Hotarul nestatornic/Partea 2/Capitolul 4
CAP. IV.
„Moș Gheorghe nu tragi din lulea?”
La tante Sophie
La tante Mélanie
Et l’oncle Léon…”
— Ah! Papa! Iar ai greșit! — îl dojeni Olguța zburlindu-i părul cu podul palmei.
Domnul Deleanu, aplecat peste umărul Olguței asupra pupitrului, descifra cu glas de bariton răgușit, șansoneta adusă de la București odată cu răgușala. Olguța îl acompania la pian.
— Vezi, papa, tu cânți: si-sol-mi-do, — în loc să cânți: si-la-si-do. Ascultă-mă pe mine.
Începu din nou, șuerând melodia și bătând tactul cu piciorul. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise, dând din cap.
— Ei, papa, iar!? Ce-are să spue mama?
Domnul Deleanu își luă o figură de școlar prins cu lecția neînvățată.
— De ce greșești tu, papa, tocmai la L’oncle Léon?
|
— Mare mister! — se'ncruntă domnul Deleanu… Eu cred că tante Meélanie îmi pune piedică!
Olguta bufni de râs.
— Vai, papa! Dac' ai ști tu cine-i tante Mélanie n'ai spune una ca asta!
— Da’ tu de unde-o cunoști?
— Așa!… Mi-o închipui eu… Știi, papa, are ochilari pe vârful nasului și se uită pe deasupra lor, — o invocă Olguța, sculptând-o cu degetele în aer.
— Și ce mai are?
— Aa! Un neg… un neg păros deasupra buzei! Și-i slabă ca un țâr…
— …Cu ochelari, adaugă domnul Deleanu.
— Stai, papa! Are musteți!
— I-auzi!
— Zău papa. Mă jur! Când mănâncă ouă fierte îi rămâne gălbănuș pe musteți. Asta-i grețos! Vai, ce urâtă-i!… Papa, tante Mélanie e nevasta lui oncle Léon, saracul de el.
— Ce-ți spuneam eu! Vrea să divorțeze și m'a angajat pe mine avocat.
— Nu primi, papa. Oncle Léon are dreptate. Tante Mélanie e o zgripțuroaică. Ea îl persecută.
— Ce-i de făcut?
— S'o persecutăm și noi pe ea.
— Atunci hai să mai cântăm odată.
— Hai.
Și din nou, glasul de soprană și cel de bariton, silabisiră pomelnicul rimat al tantelor. Diminața intra pe ferestre ca un viscol de polen, aurind sclipitor covoare și oglinzi. Monica ședea pe divan lângă sobă, ținând pe genunchi o carte din „Bibliotheque Rose".
— Saraca Olguța! oftă ea adânc din cap.
Din întâmplare, Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iași, dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spue nimic Olguței.
— Bravo, papa!
— Cu așa profesoară ajung departe!
— Știi ce, papa? Hai să te 'nvăț acompaniamentul.
— Vrei să mor?
— Hai, papa… c'un deget macar.
Vrând-nevrând domnul Deleanu se așeză la pian. Olguța începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme.
Ușa salonului se deschise încetișor. Anica-și vârî numai capul, așteptând. Monica eși afară.
— A venit doctorul?
— Da, dudue, înghiți Anica ștergăndu-și ochii cu pestelca… Cere conița spirtul din dulap și un prosop curat.
Cu prosopul și sticla în mână, Anica o luă la goană pe scări. Monica intră în salon cu fruntea încrețită și ochii grei.
„La tante Julie
La tante Sophie
La tante Mélanie
Et l’oncle Léon…”
Doanna Deleanu eși cu doctorul în tindă.
— …?
— Dă, doamnă,… azi… mâne: e o chestie de ore.
— Să-l transportăm la Iași, la spital…
— Păcat de cheltuială! Nu rezistă.
— …Anica, du-l pe domnul doctor la curte… Domnule doctor, vorbi doamna Deleanu trecându-și mâna peste frunte, — fetița mea îl iubește pe Moș Gheorghe… Ași vrea să nu știe… O lăsăm să creadă că ești un client al bărbatului meu, venit pentru afaceri.
— Voyons! N'aveți nici-o închietudine, zâmbi doctorul ridicând mâna. În cinci minute suntem cei mai buni amici. J'en fais mon affaire.
Văzându-l pe doctor, țăranii așezați pe prispă se ridicară în picioare, salutându-l adânc.
— Scapă, domnule doftor? — întrebă unul.
