Ioan Damaschin

Jump to navigation Jump to search
Ioan Damaschin

de
Alexei Konstantinovici Tolstoi
tradus în română de
Alexei Mateevici


I[modifică]

La slujba țării așezat
Și proslăvit e Damaschin;
Din toți slujbașii-n halifat
El, cel mai mare, e creștin;
Și cârmuirea din oraș
El cu haliful o-mpărțește,
Și-al stăpânirii lui părtaș
În toate cele-l sfătuiește...
Grădinile-i nemărginite
'I-mbracă curtea în verdeață
Și veșnic verzi și înflorite
Slobod mirosuri de dulceață;
Lucesc într-a luminii raze
Safirii mulți de pe pereți
Și-n valuri roșii-sângeroase
Rubinii stâlpilor măreți;
De-a soarelui fierbinte-arsură
Găsești odihnă ș-alinare
Sub a mătasei țesătură,
În umbra ei răcoritoare.
Și pretutindeni, zi și noapte,
Printre-a verdeții line șoapte
Și printre flori, ce îți zâmbesc,
Izvoare argintii țâșnesc...
Dar fuge liniștea departe
De Ioan căzut pe gânduri,
Și pieptul lui ca-n foc îi arde...
A nopții liniștite vânturi
Îl duc încet pe altă cale:
Ar vrea să fie în pustie,
Să cânte Domnului cu jale,
Uitând de-a curții bogăție,
Sau într-un codru singuratic
Al vieții fir să și-l petreacă
În pacea sfântă, pacea dragă,
Vecin cu lupul cel sălbatic...
*
Cuvântul lui măreț și falnic
Sunase tare deseori,
Lovind eresul cel prădalnic
Al răilor prigonitori,
Ce țara treierau bezmetici,
Bătându-și de icoane joc,
Scoțându-le de prin biserici
Ș-arzându-le pe loc în foc.
Și Ioan era vestit
De la Damasc la Țarigrad
De-nvățător neostenit,
Drept credincios înflăcărat...
Dar slava lumii nu-i priește:
O-ngândurare prea adâncă
Pe Ioan îl ține-n clește
Și-o scârbă mare îl mănâncă...
Așa simțindu-se, el intră
Odată-n curtea cea crăiască
Și-n fața boierimii mândră
Începe tânga să-și rostească:
— „Stăpâne, ascultă: a mea mărie,
Puterea mea nemărginită,
Nenumărata-mi bogăție
Mi s-au făcut nesuferite.
Alt dor, puternic fără seamă,
Demult născut în pieptul meu,
De-aici mă mână și mă cheamă:
Eu vreau să cânt lui Dumnezeu
În liniște, singurătate,
Căci răul veninos mă roade,
Pân-într-a inimii adâncuri,
Când șed în fruntea boierimii
Și mă simțesc pierdut și singur
În curtea judecătorimii;
Și alte glasuri mi s-aud
Atunci în zgomotoasa curte,
Și dorul lor mă face mut.
Urechea-mi face să asurde
La cârmuirea-ncredințată;
Chemarea lor neîncetată
Cu foc nestins gândirea-mi arde
Și-mi face pasul meu nemernic...
Dă-mi voie, craiule puternic,
Să plec din curtea ta departe"...
*
Și drept răspuns aude-ndată:
„Te bucură, iubită slugă,
Și fie-ți scârba vindecată;
Dorința ta, ce te usucă,
Nu fie veșnica dorință;
Ai proslăvit a mea crăie
Tu prin slujirea cu credință
Și-ai ridicat-o la mărire
Cu înțeleapta-ți cârmuire...
Cu-a noastră tare stăpânire
Să lupte-acum cine încearcă,
Și ce războinic îndrăznește
Hotarele să ni le șteargă?
Rămâi, te rog. Împărătește
Ți-oi răsplăti slujirea ta
Și-n străluciri necuvântate
Cu dragoste te voi scălda;
A-mpărăției jumătate
Ca să rămâi îți dăruiesc
Și negrăit te preamăresc"...
Dar Damaschin așa-i răspunde:
„Stăpâne! ești nespus de darnic,
Prin daruri ești vestit oriunde;
Dar te silești acum zadarnic
Cu darurile să mă ții,
Și în deșert îmi zici: „rămâi!"
Eu nu pot... Alte glasuri sună
În sufletu-mi, ce viu tresare;
Cu alte firi mă împreună
A inimii înflăcărare.
Chemarea mea-i Ființa sfântă,
Viața mea-i cerescul cântec,
Și dorul meu ce mă frământă,
Prin cântec numai pot să-l vindec.
Această lume nevăzută,
Ce în cântare ființează,
E veșnică, e nepierdută,
E de-o nespusă frumusețe,
Măreață și neschimbătoare,
De orice slavă mai înaltă,
Ca fulgerul scăpărătoare,
În străluciri cerești se scaldă.
Și-mpodobirea firii noastre
O are-n sine cu prisos:
Căci depărtările albastre,
Și valul mării cel spumos,
Și munții nalți, ce dorm în cețe,
Pământul, soarele și luna
Și toate stelele mărețe,
Cu însuși cerul fără fund —
Sunt numai slabe oglindiri,
Ce-n mintea omului pătrund, --
Sunt umbra veșnicei măriri...
Dar mintea unui cântăreț
Nu umbra, chipul ei îl vede,
Lucirea sfintei frumuseți,
Ce-n toată firea o prevede...
Și să mă crezi, mărite crai,
Această nevăzută lume
N-o dau pe-mpărătescul trai,
Și cel mai mare falnic nume,
Scânteia tainicului horn,
Ce chipul lumilor zidește
Și-n care firele se torn,
Acum în mintea mea lucește.
Simțirea inimii mă arde
Și-mi face pasul meu nemernic,
Dă-mi voie, craiule puternic,
Să plec din curtea ta departe!"
Și-a zis haliful: „Dorul tău
Îl înțeleg. Și iată-a noastră hotărâre:
Ioane, voie ai din târgul meu
Să pleci spre a chemării tale împlinire!"
*
Și curțile lui Damaschin
Rămas-au pradă a uitării,
Ș-averea marelui creștin
În oarba voie a-ntâmplării:
Haznaua lui nenumărată
Pe la săraci de mult îi dată;
Paingul țese pe perete,
Căci slugi ca altădată nu-s,
Și unde-al lor stăpân e dus,
Nu știe nimeni să arăte.
Și pretutindeni e pustie stearpă;
Grădinile nu înfloresc,
Pe-acoperișuri crește iarbă,
Izvoarele de-abia țâșnesc,
Și numai printre marmuri macul
'Și-înalță stibla ca toiagul,
Iar prin palaturi umblă vânturi,
Stârnind un roi de negre gânduri.

