i prezice viitor mare!... Fiindcă așa și este!

Herdelea, încercând să profite de simpatiile lor pentru Zăgreanu, spuse că ar fi cuminte să-i cedeze lui locul din Pripas, firește dacă are intenții serioase cu Ghighi. Pe când fata protesta împotriva acestui plan infernal, declarând că-i e urât Zăgreanu (în Sângeorz însă mărturisise în taină Laurei că e băiat foarte drăguț, măcar că e numai învățător), doamna Herdelea zise neclintită:

— Lasă, nu te îngriji tu de el... Îi găsește lui loc inspectorul, că știi doar cât îl iubește și-l protejează...

Prin august, într-o după-amiază, Zăgreanu veni mai mișcat ca alte dăți, deși Ghighi nu era acasă. Herdelea trecu în grădiniță cu dânsul, să stea de vorbă. Și tânărul spuse îndată că sosește tocmai de la Bistrița și de aceea e plin de praf. Nici n-a fost încă să se schimbe. A văzut pe domnul inspector... Apoi nu mai putu continua. Herdelea îl privi întrebător.

— Mi-a spus multe, reluă Zăgreanu mai încurcat, parcă negăsind cuvintele potrivite. Mi-a făgăduit... câte-n lună și stele... Mi-a făgăduit...

— Te are drag inspectorul, zise Herdelea liniștit. E bine să fii bine cu inspectorul, foarte bine... Numai să-ți dea o școală bună, într-un sat bun...

— Apoi vezi, domnule colega, da, da, bâlbâi tânărul. E greu... Nu știu când s-o putea... Da... Domnul inspector zice că vrea să-mi dea Pripasul...

— Pripasul? făcu Herdelea cu o săgeată în inimă.

— Da... adică... zice că dumneata n-ai să mai stai mult, că-ți trebuie odihnă, că ai servit destul... că... în sfârșit...

Zăgreanu nu îndrăzni să-i mai spuie că inspectorul i-a poruncit să reamintească bătrânului învățător să trimită imediat cererea de pensie, altfel îl va scoate din oficiu, că în nici un caz nu va mai îngădui să înceapă tot dânsul noul an școlar.

Herdelea rămase pierdut. Înțelese ceea ce nu îndrăznise să-i mărturisească Zăgreanu și se simțea dureros rușinat.

— Adevărat, foarte adevărat, murmură apoi cu glas tremurat. Am servit destul, prea destul... N-am să mai stau... Nu, nu, fie liniștit inspectorul! Fii și dumneata liniștit...

În aceeași seară, după ce se culcă doamna Herdelea și Ghighi, el se așeză la birou și scrise până târziu de tot. Strică multe coale de hârtie și toate le udă cu lacrimi. Închipuirea că de-acuma părăsește pentru totdeauna școala lui, iubirea lui, îi sfâșia inima. Când i-a venit suspendarea, a plecat cu o scânteie de nădejde de întoarcere; azi pleacă fără nici o nădejde. De azi încolo nu mai e învățător.

— S-a sfârșit, s-a sfârșit, șoptea dânsul frânt, ca femeia când trebuie să-și dea seama că a îmbătrânit.

Vasile Baciu fusese la trei avocați în Bistrița și toți trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moștenește pe tată și tata moștenește pe copil. Asta înseamnă că să nu-și mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el amenința mereu pe Ion cu judecata, nădăjduind să-l sperie, cum s-a speriat și dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune și se revolta împotriva legii care îngăduie ca un tâlhar să vie să-i ademenească fata, să-i smulgă moșia și pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile și averea luate cu japca... Gândindu-se mereu la nedreptatea lumii, ajunse la bănuiala și apoi la convingerea că Ion a omorât pe Ana, înadins ca să-i rămâie moșia și să se poată însura a doua oară.

Oamenii cărora le împărtășea credința aceasta credeau sau nu credeau, dar toți pizmuiau pe Ion că s-a ales cu atâta pământ pe urma Anei... De supărare și de necaz, Vasile Baciu se așternu mai rău pe băutură.

Nemaiștiind încotro s-o apuce, într-o dimineață se duse la popa Belciug și i se plânse. Preotul, cumpănind și chibzuind, avu o idee cucernică și zise atât:

— Bine... Am să vă chem pe amândoi... Și duminica următoare Belciug cheamă pe Vasile și pe Ion, împreună cu mai mulți fruntași ai satului.

— Oamenii de omenie trebuie să se învoiască! vorbi preotul frecându-și mâinile. Să căutăm și noi, cu toții dimpreună, o învoială omenească! Așa-i bine și așa-i frumos!

Ion, liniștit, ridică glasul:
— Eu nu-s nici câine, nici fără suflet, domnule părinte... Nu-s, martor mi-e Dumnezeu! În casă îl las să șadă cât o trăi, măcar că-i a mea după lege și poate mi-ar face trebuință. Dar îl las că-s om și nu strâng pe nimeni de gât... Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semănat, le-a cules. Puteam să i le iau că-s ale mele. Nevoie de ele n-are că bucatele în loc să le mănânce, le vinde și le bea... Dar zic, lasă-l să aibă și să bea, c-a muncit destul și supărări l-au ars destule... Apoi amu, vedeți și dumneavoastră, oameni buni, dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe mine să trăiesc!

Vasile Baciu, aprins ca omul fără dreptatea legii, sări cu răspunsul:

— Adică cu ce drept să-mi iei tu averea mea? Cum să-ți rămâie ție pământurile mele!... Că fata mi-ai omorât-o, copilul ți l-ai omorât!... Cu ce drept?

Vinele i se umflau pe tâmple ca niște râme. Dar vremea trecea, vorbele cădeau și învoiala nu se apropia. Atunci Belciug găsi clipa binevenită să intervie. Își drese glasul și rosti grav, ca la predică:

— Oameni buni și drept-credincioși, dreptatea-i veșnic cu două tăișuri, ca paloșul în mâna ostașului viteaz... Dreptate are Ion, căci legile lumii spun că averea copilului se cuvine părintelui care l-a zămislit și l-a crescut. Dreptate are și Vasile, căci după moartea fetei lui și a copilului ei, cuveni-s-ar ca moșia să se întoarcă la cel care a agonisit-o... Acuma mie, paznicul sufletesc al vostru, dragi îmi sunteți amândoi deopotrivă și dornic aș fi să dobândiți deopotrivă fericirea pe pământ ca și în ceruri, dimpreună cu fețele luminate cu care ne-am silit, cât am putut, să vă împăcăm cum e mai bine. Dârzi și neînduplecați sunteți însă ca două săbii ce nu încap într-o teacă. De aceea iată ce-am socotit eu ascultându-vă: stăpâniți amândoi ce cuprindeți în ziua de azi, tu, Vasile, casa și locurile pe care ți le lasă, iar tu, Ioane, averea care ți-a hărăzit-o mila cerească. Dar iarăși socot că drept n-ar fi să ajungă moșia în mâini străine. Viața omului e ca floarea câmpului. Azi e, mâine nu-i... Poate că azi-mâine, Ioane, ai să te însori, să ai copii, dar poate, Doamne ferește, să și închizi ochii când ai crede că ești mai voinic... Apoi, așa, n-ar fi păcat de Dumnezeu să rămână averea ta cui nici nu te-ai aștepta?... Ș-atunci aș crede c-ar fi înțelept și frumos să vă legătuiți amândoi să lăsați ce stăpâniți sfintei biserici în cazul când, Doamne păzește, v-ați prăpădi fără moștenitori direcți, adică fără copii... Făcând astfel, întăriți puterea Domnului pe pământ ca și Domnul să vă primească sufletele în vecii vecilor!

Preotul tăcu brusc, coborând ochii în jos, așteptând parcă efectul cuvântării sale asupra celor de față. Apoi când înțelese că toți sunt de părerea lui, se retrase în odăița de culcare, lăsându-i să convingă și pe cei doi pricinași. După multă vorbărie fruntașii izbutiră să-i facă să-și dea mâna... Belciug reveni atunci cu o declarație scrisă. Văzând hârtia, Ion mai șovăi o clipă, dar totuși iscăli, gândindu-se că asta-i un moft fără valoare, deoarece dânsul are să se însoare curând și să facă copii care să-l moștenească. Vasile se bucură că, dacă nu se întoarce la dânsul, moșia barem nu se va risipi nici printre neamurile Glanetașului.

— Așa! zise preotul împăturind frumos actul. De pe amvon am să dau de știre satului întreg hotărârea voastră creștinească... Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vasile Baciu pe urmă se opri la cârciumă, se îmbătă și se bătu cu straja Cosma Ciocănaș. Ion însă se duse la George, să-i povestească ce-a făcut. Și pe urmă se gândi numai la viitoarea lui nevastă.

Titu socotea să treacă granița cu trei sute de coroane. Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia și ceva mărunțiș care să-i ajungă până la trecere. Până ce nu cunoscuse rudele din România, se înfuriase gândindu-se că pornește în lume cu trei sute de coroane; acuma mergea la sigur, ca și când ar fi plecat din Pripas în Lușca, ori în Măgura... Mărunțișul însă îl încurca, fiindcă oricum se silea, nu sporea, și-i amenința rotunjimea celor trei sutare.

Salvarea îi veni sub forma unei idei, citind într-un ziar că ,,Asociația pentru cultura și literatura poporului român" va ține adunarea generală la Sibiu în luna septembrie... Deoarece, pe când citea, văzu pe masă Tribuna Bistriței, un ziar săptămânal local, se gândi deodată: ce-ar fi să se ducă dânsul ca reprezentant al ziarului la serbările Astrei? Ar fi mai întâi că ar face economii de cheltuieli, și al doilea că ar cunoaște dintr-o dată toată ,,inteligența" românească din Ardeal, înainte de a-l părăsi, cine știe pentru câtă vreme... Tribuna Bistriței de altfel îi reprodusese poezii din Familia, cu osanalele cuvenite despre ,,distinsul poet al Văii Someșului"... Se așeză îndată și scrise câteva rânduri bine simțite directorului gazetei, un avocat fără clientelă și mare naționalist, cerându-i un bilet de legitimație și banii de cheltuială trebuincioși. Răspunsul directorului sosi peste trei zile, aducându-i biletul de legitimație, dar și vestea tristă că ziarul de-abia-și târăște viața de la o săptămână la alta și că prin urmare ,,distinsul poet" ar face o faptă nobilă românească reprezentându-l, dacă se poate, pe propria-i chel tuială... Între timp, Titu, închipuindu-și cum va fi înconjurat și răsfățat dânsul la Sibiu, ca omul care e glasul unui întreg ținut de români, se însuflețise atât de mult de ideea de a reprezenta Tribuna Bistriței, încât nici nu se mai sinchisi că nu a primit bani și că deci socotelile lui rămâneau tot încurcate cu mărunțișul.

Cu o săptămână înainte de plecare veni acasă spre a se pregăti în tihnă și a-și lua rămas bun de la toți cunoscuții, căci omul știe când pornește, dar numai Dumnezeu știe când se întoarce. Căldăraru, la despărțire, l-a îmbrățișat și n-a uitat să-i spuie că tot mai e timp să se răzgândească, și Titu i-a mulțumit zâmbind pentru povață.

În Armadia toată lumea știa că Titu vrea să plece în România și toți se mirau de îndrăzneala lui. Când se află însă că va lua parte și la serbările Astrei, la care singur profesorul Spătaru a putut merge odată, demult, și mai ales că se ducea ca reprezentant al Tribunei, mulți îl invidiară și-l felicitară.

Doamna Herdelea plângea spălându-i și călcându-i rufele, iar Ghighi îi făcea în fiecare zi geamantanul spre a-l desface a doua zi, ca să-l facă mai bine și mai frumos, să nu râdă de el frații din România. Seara, Herdelea tatăl și fiul se sfătuiau serios. Deoarece Titu, având încă încurcături cu recrutarea, nu putea obține pașaport pentru străinătate, Herdelea îi explică cum să-și facă rost la Sibiu de un simplu bilet de trecere; odată ajuns dincolo nu-i mai trebuie nici un pașaport... Între altele însă bătrânul îi mărturisi că a și expediat cererea de pensie, iar Titu îl aprobă din toată inima, ba se însărcină să comunice știrea și doamnei Herdelea; o făcu într-adevăr cu atâta iscusință că dăscălița mulțumi lui Dumnezeu că în sfârșit Zaharia a ascultat povețele ei înțelepte. Drept recunoștință că l-a scăpat astfel dintr-un impas greu, Herdelea duse a doua seară pe Titu la berăria Rahova, ca să se întâlnească acolo cu toți domnii din Armadia și să-și ia adio cum se cuvine.

La berăria Rahova se improviză o adevărată serbare, cu chef și cu lacrimi. Întrebările, urările, felicitările zbârnâiau în urechile tânărului îndrăzneț. Herdelea îi ceru biletul de la gazetă, să-l arate tuturor și mai ales lui Ghiță Pop, copistul de la judecătorie, care nu voia să creadă că Titu este aievea reprezentantul Tribunei la adunarea Astrei. Profesorul Spătaru ținu și un discurs, culminând în fraza că Titu trebuie să fie ,,veriga de unire între frații de dincoace și de dincolo de Carpați". La miezul nopții însuflețirea fu așa de mare încât toți cântară Deșteaptă-te, române. Solgăbirăul Chițu, fiind și el mișcat, închise ochii, nevrând să strice buna dispoziție a societății, mai ales că Titu nu trebuia să plece cu impresii urâte despre slujbașii Ungariei... Până la sfârșit se amețiră bine cu toții. Herdelea, de supărare, bău atâta că Titu abia îl duse acasă, unde dăscălița îl ocărî bine în gând, dar fără a deschide gura, spre a nu-și strica somnul.

Cu cât se apropia ziua, cu atât Titu era mai tulburat. Se simțea fericit și totuși glasul îi tremura. Niciodată casa părintească nu i se păruse mai caldă. I se strângea inima gândindu-se că de-acuma va trăi între oameni pe care nu i-a mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine știe ce-l așteaptă?

Se duse pe la familiile prietene să le zică rămas bun. La Dragu găsi pe Lucreția împreună cu Oprea, azi soțul ei. Felicitându-l își aduse aminte de iubirea lui, versurile în care se chinuise să eternizeze ochii ei verzi. Acum iat-o așezată, cu viața croită drept, fără cotituri deosebite, ca a tuturor oamenilor cuminți... Pe când el se aruncă în valurile lumii, ca într-o mare fără margini...