— Ceva moștenire? — glumi doctorul ascuțindu-și privirea. N'aveți nici o grijă. Mult nu mai are.
Urmat de Anica, doctorul trecu înainte, trăsura-l aștepta la poartă cu Ion pe capră.
— Spurcăciune! — scuipă printre dinți Oțăleanca, urmându-l c'o privire dușmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate.
*** Moș Gheorghe cercă să închege un zâmbet mucalit cu colțul buzei și coada ochiului; zâmbetul răsări trist pe fața topită în jurul ochilor amari de suferință.
Doamna Deleanu se așeză pe marginea laviței, binișor.
— Vrei ceva, Moș Gheorghe?
— Dudue, șopti el rar, frământându-și degetele subțiate, — di ci m'o mai împus?
— Fiindcă așa trebue, Moș Gheorghe. Asta-ți dă sănătate.
— Sărut mâna… da' eu ași zice să vie părintele.
Ochii lui Moș Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care încet întoarse capul.
— Bine, Moș Gheorghe, are să vie și părintele… dacă vrei.
Un oftat greu curmă tăcerea.
— Te doare, Moș Gheorghe?
— …
Ochii moșneagului îndreptați spre ferestrele luminoase se umplură de lacrimi.
— …Am să ți-o aduc mai încolo, Moș Gheorghe.
Odăița în care Olguța descoperea fructele din livada Oțălencei, după aromă, de cum intră pe ușă, mirosea acum a iod, a eter și a spirt ars.
— Bună țuică, domnule Deleanu.
— Bătrână.
— Bună și bătrâneața la ceva! — clipi doctorul.
Și întorcându-se către Olguța.
— A la vôtre, mademoiselle.
Olguța îl privi cu ochi de miop și-și vărî din nou nasul în carte, obraz în obraz cu Monica.
— Monica, ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! — șopti ea, prefăcându-se că cetește.
Profira eși cu tablaua, aruncând doctorului o privire scârbită: mâncase toate aperitivele.
— Și cu ce se delectează, mă rog, domnișoarele? — dacă nu-s indiscret? — le întrebă doctorul așezându-se pe divan alături de ele.
— Les malheurs de Sophie, recită repede Monica, titlul cărții, strângându-se în Olguța.
— Les malheurs? A! Nu! Cu-așa cetitoare trebue să schimbăm titlul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie.
Spiritual, aspiră aer pe nas. Olguța se încruntă.
— Și vrasăzică, Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneți-mă și pe mine la curent cu nenorocirile ei.
— Cum nu, se oferi Olguța, privindu-l drept în ochi.
— Vous avez la parole.
— Sofia noastră — începù Olguța descoperindu-și fruntea, combativ, — erà o fetiță ca și noi…
— Frumoasă, cuminte și amatoare de povești, îi luă doctorul vorba din gură.
— Și bine crescută, adăugă scurt Olguța.
— Bucuria părinților, închee doctorul.
— De unde știi mata?
— Aa! Ce nu știu eu! Îmi spune degetul cel mic.
— Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic, — care? dela mâna stângă, dela mâna dreaptă… sau dela picior?
— Iacătă-l.
Olguța îl privi cu deosebită și lungă atenție.
— Te rog să-i spui mata că spune minciuni și drept pedeapsă să-i tai unghia.
Unghiile doctorului erau tăiate — sau, mai exact mâncate — scurt. Numai degetul cel mic al mânii drepte erà privilegiat cu prisosință, datorită pesemne unei concepții estetice.
— Ha-ha! Și de ce spune minciuni, domnișoară?
— Fiindcă Sofia noastră nu erà bucuria părinților.
— Nu-mi vine a crede!
— Ascultă mata și ai să vezi.
— Je suis tout oreilles.
— Odată, vine un domn în vizită la părinții Sofiei…
Domnul Deleanu, subit, se așeză pe divan, la picioarele Olguței.
— Sofia tocmai cântà la pian. Ce să facă? Se scoală și ea să-l primească pe musafir fiindcă erà o fetiță bine crescută. Dar musafirul n’o lăsà în pace. În loc să steà de vorbă cu părinții Sofiei — cum stau oamenii mari — el vorbeà cu Sofia…
— Olguța, eu ași propune să ne așezăm la masă, se amestecă domnul Deleanu.
— N’o așteptăm pe mama?… Ș’atunci — urmă Olguța îndârjită — Sofia nu s’a mai putut ține și i-a spus în față: „Domnule musafir, nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte, fiindcă miroși ca o farmacie, și fiindcă nu-mi dai pace”.
