In Abbiategrasso

Jump to navigation Jump to search
In Abbiategrasso
de Ion Grămadă
Junimea literară, anul II, nr. 9, sept. 1905, apud Cartea sângelui, Suceava, ed. Mușatinii, 2002, pp. 135-145.)


În seara zilei de 3 iunie 1859, se așezase batalionul nostru de vânători ardeleni nr. 23, împreună cu brigada Hartung, în Abbiategrasso, un sat mic, nu departe de Magenta. Noi, câțiva ofițeri și vreo treizeci de soldați, aveam să rămânem în ogradă la signor Vacano. Parcă-l văd și acum, cu comănacul pe-o ureche, barba stufoasă, sură și cu lulea în colțul gurii; toată vremea zâmbește fericit, poveste întâmplări din viața lui și ne tratează cu tabac de nas dintr-o tabacheră veche de mesteacăn. Și, dacă unul strănută, el îl bate prietenește pe umăr, închide șiret dintr-un ochi și ne întreabă la cine am gândit.

Casa morarului era o clădire mare, veche și zidită în stil șvițerean; jos era moara, iar în rândul de sus locuia signor Vacano. În seara aceea, el ședea pe trepte, cu soția sa, signora Giulia, o femeie puțintică la trup, dar încă frumoasă la vârsta ei: să fi avut vreo patruzeci de ani. El fuma, răzimat cu un cot pe genunchi, și privea la roata morii dus pe gânduri; ea dezghioca mazăre în poală și alunga, din vreme-n vreme, găinile de dinaintea lui.

În ogradă ardeau focuri vioaie: soldații își fierbeau mâncarea în căldări.

Prin amurgul vioriu, se zărea satul Abbiategrasso într-o pâclă deasă: din hogeaguri ieșea fum, femei și fete spălau cămăși la pârâu și, pe malul verde, pășteau cai împiedicați. Câte un sunet răzleț de goarnă se clătina pe deasupra satului.

Nemișcată plutește secera palidă a lunii peste valea lui Naviglio Grande și noaptea adâncă înfășură satele ca o mână uriașă a morții ce acoperă totul. Numai de departe, dinspre Magenta, se aud pârâituri de puști, ce mor în răstimpuri și în răstimpuri învie iarăși, slabe, tremurătoare, ori tunurile bubuie înfundat.

Din ogradă, se uită soldații spre asfințit, unde se încolăcesc flăcări uriașe și ard satele, și un miros de fum greu, înăbușit, pătrunde până la noi. Ici și acolo, se aude zuruit surd de arme: sunt coloane de marș ce-și caută posturile. Dar, încetul cu încetul, se face liniște, o liniște adâncă, înfiorătoare, ce prevestește o catastrofă groaznică: întocmai ca liniștea cea moartă, înaintea unui orcan…

În umbră, abia zăresc fața lui signor Vanco.

Doamne, cum se schimbă și omul! Cum era bătrânul înainte și cum îi acum! Când l-am rugat, mai înainte, să ne îngăduie să rămânem la moară, el s-a sculat binișor în picioare, a băgat o mână în buzunarul pantalonilor, iar cu cealaltă a luat pipa din gură, a scuipat de mai multe ori și ne-a măsurat cu privirile din creștet până-n tălpi, fără să rostească o vorbă. Ochii lui negri, focoși, îi jucau mereu în cap, sub sprâncenele stufoase.

– S-a mâniat piemontezul, măi frate! zise un soldat de al nostru.

Atunci, fața lui signor Vacano se lumină, deodată, și ochii cei negri deveniră blânzi, de nerecunoscut.

– Signorii-s italieni, așa-i? ne întrebă, întinzându-mi mâna.

– Nu, noi suntem din Ardeal, îi răspunsei eu în italienește.

– Nuuu! Signorii-s italieni, dar nu vor să spună… Vă trădează limba. Dacă sunteți italieni, vă primesc, de ce nu!?

Noi am tăcut, mulțumiți fiind cu explicația lui signor Vacano. Apoi, el își duse mâinile la gură și strigă tare, de vreo două ori:

– Giacomo!… Giacomo!…

Din moară ieși un servitor, cu mânecile suflecate.