În ajunul plecării, după-amiază, făcu o plimbare până-n Pripas, să mai vadă căsuța unde a copilărit și să se despartă de Belciug, care-i ,,cam acru și viclean, dar tot om de treabă", cum îi spusese tatăl său, îndemnându-l să nu cumva să nu meargă pe la dânsul... Preotul îl sărută și-l blagoslovi cu lacrimi în ochi, făgăduindu-i că-l va cerceta negreșit la București, deoarece speră să meargă și el foarte curând, peste un an sau doi. Îl însoți apoi să-i arate biserica cea nouă, gata, bună de sfințit. Îl plimbă prin toate colțurile, se suiră împreună în turn, la ceas, și-i zise cu multă duioșie:

— Foarte rău îmi pare că nu ești aici la sfințirea care va fi peste vreo două săptămâni! Facem o sfințire minunată. Va veni și episcopul... O să fie o adevărată sărbătoare națională!

Titu îi promise că-i va trimite cărți poștale cu vederi din România și mai ales din București, ,,care trebuie să fie o minunăție"...

Belciug îl mai petrecu pe urmă până în dreptul cârciumii și-l mai îmbrățișă o dată ca un frate.

Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală și tristă. Titu o privi pe dinafară, amintindu-și fără să vrea crâmpeie din fericirea trăită aici și neprețuită la vremea ei. Urcând în pridvor, se pomeni cu Ion.

— Am auzit că vrei să pleci departe, domnișorule?
— Mă duc și eu să-mi găsesc un rost în lume! răspunse Titu serios. Anii trec și omul trebuie să facă ceva în viață, altfel nu-i vrednic să trăiască... Nu-i așa?

— Așa-i, domnișorule, vezi bine că-i așa! zise Ion. Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos și să-ți dăruiască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost tare de omenie!

— Să trăiești și tu, Ioane! Ție de altminteri ți-a ajutat Dumnezeu și te-ai înstărit frumos... Păcat numai că n-ai avut parte de Ana și de copil...

— Apoi ce să facem? făcu țăranul rece. Așa a vrut Dumnezeu...

— Ei, ș-acuma, ce mai ai de gând, Ioane? Că doar n-ai să rămâi văduv toată viața, că doar ești tânăr...

— Așa-i, așa-i, vezi bine! mormăi Ion întunecându-se. Titu coborâse spre dânsul și se rezemă de stâlpul porții, cu pălăria pe ceafă. În asfințit soarele se mânia și împroșca cu raze aprinse. Umbra Măgurii Cocorilor se întindea peste sat până la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor. Ion se uită lung la domnișorul care i se părea că se schimbase mult de când nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o învățătură, ca și odinioară, și îi era frică să nu-l ocărască.

— M-am zbătut și m-am frământat să ies la liman, începu iar Ion după o tăcere apăsată. Și nu mi-a dat Dumnezeu nici o bucurie...

— Dar pământul? întrebă Titu privindu-l cercetător.
— Pământul... de... pământul... Bun e pământul și drag mai ți-e când e al tău... Dar dacă n-ai pentru cine să-l muncești, parcă... zău așa...

— Trebuie să te însori, Ioane!
— Așa-i, chiar așa-i, domnișorule, murmură țăranul cu ochii stinși. Dar decât să te însori cu oricine... Am pățit-o o dată, domnișorule...

Tăcu, așteptând parcă o întrebare sau o aprobare. Cum însă Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi:

— Amu dumitale pot să-ți spun, că mi-ești mai bun ca un părinte și m-ai învățat numai bine... Pot... Și nu știu cum să-ți spun, domnișorule? Că dumneata pleci departe și poate nici n-ai să mai auzi de mine și de necazurile noastre... O, Doamne... Mare-i lumea!... Când crede omul c-a nimerit mai bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit... Uite-așa-i, domnișorule! Așa mă muncesc și mă căznesc, și nu știu ce să fac, cum să fac?

— Azi, când ai avere, ce-ți trebuie să te mai perpelești? Nici prea hapsân să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. Pământ ai destul...

— Destul nu-i niciodată, domnișorule... Dar pe cine vreau eu să iau nu se poate. Și pe alta nu pot s-o iau...

— Pe cine vrei?
— Pe Florica! zise Ion cu o lucire aspră în privire.
— Care-i măritată cu George-a-Tomii?
— Aia!
— De, Ioane, se vede că Dumnezeu ți-a dat c-o mână moșia, și ți-a luat cu cealaltă mintea! vorbi Titu. Cât e satul de mare nu găsești tu decât pe nevasta lui George?

— Nu-mi trebuie alta, domnișorule! scrâșni Ion deodată furios și cu o hotărâre sălbatică în ochii sticlitori.

— Hm, făcu Titu aproape înfricoșat de glasul lui... De... Nu-ți trebuie...

— Dumneata ce mă înveți să fac? urmă Ion iară mai blând și rugător.

— Nimic... Să te astâmperi!
— Dar dacă nu pot?
— Atunci fă ce știi!
— Nu știu nimic! bâlbâi Ion zvârcolindu-se între mânie și neputință.

— Nici eu... Dar atâta totuși pot să-ți spun: astâmpără-te! Pe Ion răspunsurile lui Titu îl umpleau de fiere. Destăinuia întâia oară frământarea lui cuiva și, în loc de încurajare, găsea împotrivire. Îl ustura inima că nu poate scăpa de nehotărâre. Și totuși patima lui crescuse atât de puternică, încât simțea bine că are să-l mistuie dacă nu va nimeri calea spre potolirea ei.

— Trebuie, domnișorule, trebuie! gemu dânsul stăpânindu-și focul.

Titu, spăimântat de îndârjirea ce i-o citea în față, tresări. Și repede îi dădu mâna zicându-i:

— Rămâi sănătos, Ionică!... Și astâmpără-te, ascultă-mă pe mine!...

Ion mormăi ceva și rămase în mijlocul drumului, uitându-se după el până coti la Râpile Dracului. Apoi scuipă cu scârbă, bâiguind:

— Lasă că știu eu ce-i de făcut... Titu petrecu seara la Grofșoru, împreună cu părinții și soră sa. Și a doua zi porni cu trăsura la Monor, de unde avea să ia trenul spre Sibiu.

Din clipa când Savista i-a deschis ochii, George parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Acuma înțelegea de ce îi tot dă Ion târcoale, de ce-i cere sfaturi și-i vine mereu prin casă. Adică pentru Florica. Cu toate acestea și de atunci încolo l-a primit. Vorbea și râdea cu dânsul încât toată lumea ar fi jurat că sunt prietenii cei mai buni. Îl ura și râvnea să-l prindă, să se răfuiască. Îi era frică și lui de răfuiala dorită și totuși o căuta. Pleca liniștit de-acasă, căci Savista era o paznică neprețuită și-i raporta în fiecare seară fiece pas al nevestei...

Ion însuși simțise de mult vrăjmășia Savistei și deseori îi venea s-o sugrume, ca să-și deschidă drumul la Florica. Ura însă numai pe George, din ce în ce mai rău, fiindcă numai din pricina lui nu e slobodă femeia. Dacă n-ar fi luat-o el, poate că ea l-ar fi așteptat și azi n-ar mai trebui să se zbuciume și să nu știe cum să se apropie de dânsa.

Chiar în ziua când Titu plecă din Armadia Ion, aflând că George nu-i acasă, înspre amiază se repezi la Florica, nădăjduind să-i mai poată vorbi măcar o clipă între patru ochi. Savista, pe prispă, îl zări de departe și, nemaiputându-se târî la locul ei de pândă după grămada de coceni, se rezemă îndată de perete, închise ochii, deschise gura și începu să sforăie ușor, parcă ar dormi dusă. Ion intră în ogradă, o văzu și o strigă pe nume. Oloaga însă nu răspunse. Atunci Ion se apropie și-i zise iar, mai încet, cu inima tremurând de bucurie, vrând s-o încerce dacă doarme aievea:

— Savistă!... Oloaga însă sforăia nemișcată, deși vreo trei muște i se plimbau pe obrajii scofâlciți și asudați, pe gingiile alburii, pe dinții lungi și galbeni.

— Doarme, slavă Domnului! murmură Ion, trecând în vârful picioarelor în tindă.

Savista își ascuți urechile. N-auzi decât șoapte și apoi glasul Floricăi, îndemnându-l să plece.

— Savista doarme ca iepurele, ia seama. Oloaga fierbea de mulțumire c-a găsit, fără să vrea, mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindcă de-afară nu auzea bine ce vorbesc ei înăuntru, nu mai ieși pe prispă, ci de azi înainte se ghemui într-un colț în tindă, păzind de-acolo să nu treacă găinile pragul. Moțăia toată ziua și deseori sforăia. Florica, cu grija casei, nici nu băgă de seamă că Savista și-a schimbat locul. Dar când a auzit-o horcăind, s-a gândit că poate să fie bolnavă și-a întrebat-o:

— Ce te doare pe tine, Savistă, de te-ai înmuiat așa? Oloaga se prefăcu. Se frecă la ochi cu pumnii, parcă de-abia s-ar trezi, și blodogori mohorâtă:

— Nimic... Somn, somn... Florica clătină din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi îmbătrânit și de aceea o apucă moleșeala mai des.

Trecură câteva zile. Ion nu se mai arătă. Savista clocotea de nerăbdare.

Apoi vineri seara George, sfătuindu-se cu Florica, îi spuse că duminică noaptea va pleca cu tatăl său la Pădurea Fulgerată, să aducă câte-un car de lemne înainte de a-i năpădi căratul bucatelor de pe hotar. Și tocmai a doua zi veni iar Ion. Savista sforăia dusă în ungherul ei. Ion, care n-o zărise în ogradă, se sperie văzând-o aici:

— Noroc, Florică... Dar ce-i cu Savista? zise dânsul încet, cu glasul tremurat.

— Apoi așa face de-o vreme încoace... O fi bolnavă... știe Dumnezeu... Da șezi, mai șezi la noi, Ioane!

— Mulțumesc, c-am tot șezut! răspunse Ion uitându-se la Savista și apoi adăugă: Da George nu-i pe-aici?

— Nu-i, că-i la porumb cu lucrătorii...
— Mhhm...
— Numai duminicile de-l mai prinzi pe-acasă acu, dacă ne-a îmbulzit munca... Da poate nici duminică să nu fie... că tocmai duminică seara vrea să plece la pădure...

Ion se cutremură, parcă l-ar fi zgâlțâit deodată o mână năprasnică. Sângele i se aprinse în inimă ca într-un ibric pus pe jăratic. O privi cu ochi atât de mari încât i se părea c-o vede sub mărul pădureț, în brațele lui, și-i simțea carnea fierbinte. Florica nu se uită la dânsul ca și când ar fi ghicit la ce se gândește. Și Ion șopti aspru, poruncitor:

— Duminică, după ce pleacă dânsul, să știi că vin!... Auzi tu? Femeia tăcu.

— Să ieși în ogradă! Auzi?... Negreșit să ieși, altfel... Florica tăcea mereu.
— De-atunci n-am mai schimbat o vorbă ca oamenii... Și nu mai pot...

— Dacă află George, ne omoară! zise Florica foarte încet, fără a-l privi.

Ion scrâșni, încât pe femeie o trecu un fior.
— Să ieși, Florică!... Să nu faci cumva să nu ieși, că... În clipa aceea amândoi întoarseră privirile deodată la Savista care horcăia cu gura căscată și înghițea din când în când. O priviră înfricoșați, cu o presimțire urâtă, care însă trecu repede ca o nălucire.

— Doarme, doarme, murmură Florica. Savista respira greu. Sudorile îi curgeau șiroaie pe tâmple, pe obraji. Roi de muște bâzâiau împrejurul ei...

Titu nu se mai sătura privind pământul Ardealului care fugea, se îndoia, rămânea în urmă, se întindea departe, se apropia iarăși... Și trenul trecea trufaș pe lângă satele românești, pe unele spintecându-le chiar ca un tiran neîndurător, și doar pe-alocuri se oprea câte-o clipă, însemnându-și oprirea cu vorbe aspre ungurești care zoreau sau huiduiau veșnic pe țăranii drumeți sau slujitori. Pretutindeni aceiași țărani, umili, voinici, răbdători: pe șoselele albe, alături de care silitoare, pe câmpiile galbene, răscolite de brațele lor și udate de sudoarea lor, prin satele sărace, stoarse de vlagă. Unde era munca, erau numai ei. Pe urmă veneau gările mari, anticamerele orașelor, și țăranii nu se mai zăreau. În schimb, apăreau surtucari grăbiți, gălăgioși, nerăbdători, vorbind poruncitor numai în grai străin.

,,Noi muncim ca să benchetuiască ei! se gândea Titu înecat de o revoltă din ce în ce mai mare. Asta-i ilustrația nedreptății și oropsirii noastre!"

În Armadia străinii de-abia se observau în mulțimea mare românească. Dar orașele acestea parcă-i luau un văl de pe ochi, ca și odinioară în Gargalău cocioabele de pe la margini. I se păreau niște cuiburi uriașe de trântori dușmani care înghit, veșnic nesăturați, rodul muncii milioanelor de robi dimprejur.

La Cluj schimbă trenul. De-abia izbuti să se cațăre într-un vagon ticsit de oameni, să-și așeze geamantanul pe coridor. Atâta vorbă ungurească îi înnegrea sufletul. Se simțea parcă s-ar fi oprit deodată într-o mocirlă.

,,O, ce bine-i că plec... Cel puțin nu voi fi nevoit să văd și să aud mereu lucrurile acestea revoltătoare!..." În aceeași vreme însă îi era rușine că fuge din luptă. Își zicea că cinstit ar fi să stea în vârtejul ciocnirii, iar nu să lase pe miile celea de umili în ghearele hrăpărețe, fără apărare și fără nădejde... Dar îndată ce se uita împrejur, curajul îi pierea și înțelegea că războiul acesta nesfârșit cere voinici vânjoși, dârzi, neîmpăcați, care luptă fără a-și da seama și fără încetare. Țăranii din Lușca... cei ce suferă bătăi, umilințe, temnițe, și nu se înmoaie...