Tăcere gâtuită.
Ușa se deschise. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însuflețire.
— O veste bună: o scrisoare dela Dănuț.
— Ia să văd, sări Olguța.
— Haidem la masă… Ei, cum vă ’mpăcați? — întrebă doamna Deleanu pe doctor.
— Admirabil! Ne tachinăm deja. Știți: „Qui s’aime se taquine”.
Domnul Deleanu își mușcă musteața, strănutând.
***
Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc de fotografii.
— Dănuț! Uite Dănuț! — se bucură doamna Deleanu.
— Ia să vedem, mamă.
— Tuns! — se ’ntristă doamna Deleanu, privind cu deamănuntul fotografia proaspătului licean.
Singur doctorul își mâncà omleta cu brânză și verdețuri.
— Mamă, uite: scrie ceva pe dos.
„Pentru Monica dela Dănuț” cetì doamna Deleanu slova caligrafică… Poftim, Monica.
Zugrumată de emoție, Monica-și luă fotografia fără s’o privească, o așeză pe genunchi pipăind-o cu degetele, înghiți, și-și trecù șervetul peste obrajii aprinși.
— „Pentru papa dela Dănuț”.
— Hei! Ca o ridiche! Căpățînosul tatei!
— Asta-i pentru mine. „Pentru Olguța dela Dănuț”.
— Mamă, da’ aceia pentru cine-i?
— „Pentru Moș Gheorghe…” ceti repede, oprindu-se prea târziu, doamna Deleanu.
— Bravo, Dănuț! — jubilă Olguța. Eu i-o duc lui Moș Gheorghe.
Toți se posomorîră. Numai doctorul zâmbi, clipind cu înțeles cătră doamna Deleanu.
— Stați, mă rog, interveni el mestecând. Dați-mi și mie o fotografie. Nu-s eu prietenul juneții?
— Poftim omletă, ripostă crunt Olguța îndesand farfuria în spre el.
— Chiar așa. Hai să mâncăm, se scutură doamna Deleanu.
— Ce scrie, mamă? Cetește scrisoarea.
— „Dragă mamă, mi-e foarte dor de voi toți, de Moș Gheorghe și de Ali…
O pauză lungă.
— Lasă Alice. Cetește fiecare după masă.
Dacă n’ar fi fost doctorul la dejun, omleta s’ar fi întors așà cum venise, fără ca bucătăreasa să se mire.
— Mamă, eu mă duc la Moș Gheorghe să-i duc fotografia, anunță Olguța urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intrà în salon.
— …
— Lasă mai târziu, Olguța. Moș Gheorghe-i dus la pădure. Mergi cu tata când s’o întoarce.
— Mergi și tu, papa?
— Nu ți-am promis? Îi facem noi doi o vizită!
— Și ne dăm în scrânciob?
— Vai!
— Și pe client îl lăsăm acasă: nu?
— Nici vorbă!
— Bravo, papa, respiră Olguța. Nu pot să-l sufăr. Ai văzut cum mănâncă?
Doamna Deleanu întinse Olguței scrisoarea lui Dănuț.
— Cetește-o cu Monica. E vorba de niște gavanoase! — cercă ea să zâmbească.
Auzind cuvântul gavanoase rostit de doamna Deleanu, Olguța tresări. Luând-o pe Monica de mână se grăbi spre odaia ei în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguța pretindeà că-i preà cald.
— …
Doamna Deleanu începù să plângă.
— Biata Olguța! — dădù din cap domnul Deleanu.
Olguța ceteà cu glas tare scrisoarea lui Dănuț; lângă ea, Monica urmăreà cu privirea șirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte și să le sărute.
„…Băeții de aici mă râd fiindcă vorbesc moldovenește. Chiar m’au poreclit „Șoldoveanu” și „domnul Măi”. Mie nu-mi pasă. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune și tu, mamă dragă, dacă-i adevărat că eu spun: „și mai fași” în loc să spun „ce mai faci?”
— Nu-s eu acolo că v’ași arătà eu și mai fac! — se stropși Olguța la nevăzuții Munteni, prigonitori ai lui Dănuț.
— Da’ nu-i adevărat, Olguța. Dănuț nu spune-așà! — sări și Monica, aprinsă de mânie.
— Sigur că nu spune! Da-s proști Muntenii! Știi, ei îs cam surzi! explică Olguța, compătimitoare. Când vorbești cu un Muntean trebue să țipi, altfel nu te ’nțelege. N’ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. Ei țipă: băăă.