II[modifică]

Vă binecuvântez, păduri,
Văi, dealuri verzi, ogoare, râuri,
Vă binecuvântez, pustiuri,
Ș-albastrul cer, și munții suri,
Sărăcăciosul meu toiag,
Și straista sărăcăcioasă,
Și câmpul ce-l privesc cu drag,
Și nopți și zile luminoase,
Și singuratica cărare,
Pe care merg de doruri dus,
Și-n câmpuri fiecare floare,
Și orice stea în ceruri sus!...
O, de-aș putea în a mea viață
Să fiu cu firea într-un gând!
O, de-aș putea-ntr-a mele brațe
Prietenii, vrăjmași și frați
Și toată lumea s-o cuprind!
Ca valul apelor spumoase,
Însuflețirea-n piept îmi crește;
Ca niște vânturi furtunoase,
Cântări în suflet îmi stârnește;
Pe buze-mi tremură mărirea
A tot ce este vrednic, sfânt:
Ce fapte oare proslăvirea
Cânta-va pe acest pământ?
A dorului putere vie
Ce ținte pentru cine cere?
A cui cânta-voi bucurie?
Voi plânge-a cui oare cădere?
Ferice cine-mpodobit-a
Viața cu mărețe fapte,
Dreptatea cine dobândit-a,
Tărie-având destul să rabde;
Ferice, cine adevărul
Neîncetat l-a căutat,
Și-acel ce neclintit ca fierul
Viața pentru adevăr și-a dat...
Dar slava cântecelor mele
Pe altul are să-l mărească:
El nu-i ostaș cu arme grele,
Nu-i cu cunună-mpărătească,
El vine nu strălucitor,
Ducând cu sine biruința,
Ci vine ca Mântuitor,
S-așeze noua lui credință.
Prin ceața vremii îl zăresc
C-o gloată mică de pascari,
Ce-n urma Domnului plutesc
Prin pâinea lanurilor mari.
Și vorbe sfinte, vorbe line
El toarnă-n inimi necăjite
Și la izvoare vii, senine
Își duce oile trudite...
De ce atunci nu m-am născut,
Când El cu noi a viețuit,
Când jertfă lumii a căzut
Și de necaz ne-a izbăvit?...
De ce amarul crucii Tale,
O, Doamne,-n sine eu nu port,
Și spinii frunții ș-a Ta jale,
De ce cu Tine nu cad mort?
O, de-aș putea cu umilire
Să mă ating de haina sfântă,
Să umbl pe-acolo cu smerire,
Pe unde-a-mblat Ființa blândă --
Nădejdea mea și apărarea,
Puterea și-acoperământul!...
Eu Ție toată cugetarea,
Dorința inimii și gândul --
Ți-aduc acuma drăgăstos...
Deci gura mea să amuțească,
Pe nimeni altul să-l slăvească,
Decât pe Domnul meu Hristos.