Se înnopta. Trenul gonea uruind. Nouri de scântei se împrăștiau în răstimpuri peste ogoarele negre, licărind în văzduh ca o ploaie de stele căzătoare... Titu, pierdut în gânduri, privea în întuneric, rezemat cu fruntea de cerceveaua ferestrei deschise. Curentul amestecat cu fum îi vâlvoia părul... În vagon oamenii se liniștiseră. Rămăsese singur în coridor cu câteva cufere. Îl cuprinse foamea și-și aduse aminte c-ar fi trebuit să mănânce la Cluj, dar l-a zăpăcit vălmășagul de lume și de zgomot. Scoase din geamantan merindea ce i-o pusese acasă. Pe când se lupta cu un picior de găină friptă, conductorul, care isprăvise controlul biletelor, veni să se mai odihnească puțin și, văzându-l mâncând, îi zise ,,poftă bună" pe ungurește. Titu însă răspunse ursuz:

— Nu știu ungurește!... Atunci conductorul se uită împrejur și, nemaifiind nimeni, murmură:

— Și io-s român, domnule!

Titu se însenină deodată. Îi oferi o bucată de friptură, zicând întruna:

— Ești român... ești român... poftim... ești român!... Și conductorul îi povesti că se cheamă Ștefan Popa, dar că și-a schimbat numele în Pap Istvan, fiindcă așa i-au cerut când l-au pus în serviciu, că e însurat cu o unguroaică și are opt copii, că joacă și el cum cântă cei mari, altfel ar rămâne pe drumuri.

,,Adică acela care vrea să iasă din robia de la țară, trebuie să-și robească sufletul la oraș, să devie la rândul lui o primejdie pentru robii care l-au născut!" se gândi Titu când rămase iar singur. Cel ce se depărtează de satul lui trebuie să cadă în mrejele lor...

Adormi pe geamantan, istovit mai mult de gânduri decât de oboseală... Îl deșteptă un junghi în spinare. Soarele tocmai strălucea întristat. Și trenul huruia mereu, mereu...

Pe peronul gării din Sibiu aștepta un grup de domni cu brățare tricolore, care se împrăștiară la ușile vagoanelor: erau organizatorii însărcinați cu primirea oaspeților din toate ținuturile românești... Titu sări jos și se cruci văzând câtă lume care vorbește românește cobora din trenul în care dânsul se simțise atât de străin. Și totuși în tren nu vorbiseră românește! De ce n-o fi vorbit nimeni în tren românește?... Acuma toți se îmbrățișau, se chemau, încât Titu se sfia că el, în mijlocul atâtor români, nu cunoaște pe nimeni. Vru să se apropie de un organizator, când deodată auzi un glas tare:

— Herdelea Titu!... Herdelea!... Se uită nedumerit și văzu pe cel care-i striga numele: un domn bine făcut, roșu la obraz, cu ochelari de aur, ras de mustăți.

— Aici! strigă Titu puțin răgușit de mirare. Eu sunt Titu Herdelea!

Domnul se repezi la dânsul foarte prietenos, întinzându-i amândouă mâinile.

— Bine că te găsii, domnule!... Nu mă cunoști... Pintea... Doctor Virgil Pintea!... Mi-a scris fratele meu că vii la Astra, dar nu mi-a scris când sosești. Ei bine, ca să nu te scap, de două zile pândesc toate trenurile, țipând ca un nebun: Titu Herdelea... În sfârșit, bine c-ai venit!

— Aa, fratele lui George? murmură Titu. Da, vezi, le scrisesem, dar nu m-am gândit că o să te înștiințeze. Nu-ți închipui ce bine-mi pare că...

— Da, fratele lui George... Suntem atâția frați că nu există colț de pământ românesc, unde să nu fie rătăcit unul-doi. Aici, de pildă, suntem chiar doi...

— Doi?
— Doi, dragă. De astă-primăvară. E și Liviu, căpitanul. Militar teribil, de la statul-major. Mâine-poimâine îl vedem general... Da-i ciufut rău. Nu știu cui seamănă. Ne face neamul de râs. Nici nu s-arată printre noi. Veșnic numai cu militarii lui, cu nasul în cărți și hărți... Am să te duc totuși să-l cunoști. Dar să-l iei cum este...

Virgil Pintea era bun de gură și vesel și vioi ca un copil. Toată lumea din Sibiu îl cunoștea și-l iubea, fiind un medic priceput și dezinteresat și un român inimos. Găzdui pe Titu la dânsul. Avea un apartament plăcut, într-un cartier frumos. Dădu musafirului dormitorul, rămânând ca el să se culce în birou pe un divan.

După ce Titu se primeni, ieși împreună cu Pintea, care îl prezentă, la cafenea, tuturor, ca pe un poet plin de făgăduințe și reprezentant al Tribunei Bistriței. Îl primiră cu obișnuita simpatie ocazională. Unii își aduseră aminte de niște versuri ale lui Titu din Familia. Mai ales însă Barbu Luca, un tânăr slăbuț și mititel, el însuși poet și redactor la un ziar din Sibiu, se împrieteni cu Titu și se oferi să-i fie călăuză credincioasă și nepărtinitoare.

Mai târziu Titu legă cunoștință și cu căpitanul Pintea, care stătea într-o odaie simplă și aproape sărăcăcioasă, pe lângă comandamentul corpului de armată unde avea serviciu. Îl găsiră între hărți, săbii, tunici și cizme, în pijama scurtă, la birou, cu un teanc de acte în față, pe care le închise cu cheia în sertar, fiind secrete militare. Liviu Pintea era un om înalt, cu fruntea lată, cu părul rar, ochii albaștri-oțel și pielea bronzată.

— Îți aduc pe cumnatul nostru, zise Virgil, intrând. Te previn însă că Titu e poet român și deci să nu-i bați capul cu ideile tale renegate, să-l silești să se supere!

Căpitanul zâmbi și strânse englezește mâna lui Titu, zicând politicos:

— Dacă-i poet, înseamnă numaidecât că-i și iredentist!... De altfel să nu iei în seamă clevetirile fratelui meu... Sunt român și eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofițer și servitor al maiestății sale împăratului. Ca atare, firește, nu pot admite năzuințele celor de teapa dumnealui, care trag mereu cu ochiul către București și spre România. În mintea mea așa ceva nu se cheamă politică națională, ci trădare de țară...

Vorbea foarte liniștit, având în voce energia omului care, după frământări grele, și-a stabilit o linie de conduită în viață și o apără cu o convingere rece, hotărâtă. Titu îl asculta uimit. El încă nu întâlnise până azi un adversar cumpătat, cu argumente sigure, care nu se speria de fraze. Se simți îndată într-o inferioritate supărătoare. Obișnuit să răspundă la contraziceri cu vorbe pe care, deși izvorau dintr-un sentiment înverșunat, nu le putea strânge într-o ordine de bătaie logică — nu îndrăzni multă vreme nici să deschidă gura. Din norocire Virgil cunoștea prea bine ideile fratelui său și le răsturna cu ușurință, doborându-i și acum dovezile cele mai grele prin câte o glumă aruncată ca o piedică grotească între picioarele unui luptător netemut.

Stătură împreună vreun ceas. La sfârșit și Titu se întremă și puse căpitanului întrebarea:

— Dumneata adică nu dorești unirea noastră a tuturor?
— O, asta deocamdată e utopie!
— Ce înseamnă la dumneata ,,deocamdată"?
— Ei, câteva secole să zicem... În orice caz cât timp puterea noastră militară e vie și viguroasă, zvârcolirile iredentiste rămân simple visuri utopiste.

— Dar dacă ar veni un război?
— Războiul n-ar putea realiza visurile dumneavoastră. Se știe doar că România e aliata noastră. Deci...

— Alianțele însă nu sunt eterne!
— Vrei să zici că România s-ar putea întoarce împotriva noastră? zâmbi căpitanul. Greșită socoteală. Foarte greșită. Pe care România nici nu va face-o niciodată, căci toate interesele ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! Accentuez special: o silesc!

— Dar dacă totuși n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci dumneata?

— Curioasă întrebare! zise Liviu devenind grav. Mi-aș face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gând nu mi-ar trece vreodată să șovăiesc măcar o clipă în fața unui dușman al împăratului, oricine ar fi dușmanul!

— Frații noștri...
— Aici nu încape frăție. Când fratele ți-e dușman și vrea să-ți răpească ție casa ta și ograda ta ca să și le mărească pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca și altui dușman și nici nu-ți mai pasă că ți-a fost cândva frate!

Virgil ascultase zâmbind dialogul dintre Titu și Liviu. El făcuse de mult aceleași întrebări și primise aceleași răspunsuri, deși îi demonstrase șubrezenia temeliei lor. Dar, fiindcă știa că pe căpitan îl sâcâie și-l tulbură totdeauna asemenea discuție, Virgil era bucuros că Titu îl încolțește.

— Lasă-l, dragul meu, că n-o scoți la capăt cu dânsul! strigă în cele din urmă medicul râzând, deoarece vedea că Titu se posomorăște. E renegat de tot... E pierdut pentru noi... Are să se schimbe însă când îl vom face general în România Mare.

Liviu Pintea zâmbi disprețuitor:
— Cred c-ar fi fost mai plăcut să fi vorbit de altceva...
— Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei, zise Virgil râzând.

— Mi-ar fi făcut multă plăcere să cunosc și eu operele cumnatului nostru, continuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcându-se spre Titu. Nu vorbesc românește atât de bine cât aș dori, fiindcă am stat numai între străini și n-am avut ocazie să vorbesc limba mea natală, dar citesc cu drag, când am răgaz, cărți românești. În general însă mă interesează romanele și nu pot suferi poeziile...

— Atunci tocmai ai nimerit-o! strigă medicul. Căci Titu scrie numai poezii!

— Ce are a face? Cel mult n-am să-l citesc... Deși convorbirea fusese ținută tot timpul într-un ton de intimitate prietenească, totuși Titu ieși plouat din locuința căpitanului Liviu Pintea. Argumentele ofițerului se războiau în sufletul lui cu convingerile sale entuziaste și-i întețeau în creieri întrebarea înfricoșătoare: dar dac-o fi având căpitanul dreptate? Din fericire, Virgil nu-i dădu vreme să se zbuciume și-i zise serios:

— Văzuși câte baliverne sălășluiesc într-un spirit strâmt de militar?... Primejdia asta ne amenință însă pe toți, dacă nu ne vom apăra din răsputeri sufletele de invazia străină!

Sibiul avea o înfățișare de sărbătoare. Străzile gemeau de lume românească, sosită de pretutindeni: preoți, învățători cu nelipsita umbrelă subsuoară, profesori, avocați, țărani... Cu tot caracterul său german, orașul părea azi o reședință românească. În marea de români, străinii dispăruseră.

,,Parcă miile de robi muncitori și harnici ar fi pus stăpânire pe cuiburile trântorilor!" se gândea Titu reînsuflețit la vederea furnicarului de români.

Seara avu la Hotel Traian un banchet de cunoștință. Titu ședea la masa reprezentanților presei, pe când Virgil Pintea, ca unul din fruntașii Astrei, trecuse aproape de bătrânul președinte. Între gazetarii gălăgioși, Titu se simțea străin. Toți se cunoșteau, își povesteau pățaniile naționale, procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de deputații români de la Budapesta, de guvernul unguresc, de procurori... O lume nouă își deschidea tainele în fața tânărului reprezentant al Tribunei Bistriței. Și lumea aceasta îl zăpăcea și-i răcea speranțele. În toate vorbele ce le auzea mișunau preocupările mărunte, personale, interesate. Nici unul nu rostea un cuvânt despre vreun ideal superior. Fiecare părea încântat de sine însuși și îngrijorat veșnic să se ridice deasupra celorlalți cu orice preț... Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tânărul poet care însă acuma de-abia se sinchisea de dânsul și alerga mereu să ciocnească ba cu ,,ilustrul asesor consistorial", ba cu ,,magnificența sa Cutare" și, de câte ori se întorcea la locul său, șoptea în treacăt lui Titu:

— E o canalie ilustrul, dar trebuie să-i faci curte, căci altfel nu poți trăi!

Pe la sfârșitul banchetului, după multele discursuri umflate, Titu își simți inima atât de mâncată de amărăciune, că-i venea să plângă cu hohot.

,,Pretutindeni egoismul, o, Doamne!" își zicea privind cu ochii rătăciți la fețele roșite de băutură, cu râsuri prefăcute pe buzele umede.

— Titule, Titule! îl deșteptă deodată glasul lui Virgil de la spate. Ia vino încoace!... Ce-i cu dumneata, poete? Ce ești așa de trist când toată lumea e veselă?

De-abia acasă își dezvălui nedumerirea, cu lacrimi în ochi, ca un copil nepriceput care a suferit jigniri grele întâia oară când a pășit în lumea largă. Virgil Pintea îl ascultă pe gânduri, dând din cap înțelegător.

— Toți am trecut prin amărăciunile dumitale de acuma, zise dânsul apoi, ca un părinte blând. Dar viața așa e, dragul meu. Viața e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-și poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieții, numai acela nu va pierde încrederea niciodată... Firește că spectacolul nu e înălțător, dacă intri în culise să vezi sforile... Nu te uita însă la indivizi, căci indivizii sunt mărunți, sunt oameni care totdeauna își caută rosturile lor. Privește departe și atunci ai să vezi cum se va schimba panorama... Serbările astea, de pildă! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferințele și procesele-verbale în care fiecare caută să-și arate meritele reale sau închipuite... Nu! Astea sunt nimicuri... Dumneata încearcă să vezi ansamblul! Și atunci vei simți în toate manifestările acestea, bune, rele, înălțătoare sau josnice, civilizate sau sălbatice, vei simți bătaia pulsului unui popor care vrea să trăiască și care se luptă crâncen ca să poată trăi... Într-o bătălie numai rezultatul are însemnătate hotărâtoare. Ce-mi pasă mie cum beau și mănâncă soldații în vremea războiului prelung? Istoria nu va ști decât: am biruit sau am fost biruiți... Ș-apoi iarăși, lupta noastră e o defensivă activă, cum ar zice fratele meu căpitanul. Dușmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cotropire, prin cultura lui, prin școala lui, prin arta lui, prin banii și prin munca lui... Noi trebuie să dăm din mâini ca barem să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menținem la suprafață, am izbuti. Ținta este să nu pătrundă dușmanul în cetatea noastră. Ei, și ținta aceasta, cu toate mărunțișurile omenești care pe dumneata te întristează, e câștigată. Asta-i mândria noastră. Și trebuie să fie și mândria dumitale și a oricui i-e drag aievea neamul!