…„Da nici eu nu m’am lăsat”, urmă Dănuț, îndărătnic.
— Bravo ție! aprobă Olguța pe neștiute.
Monica primì omagiul.
…„Eri, când intram în clasă, un băiat spuneà arătând pe niște băeți din altă clasă: „Mă, ei are liber, al dracului!” Atunci eu am sărit și i-am spus că nu știe să vorbească românește fiindcă în românește subiectul se acordă cu predicatul, ș’atunci trebuià să spue: ei au liber. Toți băieții râdeau și spuneau că el are dreptate, fiindcă eu sunt Șoldovean căpățînos. Eu n’am spus nimica”…
— Foarte rău! dezaprobă Olguța.
— Ce erà să facă săracu Dănuț? îl apără Monica.
— Să-i insulte și să-i bată.
„…da în ora de Română, l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. El mi-a dat dreptate. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot așa: „Ei are”! Spune tu, mamă dragă, și-a bătut joc de mine sau nici el nu știe românește?”
— Ilie Popescu, ești un prost! Se cunoște și după nume că-i prost: nu-i așà, Monica?
— De ce, Olguța? El i-a dat dreptate lui Dănuț.
— Nu trebuie să ții cu proștii, Monica. Ei n’are dreptate niciodată.
„De când m’am tuns mi-i foarte frig. Și nu știu de ce, da mi-i rușine cu capul gol! Ce-ar mai râde Olguța să mă vadă așà!”
— Săracu Bufteà! zâmbi Olguța privind fotografia din mânile Monicăi. Parcă-i dat cu var pe cap!
Olguța reîncepu lectura. Monica nu-și mai luà ochii de pe fotografie. Ascultà și priveà. Dănuț în uniformă cu pantaloni lungi aveà o poziție foarte fotografică: un picior înainte ca la comanda militărească „pe loc paus!”; o mână voivodal înfiptă în șold; cealaltă, purtătoarea chipiului, atârnând țapănă dealungul coapsei; capul strâmbat în sus. Surâdeà serafic mânei nevăzute a fotografului. Roși, obrajii Monicăi își însușiră zâmbetul.
Scrisoarea se isprăveà cu următorul post-scriptum:
„…Și eu am mâncat dulceață din gavanoasele dela Olguța. Bună mai erà, mamă dragă. Numai la noi acasă se face așà bună dulceață!”
— Bravo, Dănuț! Așà ași fi scris și eu.
Olguța admirà retorica măestrie cu care Dănuț îmbinase spovedania jafului dulceților păstrate pentru iarnă, cu slăvirea lor și măgulirea păgubașului, — fără să-și dea seamă că acel „bună mai erá, mamă dragă!” departe de a fi un vicleșug, pentru Dănuț erà o naivă și deplină doină.
***
După împărtășanie, Moș Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămâe, plutind înfloriți prin odae. Dela o vreme ațipise. Acum dormeà cu fața în sus. Brațele-i atârnau în lături, grele. Și trupul și chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri.
Doamna Deleanu îl vegheà, așezată pe un scăunel alături de laviță, cu coatele sprijinite pe genunchi, și fruntea cufundată în palme.
Vegheà și Oțeleanca. Neîndrăznind să steà jos, subt acelaș acoperământ cu doamna Deleanu, și fiind ostenită de lunga ședere în picioare, îngenunchiase în fața icoanelor.
Doctorul, întins pe prispă la aer curat, ceteà un roman franțuzesc, făcând reflecții specific românești.
…Pe când erà de-o samă cu Olguța, doamna Deleanu căpătase dela Moș Gheorghe un dar nepieritor ca trandafirii Iericonului: zâmbetul copilăriei. Fără de Moș Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nu doar că n’o iubeau părinții! Dar mama doamnei Deleanu, greu zdruncinată dela naștere, trăise mai mult prin străinătate. Venirile ei acasă — din ce în ce mai rare — nu aduceau decât o față mai istovită, un zâmbet mai chinuit, și o poruncă de liniște sfătuită de doctori și rostită de Fița Elencu în fața mormanelor de jucării proaspăt aduse. Conu’ Costache Dumșa, prins de viața politică, dezmierdà distrat, uneori numai — ș’atunci c’un oftat de mâhnire — capul fetiței timide cu care aveà să i se stingă numele. În schimb, străjeri neclintiți ai copilăriei ei în căminul părintesc, fuseseră ochii Fiței Elencu, verzi, ca un mucegai nimicitor al ori cărei frăgezimi. Mai târziu, dascăli și guvernante, tot subt diriguirea Fiței Elencu, o învățară să fie bătrână la minte, deșteaptă, posomorită și savantă, și în alte limbi decât cea românească.