– Giacomo, adă scaune pentru signori, căci signorii-s italieni din Austria!

Și, întorcându-se către noi, ne zice râzând:

Italieni, numai… mai corciți!…

Noi, toți câți știam limba italiană, am izbucnit în râs.

Acum, eu șed pe scaun și-l înfășor cu privirile pe signor Vacano. El își scutură luleaua de scrum și și-o umple, iarăși, cu tabac. Toată vremea, îi joacă pe buze râsul cel ștrengăresc, care-i stă așa de bine, mai ales că are comănacul pe-o ureche și luleaua-n colțul gurii, de parcă-ar zice:

– Pe moș Vacano nu-l înșelați cu una, cu două!

Și, ca și cum i-aș fi ghicit gândul, îl întreb așa, în șagă:

– Ei, ce suntem noi, signore?

– Na, apoi italieni din Lombardia, ori din altă parte, căci Italia-i mare, nu-i așa?

Degeaba încercăm noi să-l încredințăm că suntem români din Ardeal, el rămâne la vorba lui. Câteodată, ascultă la vorbele soldaților ce au aprins focuri și pregătesc mâncare, apoi se bate cu mâna pe genunchi și zice:

– Ce vă spuneam eu?! Pe Vacano nu-l înșelați!

Vreo doi ofițeri se duc la iazul morii ca să se spele pe față de colb și sudoare. Soarele asfințise de mult; în vale, deasupra satului, plutește fumul albăstriu. O transmontana îmi răcorește obrajii arși de soare și cât de bine îmi prinde răcoarea asta după un marș obositor de o zi întreagă! Dinspre grajd, vine o fată tânără cu o doniță de lapte; fața-i îmbrobodită cu o basma albă până aproape de urechi. Un vânător ardelean o oprește și o întreabă nu știu ce. Ea stă locului și-i răspunde ceva în limba ei, de care ceilalți vânători râd.

Cine să fie fata asta zveltă? Uite cum dispare în gang!

Dinspre iazul morii vin ofițerii, vorbind veseli între ei și ștergându-se pe mâini cu batistele.

Cum îi vede, morarul pleacă capul pe spate și strigă în sus:

– Giovannina, adă un ștergar pentru signori!

Fata de mai înainte aduce un ștergar, îi dă drumul în jos și dispare în întuneric.

– Asta-i Giovannina, fiica mea. Cât e de sperioasă! și-și șterse cu dosul mâinii mustățile-i țepoase.

Signori, în astă-seară cinăm împreună! Du-te, Giulia, și pregătește cina mai repede! Signorii-s italieni, oameni de-ai noștri, Giulia!…

Signora Giulia strânse boabele de mazăre în pestelcă și urcă sprintenă treptele.

Vacano era vorbăreț și petrecător de-a mai mare dragul. Ne-a povestit că el nu-i din Abbiategrasso, ci din Anzio, de lângă mare, unde tatăl său era pescar. A fost de multe ori chiar și la Roma, când tatăl său încărca două coșuri de pește pe-un catâr și-l vindea la piață. În Anzio, are neamuri multe, ba chiar și în Monte Albano. În tinerețe, când a crescut mai mare, a cutreierat toată Italia, purtând negoț cu jucării. Și-n Abbiategrasso a întâlnit-o pe signora Giulia, fata avută a unui morar.

El tăcu și se uită spre biserica ce se zărea, departe, în lumina lunii. Roata greoaie a morii nu se mai mișca; se auzea numai clipocitul apei și freamătul chiparoșilor sprinteni, întunecați, adevărați copaci ai morții. De altfel, era liniște și un miros de rășină umplea aerul.

Și, cum stăteam noi așa tăcuți, auzirăm, deasupra noastră, vocea signorei Giulia, care ne chemă la masă. Urcăm treptele, până ce dăm de cerdacul învelit în viță sălbatică. În cerdac e așezată masa, iar de sus, din tavan, atârnă lampa.

Ce fericită idee de a cina în cerdac, unde-i așa de răcoros și unde Transmontana se joacă cu frunzele!