Trei zile cât ținură serbările, Titu luă parte la toate ședințele, conferințele și banchetele festive, liniștit, mulțumit, răsunându-i în urechi cuvintele lui Virgil Pintea de câte ori vreun amănunt încerca să-l tulbure. Însuflețirea însă nu-l mai stăpâni până a treia seară, la balul care încheia solemnitățile... Toate doamnele erau în costume naționale din toate ținuturile, oferind un spectacol impresionant. Și, spre miezul nopții, toate domnițele acestea frumoase ca zânele și gingașe ca florile se prinseră într-o horă imensă, fredonând în cor, cu glasuri dulci, învăluitoare, cuvintele unui cântec popular pe care Virgil Pintea, îmbrăcat țărănește, îl cânta din fluier în mijlocul lor... Hora aceasta i se păru lui Titu un simbol al întregii vieți ardelenești, legătura între mulțimea cea mare, umilă și ostenită, și conducătorii ei, ieșiți tot din sânul ei și neuitându-și obârșia.

— Trăiască românii! izbucni deodată Titu nemaiputându-și stăpâni emoția.

Strigătul fusese în sufletul tuturor, căci îndată toată sala se umplu de glasuri înflăcărate:

— Trăiască românii!... Trăiască doamnele române!... Neamul românesc!

Polițaiul orașului interveni discret pe lângă bătrânul președinte al asociației să potolească entuziasmul primejdios. Glasul președintelui însă se pierdu ca o chemare neputincioasă în vârtejul unui uragan zguduitor.

În aceeași noapte Titu vru să-și scrie articolul pentru Tribuna Bistriței, dar nu izbuti să lege nici două vorbe. Inima îi era atât de plină de fericire încât mereu trecea în birou la Virgil să-și împărtășească impresiile.

— Ce minunată-i viața românească! zicea întruna. Ce mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, mai harnic, mai mândru, mal puternic... Nu poate să existe!

În culmea însuflețirii își aduse deodată aminte că mâine trebuie să plece de-aici, dincolo. Dar își zise cu hotărâre:

— Nu mai plec nicăieri! Rămân aici!... Ar fi o trădare să plec de-aici!... Aici e nevoie de oameni! Aici e nevoie mai mare ca oriunde!

Adormi foarte decis să se oprească la Sibiu, să intre la vreo gazetă, în sfârșit să se facă folositor norodului. A doua zi se deșteptă frânt de osteneală, pe când Virgil Pintea îl scutura din răsputeri:

— Sus! Sus, leneșule!... E ora zece și trenul n-are să te aștepte pe dumneata, stimate poete, să-ți mistui în somn impresiile naționale!... Haidem, să nu întârziem de la poliție, unde trebuie să scoatem biletul de trecere a frontierei, altfel rămâi aici...

— Cum să rămân aici? sări Titu, biruindu-și deodată oboseala. Imediat sunt gata! Numai cinci minute!... S-ar putea să mai rămân aici, odată ce am pornit la drum?... Dincolo e fericirea cea adevărată... Acolo trebuie să fie!

George turba... Dintru-ntâi îi venise să se năpustească la Florica și s-o zdrobească. După ce a scos-o din sărăcie și din noroi, după ce nu e în stare să-i facă barem un copil, acuma umblă să-l și necinstească? Se opri însă gândindu-se că Ion e capul tuturor relelor și că deci cu dânsul trebuie să se răfuiască... Al Glanetașului i-a făcut destul rău, numai rău, și fără nici o pricină...

Toată ziua de sâmbătă își ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. Și, fiindcă Ion n-a venit pe la ei, seara s-a dus la cârciumă unde l-a și întâlnit. Vorbiră mai prietenos ca altă dată și George îi spuse că mâine se va duce la pădure, și spunându-i îl privi atât de senin încât văzu bine bucuria din ochii lui Ion care, ca să-l descoase, întrebă:

— Da când vrei să pornești, George? Glasul lui, tocmai pentru că voia să pară nepăsător, avea o tremurare ușoară de mulțumire pe care George o simți foarte bine. Răspunse liniștit:

— Apoi când o însera mai bine, ca să mergem pe răcoare. Duminică după-amiază trecu iar pe la cârciumă și iar întâlni pe Ion, și iar aduse vorba că deseară trebuie să plece la pădure. Ion era amețit puțin de rachiu și chiuia și horea parcă toată lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strălucea sfidătoare bucuria bucuriilor. Apoi când să iasă George, Ion îi ură drum bun și mai ceru o sticlă de băutură, să-și astâmpere focul.

Pe Florica însă George degeaba o iscodise. Își vedea de treburile ei prin casă, ca totdeauna, încât bărbatul se gândi că poate ea nici nu e vinovată. Îi pregăti merinde în traistă și ea însăși agăță traista de loitră. Când începu să se întunece, Toma Bulbuc opri cu carul în uliță, în fața casei. George înjugase boii și-l aștepta. O slugă de-a lui Toma veni în carul feciorului, să-i mai ție de urât pe drum. Când își făcură cruce să pornească, sluga strigă:

— Da topor nu-ți iei, bade George? George tresări. Înadins nu luase, gândindu-se c-o să-i trebuiască acasă. Sări jos din car și alergă în tindă. Savista, care se târâse pe prispă, nepricepând cum poate pleca dânsul când ea i-a spus că are să vie Ion Glanetașu, bâigui plângător:

— Nu duce, bade... Stai aci...
— Să nu pățești ceva, George, că te-ai întors din cale, murmură Florica.

— Vezi mai bine tu să nu se întâmple pe aici vreo poznă! zise bărbatul tare, de frică să nu audă nevasta cum îi bate lui inima.

— N-ai nici o grijă, că doar mă cunoști și mă știi! răspunse femeia liniștită.

Carele se urniră. Întunericul le înghiți curând, lăsând în urmă numai scârțâitul roților, din ce în ce mai molcom.

Pe bolta vânătă stelele se aprindeau pe rând ca niște luminițe fricoase. Peste sat se cobora o ceață plăpândă, alburie, care parcă subția bezna și o răcorea.

George tremura în car ca și când l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, îi dârdâiau dinții. Ieșiseră din sat și suiau pe coastă, printre ogoare tăcute pe care clăile înnegureau ca tâlharii la pândă... Două zile plănuise dânsul ce-o să spuie tatălui său când va sosi clipa, și acuma nu-i venea nimic în minte. I se părea că a plecat de-acasă de un veac și vedea mereu pe Ion cum se furișează în ogradă, cum se așază în pat lângă Florica... Apoi deodată gemu:

— Parcă nu mi-e bine... Mă întorc... O luă drept peste câmp. Auzi cum strigă tatăl său ceva, dar nu înțelese nimic. Vru totuși să răspundă ,,bine, bine", și n-avu glas. Când nu mai auzi carele, începu să alerge. Se rostogoli de vreo două ori prin șanțuri, peste haturi. Îi era cald de se năbușea. Un strop de sudoare îi căzu pe mână și-l învioră parcă l-ar fi atins un cărbune aprins. Cu cât se apropia, cu atât îi era mai frică să n-ajungă prea târziu.

Sări gardul porumbiștii din dosul casei, ieși în grădinița din față și de-aci în ogradă. Casa dormea nepăsătoare și tăcută ca o matahală moartă. Peste drum un câine hămăi de două ori, iar în balta din vale broaștele orăcăiau urât într-o întrecere ațâțătoare... Vru întâi să intre buzna, dar se răzgândi înainte de a porni spre tindă. Poate că Ion totuși n-a venit încă, ș-atunci... Bătu în ușă, ușor, cum bat flăcăii în geam, la fete. Glasul Floricăi răspunse îndată, limpede, nedormit:

— Cine-i? George tăcu. Glasul femeii îi zârnâia în creieri, spunându-i:
— Vezi, nu dormea... Îl aștepta... Auzi pașii Floricăi, desculți, apropiindu-se încurcați de foșnetul cămășii. Ușa se crăpă hoțește să nu facă zgomot.

— Tu ești? șopti ea.
— Eu, eu, mormăi George intrând repede. Nevasta recunoscu glasul, se dădu la o parte ca plesnită de un bici. Dar, înainte ca George să-i fi simțit spaima, se reculese și, punând zăvorul, întrebă îngrijorată:

— Vai de mine, George, dar ce-i de te-ai întors așa?
— Nu prea mi-e bine... Dar lasă, că nu-i nimic... Culcă-te tu! Până mâine-mi trece, zise bărbatul încet, ca și când i-ar fi fost teamă să nu deștepte pe cineva.

Florica vru să mai întrebe ceva, dar răspunsul lui șoptit și tremurat parcă-i puse un căluș în gură. Se urcă în pat, se înveli și căută să vadă prin întuneric ce face George. Nu vedea nimic, dar îl auzea suflând greu ș-apoi deodată dezbrăcându-se grăbit. Când se întinse lângă ea, sub cearșaf, un fior îi trecu prin spinare, căci George era un sloi de gheață.

— Ce ți-e de te cutremuri așa? întrebă bărbatul cu un glas gros și greu ca un dangăt de clopot.

— Ce să-mi fie... M-a cuprins frigul când ți-am deschis... Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau și dânșii nemișcați, oprindu-și respirația ca să audă mai bine orice urmă de zgomot, într-o așteptare amorțită. De-afară pătrundea ca prin puf orăcăitul broaștelor, îndulcit, ca un cântec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în întuneric încetul cu încetul, arătând că vremea totuși trece și că cerul se înnourează treptat-treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratică, dispăru deodată, acoperită parcă de o perdea neagră, trasă de o mână tainică.

Cine știe câtă vreme s-a scurs astfel? Se gândeau acum amândoi, aproape în același timp. ,,Poate că nu mai vine..." Și pe când se gândeau, auziră deodată poarta, scârțâind foarte ușor, apoi niște pași care se apropiau de casă, rar, cu mare băgare de seamă. Apoi câinele de peste drum hămăind iar de două ori. Cântecul broaștelor se curmă scurt ca și când arunci un bolovan în apă.

George și Florica încremeniră. Peste un minut pașii în ogradă se mai apropiară puțin. Apoi iar urmă tăcerea, apăsătoare ca o piatră de mormânt... Ș-apoi tăcerea fu clătinată brusc de un fulger orbitor, în lumina căruia își văzură, amândoi, ochii sticlitori de încordare. În aceeași clipă însă răsună un șuierat lin ca o chemare veche... Atunci George se ridică în pat și ascultă, iar după un răstimp șopti stins:

— Mi se pare că e cineva în ogradă!?
— Cine să fie? zise Florica cu un glas gâtuit de spaimă.
— Mă duc să văd! mormăi repede George sculându-se și trecând cu pași hotărâți în tindă.

Când atinse zăvorul, îi trăsni prin creieri că nu poate ieși afară cu mâna goală. Se gândi să ia toporul, dar își aduse aminte că toporul l-a lăsat în car. Tot atunci își mai aminti că în colțul tinzii, după ușă, trebuie să fie sapa cea nouă pe care a cumpărat-o joia trecută în Armadia și căreia numai ieri i-a pus coadă. Încet, să nu se împiedice de Savista și s-o scoale, pipăi în ungher și o găsi... Pe urmă deschise ușa și păși pe prispă cu sapa în dreapta. Vru să izbească îndată, dar nu văzu nimic de întuneric... Zise aspru și tare:

— Cine-i?... Cine-i? Un vânt rece se porni deodată, deșteptat parcă de glasul omului, fâșăind trist prin frunzele pomilor și trântind poarta ogrăzii, care rămăsese crăpată. Atunci George prinse în marginea grădiniței din fața casei o mișcare nevrută, după care auzi îndată:

— Ssst... ssst... ssst... George făcu câțiva pași spre grădină, îndârjit. Și întrebă iar mai apăsat:

— Cine-i?
— Ssst!... ssst... st! răspunse acuma mai aproape. Cu amândouă mâinile George ridică sapa și izbi. Simți că fierul a pătruns în ceva moale și în gând îi răsări întrebarea: ,,Unde l-oi fi lovit?" Dar numaidecât se auzi iarăși, mai încet și rugător:

— Ssst... ssst... George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot năbușit ca și când se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George. Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o dată, într-o baltă de sânge închegat, care-l asmuțea. Lovi a treia oară, fără a-și mai da seama unde...

Orăcăitul broaștelor reîncepu brusc, speriat, amenințător, ca o văicăreală vâltorită în văzduh de vântul ce sufla mereu mai mânios și mai înțepat. George tresări, ca și când deodată și-ar fi revenit în fire, și intră grabnic în tindă, zăvorând bine ușa și așezând sapa la locul ei.

În casă Florica stătea acuma ghemuită de groază, pe laviță, lângă fereastră.

— Ce-ai făcut, omule? murmură femeia întinzând brațele spre dânsul, ca o apărare sau ca o rugăciune.

— L-am omorât! răspunse scurt George. Capitolul XIII

SFÂRȘITUL[modifică]

Ion se prăbuși sub lovitura a doua care-i crăpase țeasta. Lovitura următoare n-o mai simți, precum nu simțise durere nici la cea dintâi... Venise de-a dreptul de la cârciumă, amețit însă mai mult de fericire decât de rachiu, deși băuse atâta de speriase pe vădana lui Avrum. Venind, fluiera vesel ca pe vremea când era holtei și se ducea la fete, înainte de-a fi avut vreun gând de însurătoare. Dar sufletul îi era așa de plin de bucurie, că se stăpânea să nu sară să îmbrățișeze gardurile pe lângă care trecea și câinii care-l lătrau ici-colo. Strecurându-se în ograda Floricăi, trase o înjurătură înăbușită fiindcă poarta scârțâise puțin și-i era frică să nu se trezească Savista. De altfel se hotărâse ca, dacă oloaga s-ar deștepta și ar crâcni, s-o cotonogească fără multă vorbă. Lăsă poarta deschisă înadins ca să nu mai scârțâie când va pleca. Toate le potrivise cu mare grijă, numai la George nu se gândise deloc, parcă nici n-ar fi fost pe lume.

Când se deschise ușa tinzii cu zgomot, i se încuibă în minte să facă ,,ssst", tot din pricina Savistei. După pași cunoscu însă că nu e Florica. Avu o străfulgerare de gelozie: o fi îmbrățișat altul pe femeia inimii lui... Dar la George nu se gândea. Nu apucă să scrâșnească din dinți, când auzi glasul lui George. Iar glasul acesta îl ului atât de mult că i se moleși toată ființa de parcă nici mâna nu și-ar mai fi putut-o mișca. În creieri totuși îi rămase uitat acel ,,ssst" pe care simțea nevoia să-l rostească prostește, fără voia lui.