III[modifică]

Și zilele se scurg. A lor aripe
Cu repezime iute zbor,
Se schimbă grabnic a lor clipe
Și ostenitul călător
Priveliști felurite vede:
Omătul sus pe munți albind,
Mai jos al lor stâncos perete,
Ce stă încins de-nalții chedri,
Iar Iordanul strălucind
Se-oglindă-n vale printre pietre;
Și Marea Moartă-n depărtare
De-abia, de-abia doar se zărește
Și într-o largă revărsare,
Ca un oțel bătut, sclipește...
Ș-oprit pe loc, ca-n aiurire
Mai vede larga șerpuire
A râpii râului Chedron,
Ce a secat și nu mai fuge
Și iar pornește și ajunge
La târgul muntelui Sion.
Amurgul vine. E tăcere.
Plutesc prin cer albastre cețe,
Ard stelele la priveghere
Deasupra stâncilor mărețe.
S-arată luna. Valea-i strâmtă
Și râpa râului adâncă.
Într-a-nserării taină sfântă
Chilii se văd săpate-n stâncă,
Mai jos al legii sfinte semn --
Sărăcăcioase cruci de lemn.
Aici, veniți din multe țări,
Părinții sfinți sălășluiesc,
Fugiți de-a lumii tulburări
Într-un lăcaș dumnezeiesc...
De sus pân-într-al râpii fund
Au înălțat un mare zid:
Cu el de hoți s-au îngrădit,
Ce și-ntr-un sfânt lăcaș pătrund.
În zid o poartă. La intrat
Un turn înalt îi stă de strajă,
Tot de călugări ridicat...
Și iată într-a serii vrajă,
În blânda stelelor lucire
Coboară râpa Damaschin
Cu pașii grei de ostenire
Spre tainicul lăcaș creștin,
Și glasul lui răsună frânt:
— „Lăcaș al limpedei științe;
Al dorului lumesc mormânt,
Izvor al veșnicei credințe;
O, singuratică pustie,
La care ne-ncetat mă trag,
Venind, mă-nchin acuma ție;
De-ntreg trecutul mă dezbrac
Și desfătările lumești
Le lepăd la această poartă,
Rugându-te să mă păzești
De toată grija cea deșartă...
Și cu smerire îți aduc
Cântare-nsuflețirii mele,
Luând în schimb doritul jug
Al trudei ș-ascultării grele!"

IV[modifică]