Moș Gheorghe-i ținuse loc de mamă și bunic. El alungase tot atâtea lacrimi pe cât deșteptase zâmbete și ’nviorări pe chipul palid al feței istovite de învățătură și singurătate.
Și ea fusese odată „duduița moșului”. Acuma erà Olguța… Și moșul copilăriei lor se duceà…
Degetele doamnei Deleanu mângâiară ușor părul alb al moșneagului.
Alte amintiri, de mai târziu, înlocuiră pe-ale copilăriei; și acestea tot de Moș Gheorghe legate și de căsuța lui.
…Fița Elencu prinsese la Iași — erà mult de-atunci — o scrisoare de dragoste dela tânărul Iorgu Deleanu, profesorul de filozofie al nepoatei sale.
— Ce-i asta, Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mână și un zâmbet oțetit în ochi.
Inima nepoatei simțise greutatea întregei planete.
— Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor, începuse Fița Elencu așezându-se într’un fotoliu… „Draga mea Alice” Bre-bre!… Vrasăzică, scumpa mea nepoată, un slugoi, un Deleanu oarecare, are cutezanța să te tutuiască pe tine, odraslă de neam boeresc! Frumos! Tare frumos! Știi tu, fetițo, pentru ce-s făcute bicele?… Nu știi. Ei, să te’nvețe mătușă-ta, că-i mai bătrână. Bicele dragă nepoată, sunt făcute pentru tălpile groase ca să le facă mai subțiri… și mai simțitoare.
„Și cum mai spune? „Dragă”! Un adiectiv foarte necuviincios!… Și ce mai spune? „Mea!” Cum se poate! Nu-ți pare ție, scumpa mea nepoată, că acest posesiv nesăbuit pornește dintr’o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putință să îndrăznească un fecior de robi sa fure un cuvânt așà de boeresc!… Mata, fetițo, încheiase Fița păturind scrisoarea ca pe un document de mare preț, — ai să mergi cu mine la țară, și acolo, am să-ți spun eu „Draga mea Alice” până ce ti-i săturà de dragoste, ca să nu mai simți nevoia să ți-o spună slugile.
Fița se ținuse de cuvânt așà de vertiginos, încât tânărul Iorgu Deleanu găsise numai o ușă închisă în casa unde predà lecții de filozofie. Pe când nepoata Fiței învățà la Medeleni să-și stăpânească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi, tânărul Iorgu Deleanu le lăsà să curgă în voe, la Iași, căpătând bile din ce în ce mai roșii la examenele de Drept.
Într’o bună zi, vine la curte mama Anica, nevasta lui Moș Gheorghe.
— Sărut mâna, dudue, oftase ea ca să-și ascundă zâmbetul, — o căzut la pat moșneagul.
Fără să mai aștepte încuviințarea Fiței, „duduița moșului” pornise într’un suflet. Moș Gheorghe o întâmpinase — mohorât de vesel ce erà — în tindă.
În loc de boală, tânărul Iorgu Deleanu.
Moș Gheorghe știà bine cine-i și ce poate Fița Elencu. Totuși nu pregetase.
O după amiază întreagă, Moș Gheorghe și mama Anica pândiseră pe geam pentru fericirea dela spatele lor. O noapte întreagă dormiseră pe prispă, fiindcă în odăița lor dormeà somn fericit, somn tineresc, „dragul duduiței”.
…Cresc uneori în fața caselor copilăriei, masivi și blânzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cu zilele și anii tot mai scump îți este, fiindcă în frunză și în cuiburi trăesc și cântă amintiri, și fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Și dacă se întâmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbușire de trecut și golul lipsei lor, vaer de jale.
În tăcerea odăiței nu s’auzeau decât suflarea hurducată și șuerătoare a lui Moș Gheorghe. Cu hârșcăit de ferestrău, moartea doborà un blând stejar.
Doamna Deleanu plângeà.
Oțăleanca se închinà la icoane.
***
Când povesteà sau când pledà, domnul Deleanu erà stăpânit de un sbucium meridional care-l făceà să nu-și găsească astâmpăr. Odată, la Curtea cu Juri, înfierbântat de oratorie și de întreruperi, părăsise, încetul cu încetul, banca apărării; și începuse să înainteze… Ajunsese în mijlocul sălii, între acuzat și Jurați.