În aceeași clipă își dădu seama deodată că i-a sosit ceasul. Mintea i se lumină, deși gura-i boscorodea întruna ,,ssst", tot mai domol și mai nesigur. Aștepta loviturile, îngrijorat doar cu ce o să-l trăsnească? Auzi foarte lămurit vâjâind în aer ceva, simți o izbitură ascuțită în brațul drept, dar fără durere și urmată doar de o fierbințeală ciudată, care parcă-i topea creierii, încât începu să-și amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la școală ca să umble cu vitele pe câmp și să țină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuța, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, și Ana, și copilul, și Florica, și Titu cu toată familia Herdelea și cu cântecele cele frumoase, seara în pridvor, și-i părea rău că toate au fost degeaba și că pământurile lui au să rămâie ale nimănui... Vâjâi iar ca o vijelie îngrozitoare într-un pustiu fără margini, și înțelese că iar îl lovește... Apoi deodată, ca și cum sufli în lumânare, se făcu întuneric deplin.

Pe urmă se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cât stătuse în nesimțire și nici ce se întâmplase. Numai când își auzi propriile-i gemete, își aduse aminte... Era ud leoarcă. Se simțea parc-ar zăcea într-o baltă murdară. ,,O fi sângele meu!" se gândi dânsul. Vru să pipăie, dar nu-și putu clinti mâna dreaptă. De-abia deschise ochii obosiți. Ploua mărunt. Picurii îi cădeau pe obraji și-l înțepau, căci carnea lui ardea. Văzduhul era cenușiu, ca și când se apropie zorile, dar cerul era înăbușit de nouri, și ploaia cernea mereu, măruntă, rece, unsuroasă. Dureri cumplite îi țâșneau de pretutindeni și-i clocoteau în cap amețitor. Chiar gemetele îi împlântau cuțite în piept. Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, care-l scârbea și din care voia să scape cu orice preț. ,,Mor ca un câine!" îi trecu apoi deodată prin mintea aprinsă de desperare.

Și îndată începu să se târască din răsputeri, sprijinindu-se pe mâna stângă, în ciuda suferințelor îngrozitoare ce-i sfâșiau trupul. Gemea cu gura încleștată și se târa mereu, mereu. Poate un sfert de ceas să fi ținut sforțarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliță. Mai avea vreo doi pași ca să ajungă la poartă. Sub nuc însă i se întunecă iarăși tot. Doar gemetele înăbușite se mai zvârcoleau în corpul crâmpoțit...

Apoi ploaia stătu. Din pomi și de pe streșini picura din ce în ce mai rar. Nourii se împrăștiau. Cerul albăstrea proaspăt, spălat. O vacă mugi undeva prelung, puternic, încât câinii deșteptați din ațipeală porniră deodată în tot satul să latre speriați. Cucuriguri vioaie își răspundeau cu înverșunare. Oamenii ieșeau prin ogrăzi, frecându-și somnul din ochi sau întinzându-și oasele. Pe ulița cea mare începeau a urui carele pornite la câmp.

Paraschiva răposatului Dumitru Moarcăș trecu cea dintâi pe dinaintea casei lui George, desculță, zgribulită, leopăind grăbită prin noroi moale și rece, strângându-și năframa la gât și pe gură. Un horcăit greu o opri, ca trăsnită. Se închină de spaimă, dar totuși se apropie de gard și, printre nuiele, văzu pe Ion plin de sânge. Începu să țipe parc-ar fi călcat-o tâlharii:

— Săriți!... Tuuulai!... Săriți... Florica ieși îndată în ușă, în cămașă, nepieptănată. Așa veghease toată noaptea, pe laviță, ascultând gemetele înfiorătoare din ogradă, așteptându-și parcă rândul în fiece minut, cu ochii țintă la George care, pe urmă, se așezase pe dunga patului, sufla aspru, tresărea uneori și poate că făurea ceva în mintea lui înfierbântată. Era albă la față ca varul stins și picioarele-i tremurau și de-abia o țineau. Văzu băltoaca de sânge lângă grădiniță, aproape de prispă, apoi dâra roșiatică, spălăcită, ce se întindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne. Lumea se învârtea cu ea, dar n-avea putere să stoarcă nici un glas și nici o lacrimă. Rămase pe prispă, ca o stafie surprinsă de lumina zilei.

Ograda se umplu repede cu oameni care se minunau, strigau, se închinau, înjurau, pe când printre picioarele lor copiii cu părul ciufulit se îmbulzeau curioși cercetând sângele ca niște copoi nestruniți. În curând sosi și primarul Florea Tancu, sfătos că se găsește în treabă oficială, răcni să se dea la o parte toată lumea, se uită la mort cu gravitate, fără să-și facă cruce ca ceilalți oameni, și declară solemn că nimeni n-are voie să se apropie până ce nu vine notarul. Porunci apoi strajei Cosma Ciocănaș să ia un cal din grajdul lui George și să plece în goană spre Jidovița.

Vremea trecea. Cerul se limpezi de tot și soarele începu să zbicească umezeala. Fiindcă muștele bâzâiau tot mai obraznice, primarul ceru o velință să acopere cadavrul. Florica aduse un cearșaf nou și alb ca floarea. Atunci ieși afară și George, slăbit la față, cu ochii rătăciți în fundul capului. Zărindu-l, lumea care până aci se interesase numai de mort, se gândi și la ucigaș. Florea Tancu întrebă simplu:

— Tu l-ai omorât ? Și George nu răspunse, dar plecă fruntea-n pământ. Glanetașu veni mai târziu, alergând, împreună cu Zenobia care bocea și afurisea de răsuna tot satul.

Spre prânz în sfârșit sosi notarul Stoessel cu judecătorul cel nou din Armadia, cu medicul circumscripției și cu doi jandarmi. Paraschiva spuse judecătorului cum a auzit pe Ion horcăind, dar doctorul care se uitase la cadavru, râse ironic zicând:

— Palavre, muiere!... După asemenea lovitură nenorocitul n-a mai horcăit decât cel mult în fața lui Dumnezeu, când i-a citit sentința prin care i-a hotărât locașul în rai sau în iad, după cum s-a purtat aici pe pământ!

Medicul, între două vârste, ovrei, vorbind românește, ca un român, avea slăbiciunea glumelor și calambururilor, chiar în momente neprielnice. Deoarece Paraschiva se jura pe toți sfinții din calendar c-a auzit horcăitul, doctorul se grăbi să reconstituie crima științificește: mortul a fost târât de cineva, probabil de ucigașul însuși, de la prispă până aproape de poartă, spre a induce în eroare justiția... Judecătorul îi întrerupse explicațiile, adresându-se primarului:

— Se știe cine l-a omorât ?
— Eu l-am omorât! păși George hotărât în fața judecătorului.
— Cum l-ai omorât ?
— Cu sapa...
— Și de ce ?
— Pentru că venise la nevastă-mea și...

— Destul! îl opri judecătorul, adăugând către jandarmi: Este arestat!

Între timp doctorul își scoase haina, își sumese mânecile cămășii, iar acuma se apucă să facă repede autopsia cadavrului. Jandarmii goliseră ograda de lume. Numai George rămăsese să privească cum taie medicul carnea moartă, și Florica, lângă prispă, înlemnită.

Tăind și forfecând, doctorul guraliv arăta rănile și explica judecătorului care fuma țigară după țigară, spre a-și alunga greața:

— Uite asta, domnule judecător, asta a fost cea mai grea... L-a pocnit în creștetul capului, dar osul a fost destul de rezistent că doar a plesnit... Mare minune! Rar caz! Sau poate lovitura n-a fost prea de tot puternică. Orișicum e o minune să dai cuiva în cap cu sapa și țeasta să nu se spargă. Așa ceva numai printre țărani se găsește... În schimb patru coaste rupte complet... Lovitură mortală și asta, firește... Poftim cum i-a deschis coșul, mai-mai să-ți încapă degetele în rană... Și ce lungă... Zece... treisprezece centimetri... Ehei, sapa!... Da, e zdrobit și brațul, dar nu prea rău... Asta n-ar fi avut importanță... se vindeca... cel mult brațul rămânea cu beteșug... Desigur însă că a fost ultima lovitură, când ucigașul a mai pierdut din furie...

Apoi, isprăvind și spălându-se pe mâini, declară hotărât:
— A fost un om ca oțelul!... Putea să trăiască o sută de ani! Judecătorul porunci jandarmilor să pornească cu George. Florica acum se dezmetici și strânse repede merinde într-o traistă pe care bărbatul o luă, întunecat, cu inima chinuită. Apoi ridică ochii întristați spre dânsa și-i întâlni ochii mari albaștri privindu-l drept, cu o imputare și o milă care nu știa dacă sunt pentru el sau pentru celalt. Avu un început de mișcare ca și când ar fi vrut s-o îmbrățișeze sau barem să-i întindă mâna... Dar se opri, rușinat să-și deschidă sufletul în fața atâtor oameni ce-i pândeau toate gesturile. Privirea i se mohorî iar și zise poruncitor:

— Vezi, Florică, ia seama... Că eu cine știe când m-oi întoarce...

Femeia îi răspunse dând din cap cu resemnare. Vegherea și emoțiile îi șterseră bujorii din obraji și-i desenaseră cearcăne vinete sub ochi. Așa însă părea mai frumoasă, încât George, tulburat, se întoarse brusc spre poartă, urmat de jandarmii tăcuți.

Savista, care toată vremea stătuse pitulată pe prispă ca o găină speriată, izbucni într-un scâncet prelung:

— Bade George... bade, bade, badeee! George ajunse în mijlocul uliței. Întoarse capul, dar ochii lui mângâiară pe Florica. Apoi porni cu pași rari și dispăru.

— Credința mea este că, dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justiție criminală! zise judecătorul pe ungurește medicului și notarului, privind cu mare atenție la Florica. Femeia este începutul tuturor păcatelor!

— Și chiar sfârșitul, adăugă doctorul râzând, încredințat c-a făcut un spirit.

Notarul Stoessel, ca mai mititel, se grăbi să zâmbească, spre a fi pe placul tuturor, și apoi întrebă respectuos:

— Dacă doriți, putem face actele la primărie, unde-i mai comod și mai curat...

Propunerea fu primită și se suiră cu toții în trăsura ce aștepta în uliță. Atunci primarul Florea Tancu se apropie cu pălăria în mână și întrebă ce să facă cu mortul.

— Să-l îngropați! strigă medicul. Ce întrebare caraghioasă... Ei, haidem! Dă-i drumul, că mă așteaptă clienții acasă...

Mortul era acoperit cu cearșaful însângerat. Un roi de muște zburătăcea primprejur. Zenobia năvăli acuma și începu să-l bocească hohotind, iar după ce se sătură de plâns, blestemă pe George cu tot neamul lui, pe Florica, pe doctor și mai ales pe judecătorul care n-a pus jandarmii să taie în bucățele pe ucigașul bătrâneților ei. Blestemele i le curmă numai sosirea Glanetașului, cu carul, în care fu ridicat cadavrul. Bătrânul, cu capul gol, o luă înainte, boii cu carul mortuar după el, ș-apoi Zenobia, înconjurată de mulțime de femei care lăcrimau înăbușit.

Florica, în mijlocul ogrăzii, se uita după car, cu ochii mari, încremeniți. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrimile i se porniră singure, șiroaie, arzându-i obrajii ca hârtia.

În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ținea minte. Acum oamenii fierbeau și se cruceau. Vestea a alergat degrabă în Jidovița, în Armadia, în toate împrejurimile. Și toată lumea compătimea și lăuda pe Ion, c-a fost așa ș-așa de bun și de harnic... Totuși nici pe George nu-l ocăra nimeni, și-i doreau să scape mai ușor din pacostea ce-a dat peste dânsul. Numai Vasile Baciu spunea pe ici, pe colo:

— Dumnezeu nu bate cu bâta... Iaca, mi-a furat pământurile ș-acu l-a săturat Dumnezeu de pământ!

Toma Bulbuc, tatăl lui George, sosi acasă abia seara, cu carele de lemne. A aflat pe drum nenorocirea și avea remușcări că nu s-a întors și el când a văzut că se întoarce feciorul. Descusu pe Florica și pe Savista, iar a doua zi, în zori, fu în Armadia. Nu i se dădu voie să vorbească cu George și nici măcar să-l vadă. Un paznic de la temniță însă îi spuse că, foarte curând, va fi transportat la Bistrița, închisoarea tribunalului, deoarece vina lui merge la curtea cu jurați. Atunci Toma se repezi la Herdelea să-i ceară sfaturi. Familiei învățătorului îi adusese zvonul încă de ieri o femeie din Pripas și Ghighi plânsese toată seara pe ,,bietul Ion", dar erau dornici de amănunte și Toma Bulbuc trebui să le povestească mai întâi tot ce știa. Herdelea îl sfătui apoi să ia pe Grofșoru, care-i cel mai strașnic avocat din lume. Se duseră împreună la Grofșoru căruia Toma îi făgădui toată averea lui, numai să-i scape băiatul din belea.

— Bine-ar fi să ți-l scap cu doi-trei ani, moșule! răspunse avocatul. În orice caz eu voi face ce-mi stă în putință...

Preotul Belciug văzu o milostivire cerească în întâmplarea aceasta sângeroasă. Îi părea rău de Ion, dar în aceeași vreme se bucura că biserica va câștiga prin moartea lui. Se felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirată de Dumnezeu de-a asigura pe seama sfântului locaș o avere atât de frumoasă. Hotărî să facă o înmormântare deosebit de solemnă omului care a lăsat de bunăvoie bisericii tot ce a stăpânit în valea plângerilor. Dădu voie ca groapa lui Ion să fie săpată chiar în curtea noii biserici și făgădui să-i ridice, pe socoteala sa, o piatră pe mormânt spre a eterniza creștineasca danie a celui răposat întru Domnul.

La înmormântare se strânse mai tot satul. Soții Herdelea cu domnișoara Ghighi veniră înadins să însoțească la groapă pe Ion care, deși le făcuse buclucul cu jalba lui, a fost om săritor și de ispravă. De altfel prilejul era bun să încerce și o învoială cu ,,pămătuful" în privința locului căsuței lor.