„Din valea lui Chedron, părinți cucernici,
Egumenul pe toți la sfat vă cheamă,
Toți adunați-vă, cei slabi și cei puternici,
Un frate nou ne vine fără teamă
Din depărtări. Și mare-i e chemarea,
Dar trebui să-mplinească ascultarea,
Din toți eu unuia-l încredințez, --
El e bărbatul cel ce se vestește
De-nvățător și mare cărturar,
Ce adevărul legii îl păzește, --
E Ioan, acela zis statornic,
Ce-n tulburările ereticeștei goane
Rămas-a straja sfintelor icoane...
A-i da povețe, cine este dornic?"...
Și-ndată ce-a sunat acestul nume,
S-au tulburat călugării mirați;
La cântăreț se uită minunați
Și șoapte trec prin adunata lume.
Și capetele închinând în jos,
Răspund egumenului lor sfios:
„Blagoslovit să fie el, ostașul
Lui Dumnezeu, ce vine-n mănăstire!
Dar cine oare din întreg lăcașul
E vrednic de a da povățuire
Acestui cântăreț vestit și sfânt,
Când nouă ni-i povață-al său cuvânt?"
Dar iată din călugărime-un frate,
Un stareț iese, aspru la vedere,
Și aspre-i sunt cuvintele-ndreptate
Lui Ioan, ce ascultare cere:
— „Noi posturi în chilii ținem,
De alta nici nu știm, nici n-ascultăm,
De vrei să fii tu sub a mea povață,
Aibi în vedere ce acum ți-oi spune:
De cântecele tale te dezvață,
Lumeasca leapădă deșertăciune;
Căci duhul mântuirii ș-al ei rost
Se află numai în smeritul post.
Și de-ai venit ca pustnic în pustie,
Tu trebui dorul lumii să-l omori,
Smerindu-te, uitând de fudulie
Sub al tăcerii jug mântuitor...
De vei tăcea, având răbdare lungă,
Vei împlini atunci a mea poruncă!"...
Sfârșit-a. Glasul lui neașteptat
Pricinuit-a mare tulburare:
Un trăsnet parcă i-ar fi detunat,
Așa stăteau cu toți-în adunare...
Și ochii cântărețului aprinși
S-au stins pe fața-i împietrită...
Și nemișcat, cu ochii tulburi, stinși,
C-un glas adânc, din piept vorbit-a:
— „Să fie-așa!... Puterea vieții toată,
Tot cugetul ș-a inimii dorință
Am închinat cerescului meu Tată,
Slăvind în cânturi sfânta Lui credință.
Dar tu îmi poruncești, scârbind, să tac,
Și eu, părinte, te ascult pe tine, --
Porunca dată o primesc cu drag:
De-acum n-aude nimeni de la mine
Nici un cuvânt din cântecele-nalte;
Pecetea scârbei gura să-mi încuie,
Și inima nu-mi îndrăznească să mai salte,
Iar buzele cântarea să și-o spuie!...
Aici a fost să fie-a mea slujire,
Lui Dumnezeu de mult făgăduită!
Slăvirea Ta, a mea înveselire,
Drept jertfă, Doamne, ai binevoit-o:
Înceapă-se deci zilele tăcerii,
Cântarea inimii nu-mi mai răsune,
Ușorul zbor să-mi fie dat uitării,
Ce viu mișca a sufletului strune...
Să vie neagra noapte-ntunecoasă
Și inima să-nghită a mea jale,
Iar psalmurile mele luminoase
Să-și strângă raza strălucirii sale!
Și stingă-se dorințele vieții —
Înviforarea gândurilor mele;
Aprindă-se în noaptea greutății,
Doar dragostea, ca focul unei stele.
Cântarea mea aceasta de pe urmă,
Îndurătorule! — acum mi-o iartă;
O clipă numai, cântarea mea se curmă
Și inima de doruri se deșartă.
Sfârșitu-s-a! Privirea mi se stinge
Și noapte-n firea mea mi se coboară
Și sufletu-mi de pocăință plânge
Și mă cuprinde scârba mea amară".

V[modifică]

În valea umbroasă, ca cuiburi lipite
De pietrele stâncii, chilii înnegresc;
Tăcerea și scârba domnesc mohorâte
Și rar se aude vreun glas omenesc.
E pace și numai atunci când s-adună
La sfintele slujbe părinții smeriți,
Cântarea cucernică surd le răsună
Și iarăși călugării tac osteniți.
Iar sus, pe deasupra stâncoaselor râpe
Pustia cea moartă-și întinde domnia.
Nu vezi nici o tufă. Și moartele clipe,
Trecând, își alungă din piept bucuria.
Un leu câteodată bătrân și flămând
Cu urletul său mai doboară tăcerea,
Și iarăși aripele ei se întind,
Din zorile zilei în cețele serii;
Și numai șoptirea uscatelor ierbe
Abia se aude — ușoară, mâhnită,
Când de sub pietre s-arată un șerpe,
Spinarea-ncălzindu-și în colb tăvălită,
Ori când o lăcustă zburdalnică sare
Prin ierbile arse, sunând din aripă...
Și numai arare pustia cea mare
Tresare de-un strigăt sălbatic în clipă;
Din malul prăpastiei jos, în strâmtori,
Cad pietre atunci, și un cal se ivește;
Călare pe dânsul un hoț pierzător,
Ce drum printre stânci își croiește,
Și calul își măsură fiece pas,
Deprins cu cărări neumblate și rele...
Și iarăși lăcașul pustiu a rămas
Cu pacea lui sfântă. Doar mici păsărele
În focul amiezii plutesc în văzduh,
Iar seara în ceruri lumini se aprind...
Și zilele pline de tângă se duc,
Simțirea și gândul greoi apăsând...