Eu stau față în față cu Giovannina și-i privesc gropița din bărbie, ochii, ciudații ochi, și buzele ce par tăiate cu un pumnal. Ea ține privirile pironite-n pământ și rar când rostește câte o vorbă. Ochii! Bată-i pârdalnicul de ochi, că-s prea neastâmpărați, când îi ridică în sus! Când râd, când devin serioși nevoie-mare, însă așa de comici că mai că mă pălește râsul.

Ciudată fată!

Un ardelean povestește de țara noastră, despre români și despre traiul lor, iar signor Vacano ascultă cu luare aminte, le crede pe toate, afară de punctul unde-i vorba că suntem români, și, de bucurie, îi șoptește lui Giacomo, la ureche, să aducă vin de Genzano.

Hm! Iar m-a furat Giovannina cu privirea. Eu o întreb dacă a fost la Roma. Ea îmi răspunde că da, apoi îmi povestește cum a călătorit cu unchiul ei, Fra Sebastiano, un călugăr capucin, prin Monte Albano până la Anzio. Mergeau la neamuri, ea – călare pe catâr, iar el pe jos. Acolo, la Anzio, a văzut marea.

Cu câtă însuflețire nu-mi povestea ea despre mare, despre albastra și nemărginita mare de la Anzio!

Și câte flamuri, câte petreceri și cântări nu se află la Anzio, un adevărat cuib de rai!

Eram răpit de povestirea și de frumusețea ei. În lumina lămpii, îl zării pe Giacomo venind cu vinul.

Vacano ne turnă vin în păhărele. Minunat vin e vinul de Genzano! Cum ni s-au deschis inimile la toți!

Signora Giulia se îndreaptă către bărbatu-său și zice:

– Cât de bine seamănă signorino cu Girolamo!

Numai mie îmi ziceau signorino, de ce, nu știu.

– Ce zici, Vacano, așa-i că-i adevărat?

Vacano nu zise nimic, ci aftă.

– Da, mamă, mai ales la ochi, curat ochii lui Girolamo, și gura, chiar și râsul, ți se pare că aduce lumină în casă, când râde, zise Giovannina, sorbindu-mă cu ochii.

Eu parcă căpătam aripi și mă înălțam încetișor spre cer. Căpitanul Pavel cuteză că întrebe:

– Unde-i Girolamo acum? Trăiește?

– A murit în lupta de la Mortara, când cu Radețchi! fu răspunsul scurt, abia șoptit.

– Să bem vin, signori, căci vinul de Genzano alungă grijile și-ți înveselește inima! zise Vacano, umplând paharele, pe rând.

– Ei, signorino, poate semeni cu Girolamo și poate ești frumos, însă nu ești ca dânsul! Să-l fi văzut pe el, mai ales la joc, înaintea osteriei, cum juca de frumos, de venea lumea din împrejurime să se uite la el! Beți, signori, vin, ce vă uitați la mine?! Ce-am rămas eu acum? Un moșneag fără sprijin la bătrânețe! Giovannina, adă-ți mandolina și ne cântă ceva! Să vedeți, signori, cum cântă de frumos Giovannina!…

Fata aduse mandolina, se puse pe un scaun și stârni câteva acorduri, neștiind cu ce să-nceapă.

– Cântă-ne ceva din gură, și acompaniază-te de mandolină!

Ea plecă puțin capul pe umăr, se uită așa, în deșert, ca și cum și-ar aminti ceva, apoi își pironi ochii ei de foc într-ai mei și începu un cântec vechi italian:

– Noz son rose senza spine…

Nu sunt roze fără spini… O melodie moale, ce-ți răpește mințile, și cuvinte îndrăznețe, pline de patimă. Toți încremenirăm cu paharele în mâini: era vorba de bucuriile lumești, care trebuie să aibă, odată, capăt; ne iubirea nevinovată, fermecătoare, după care vine uitarea ce s-așterne ca o pulbere peste toate.

Și ne gândim la noi, cum am fost smulși din mijlocul fraților și surorilor, din mijlocul celor ce ni-s dragi, și-am plecat în război să ne putrezească trupurile în țări străine, departe de căminul părintesc.