Belciug sluji cum știa el mai frumos și mai mișcător. Dar mai ales printr-o cuvântare funebră înduioșă și inimile cele mai împietrite. Mulți oameni își ziceau că Ion și-a simțit moartea de când și-a dăruit bisericii averea. Preotul îl dădu drept pildă tuturor bunilor creștini:

— Biserica este leagănul nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viața, unde veșnic găsim mângâiere și înălțare, este scutul neamului nostru credincios și asuprit. Cine dăruiește bisericii, dăruiește poporului și cine dăruiește poporului, preaslăvește pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi mare și statornică, toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta cu tărie...

Nici un ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion își luă rămas bun de la părinți, de la toți prietenii și cunoscuții. Iar când în sfârșit pomeni pe George care i-a curmat viața pământească, și-i zise ,,te iert, căci n-ai știut ce faci", tot norodul izbucni într-un hohot de plâns și Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga coșciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur.

Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, și oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu și trist pe scândurile odihnei de veci.

Glanetașu făcu pomeni bogate la care familia Herdelea, mai populară, trebui să ia parte și chiar să guste din toate mâncările ,,de sufletul lui Ion". Preotul Belciug, bolnăvicios ca totdeauna, a venit doar spre a cinsti amintirea ,,mândrului creștin răposat", dar n-a luat în gură nici măcar o picătură de rachiu îndulcit cu secărea.

După pomeni Belciug pofti acasă la dânsul pe Herdelea, împreună cu stimata doamnă și drăgălașa domnișoară, să se mai odihnească puțin înainte de-a pleca în Armadia care, oricum, e o plimbare zdravănă pentru niște ,,dame delicate". Firește că familia primi invitația cu plăcere; doar doamna Herdelea, fiindcă nu uita așa de lesne uneltirile oamenilor răi, cam strângea din buze și răspundea cu monosilabe preotului, care-și înflorea cuvintele cu zâmbete bucuroase, parcă nici un nour n-ar fi întunecat vreodată prietenia dintre fruntașii Pripasului. Astfel îi veni ușor învățătorului să aducă vorba de locul cu pricina, iar răspunsul lui Belciug însenină deodată chiar și pe dăscăliță.

— Negreșit, frate Zaharie, zise popa frecându-și mâinile. Cum să nu ne iubim noi, românii, unul pe altul? Nu-i destul că ne mănâncă inspectorii afurisiți, să ne mai ciorovăim și noi pentru nimicuri? Facem, Zaharie, cum nu! Să știi că joia viitoare, când vin prin Armadia, trec pe la tine și mergem împreună să facem actele cum se cuvine între frați...

Când vorbeau însă mai în tihnă, se pomeniră cu Vasile Baciu, ciupit bine de la pomeni, reclamând preotului pământurile lui Ion, care i se cuvin lui acum după orice dreptate omenească. Belciug se supără:

— Ba să-ți fie rușine, măi omule, să mai umbli după avere, când văd că ai ajuns de râsul satului cu bețiile! Omul mai bea câteodată, nu zic, dar nu ca porcul, cum faci tu!... Folosința pământurilor, pe care ți le-a lăsat răposatul, fie iertat, am să ți-o las și eu, dacă-i fi om de treabă. Dar dacă n-ai să o slăbești cu cârciuma, apoi să știi că eu te scot și din casă, Vasile! Așa că, ori te faci om de omenie, ori de unde nu...

Vasile Baciu vru să-l întrerupă, ceea ce însă pe Belciug îl înfurie atât de rău, că îl luă de mână și-l scoase afară:

— Hait, hait... aici mie nu-mi trebuie bețivi nerușinați!... La cârciumă să fii obraznic, becisnicule!

Familia Herdelea îi împărtășea indignarea.
— Ăsta-i cel mai ticălos din tot satul! zise doamna Herdelea, cea mai revoltată de îndrăzneala țăranului.

Câteva zile pe urmă în casa Herdelea numai de Ion și de Belciug se vorbea. Doamna Herdelea se înduioșa mai ales amintindu-și cu câtă sfințenie o asculta bietul Ion când cânta ea seara în pridvor, iar învățătorul nu mai era supărat de amărăciunea ce i-a pricinuit-o cu jalba răposatul, ba chiar spuse:

— Cine știe? Poate că ne-a fost spre bine, că de când ne-am mutat în Armadia parcă toate ne ies în plin!

Belciug devenise omul cel mai de treabă din lume. Dăscălița găsea că, orice s-ar zice, e un preot fără pereche, care nu umblă după blestemății, deși e încă destul de tânăr și văduv de atâția ani, și că pripăsenii nici nu merită asemenea popă, căci sunt criminali care se ucid unii pe alții ca sălbaticii. Iar când odată Ghighi, vorbind de dânsul, scăpă, fără să vrea, porecla ,,pămătuful", care avusese atâta căutare până atunci, doamna Herdelea o dojeni că nu-i frumos să ocărască o fată cuminte pe un slujitor vrednic al lui Dumnezeu.

În același timp Herdelea aștepta vești de la Titu, care trebuia să fi sosit în România. Citise în Gazeta Transilvaniei, la Grofșoru, darea de seamă despre strălucitele serbări de la Sibiu și inima-i sărise din loc de bucurie văzând printre reprezentanții presei și pe Titu Herdelea (,,Tribuna Bistriței"). Umblă cu ziarul în buzunar două zile și-l arătă tuturor prietenilor, după ce avusese grija să sublinieze cu creion roșu numele fiului său. Totuși, fiindcă nu primise încă nici o știre de la el, îi era frică să nu fi pățit ceva la trecerea graniței.

— Doar l-o feri Dumnezeu de asemenea pacoste! zise dăscălița când află îngrijorarea soțului ei. Și apoi e dânsul isteț de ajuns...

— O, Titu e un băiat rar! De-ar fi și alții ca el...! murmură Ghighi oftând visătoare.

De altfel Ghighi, de o vreme încoace, era într-o stare sufletească ciudată. Aici îi venea să plângă, aici să râdă, fără nici un motiv aparent. Și deoarece mai târziu observă că mâhnirile ei sunt în strânsă legătură cu zilele când nu venea Zăgreanu să se consulte cu Herdelea asupra unor foarte însemnate și interminabile chestiuni pedagogice, fata se rușină că s-a îndrăgostit prea mult și începu să declare părinților ei tot mai deseori că nu-l poate suferi. Declarațiile acestea apoi fură punctul de plecare al unor controverse zgomotoase, mult asemănătoare celor ce au zguduit casa Herdelea în Pripas, pe timpul apariției lui George Pintea. Atâta doar că nici învățătorul și nici mai ales doamna Herdelea nu luau pe Ghighi în serios ca odinioară pe Laura... Deprecierea aceasta o enerva pe Ghighi și mai rău și o întărâta împotriva lui Zăgreanu, încât curând spuse că mai degrabă s-ar mărita cu un măturător de stradă decât cu dânsul. Degeaba îi reamintea Herdelea norocul Laurei. Dar unde scrie că și ea are să nimerească negreșit ca soră-sa? Cine poate să știe ce fel de caracter are Zăgreanu ? Sub masca lui de băiat model se poate prea bine să se ascundă un ipocrit, sau un bețiv, sau alt stricat. S-au mai văzut destule cazuri. Și barem de-ar fi din vreo familie de seamă, dar tatăl lui e un simplu cărăuș...

— Nu-s eu de nasul lui! striga Ghighi cu mândrie. Ș-apoi stați să vedem întâi când va fi numit undeva și pozna asta de Zăgreanu! Până atunci are să curgă apă multă pe Someș...

Singur argumentul cu numirea lui li se părea bătrânilor cumpănitor. Herdelea se mira că nu mai vine nici un răspuns la cererea lui de pensie și-i era chiar frică să nu se fi răzgândit inspectorul. De când se obișnuise cu gândul că e pensionar, era nerăbdător să-și aibă patalamaua la mână. Începutul anului școlar bătea la ușă și, dacă nu se rezolvă repede pensiona rea lui, înseamnă că iar să bată drumurile în fiecare zi până-n Pripas, în loc să-și vadă de slujba ce-o avea la Grofșoru și să-și încaseze în tihnă, lunar, pensioara cuvenită. Mereu întreba pe Zăgreanu ce mai știe, dar tânărul, mai îngrijorat, nu știa decât ceea ce-i făgăduise inspectorul: că locul din Pripas e al lui.

Deocamdată însă, fiindcă se apropia joia când Belciug avea să vie să sfârșească cu locul casei, soții Herdelea se sfătuiră și se învoiră să întabuleze averea lor din Pripas pe numele Ghighiței, pentru orice eventualitate. Nu-i amenința nici un sechestru sau vreo altă nenorocire, dar e bine ca fata să aibă oleacă de zestre, nu ca sărmana Laura. Ei înșiși vor trăi cu ce au, iar dacă Herdelea nu va mai putea munci la Grofșoru, nu-i nimic, se vor ajunge și din pensioară, că lor nu le mai trebuie nici fumuri, nici măriri, ci doar cât să bage în gură și să-și ție zilele bătrâne.

Preotul Belciug trase cu brișca chiar la dânșii. Era obosit de alergăturile pentru biserica cea nouă, dar totuși bucuria îi lucea în ochi că în sfârșit ținta vieții lui e înfăptuită. Povesti cu însuflețire ce pregătiri a făcut pentru sfințirea care va avea loc duminică, cum a invitat pe episcopul din Gherla și cum episcopul a răspuns că va veni negreșit, cum are siguranța că toți preoții din județ vor fi de față, împreună cu toată ,,inteligența" română din Armadia și împrejurimi, că va fi și o petrecere cu dans unde desigur domnișoara Ghighi va avea rolul principal și că în sfârșit Pripasul va deveni în ziua aceea un adevărat centru românesc de nădejdi frumoase.

În privința locului care-l interesa pe Herdelea preotul venise înarmat cu tot ce trebuia spre a se putea face repede toate formele. Plecară împreună la judecătorie, pe la notarul public, pe la cărțile funduare... Până la amiază isprăviră tot, ba avură vreme să treacă și la Grofșoru care se însărcină, gratuit, să transcrie grabnic averea răposatului Ion Glanetașu pe numele bisericii române din Pripas.

În aceeași seară și cu învoirea dăscăliței, Herdelea făcu o înștiințare episcopiei cum că își retrage plângerea împotriva preotului Belciug, declarând că eminentul părinte sufletesc al Pripasului numai dintr-o scăpare din vedere, iar nu din reavoință, n-a venit cu crucea la Bobotează.

Chiar a doua zi sosi apoi și comunicarea inspectorului că ministerul a binevoit să-i încuviințeze trecerea la pensie, mulțumindu-i pentru serviciile aduse statului. Herdelea tremură citind adresa și se îngâmfă de mulțumirile ministrului. Firește că, până seara, toată Armadia află regretele guvernului de-a fi pierdut un învățător atât de harnic ca Herdelea și toată lumea se minună de asemenea distincție rară. La berăria Grivița, unde intră să bea o bere, Herdelea întâlni pe Zăgreanu care tocmai primise și el numirea.

— Bravo, urmașule! strigă Herdelea arătându-i adresa inspectorului. Și-ți doresc să capeți și dumneata, peste treizeci de ani, o hârțoagă ca asta colea!

În cinstea acestor vești, Herdelea ciocni câteva pahare cu Zăgreanu, sperând în sinea lui că tânărul, având numirea în buzunar, va deschide vorba despre Ghighi. Zăgreanu însă se posomorî de tot, suspină foarte des și nici măcar nu se uită în ochii lui Herdelea.

— Mi se pare mie că Zăgreanu vostru e cam hoțoman! zise Herdelea acasă, povestind muțenia tânărului.

— Ei, acuma vedeți c-am avut dreptate! strigă Ghighi, căutând să pară triumfătoare, deși inima îi tremura ca varga.

Înainte de prânz, pe când Ghighi își potrivea rochia de bal în care voia să meargă, a doua zi, la sfințirea bisericii din Pripas, veni Zăgreanu, mai gătit ca de obicei și mai grav.

..Vrea să-mi ceară mâna", se gândi Ghighi, speriată de rușine și reîndrăznind să sufle un cuvânt.

Zăgreanu întrebă pe doamna Herdelea dacă nu-i acasă cumva ,,domnul colega" și, aflând ceea ce știa, se uită la Ghighi, roși, vru să plece îndată și în sfârșit îi sărută mâna și-i zise:

— Domnișoară... cred că veniți la sfințire în Pripas?...
— Da... tocmai mă pregătesc să... murmură fata.
— Atunci... atunci la revedere în Pripas! bâlbâi Zăgreanu zăpăcit, ieșind repede fără a-și lua rămas bun de la doamna Herdelea.

,,Ori e viclean, ori e fricos, își zise dăscălița, clătind din cap, fără însă a se supăra cum s-ar fi supărat altădată. Barem de-ar da Dumnezeu să fie bine..."

Îndată după masă Ghighi colindă toate prăvăliile ca să găsească niște pănglicuțe fără de care rochia ei n-ar fi avut nici un farmec. Voia să fie mâine cea mai drăguță din toate fetele, mai ales că-și zicea în gând melancolică: ,,Poate că e ultima mea petrecere de fată!..." Trecând pe la poștă, auzi o bătaie în geam. Era Bălan, care-i făcea semn să intre.

— Scrisori!... Și una chiar de la București! zise Bălan cu zâmbetul lui blajin pe o față rotundă și umedă de sudoare. Adineaori au sosit... Tocmai mă gândeam cum să vi le trimit mai repede, că știu cât trebuie s-o așteptați... Poftim, domnișoară, și iartă-mă că te-am oprit din drum!

— De la Titu! strigă Ghighi, apucând scrisorile și repezindu-se afară, zăpăcită.

Uită pănglicuțele și nu se opri până acasă, frământată de bucurie, învârtind în mâini scrisoarea de la Titu și totuși nedesfăcând-o.

— Titu! Scrisoare! țipă dânsa aprinsă.
— Bravo! Bine c-a dat Dumnezeu! Mi s-a luat o piatră de pe suflet! zise Herdelea, punându-și ochelarii ca totdeauna când citea ceva deosebit. Ei, ia să vedem ce spune bucureșteanul nostru!