VI[modifică]

„Precum deasupra mănăstirii
Albi nourași trec uneori
Și țese, arătând privirii
Un rând de chinuri mișcător,
Astfel și goana ne-ncetată
A gândurilor îmi aprinde
Închipuirea-mi apăsată,
Ș-un rând de chinuri mă cuprinde,
Urzite tot din amintiri,
Ce cu putere mă-mpresoară.
Învioaratele-oglindiri,
Ca stelele pe cer de seară,
La cântece vioi mă trag.
Dar chin mi-e darul de prisos,
Căci tace duhul meu sărac.
Fiind smerit și sfiicios,
Abia arzând ca o scânteie,
Ce-așteaptă baterea de vânt
Să se mărească și să deie
Un foc, de care lumi întregi s-aprind, --
Așa așteaptă al meu dar
A-nsuflețirilor pojar.
Și chipuri vii pe dinainte
Îmi trec în roiuri schimbăcioase
Și-i gata versul în cuvinte
Să-mbrace psalmele frumoase.
Degeaba! Versul nu le-mbracă
Și mi le lasă necântate,
Ca datoria să și-o facă
A rugăciunilor curate...
Dar ascultarea mea cu greu
O împlinește duhul meu,
Și rugăciunea poruncită
Adesea o rostesc zadarnic;
Căci inima-mi însuflețită
O soarbe dorul meu amarnic
Ș-atuncea inima mea arsă
A sale psalmuri și cântări
Abia-abia nu le revarsă
Preasfântul Împărat din cer!...
Lăcaș, unde-am înmormântat
Cuvântul viu de cântăreț,
Te rog smerit, îngenuncheat,
Al meu tu suflet să-l păstrezi
De-a lumii doruri! Iar voi, vânturi,
Împrăștiați a mele gânduri!"...

VII[modifică]

Dar el zadarnic se roagă ș-așteaptă a scârbelor sale astâmpăr:
Vântul pustiei nu poate să-i vânture negrele-i gânduri...
Ani se pertec după ani, și-alinarea-i departe de dânsul,
Căci tot mai greu îl apasă tăcerea mult chinuitoare...
Astfel odată ședea el la-ntrarea chiliei, cu mâna
Pusă pe ochii în lacrimi, zadarnic luptând cu cântarea,
Când deodată el vede venind un călugăre-frate,
Care a stat în genunchi și i-a zis: „Am venit să-mi ajuți, Ioane!
Știi: mi s-a dus din viață un frate. El frate mi-a fost sufletește;
Și mă mănâncă acuma amarul. Ș-aș plânge cu jale,
Dar s-au oprit ale ochilor lacrimi și-n inimă scârba s-adună...
Tu ai putea să-mi ajuți, dac-ai vrea, cu un cântec de jale,
Cântec de groapă-adormitului frate, ca eu auzindu-l,
Plânsul să-mi vărs și durerea în piept să-mi slăbească"...
Blând l-a privit Ioan și încet i-a răspuns:
„Nu știi tu oare cu ce legământ sunt legat eu?
Starețul aspru pe veci mi-a oprit ale mele cântări"...
„Știu", îi răspunde mâhnitul călugăr, urmând: „Despre asta
Starețul tău nici nu află, fiind dus pe trei zile,
Iar răposatului mâine-i cântăm îngroparea. Te rog deci fierbinte
Liniște dă-mi în amar, în jelința mea cea fără nume"...
Și nedorința văzându-i, din nou el urma amărât: „Ioane!
Ce-ai face tu, fiind doctor pe trupuri, văzând că mă sting?
Oare atunci n-ai căta să m-ajuți? Și acum oare nu vei răspunde
Domnului sfânt pentru mine și moartea mea plină de scârbă?"
Vorbele astea rostite topitu-i-au inima moale,
Jalea aproapelui său într-o clipă umplutu-i-a duhul;
Sufletul lui s-a trezit, deșteptându-și visările sale.
Rânduri de chipuri i-au stat înainte, și sunete-n aer,
Limpezi, frumoase-au cântat, închegând o plânsoare de groapă.
Mult a șezut Ioan, ascultându-și cântarea amară,
Și în chilie intrând își făcu rugăciune în taină,
Iar mai apoi o hârtie luând a-nchegat al său cântec de jale
Ș-astfel, nevrând, cântărețul ieși din robia tăcerii...
Voiosul cântec al însuflețirii
Preasfântul nu-l oprește;
Născut din zborul slobod al gândirii,
El veșnic înflorește.
Și unde-i cel ce-n sufletul său dornic
Cântarea va lega-o?
Sau unde-i omul cel voinic, statornic,
Ce-n veci ar întropa-o?
De sus din munți, ce în albastrul cer
Își vântură omătul, --
Furtunile, pornind din înălțări,
Umbla-vor cu încetul?
Și apele pârăului de munte,
Ce curg, cântând vioi,
Sau soarele, ce calea își pătrunde, --
Veni-vor înapoi?