Și, la urma fiecărei strofe, se repetă refrenul: Non son roze senza spine. Refren abia șoptit, ca în suspine.

Printre frunze, pătrunde luna liniștită, maiestuoasă.

Încă vreo câteva zdrăngăniri ușoare, apoi tăcere.

Am ciocnit cu toții paharele, într-un sunet scurt, ascuțit, și le-am deșertat dintr-o dată, căci inimile erau îndurerate.

Căpitanul Pavel se sculă în picioare și ținu următorul toast:

– Camarazi! Simt, parcă, că n-am să mă întorc acasă, dar voi să-mi salutați iubita din parte-mi, știți voi care… Și… și… așa-i viața: non son roze senza spine… Să vă trăiască iubitele, puilor!

Tuturor li se umeziră ochii, numai căpitanul Pavel se uita în deșert și părea că nu gândește la nimic.

Signor Vacano voia să ne înveselească și ne pofti să cântăm și noi ceva, doar ne-ar trece supărarea. Ca prin minune se îndreptară privirile tuturor spre căpitanul Pavel.

– Ce vreți, puilor, să vă cânt eu ceva? Bine, numai să mă acompanieze Giovannina cu mandolina…

Și el cântă cu o voce puternică, de tenor, cântecul:

– Măi bădiță din Ardeal

Unde crește grâul rar

Și iarba numai podbal…

Când sfârși, un ropot de aplauze făcu să răsune cerdacul.

Atunci, se sculă un cadet, tânăr și subțire de părea tras prin inel: părul și-l purta pieptănat cu cărare, și pielița feței era albă ca ghiocelul. Abia putea ține paharul în mână de emoție și zise cu voce tremurătoare:

– Să trăiască Ardealul!

Ne-au podidit lacrimile, care curgeau din belșug pe obraz la vale. Chiar și mustățile căpitanului Pavel străluceau de lacrimi.

Pe ușă își grămădeau soldații capurile și priveau cu ochii roșii de plâns.

– Ce-i, mă, cu voi? îi întreb eu.

– Păi dă, domnule locotenent, am vrut să ascultăm și noi cântecul, răspunseră ei, ducându-și mâna la chipiuri.

– Ei, dar ce-i cu ochii de-s așa roșii?

Poate de colb, domnule, căci azi era prăpădenie, așa sufla vântul…

Afară-i o noapte caldă, o noapte dumnezeiască! Clară și plină de farmec strălucește luna între stelele ce par o ploaie de lacrimi mari. Nemișcați, vrăjiți parcă de lumina lunii, aruncă pinii umbrele lor întunecate, uriașe, peste poartă. Ascult fără de voie șipotul sonor al apelor pe scocul morii; frunzele viței sălbatice foșnesc domol, când frumosul crai, vântul de noapte, se furișează printre ele; și o pace adâncă se coboară din cerul înstelat, bătând din aripi spre a închide ochii obosiți ai atâtor oameni depărtați de țara lor. Dacă asculți bine, ți se pare că auzi răsuflarea grea a pământului sub farmecul nopții de luni.

Ca în vis, aud cum se apropie un călăreț în trap. Deschid ochii pe jumătate și zăresc un aghiotant cum descalecă: luna-l luminează din creștet până-n tălpi. Iată cum intră repede în casă…

După câteva minute, iese iar și încalecă pe cal, bătându-l ușor pe gât, iar calul nechează vesel, puternic, de se aude nechezatul lui până hăt, departe în văi; un soldat îi deschide poarta și, lungă vreme, mi se pare că aud pașii calului: ta, tac, tac.

Simt atâta mulțumire în suflet, atâtea taine îmi vibrează în inimă și atâtea icoane dragi îmi răsar din cele mai ascunse colțuri ale sufletului!

*[modifică]

Doamne, parcă mă desfac, plutesc în sus ca un fulg ușor. Mă gândesc la cartea ce am trimis-o, ieri, acasă. Parcă prea puțin am scris. Și ce bucurie o să fie pe biata mama! Tot satul o să știe că ea a căpătat o carte din „bătaie”. Parcă o văd cum merge spre casa popii. Ce i-o fi scris feciorul? Puiul mamei!