Citi: ,,Iubiții mei, sunt numai de două săptămâni în România și parc-aș fi de când lumea. O viață nouă s-a deschis în fața mea. O fi mai bună, o fi mai rea, cine ar putea spune? Deocamdată mă simt uluit și atât de mic că veșnic mi-e frică să nu fiu strivit de vârtejul ce mă înconjoară. Mulțumit aievea sunt numai când mă întorc cu gândul acasă, între d-voastră care-mi sunteți cei mai dragi! în lumea asta mare și străină..."

— Săracul! bolborosi dăscălița, cu gura pungă și ochii umezi. ,,Ce-a fost și ce-am făcut în Sibiu, ați citit desigur în gazete. Ar fi trebuit să scriu și eu ceva pentru Tribuna Bistriței, dar unde am avut răgaz de scris când mă frigeau grijile trecerii graniței?"

— Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut și domnii de pe aici! se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dăscălița, ca și când i-ar fi cerut părerea.

— Săracul! șopti doamna Herdelea. ,,Căci ușor n-a fost de trecut în Țară, fără pașaport, și dacă nu era Virgil Pintea, nu știu zău cum aș fi ajuns la București. Nu vă puteți închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguț, săritor, energic — o adevărată comoară. Laura poate fi mândră cu asemenea cumnat..."

— Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura, zise Ghighi.

— Lasă, c-o vedem pe urmă, și tăceți acuma! făcu Herdelea. ,,Virgil a fost salvarea mea. Eu, când am văzut câte greutăți și primejdii sunt de biruit, era să renunț de-a mai încerca. De altfel îndrăgisem Sibiul și mă gândeam să mă opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. Cum să te împotmolești la jumătatea drumului?... Ne-am dus împreună la polițaiul orașului care a refuzat categoric. Același răspuns l-am primit și la comandantul poliției de frontieră... În sfârșit primarul, un sas bătrân, simpatic, prieten cu Virgil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui Virgil că sunt ziarist, că aș vrea să profit de ocazie să văd Bucureștii și altele... M-am închinat când m-am văzut cu biletul de trecere în buzunar...

Până la Turnu-Roșu m-a însoțit și Virgil Pintea. Niciodată n-am fost mai mișcat ca în jumătatea de oră cât m-am plimbat acolo, pe prundișul gării care parcă plângea sub pașii noștri. Mă durea inima și-n gând îmi ziceam întruna că n-am să mai văd poate cât voi trăi pământul Ardealului care mi-e atât de drag, mai drag ca orice în lume. Apoi sirena locomotivei a șuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. M-am îmbrățișat cu Virgil și am plâns amândoi..."

— Săracul mamii înstrăinat! murmură doamna Herdelea, ștergându-și nasul.

,,Pe urmă nici nu știu cum m-am pomenit în Câineni... România! Țara! Doamne-ajută!... Graiul unguresc dispăruse. Pretutindeni și toată lumea, românește: funcționarii gării, vameșii, conductorul trenului, călătorii, casele... tot și toți... Pentru mine, obișnuit cu străinii la toate autoritățile de seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam și nu credeam, și mă simțeam atât de fericit că-mi venea să îmbrățișez pe toți oamenii.

Dar fericirea nu e nicăieri statornică. Am sosit în București noaptea și am tras la hotel. Vroiam să mă duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sângeorz să viu la dânșii ca acasă. M-am dus și n-am găsit decât niște slugi obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că de la Sângeorz au mai trecut și aiurea. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mâncat repede bănișorii cu care am ajuns în țara visurilor mele. Apoi din două în două zile am trecut pe la casa deputatului și voi mai trece. Speranțele se destramă însă mereu. Viața-i viață pretutindeni, cu aceleași deșertăciuni, cu aceleași așteptări și mai ales cu aceeași față spăimântătoare care retează scurt aripile avântului. Visurile sunt tot atât de fără preț aici, ca și dincolo. Numai cei ce nu le au sunt mulțumiți, căci numai ei știu să stoarcă plăcerile vieții.

Se poate totuși să fie din vina mea amărăciunea care mă chinuiește. Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care și-l zugrăvește omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia și fiecare și-o potrivește ca o haină. Poate că eu sunt croitor prea neîndemânatic. Și poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită... Dar, în locul nădejdilor stinse, răsar veșnic altele noi, mai ademenitoare, mai strălucitoare, deschizându-ți drumuri noi, năzuințe noi. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă într-însul se ascund toate tainele ce dau preț vieții.

Și astfel, în așteptarea viitorului, mă mângâi cu trecutul. Vălmășagul în care am căzut îmi îndreaptă gândurile tot mai des înapoi. Până să-mi găsesc un locșor în lumea nouă, mi-e dor de cea veche pe care am părăsit-o. De aceea vă rog să-mi scrieți des și mult despre tot ce se petrece la noi, căci toate mărunțișurile îmi sunt mai dragi acuma ca atunci când trăiam în mijlocul lor. Sufletul meu rătăcește aici într-un deșert fără popasuri ca o pasăre ce și-a pierdut cuibul... Vă sărut pe toți cu multă iubire — Titu".

Când isprăvi Herdelea, rămase o tăcere ca într-o biserică goală. De-abia târziu dăscălița bâlbâi amar:

— Vai săracul băiat, cum s-a mai înstrăinat!... Of, Doamne, Doamne!

— Ce înstrăinat? zise Herdelea, căutând să-și ascundă emoția. Așa-i omul când pică în altă țară... Lasă că se obișnuiește dânsul, că doar e bărbat, nu cârpă!

Se întinseră la vorbă toți trei, încât uitară cealaltă scrisoare. De altfel Laura nu spunea nimic nou, afară de vestea că iar e grea și că speră, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă un băiat.

Doamna Herdelea vru să scrie ea însăși lui Titu, să-l mângâie, povestindu-i despre toți și toate, și mai cu seamă cum s-a prăpădit Ion Glanetașu, știind cât de mult a ținut el odinioară la ,,bietul Ion". Herdelea însă o făcu să-și amâne planul până după sfințirea din Pripas, zicând:

— Cine știe, poate că și de-acolo vom avea de scris ceva... Bătrânii schimbară o privire plină de înțeles: ,,ceva" însemna Zăgreanu. Ghighi auzi și nu protestă, ca de obicei, fie că nu voia să se supere după scrisoarea lui Titu, fie că avea și ea oarecare speranțe aninate de sfințirea bisericii lui Belciug. Ba mai târziu spuse enigmatic:

— Am să-i scriu și eu, ca să știe tot.

Duminică... Satul parc-a întinerit și s-a primenit în așteptarea zilei mari. E curat și vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om să măture ulița în fața casei, să curețe ogrăzile și să împodobească porțile cu verdeață. Însuși Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat și veșted, împrăștia lumină caldă și plăcută.

Belciug, frânt de oboseala pregătirilor, nu mai simțea decât o emoție grozavă, alcătuită dintr-o mulțumire fără seamăn și o nerăbdare din ce în ce mai dureroasă. Fiindcă de sâmbătă seara au început a sosi țărani de prin satele mai depărtate, de-abia a închis ochii toată noaptea. În zorii zorilor apoi a fost în picioare, a dat o raită pe la școală, unde avea să fie banchetul ,,inteligenței", pe la Todosia, vădana lui Maxim Oprea, unde va petrece poporul, pe la biserica nouă, să fie toate în bună ordine. Își pipăia mereu inima, parcă i-ar fi fost frică să nu înceteze deodată a mai bate tocmai când să culeagă roadele tuturor silințelor sale.

Acuma dinspre Jidovita și dinspre Săscuța, trăsurile uruiau mereu pe Ulița Mare. Calești frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă de praf, briști ușoare, docare iuți, cupeuri grele aduceau domnimea, pe când țăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruțe acoperite cu scoarțe pestrițe, iar cei de primprejur, spălați și primeniți, în cete gălăgioase, pe jos... Cârciuma începu să aibă căutare, cu toate opreliștele preotului care ceruse pripăsenilor să nu ia nimic în gură până după sfânta liturghie. Rifca, văduva lui Avrum, ajutată de Aizic, avusese grijă să-și umple toate butoaiele cu rachiu, ca nu cumva să se isprăvească băutura într-o zi așa de mare și cu atâția mușterii. Taraful lui Goghi din Bistrița sosi în trei căruțe; în cea din urmă se înălța gorduna, falnică și prevestitoare de veselie. Belciug nu uitase să tocmească el însuși lăutari pentru popor; Briceag, împreună cu tovarășii lui, Holbea și Găvan, închinau la cârciumă în așteptarea începutului serbării. Preotul Belciug fu mai fericit când picară Herdelenii.

— Of, bine că v-a adus Dumnezeu! suspină dânsul zâmbind cu mâna la inimă. Câtă emoție... Of, barem de-ar merge strună toate!

Doamna Herdelea și Ghighi fură rugate îndată să inspecteze împodobirea bisericii și apoi mai ales pregătirile făcute la școală pentru banchetul domnimii. Mâncările erau servite de berăriile Rahova și Grivița din Armadia, dar totuși ochiul femeii e mai ager ca al celui mai iscusit restaurator din lume. Herdelea însă trebui să rămâie cu Belciug, să-i dea ajutor la primirea oaspeților.

Episcopul sosi pe la zece, într-un cupeu închis, tras de patru cai, înconjurat de o ceată de flăcăi pripăseni, călări, care îl așteptaseră la podul de peste Someș, după ordinele preotului. Cupeul era urmat de vreo șase alte trăsuri în care se găsea suita episcopului, alcătuită din înalte fețe bisericești.

Doi preoți tineri se repeziră să-i ajute să coboare din cupeu. Când păși episcopul pe scară, trăsura se îndoi, aproape să se răstoarne. Era bătrân și foarte gras, dar cu o față blândă, cu niște ochi albaștri și limpezi de copil și cu o barbă ninsă în care se amestecau părul lung și mustățile gălbejite. Avea obrajii roșcovani și sufla greu.

— Foarte cald, murmură dânsul surâzând silit împrejur și ridicând degetele să binecuvânteze mulțimea descoperită.

Pe fruntea largă care se pierdea în creștetul pleșuv și lucitor, licăreau bobițe de sudori. Simți că-i vine să strănute și se acoperi repede. Avea groază de guturai și de aceea se ferea veșnic de curent și răceală.

Belciug își făcu loc cu coatele prin înghesuială, șoptind întruna mișcat ,,dați-mi voie, vă rog" până ce ajunse cu mare greutate în fața episcopului. Aici tuși ușor, ca să-și alunge emoția din gât, și apoi rosti cele câteva cuvinte de bună venire pe care le învățase în fața oglinzii, încurcându-se totuși de mai multe ori, ceea ce însă parcă spori solemnitatea clipei.

— Bine... bine, gâfâi episcopul plictisit. Tare frumos... Râvna sfinției tale mă bucură foarte... Preotul... păstorul Domnului... Da... Așa... Dar înainte de-a începe programul, aș dori să mă odihnesc puțin... Măcar zece minute... M-a prăpădit călătoria... Ș-apoi am dormit foarte prost azi-noapte în Armadia...

Protopopul din Armadia, la care dormise episcopul și care-i făcuse un pat împărătesc, păli, dar se făcu că nu aude.

Arhiereul intră în casă cu Belciug, ceru apă, se așeză într-un jilț și stătu neclintit vreun sfert de ceas, cu ochii trudiți închiși, mișcând doar buzele din când în când fără glas, Belciug rămase lângă dânsul, tăcut și respectuos. Afară însă lumea porni spre biserică.

Cincizeci și doi de preoți, cu episcopul în frunte, slujiră sfințirea. Veșmintele bătute cu fir umpleau biserica de strălucire. Mirosul de tămâie se urca până-n tavan și se cobora până-n sufletele care-l sorbeau lacome, îmbătate de evlavie. O taină adâncă, copleșitoare și plăcută, frământa toate inimile și mințile.

Din clipa când trecu pragul bisericii, înfățișarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriți păreau scăldați într-o blândețe cuceritoare și pe toată fața îi plutea un zâmbet bun, nevinovat și cucernic, ce-i tremura ușor barba argintie. Glasul obosit răsuna dulce și lin, pătrunzând drept în suflete, îmbrățișându-le și înălțându-le în altă lume. Chiar broboana de sudoare de pe frunte părea o cununiță de diamante sau o aureolă nedespărțită.

În sfârșit se sui în amvonul strâmt, pășind anevoie pe treptele în spirală, gâfâind foarte tare încât se auzea până în cor. Liniștit își roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, mângâind parcă icoanele noi, tavanul pictat cu stele, din care atârna un candelabru cu zeci de lumânări albe aprinse, ca o făclie uriașă, altarul daurit, fumul alburiu de tămâie șerpuind deasupra mulțimii de oameni care se înghesuiau tăcuți, cu fețele roșii asudate, cu ochii mari ridicați spre amvon, amestecați de-a valma, domni în haine negre, țărani cu cămașa ca zăpada, femei în catrințe pestrițe... Apoi, ca un moșneag obosit de anii vieții și întrezărind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fără înflorituri și fără gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, despre români, despre școală și credință, despre Belciug, despre toate, nemeșteșugit, încheind cu o blagoslovenie simplă, ca o revărsare a unui duh viu. O tăcere lacomă îi înghițea cuvintele, picurându-le în inimile oamenilor ca un balsam atotputernic...

Doamna Herdelea, care la început nu-l putuse suferi, părându-i-se prea gras și lumesc, din care pricină nici nu se îmbulzise să-i sărute mâna, deși se zice că asemenea sărutare poartă noroc toată viața — acuma, șezând în strană, având la stânga pe Ghighi și la dreapta pe doamna Filipoiu, se îmblânzi și simți din ce în ce mai multă simpatie pentru omul bătrân atât de schimbat la față, parcă ar fi văzut pe Dumnezeu. Când se isprăvi predica, șopti pocăită doamnei Filipoiu:

— Uite-așa îmi închipuiesc că trebuie să fi fost și apostolii! Oameni cu slăbiciuni în fața oamenilor, și sfinți cuprinși de duhul sfânt în fața lui Dumnezeu...

— Da, da, făcu doamna Filipoiu, întorcându-se speriată, fără a fi auzit șoapta, căci, în vremea cât vorbise episcopul, ea se gândise cu tristețe la Elvira ei care n-a avut încă nici un pețitor.