VIII[modifică]

Răsună clopotul cu jale
În dimineață răcoroasă...
Venit-au frații cei din vale
În rânduri negre, tânguioase,
Pe răposatul l-au adus
Și în biserică l-au pus.
Urmează slujba-ngropăminții
Și lumânările s-aprind...
În rânduri triste stau părinții
În fața negrului mormânt,
Iar Ioan cântarea-și cântă
În pacea moartă-a mânăstirii...
Ș-ascultă adunarea sfântă
Troparul trist al odihnirii
Ș-un surd răsunet câteodată
Răsare din călugărime
Ș-a hangului sunare-nceată
Își face drumul prin frățime.
Troparul
Ce desfătare în viață
Nu știe de amărăciune,
Și ce mărie, ce dulceață,
Rămâne fără schimbăciune?
Și unde-i fericirea oare?
Ce munca noastră ș-alergarea
Câștigă pe acest pământ --
Sunt numai umbre, numai vânt...
Și care slavă omenească
E veșnică și neclintită?
Măria toată pământească
Pe veci uitării e menită.
Ca în vârtej pieri-vor toate --
Noi toți, și neamuri, și noroade,
Și robii slabi, și crai puternici,
Neputincioși, pierduți, nemernici.
Viața e deșertul joc
Al năzuințelor deșerte...
O, frați, nu credeți în noroc,
Ce ține clipe și se pierde,
Căci oamenii toți se îngrop,
Sălășluind a lor morminte, --
Primește răposatul rob
Și odihnește-l, Doamne Sfinte!
Venit-a ca un prădător
Sfârșitul meu și m-a răpit,
Mormântul cel necruțător
Viața mea mi-a înghițit...
O, scumpe rude, frați iubiți,
Păcatele vă curățiți,
Căci focul groaznicului iad
Pe mine rău m-a-nspăimântat.
Viața e deșertul joc
Al năzuințelor deșerte:
Ce căutăm dar noi noroc,
Ce ține clipe și se pierde?
Măriile ni-s numai vis
Și bogăția-nfumurare,
Mormântul vecinic ni-i deschis
Și-i gata-n clipa fiecare, --
Căci toți la rândul lor se-ngrop,
Sălășluind a lor morminte...
Primește răposatul rob
În cerul Tău, o, Doamne Sfinte!
Din oasele ce putrezesc,
Ce-i împăratul, ori ostașul?
Ce-i vrednicul de dar ceresc,
Ori al bisericii vrăjmașul?
Și unde-i aur și argint,
Mulțimea slugilor, strigarea?
În pacea negrului mormânt
Se pierde toată-nfumurarea, --
Căci toate sunt deșertul joc
Al năzuințelor deșerte.
O, frați, nu credeți în noroc,
Ce ține clipe și se pierde!...
Numai la Tine, Doamne,-n cer
Găsim lăcaș de mântuire.
În lumea asta toate pier,
Ce ne-au slujit de-nveselire,
Și robii Tăi toți se îngrop,
Sălășluind a lor morminte,
Primește răposatul rob
Și odihnește-l, Doamne Sfinte!
Apărătoare tuturor,
Ce Te numești Fecioară Sfântă,
Pe fiul Tău Mântuitor
Fierbinte roagă-l, Maică Blândă,
Pe răposatul nostru frate,
Ce-n rând cu noi a viețuit,
Să-l ierte pentru-a lui păcate
Cu mila lui făr' de sfârșit.
Viața îi deșertul joc
Al năzuințelor deșerte
Și ca un vânt i-al ei noroc,
Ce ține clipe și se pierde.
Când va veni necruțătoare
La noi nemilostiva moarte,
A pâinii la secerătoare,
Va fi atunci a noastră parte,
Căci pe pământ toți se îngrop,
Sălășluind a lor morminte...
Primește răposatul rob
În cerul Tău, o, Doamne Sfinte!
Mă duc în drum necunoscut
Plin de nădejde și de frică,
Cu ochii stinși, cu pieptul mut,
Cu geana ce nu se ridică,
Zac fără glas și nemișcat,
N-aud nici plângerea de frate,
Tămâia ce s-a revărsat,
A mă trezi din somn nu poate.
Dar somnul meu fără deștept
N-adoarme dragostea mea vie
Printr-însa eu la toți mă-ndrept,
La toți ce inima mi-i știe:
— „O, frați, nu credeți în noroc,
Ce ține clipe și se pierde,
Viața îi deșertul joc
Al năzuințelor deșerte...
De-aceea, scumpilor mei frați,
Pe Domnul Sfânt așa-L rugați:
O, Doamne, la venirea Ta,
Sfârșitul pământescu-i veac,
Atuncea se va arăta,
Ce robii Tăi gândesc și fac...
Atuncea cei ce se îngrop,
Vor învia toți din morminte...
Primește-atunci pe al Tău rob
Și odihnește-l, Doamne Sfinte!"