E în amurg și cucoana preoteasă șade pe trepte și dezghioacă păstăi în poală. Prin fereștile deschise, în care-s așezate oale cu măgheran, se revarsă râuri de melodii ce râd și plâng. Sanda, fiica popei Toader, e la clavir și cântă. Mama dă bună-seara și sărută mâna cucoanei preotese, apoi stă mută locului, cu o mână subsuoară și cu alta la ochi, suspinând cu sughițuri.

– Ce-ai pățit? Spune-i maicii preotese, poate ți-a ajuta cu ceva! îi vorbește cucoana Tinca, preoteasa popei Toader, cu blândețe.

– O… car-te din… ca-tane…

– Ad-o încoace să văd ce-i!

Sanda încetează de cântat, lasă, pe nesimțite, storurile-n jos, ascultă, răzimându-se cu urechea de fereastră:

– Ce-o fi scris el în răvaș? Oare pomenește de mine?

Și o cuprinde neliniștea. Ea ridică, iarăși, un pic numai storul în sus, să vadă ce face mă-sa.

Preoteasa varsă boabele din poală într-o sită, se scutură pe mâini și-și pune ochelarii pe nas, apoi rupe plicul și citește încet, ca bătrânii. Dar nimic nu înțelegi din cele citite. Ochii mamei nu văd alta decât fața curioasă a preotesei, ca să poată citi într-însa ca într-o carte cuprinsul răvașului.

Pe sub storuri se uită Sanda, cu obrajii îmbujorați de nerăbdare.

– De, zâmbește mama, apoi, de bună seamă, e vorba de mine…

Dar fața preotesei e atât de liniștită, de nemișcată, ca tăiată-n marmură; numai din când în când își îndreaptă ochelarii, legați cu bumbac roșu, pe nas. Se apropie și părintele, bătrânul popa Toader, rezemat în cârjă, stă locului, își dă pălăria cu margini late pe ceafă și nu cutează să vorbească, ci se șterge mereu de sudori pe față. Iată că preoteasa zâmbește șiret, însă numai cu un colț al gurii, dar se vede că citește ceva plăcut, căci chiar și ochii îi strălucesc mai tare.

Sanda-i sigură că-i vorba de dânsa și nu-și află astâmpăr de bucurie; de aceea, lasă cu zgomot storurile-n jos și se pune la clavir. Acordurile unui cântec vesel, nebun, se revarsă-n toată casa în valuri repezi, clocotitoare…

E atâta neastâmpăr, dar și sete de viață, de iubire înflăcărată, că ți se topește inima. Preoteasa contenește de citit și-ntreabă:

– Ce-i cu tine, Sanda?

Dar cântecul curge mai departe ca un șuvoi ce nu întâmpină piedici în calea sa, ci inundă câmpii și șesuri întinse.

Mamei i se luminează obrajii și inima-i tremură de bucurie, când îi povestește preoteasa despre fecior, și iar o podidesc lacrimile.

Părintele Toader intră-n cerdac, ca omul ce nu știe ce să-nceapă. Sanda-i iese înainte sprintenă, veselă, cu obrajii rumeni de emoție, îi sare de gât și-l sărută fără întrerupere; apoi îl trage de mână, în casă.

– Tătuță, să-ți cânt ceva. Ce vrei? „Șapte gâște” a dumitale sau „Cucuruz cu frunza-n sus, Țucu-i ochii cui l-o pus”?

Părintele Toader se lasă târât, se-mpiedică de prag mai să pice și murmură uimit printre dinți:

– Sanda, draga tatei, a naibii să fii, ce-i cu tine astăzi?…

*[modifică]

Nici că pot dormi, ci stau cu ochii uitându-mă-n sus. Căpitanul Pavel iese din casă, se uită pe cer, cască de vreo câteva ori a somn, apoi își strigă ordonanța:

– Vasile, e hrănit calul?

– E hrănit și adăpat, domnule căpitan, se aude o voce din întuneric.