Îndată după săvârșirea slujbei, episcopul ceru să i se aducă repede cupeul, să plece, dornic să ajungă negreșit acasă deseară, la pătuceanul lui în care să-și odihnească oboselile drumului. Belciug de-abia l-a putut îndupleca să guste ceva la iuțeală și să închine un pahar de vin pentru viitorul parohiei din Pripas. Împreună cu episcopul plecară firește și fețele simandicoase, venite numai ca să arate că nu lipsesc de la ceremoniile naționale și religioase.

Ceilalți oaspeți însă răsuflară scăpând de prezența stânjenitoare a vlădicii. În câteva minute toată domnia se găsi la banchet, întâmpinată cu Deșteaptă-te, române de către iscusitul Goghi. Mesele erau întinse în școala golită de bănci și înfrumusețată cu verdeață. Grofșoru ținu întâiul toast pentru ,,vrednicul preot Belciug", având grijă să accentueze la urmă că ,,datoria acestui colț românesc este să trimită în viitor deputat român în Camera de pe malul Dunării". Și de-aci încolo toasturile urmară lanț două ceasuri, încât tinerii de ambele sexe, doritori de dans, începură să murmure. Belciug primea felicitările, mulțumea tuturor, dădea ordine chelnerilor, neobosit ca și când fericirea care-i înflorise obrajii i-ar fi îndoit și puterile.

Ghighi băuse o jumătate de pahar de vin roșu, ciocnind mereu cu Zăgreanu care se făcuse ca racul, îi angajase toate dansurile, își dădea ochii peste cap, negăsind vorbele care să-i îmbrace gândurile, își desfășura planurile de viitor ce prevedeau negreșit și îndeosebi o nevastă drăguță, cuminte, cultă... ,,întocmai ca dumneata, stimată domnișoară".

— Dansul! Dansul! se auzi în sfârșit tot mai des printre cavalerii nerăbdători, răsplătiți cu priviri recunoscătoare de către domnișoarele sfioase, în bună parte odrasle de preoți, ahtiate după dans deoarece vara aceasta n-a fost nici o petrecere de seamă în împrejurimi.

În sfârșit Zăgreanu începu niște tratative misterioase cu Goghi, pe care le încheie cu o strângere de mână, neuitând să aibă în palmă o hârtie de zece coroane. Rezultatul fu o someșană zvăpăiată care stârni un ropot de aplauze tinerești. Într-o clipire câțiva țărani scoaseră afară atâtea mese încât jumătate școala se prefăcu în sală de dans. Zăgreanu, fericit, alergă la Ghighi, care roși de mândrie că are cinstea de-a deschide balul, pe când prietenele ei din Armadia ședeau îngrijorate. Doamna Herdelea, ținând carnetul de dans și evantaiul Ghighiței, își luă cuvenitul loc pe un scaun lângă perete, între doamna Filipoiu și doamna Grofșoru, dezbătând greutățile vieții. Vorbind însă nu scăpa din ochi de loc pe Ghighi, care dansa ca o zână, se mlădia, zâmbitoare, primea multe complimente și ciripea cu Zăgreanu, ocolindu-i privirile rugătoare.

În cealaltă jumătate de școală domnii continuau banchetul și toasturile. Popa din Vărarea se chercheli curând, ca și doctorul Filipoiu și profesorul Maiereanu. În cele din urmă, cu toată împotrivirea lui Spătaru, ținu un mic discurs și solgăbirăul Chițu, subliniind în treacăt liberalismul stăpânirii care îngăduie bucuroasă propășirea tuturor popoarelor credincioase patriei. Silvicultorul Madarasy dobândi sărutarea vajnicului Spătaru pentru un înflăcărat ,,trăiască românii". Herdelea, întâlnind printre preoți mulți prieteni din copilărie pe care nu-i văzuse de ani de zile, bău cu fiecare câte un păhărel și povesti tuturor cum după treizeci și doi de ani de zile de slujbă, având nevoie de odihna binemeritată, a primit mulțumiri de la însuși ministrul școalelor. În același timp însă lăuda către toți pe Belciug care-i ,,un popă fără pereche și un om cum nu se poate mai de treabă". Belciug de asemenea împuia urechile tuturor slăvind pe Herdelea, ,,prieten neprețuit și român vrednic de stima obștească".

Aproape de asfințitul soarelui, preotul propuse lui Herdelea să meargă puțin în mijlocul țăranilor, zicând:

— E datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grijă poporului!
— Așa-i, Ioane, așa-i... Prea bine... Dar să-mi iau și baba! răspunse Herdelea clipind din ochi foarte jovial.

Doamna Herdelea nu putea să lase singură pe Ghighi. Atunci își aduse aminte și Zăgreanu că, fiind învățătorul comunei, are obligația să meargă și dânsul, mai ales că fără domnișoara Ghighi nu face două parale toată petrecerea. Ghighi era de asemenea bucuroasă să plece, fiindcă Zăgreanu devenise iar melancolic, se încăpățâna să vorbească tot mai stăruitor de ochii ei și chiar începând de câteva ori să-i declare: ,,Domnișoară, te...", fără însă a îndrăzni să sfârșească: ,,...iubesc!" Mai găsindu-se și alți doritori de a vedea petrecerea poporului, se adună repede un grup vesel care porni spre casa Todosiei lui Maxim Oprea.

Ograda gemea de oameni... Bătrânii, cu primarul Florea Tancu în frunte, stăteau în poarta deschisă și, privind cum joacă tineretul, vorbeau despre biserică, despre cules și despre dările grele. Toma Bulbuc, mohorât, ofta des și de-abia arunca uneori câte-un cuvânt, căci gândurile lui erau mereu la George, care acuma ședea în temnița din Bistrița, așteptând judecata curții cu jurați. Mai la o parte, stingher, bătrânul Glanetașu trăgea cu urechea, mai umilit ca odinioară; moartea lui Ion îl încărunțise de tot și-i sădise în ochii blânzi o tristețe statornică.

Straja Cosma Ciocănaș fusese însărcinat de Belciug cu împărțirea celor trei vedre de rachiu gratuit, prevăzute în programul pentru sărbătoarea sfințirii noii biserici. Își îndeplinea slujba cu atâta nepărtinire că bruftului pe unii flăcăi care voiseră să ia două porții, iar cu Macedon Cercetașu ajunsese chiar la o ușoară și trecătoare păruială.

— Tot omul are dreptul la o litră de băutură! Așa-i porunca! Cine nu se satură, să mai cumpere și de la cârciumă! striga Ciocănaș, sfătos, din când în când, în gura tinzii, unde trona cu o pâlnie într-o mână și în cealaltă cu o măsură de tinichea, împrumutate de la văduva lui Avrum.

Lângă prispă s-a strâns un pâlc de bărbați împrejurul lui Simion Butunoiu, care povestea minciuni din bătrâni, tușind și strănutând zgomotos. Macedon Cercetașu, trăsnit rău, umbla de ici-colo, comandând nemțește și dând din mâini spre marea veselie a copiilor care îl salutau militărește.

Lăutarii cântau învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau țanțoș, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulțumite pe față. Umbra nucilor bătrâni de lângă șură se întindea din ce în ce, subțire, cuprinzând aproape toată ograda.

Când sosi grupul de domni, jocul se opri brusc, în semn de respect. Toți bătrânii se descoperiră, iar primarul cu bătrânii înconjurară pe Belciug și pe Herdelea, vorbind de solemnitatea sfințirii care a prilejuit atâta cinste satului întreg și îndeosebi preotului. Ilie Onu, care, de când s-a însurat și Nicolae Tătaru cu fata lui Ștefan Hotnog, a rămas capul flăcăilor, se apropie de Zăgreanu și-l pofti să joace, oferindu-i pe cea mai frumușică fată din Pripas, pe Maria lui Trifon Tătaru, pe care și-o ochise dânsul s-o ia de nevastă cu câșlegi. Zăgreanu, nedezlipit de Ghighi, refuză zăpăcit. Atunci Ilie chemă pe domnișoara la joc, ceea ce pe doamna Herdelea o umplu de revoltă, iar pe Ghighi o făcu să zâmbească de rușine. În sfârșit primarul, cu consimțământul preotului, porunci flăcăilor să continue jocul, să vadă și domnii cât sunt de frumoase petrecerile prostimii.

Toma Bulbuc izbuti curând să ia deoparte pe Herdelea, să se mai sfătuiască cu dânsul despre George. Nevasta lui Toma, mai uscată, cu ochii mici, veseli, mai adânciți în cap și cu glasul mai plângător, veni lângă ei, își frânse mâinile și se jură că numai farmecele rele au putut face pe băiatul lor să cadă în asemenea năpastă. Herdelea îl încurajă să aibă deplină încredere în Grofșoru, căci nu-i avocat ca el nicăieri.

— Mi se pare că până să vie acasă George, nevastă-sa o să-l aștepte cu copilașul în brațe. Zice că-i grea... O fi, că asta-i menirea femeii, rosti mai târziu Toma, înseninat puțin.

Prin sat însă umbla zvonul că Florica ar fi rămas însărcinată cu Ion. Nimeni nu știa de unde a ieșit vorba aceasta, dar mulți o credeau. Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru și cerșea iar în Ulița Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veșnic acră și mânioasă, încât lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morții.

Tocmai când se isprăvi jocul, veni gălăgios Vasile Baciu care, după ce încercase zadarnic să corupă pe Cosma Ciocănaș, se dusese la cârciumă să-și potolească mai bine setea. Cum zări pe Belciug, se întunecă și se îndreptă glonț spre dânsul zicându-i:

— Și așa, domnule părinte, vrei să-mi iei moșia cu tot dinadinsul?

Preotul încercă să nu-l bage în seamă, ca să nu-și strice dispoziția. Vasile însă nu-l slăbi și se îndârji tot mai rău. Atunci Belciug, supărat, îi zise tare, să audă întreg norodul:

— Ai ajuns rușinea satului, măi Vasile, și tot nu te mai saturi de blestemății?... Pământ mai mult îți trebuie ca să poți bea mai mult?... N-ar fi păcat de Dumnezeu să încapă în mâinile tale moșia, s-o prăpădești prin cârciumi?... Apoi pământul nu-i pentru bețivi și leneși, Vasile! Nu, nu! Pământul așteaptă muncă și trudă, nu lenevie!... Ion, ginere-tău, fie iertat, da, merita moșia, că-i era dragă și punea osul s-o muncească. Bine te-a cunoscut de n-a vrut în ruptul capului să o lase s-ajungă iar pe seama ta... Când vei vrea să muncești omenește și să te lași de beție, atunci să vii la mine să mai vorbim! Deocamdată și cât ai e prea mult... Așa!... Până atunci însă să piei din ochii mei, satană afurisită!

Dojana preotului, mai ales fiind stăpânită, găsi aprobarea tuturor sătenilor. Chiar și Vasile Baciu parcă se dezmetici, căci îndată începu să se închine, mormăind:

— Apoi dacă-i așa, am să fac jurământ în biserica cea nouă și n-am să mai iau în gură nici un strop de rachiu, câte zile-oi mai trăi...

Belciug auzi făgăduința, mulțumit, dar totuși nu vru să mai întindă vorba cu dânsul, ci se întoarse spre un grup de țărani din Săscuța, care veniseră la sfințire dornici să poată muta cât mai degrabă biserica cea veche, să aibă și ei bisericuța lor ca toate satele creștine.

Fiindcă se însera și mai ales fiindcă Herdelea începuse să închine păhărele cu țăranii, doamna Herdelea hotărî că, fără a mai trece pe la școală, unde continua petrecerea domnească, e vremea să plece direct acasă, în Armadia. Zadarnice fură stăruințele preotului, care de-abia acuma voia să se așeze serios la chef cu Herdelea, zadarnice rugămințile lui Zăgreanu, care se jura că lipsa Ghighiței răpește tot farmecul balului — doamna Herdelea rămase neînduplecată. Belciug atunci le oferi brișca lui cea bună, regretând însă mereu că doamna nu binevoiește să mai zăbovească barem un ceas. Ca să-i arate că nu-i supărată, doamna Herdelea îl pofti să tragă totdeauna la dânșii, când va veni în Armadia, ceea ce preotul primi foarte bucuros.

— Mare păcat însă că nu vom mai lucra de-acuma împreună, dragă Zaharie! adăugă Belciug cu duioșie în glas.

— Ce are a face, Ioane ?... N-ai colea pe prietenul Zăgreanu, care-i tot de-al nostru ?

— Aș!... Zăgreanu!... Noi doi anevoie o să ne înțelegem, mormăi Belciug, înnourându-se.

— Lasă că-i băiat bun, zău e bun, zise Herdelea învăluind pe Zăgreanu într-un zâmbet de încredere.

— Poate numai dac-ar avea norocul să-și găsească o nevestică bună, româncă verde, uite-așa ca domnișoara Ghighi, poate că atunci ar pricepe care i-e chemarea în mijlocul nostru! rosti preotul mai grav.

Ghighi era să leșine de rușine. Zăgreanu însă fu cuprins de o îndrăzneală extraordinară, încât zise repede:

— Dacă domnișoara m-ar vrea, eu... eu...
— Mă rog, mă rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la cale în uliță! îl întrerupse doamna Herdelea cu o blândețe neobișnuită. Vino pe la noi, și te primim cu dragă inimă...

Totuși Zăgreanu, spre a-și potoli avântul, apucă mâna Ghighiței și o sărută prelung.

Brișca porni la pas, căci Zăgreanu îi însoțea pe jos. În fața casei lor din capul satului se opriră puțin. Zenobia, care ședea posomorâtă pe prispă, veni la trăsură, vorbi despre Ion, plânse cu sughițuri și în cele din urmă afurisi pe George și tot neamul lui Toma.

— Bietul Ion! zise doamna Herdelea. Iute s-a mai prăpădit... Se vede c-așa i-a fost scris!

Zenobia se întoarse acasă, lăsând în urmă-i o dâră de jale. Pe urmă însă se uitară cu toții la casa lor mereu goală, mereu încuiată, cu ograda năpădită de buruieni.

— Casa vă așteaptă s-o stăpâniți, murmură Herdelea privind încrezător în ochii urmașului său.

Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă.

Zăgreanu rămase în mijlocul uliței, urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Ghighi, șezând pe scăunelul din față, îl vedea și-l găsea mai drăguț ca orice alt bărbat din lume.

La Râpile Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de abia își mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în fața crucii, cu capul gol și, cum stătea acolo așa, parcă făcea un jurământ mare.

Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase...

Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.

Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii.

Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început...

CELOR MULȚI UMILI!

Martie 1913 - Iulie 1920