IX[modifică]

Așa cântarea lui îi sună
În pacea vechii mănăstire
Și adunații împreună
Țin hangul ei cu umilire.
Dar iată că neașteptat
Sosește starețul bătrân
Și de mânie înfocat
Se-ndreaptă către Damaschin:
— „Tu, cântărețule, așa
Păzești a mele rânduieli?
În loc de a îmbrățișa
Pe mort cu plâns și tânguieli,
Tu de cântare te apuci,
Uitând de post și de tăcere?
Monah nevrednic, să te duci
De-aici, din locul privegherii!"
Trăsnit de asprele cuvinte
Îngenunchează Ioan,
Și rugămintea își aprinde
Spre-nvățătorul său avan:
— „Părinte, iartă! Nici nu știu
Cum de-am căzut eu în ispită;
Din sufletul meu cel pustiu,
Din suferință negrăită
Nevrând luatu-și-a zburare
Însuflețita mea cântare!"...
Și-l roagă pe bătrân cu foc,
Picioarele-i îmbrățișează:
„Părinte, iartă-mă, te rog!"
Dar starețu-n răspuns: „Te depărtează,
Nevrednic ucenic, de-aici!
Cu fudulia ta lumească
Tu calci poruncile și strici
Smerenia călugărească...
Din mânăstire du-te dar
Și-a noastre leapădă chilii,
Ca să nu știm de al tău dar,
Și groaza relei fudulii"...

X[modifică]

S-a răspândit degrabă prin lăcaș
Vestirea despre cele întâmplate,
Că Ioan, al sfintei legi ostaș,
A fost învinuit cu greutate
Și izgonit. Deci toți s-au întristat
Și pentru el la stareț s-au rugat...
Dar starețul rămâne neclintit
Și rugătorilor astfel răspunde:
— „Ce este-n lavră-odată poruncit,
Aceea se-mplinește orișiunde.
Pe cei fuduli și neascultători,
Ca spinii dintre flori, îi dăm afară;
Dar dacă de lăcaș lui Damaschin i-i dor,
Pedeapsa mea primind, se-ntoarce iară.
Deci, mergeți, frați, și-i spuneți de la mine:
De-acuma, curățind și măturând ograda,
El va umbla cu mătura în mâine
Și va căra gunoiul cu lopata.
Iar pân-atunci rămân făr' de schimbare
Cuvintele de gura mea rostite,
Nu poate să primească el iertare,
De nu-mplinește cele hotărâte".
Tăcut-a, ș-ascultând cuvântu-i nemilos,
Împrăștiatu-s-a frățimea-ntru Hristos.
*
Cuvântul a ajuns la Damaschin
Și el, aflând despre epitimie,
Porunca grea a asprului stăpân,
Grăbitu-s-a îndată să o ție.
Cu dragoste și fără-amărăciune
Lopata el în mână a luat
Și înjosindu-se, cu mare răbdăciune,
A sa slujire pentru Iisus și-a dat.
*
Cel ce greul pătimirilor
Cu blândețe l-a primit
Și paharul înjosirilor
Pentru lume l-a sorbit;
Crucea și cununa spinilor
Cu-al său sânge le-a sfințit,
Și viețile creștinilor
Din necaz le-a izbăvit.
Pacea necăjiților,
Raza asupriților
Și-a obijduiților
El cu crucea i-a umbrit.
Voi, a căror năzuințele
Cele sfinte zac sub jug,
Credeți, frați, că suferințele
La lumină vă aduc...
Voi, pătimitorilor,
Voi, suferitorilor,
Voi, greu răbdătorilor,
Cei cu Domnul îngropați,
Toți cu Domnul înviați.

XI[modifică]