Adă-l încoace, bre! căpitanul încalecă și, când să iasă pe poartă, îmi strigă: Hei, măi signorino, dormi? Signorino!…

– Lăsați-l în pace, cine știe ce visează sărmanul!…

Eu mă scol și mă apropii de o grupă de soldați, care vorbeau prin întuneric.

– Voi sunteți, măi?

– Noi, domnule locotenent.

– Ce credeți, e mult până la ziuă?

– Nu, îndată trebuie să se zărească zorile.

– De ce nu fumați, bre?

– Doară mustețile ni le aprindem, căci tabac nu-i…

– Tabacu-i pacostea noastră! Cu foamea o mai duci, dar fără tabac te văd sfinții, îmi răspunde altul.

Eu scot tabachera și-i tratez cu câte o țigară.

– Noi nu dăm cu de ăst domnesc; noi, mai așa, pe țărănie, cu de patru… Dar, dă!, la nevoie mănânci și plăcinte…

Unul din ei, un bănățean, îmi dă foc pentru țigară, apoi își trage chipiul pe ochi, se șterge pe sub mustăți și zice așa, într-o doară, ca și când puțin l-ar interesa ceea ce spune:

– Știți, domnule locotenent, că dracului națiune de muiere e asta?

– Care, măi Vasile?

– Păi, fata morarului…

– Cum dracu’, bre?

– Apoi (se șterge pe sub mustăți), aseară trece ea cu donița de lapte și Toader îi zice: „Cum te cheamă, fă? Gură dulce?”. Dar ea stă locului, îl măsoară aspru cu privirile, și-i răspunde: „Diabolo!”. Drept să-ți spun, domnule locotenent, ciudați-s pământejii ăștia! Dumneata ce crezi? Ori n-ai vorbit cu dânsa?

Eu văd că vor să mă descoase șireții, așa, de departe, și zic:

– Vă voi spune altă dată.

Și mă depărtez. Acum se vede binișor afară. Toți sunt treji și focurile ard prin întunericul ce dispare. La roata morii aud strigăte vesele și râsete: se scaldă soldații. Un sunet de goarnă tremură-n vale, altu-i răspunde.

Pe gard, bate din aripi un cocoș și trâmbiță vesel: cucurigu! E un fel de bună-dimineață și îndată fierbe tot satul de trâmbițări.

Giovannina, îmbrobodită cu basma albă, mătură sus, în cerdac, fără să se uite la noi. Și moara s-a pornit, roata huruie asurzitor în încheieturi. Giacomo stă, alb de făină, în ușa morii și ne dă: „Buona matina, signori!”. Lângă trepte, afară, așteaptă cafeaua, scoțând nouri de aburi în aerul rece al dimineții. Numai signor Vacano e cu noi, dar nu așa de vesel ca ieri.

Îndată trebuie să plecăm; de aceea, ne luăm rămas bun de la Vacano și de la signora Giulia, care tocmai coboară pe trepte, cu pestelca albă dinainte. Numai Giovannina nu-i nicăieri. Cum îmi pare de rău, măcar să-mi fi spus o vorbă bună de drum!

În câteva minute, suntem așezați în ordine de marș. Gornistul pune goarna la gură și intonează rugăciunea: toți stau drepți, nemișcați și așa-s de puternice, de zguduitoare și de solemne sunetele acestea, că multora li se umezesc ochii. Darabanele duruie asurzitor și goarnele sună de marș. Pornim încet, în pași scurți și îndesați.

Morarul, signora Giulia și Giacomo, cu comănacul uns de făină, ne petrec până la poartă, salutându-ne.

Îmi întorc capul înapoi și mă uit: la fereastră stă Giovannina, cu ochii plânși, și-mi flutură mereu din batistă. „Când te-oi mai vedea, vreodată, în viața mea?…” Un pârâit de puști înfioară zarea, tunuri bubuie în depărtări, spre Magenta, și-aș vrea să-mi întorc, încă o dată, capul, dar nourii de colb, stârniți de drum, îmi răpesc orice privire…

▲ Începutul paginii.