Fără să-și deà seama, valsà mereu, înaintând spre masa Curței, până când Președintele sunase clopoțelul:
— Domnule avocat, îmi permiteți să chem aprodul să mute masa Curței… ca să aveți loc!
— Mă ertați, domnule Președinte, replicase domnul Deleanu, oprindu-se. Adevărul te poartă înainte, ca un asalt spre Dreptate. Mulțumesc Onoratei Curți că m’a trimes la timp îndărăt.
De astădată, subiectul povestirei erà în cel mai desăvârșit acord cu temperamentul povestitorului. Isprăvile celor „Trei Mușchetari” nu erau numai povestite, ci și redate prin gest și atitudine. Spada neînvinsă a lui „d’Artagnan”, redusă la proporțiile pitice ale coupe-papierului de pe biurou, doborîse atâția guarzi de-ai cardinalului Richelieu, încât domnul Deleanu, când înaintà, de bună credință dădeà la o parte cu piciorul, imaginare cadavre. Coupe-papier-ul nu mai aveà pic de praf: după fiecare duel, domnul Deleanu îl ștergeà de sânge.
Abat-jour-ul lămpii, răsturnat pe covor, arătà că slujise de feutru, ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos, Porthos, Aramis și al patrulea mușchetar al treimei: Gasconul d’Artagnan.
Ceașca de cafea neagră erà mânjită pe dinăuntru de drojdie, fiindcă — deși golită de pe la mijlocul povestirei — domnul Deleanu o răsturnà pe gât, mușchetărește, sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau — în scurtele popasuri — truda și încercările celor patru bravi.
Monica și Olguța aveau mișcări de rândunele, urmărind zig-zagurile povestitorului prin larga încăpere.
— …Porthos îi vede, da’ ce-i pasă lui de patru-cinci-șase guarzi de-ai șnapanului de cardinal! C’un brânci numai, răstoarnă cal cu călăreț ca tot…
Un scaun căzù trosnind.
— …Înșfacă pe călăreț…
Cea mai nimerită întruchipare a călărețului cardinalicesc erà statuia Justiției cu balanțele veșnic strâmbe. Domnul Deleanu înșfacă Justiția de bronz.
— …și ’ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morți, doi răniți, ceilalți fug.
Ultimul guard — Justiția — căzù din greu pe covor, în aplauzele Olguței. Caritabilă, Monica ridică Justiția punând-o la locul ei pe biurou.
***
Ca un „Hristos a înviat” rostit de preot și apoi de mii de guri, roșeața soarelui — din nor în nor, din zare în zare — iluminase cerul.
Ograda casei lui Moș Gheorghe, încetul cu încetul, se umpluse de țărani. Veniseră să afle vești despre cel mai bătrân și cel mai bun dintre ei. Unii ședeau jos la pământ, alții pe prispă, alții în picioare, tăcuți și solemni ca la moartea unui Voevod.
Moș Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Îi închise iar. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiței… Moș Gheorghe deschise din nou ochii. Gândurile se mișcau anevoe ca niște care troenite prin nebulosul îngheț al iernii.
Doctorul îi luă pulsul. Întâlnind chipul străin, ochii lui Moș Gheorghe se înturnară. Privi prin încăpere… o recunoscù… începù să caute… Ochii doamnei Deleanu întâlniră privirile muribundului.
Doamna Deleanu își trecù mâna peste frunte: uitase.
— Du-te acasă, șopti ea Oțălencei, făcându-i semn să se apropie, — și ad’o pe Olguța.
Cu multă trudă, Moș Gheorghe își urni capul din loc; aplecându-și-l sărută mâna doamnei Deleanu.
Alexandru Dumas scrisese aventurile celor Trei Mușchetari; domnul Deleanu le istoriseà prin viu grai. Pornind poate dela adagiul juridic: „La plume est serve, la parole est libre”, — povestitorul imensificà romantismul romancierului. Domnul Deleanu nu mai erà avocatul Iorgu Deleanu, ci al cincilea mușchetar inedit: verbalul vitez Tartarin de Tarascon.
Așà că mușchetarii luptau cu oștiri întregi pe care, firește, le biruiau neglijent. În plin galop, Porthos zmulgeà buchete de stejari — sau alți giganți vegetali — pe care le aruncà în capetele urmăritorilor, fără ca armăsarul de subt el — de cea mai romantică rasă — să bage de seamă adaosul miilor de kilograme.
D’Artagnan treceà singur prin rândurile dușmane — ca Isus pe valurile mării — împărțind în dreapta și ’n stânga trăsnete de spadă și interjecții românești.