Amurgul vine. Albastre cețe
Îmbracă valea. E tăcere.
Deasupra stâncilor mărețe
Ard stelele la priveghere.
Încet s-arată luna plină
În fața vechii mânăstire.
Adâncă-i pacea serii lină
Și-nnourată în mâhnire.
Demult plecat-a în chilie
Și starețul la rugăciune.
Lumina lunii argintie
N-atinge-a inimii lui strune,
Și vârful muntelui stâncos,
Ce în lumină strălucește,
Și tot ce-i primprejur frumos,
Pe dânsul nu-l înveselește.
De viu s-a dus el din viață
Ș-acuma-i tuturor străin,
De toate-n lume lui i-i greață,
Ce oamenii păzesc și țin.
Și numai una — sfânta cruce,
Îi mai hrănește tristul trai;
El înaintea ei aduce
Rugări plecate, fără grai,
Și chinuindu-se a moarte
Neîncetat sfârșitu-și cheamă,
Și fruntea lui ca-n foc îi arde
De chinuri grele fără seamă...
Nemaiputând de osteneală,
Slăbit el cade la pământ...
Și iată vede-n amețeală
Că cerul arde scăpărând...
În străluciri nepământești
Și în lumini tremurătoare,
Cu haine de-nstelări cerești,
Ființa blândă a Fecioarei
Coboară-se cu Sfântul Prunc.
— „De ce-l gonești pe Ioan?" --
Cuvintele la el ajung --
„Pe al bisericii oștean?
Al rugăciunilor lui cântec
Îi pământescul glas din cer;
Prin el s-alină și se vindec
Toți ce în deznădejde pier.
De ce i-ai îngrădit tu gura --
Adânc izvor a-nviorării,
Prin care-ar adăpa făptura
Cu ape vii a alinării?
Al duhului frumosul dar
Voi nu degeaba îl primiți,
Ca fără roduri, în amar,
Să-l strângeți și să-l necăjiți,
Căci Ziditorul Sfânt v-a dat
Îmbelșugare, ca și firii,
Precum El larg și-a revărsat
În mări lumina oglindirii.
El mișcă nourii pe sus,
Îndreaptă-al păsărilor zbor;
În dar el firii i-a adus
Covorul ei înfloritor.
De ce dar cântecul oprești
Să curgă roditor și viu
Prin valea scârbei omenești
Și să adape-al ei pustiu?
Cuvintele lui Ioan
Vă fie a vieții apă,
Ca fiecare pământean
S-adape inima lui slabă...
Câmpiile de înfloresc,
Putea-vei să le iei tu floarea?
Așa cântările când cresc,
Tu nu le mai opri sunarea"...
Îndată visul s-a sfârșit,
Și zarea cerului s-aprinde;
Și-l cheamă starețul uimit
Pe Ioan și îl cuprinde:
— „O, fiul blând al lui Hristos,
Acuma rostu-ți înțeleg,
Și darul tău cel luminos
Al cântecelor ți-l dezleg.
Deschide-ți gura-nsuflețită,
De goana mea nu te mai teme,
Cântare, lui Hristos rostită,
Să-ți sune-n fiecare vreme!
Cu sfânta dragoste, ce-ți arde,
Revarsă-ți sfânta cuvântare
Ș-aprinde-n sufletele moarte
Dumnezeiasca-nflăcărare,
Iar pentru-a mea ne-nțelepciune
Și râvna ne-mpăcatei goane,
Te rog smerit, cu plecăciune,
Să-mi dai iertare, Ioane!"...

XII[modifică]

Răsune dar vecinic cântările tale,
Podoaba vieții creștine!
Cuvântul tău viu într-a plângerii vale
Revarsă-se-n sunete pline...
Pe cel ce zdrobit-a amara robie
Slăvească-l întreaga ființă,
Și laude-l vecinic cereasca tărie,
Și soarele, luna-ntr-a lor bucurie
Și cei pe pământ cu putință.
Ferice-i acel care-acum fără teamă
Ți-aduce, o Doamne, gândirea,
Și-n calde rugări nesfârșite Te cheamă,
Și-n luptă viteaz fără seamă
Doboară ușor învrăjbirea...
Răsune dar vecinic cântările tale,
Ca soarele-n cer, strălucească!
Cuvântul tău viu într-a plângerii vale
Și-a nopții puteri biruiască!...
Din stânca munților pietroși
Nu-și varsă apele izvorul,
N-alungă nouri furtunoși
Și negri vântul-zburătorul;
Păduri frumoase de stejari
Nu-și culcă creanga la pământ,
Nu umblă-a mării valuri mari,
Făr' de-ncetare zgomotând:
E Ioan ce-și spune cuvântarea
Și plină de puteri cerești
Răsună ea spre spulberarea
Credințelor ereticești.
Nu-i dimineața luminoasă,
Primăvăratică și caldă;
Pe fața apelor frumoase
Un cârd de păsări nu se scaldă;
Privighetorile nu cântă
Prin lunci, chemând privighetori,
Și clopotul vestirea sfântă
N-o dă în val tremurător:
E glasul adunării multe
Al bucuroșilor creștini,
Ce adunatu-s-au s-asculte,
De dorul cântecelor plini,
Pe Damaschin, care-L slăvește
Și-L laudă neîncetat
Pe Cel ce lumile zidește
Și cerul ce-a întemeiat,
Ce-i nepătruns de cugetare
Și-n slavă vecinică nespus,
Mărit de fiecare floare,
De toată steaua-n ceruri sus...
1913, iulie; satul Prajila, ținutul Sorocii