Inelul și năframa

(Redirecționat de la Inelul şi năframa)
Sari la navigare Sari la căutare
Inelul și năframa

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


I[modifică]

Fost-au, fost un crăișor
Tinerel, mândru fecior
Cum e bradul codrilor
Sus, pe vârful munților.
De soție și-a luat
O copilă din cel sat,
Copiliță româncuță,
Toți vecinilor drăguță:
Cu chip dulce luminos,
Cu trup gingaș mlădios
Cum e floarea câmpului
În lumina soarelui.
Iată lui că i-a sosit
Carte mare de pornit
La tabără de ieșit.
El în suflet s-a mâhnit
Și din gură a grăit:
„Draga mea, sufletul meu,
Ține tu inelul meu,
Pune-l în degetul tău.
Când inelu-a rugini
Să știi, dragă, c-oi muri![1]
„De mă lași plângând acasă,
Na-ți năframa de matasă
Pe margini cu aur trasă.
Aurul când s-a topi,
Să știi, frate, c-oi muri!"

II[modifică]

El pe cal a-ncălecat
Și pe drum a apucat.
Mers-a el pân' la un loc
Ș-a aprins un mare foc
În mijlocul codrului,
La fântâna corbului.
Mâna-n sân el și-o băga,
La năframă se uita...
Inima-i se despica!
„Dragii mei, ostașii mei,
Puișori viteji de zmei!
Stați pe loc de ospătați
Și la umbră vă culcați.
Eu sunt gata de plecat,
Acasă că mi-am uitat
Paloșul cel rotilat
Pe-o masă verde-aruncat".
Îndărăt el a pornit,
C-un voinic s-a întâlnit,
C-un voinic cu calul mic:
„Noroc bun, tânăr voinic!
Ce veste, de unde vii?"
„Dacă vrei, Doamne, s-o știi,
De altul poate-ar fi bine,
Dar e rău ș-amar de tine!
Tatăl tău că s-a sculat,
Țara-ntreagă ne-a călcat
Pân' ce mândra ți-a aflat
Și pe dâns-a aruncat
Într-un tău adânc și lat!"
„Na, voinice, calul meu
Să mi-l duci la tatăl meu.
De-a-ntreba unde sunt eu,
Tu să-i spui că eu m-am dus
Pe malul apei, în sus
Și că-n apă m-am zvârlit
La copila ce-am iubit."

III[modifică]

Tatăl său țar-a sculat,
Tău-ntreg de l-a secat
Și copiii și-a aflat
Amândoi îmbrățișați,
Pe nisip galben culcați,
Amândoi senini la față
De păreau că sunt în viață.
Atunci craiul s-a căit,
În mătase i-a-nvelit
Și-n biserică i-a dus
Și-n două racle i-a pus,
Racle mândre-mpărătești
Purtând semne latinești.[2]
Și pe dânsul l-a zidit
În altar, la răsărit,
Pe ea-n tindă l-asfințit!
Iar din el, frate-a ieșit
Un brad verde, cătinat,
Pe biserică plecat.
Și din ea o viișoară
Înflorită, mlădioară
Ce din zori și până-n seară
Pe biserică s-a-ntins
Și cu bradul s-au cuprins!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Tună, Doamne, și trăsnește,
Tună-n cine despărțește
Dulcea dragoste-nfocată
De-un fecior și de o fată.

Note[modifică]

  1. În poveștile, în legendele și în baladele românești se găsesc o mulțime de idei poetice și de imagini răpitoare, precum inelul ce ruginește și aurul năframei ce se topește în ajunul morții unui om. Pe lângă minunile din povești: palate de cristal zidite pe munți de oțel, copaci crescuți până în nouri și purtând în vârful lor cuib de zână, herghelii de cai sălbatici ce ies noaptea din sânul mărilor ca să pască poienele codrilor, păsări măiestre ce aduc vești de pe cea lume, pajuri uriașe ale căror cuiburi sunt în fundul pământului, zmei ce răpesc fetele de împărați, șerpi mari ce stau culcați pe paturi de pietre scumpe, iarba-fierului care deschide zăvoarele cetăților, iarba-șarpelui ce învie morții vindecându-le rănile, poduri de argint, cu copaci de aur în care cresc mere de rubin și cântă păsări de briliant etc., etc. găsim mere de aur care, aruncate jos, se prefac în palate împărătești, furci de argint care torc singure, piatra de teacă a sfintei Miercuri, peria sfintei Joi și ștergarul sfintei Vineri, date de tustrele tânărului Făt-Frumos ca să-i fie de ajutor când l-ar ajunge zmeii. Piatra de teacă aruncată în calea zmeilor se schimbă într-o stâncă naltă până la cer, peria într-un codru des în care nici vântul nu răzbate, ștergarul într-o mare lungă și lată ca fața pământului. Zmeii trebuie să macine stânca, să doboare codrii și să soarbă apele mării pentru ca să ajungă pe Făt-Frumos.
    În numărul semnelor considerate de români ca prevestiri de moarte, mai sunt și căderea stelelor, cântecul cucuvăii, urletul câinilor, arătări de năluce, pocnirea lemnului icoanelor din casă, stătutul cailor pe loc când au a pleca la drum etc.
  2. Adică inscripție cu litere latine, precum se obișnuiește pe sarcofaguri.
    O variantă a legendei sună așa:
    Trecu toată primăvara,
    Trecu pe urmă și vara,
    Inelul nu ruginea,
    Nici năframa nu roșea,
    C-amândoi erau în viață,
    Ea cu lacrime pe față,
    El cu arma la război,
    Și se doreau amândoi.
    Iată că-ntr-o dimineață,
    Într-o zi cu neagră ceață,
    Mândrulița se scula,
    Fața albă își spăla,
    La icoane se-nchina,
    Ș-apoi la inel căta.
    Dar inelu-i ruginit!
    „Vai! drăguțul mi-a murit
    Vorba bine nu sfârșea
    Și de cale se gătea,
    Pe-un cal ager s-arunca
    Și la tabără pleca.
    Calul zboară ca și vântul
    De cutreieră pământul.
    Și când toaca-n cer toca,
    Ea prin tabără umbla,
    Tot pe dragul ei căta,
    Și-l găsea sărmanul mort,
    Întins veșted sub un cort.
    Ea năframa și-o lua,
    De trei ori o săruta,
    Capul, fața-și învelea
    Și pe loc moartă cădea.