Iar când toți patru mușchietari luptau de laolaltă, vântul celor patru spade, desrădăcinà pădurile. Dacă șnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic, ar fi apelat la patriotismul mușchetarilor în loc să-i prigonească. Și mușchetarii — flamberge au vent — ar fi făcut mulineuri din zori și până ’n seară, purtând astfel cu vântul galic al spadelor, toate corăbiile Franței pe mări și oceane…
Deacum înainte, haiducii naționali aveau serioși rivali în stima Olguței.
Anica bătù de câteva ori în ușă. Neprimind nici-un răspuns, intră.
— …O lovitură la stânga: bang! Adversarul o parase…
— …Olguța se încruntă: palpità.
— …O lovitură la dreapta… Ce vrei? — întrebă d’Artagnan dând cu ochii de Anica.
— Afară, țipă Olguța. Spune, papa.
— Adversarul erà chiar Athos?
— Eeei!
Anica nu-și luà ochii dela domnul Deleanu care urmà aprins povestirea. Văzând că nu-i luată în samă, înaintă spre biurou.
— Atrimes cuconița după duduia Olguța.
— …Adversarul lui Porthos erà chiar Aramis!
— Aaa!
— Lui Moș Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica.
— Ce-ai spus? — sări Olguța.
Anica fugise. Olguța se uită la domnul Deleanu cu fruntea încrețită.
— Ce-a spus, papa?
— …
Domnul Deleanu trezit, cuprinse cu palmele capul Olguței, strâns de tot, sărutându-l pe frunte. Olguța clipi, se zmunci, deschise ușa, și o rupse la fugă.
***
Văzând-o pe Olguța, țăranii din ogradă se descoperiră ridicându-se în picioare. Olguța trecù în goană printre ei, privindu-i zăpăcită.
— Moș Gheorghe! — țipă ea din tindă, gâfâind.
Oțăleanca intră după ea. Doamna Deleanu și doctorul se ridicară în picioare. Olguța se uită când la unul, când la altul, fără să primească nici-un răspuns.
În vârful picioarelor intrară domnul Deleanu, Monica și Anica. Tinda se umpluse de capete. Toți tăceau apăsător.
Obrajii Olguței albiră. Se apropie de laviță, privindu-l pe Moș Gheorghe cu spaimă și neîncredere. Moș Gheorghe nu mai puteà nici să-i vorbească, nici să-i zâmbească. Abia o zăreà — poate — cu aburul de suflet rătăcit în ochi.
— Moș Gheorghe, nu tragi din lulea? — îl întrebă Olguța tainic, aplecându-se asupra lui ca să n’o audă nimeni.
Pleoapele moșneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguța luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toți se fereau din calea ei. Așeză luleaua în mână lui Moș Gheorghe, zăbovind îndelung cu mânuța ei rece pe înghețul degetelor albe.
Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropiè de laviță. Aprinse chibritul. Luleaua căzù din degetele țapene… Chibritul ardeà pâlpâind în mânuța tremurătoare.
Oțăleanca întinse lumânarea și o aprinse dela chibritul pe sfârșite, stingând totodată flacăra care ardeà degetele Olguței.
— Dumnezeu să-l erte.
— Pentru ce? — întrebă rugându-se Olguța, cu o sfâșietoare duioșie.
Dar toți plecară capetele.
Și icoanele din părete, tăceau sever.
***
O amiază rece, cu cerul îmbătrânit de nouri suri.
Deasupra satului sunà clopotul, amintind cerului depărtat intrarea în pământ a unui om. Pe ulița cea mare și prin fața ogrăzilor nu se vedeà țipenie de om în vârstă; numai copii de cei mărunți care vorbesc cu gâzele, se sfădesc cu vrăbiile, și se supără pe copaci. Satul pareà al copiilor.
La cimitir, sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu, ascultau clopotul jalnic.
Când începuse slujba la mormânt, Olguța se descoperise. Pletele ei negre fluturaseră în vântul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor și-ale moșnegilor.
Preotul erà bătrân. Cimitirul, blând. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuțite în bucoavnele căsuței deșarte.
„Moș Gheorghe, unde ești?”
— Fie-i țărâna ușoară.
Și deasupra mormântului, țăranii adânciră crucea de stejar.
Dacă ar fi văzut Moș Gheorghe ochii duduiței lui, încercănați ca niciodată și pironiți fără de lacrimi asupra mormântului — „Aici-s, duduița moșului” — privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decât țărâna umedă care-l pecetluise între morți.
Îndărătul caselor boerești începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini.
Cu mâna ei, Olguța vărsà din cană în ulciorul fiecăruia. Doamna Deleanu și Monica împărțeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oțăleanca.
Anica, Profira, și Safta — bucătăreasa oamenilor de pe moșie — aduceau felurile de bucate.
Sfiala posomorîtă adusă dela cimitir, nu ținù mult. Mai întâiu vorbiră amintirile bătrânilor. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în șoaptă, la ureche, apoi fățiș. Rachiul, supa fierbinte și priveliștea bunătăților calde, întețiră voioșia.
Olguța se încruntă. O vorbă aprigă îi aprinse ochii… dar porni spre casă, strângându-și buzele uscate. În fața scărilor se opri, ca alungată de cineva. Se îndreptă spre grajd. Acolo nimeni nu râdeà…
…Acolo, pe capra trăsurii neclintite, fără de cui, fără de hățuri, un copil plangeà cu mânile pe ochi.
Și Dumnezeul minunatelor povești nici nu trimese îngeri să se ’nhame, zburători; nici nu cuprinse dela spate pumnii uzi, dându-le hățuri; nici nu șopti c’un zâmbet blând:
— Mână mata, duduiță.
***
— Stai jos, părinte.
Vârând mâna subt rasă, preotul scoase la iveală un plic.
— Cucoane Iorgule, acum doi ani, Moș Gheorghe — Dumnezeu să-l ierte — mi-o încredințat o hârtie pentru domnia-ta. Iacăt-o.
Domnul Deleanu luă plicul de pânză cu peceți roșii. Pe-o față de coală, mâna lui Moș Gheorghe așternuse tremurătoare chirilice. După o scurtă aruncătură de ochi, domnul Deleanu se uită la preot.
— Părinte, eu am cam uitat slova asta. Fii bun și cetește.
Preotul își puse ochelarii și dădù glas voințelor din urmă ale celui dus. Începeà Moș Gheorghe, luându-și rămas bun dela stăpânii săi și mulțumindu-le pentru pânea care o mâncase la casa lor și pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. Apoi arătà întrebuințarea ce roagă să se deà banilor pe care i-a agonisit. Apoi:
…„Eu Gheorghe Iernilă, las cu limbă de moarte casa și gospodăria me copiilor lui Cuconu Iorgu Deleanu, adicătelea, duduii Olguța și lui cuconașu Dănuț. Si li hie casa și pământul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost și cât am trăit. Iară sipetul brășovenesc ce am dar dela răposatu Cuconu Costache Dumșa, îl las cu tot ce-i în el, duduii Olguța. Am adunat în sipet oleacă de zestre, din munca me, pentru duduia Olguța. Și vă roagă moșu cu plecăciune și supunere, să faceți duduii Olguța haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. Că dacă n’am avut eu parte s’o văd mireasă, măcar de-atâta bucurie să am parte că mult am iubit-o”…
Intre timp, doamna Deleanu intrase în biurou căutând-o pe Olguța. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alți ani, lămurindu-le.
— Cît, Moș Gheorghe, că-i bun și eftin.
— Ba mătasă, sărut mâna, că-i scumpă și frumoasă.
— Și pentru ce, Moș Gheorghe? Că doar fată de măritat n’ai?
— Sî hie! Știe el moșu!
„Și mi-i iertat mie ca slugă veche a neamului dumneavoastră și ca om bătrân, să ridic ochii la stăpâna me, duduia Olguța, și să zic: „Duduița moșului, să nu-ți hie rușine să primești zăstre dela o slugă, că munca și dragostea îs sfințite chiar de Domnul nostru Dumnezeu…”
Numai doamna Deleanu știà — din întâmplare — că Olguța îmbrăcase într’ascuns rochița de doliu a Monicăi pentru înmormântarea slugei care-și închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă.
***
Noaptea de toamnă erà umedă și amară ca izgonită din fundul unui ocean.
Pe peronul gării, doamna Deleanu, domnul Deleanu și fetițele, strânși în jurul geamandanelor, ședeau tăcuți ca o familie de emigranți.
Trenul intră în stație cu o întârziere de un ceas. Se suiră repede. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebà căscând:
— Ce gară mai e și asta, domnule? Când dracu o să mai ajungem cu-atâta stat pe loc?
Olguța strânse pumnii.
Gornița sună scurt. Trenul porni din anonima gară a vacanțelor spre orașele cu nume atât de cunoscute.