Hotarul nestatornic/Partea 2/Capitolul 3
CAP. III.
Păpușa Monicăi.
În odaia lui Dănuț ardea focul încălzind lumina soarelui. Pe podele s'alinau ghetele, pantofii, papucii și galoșii. Patul, masa și scaunele erau troenite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii.
— De ce te 'nghesui? — mormăì Dănuț, strângându-se mai tare.
— Taci… Ți-am mai spus odată să taci! îl amenință Olguța, scuturându-l de umăr.
Ședeau îngrămădiți în cufărul golit de rafturi, cu atitudini rigide de Fakiri. Cufărul era al lui Dănuț; ideia, a Olguței. Dănuț blestema ideia, — Olguța disprețuia cufărul. Numai că Olguța își ducea ideile până la capăt.
— Nu mai pot. Eu es afară, se răsvrătì Dănuț.
— Ba ai să stai.
Dănuț oftă acru.
— Măcar deschide puțin… să răsuflu.
Cu multă zgârcenie, Olguța crăpă capacul. Dănuț își umplu plămânii de libertate, și repede bătu din cap o mătanie berbecească, din pricina plafonului grăbit.
Presiunea psihologică sporea necontenit, ca într'un submarin naufragiat, pe măsură ce se scufundă.
Din antret venea svon de glasuri. Acolo, subt diriguirea doamnei Deleanu, Anica și Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu așternutul.
Profira icnea îndesând salteaua, ca Ion la frământatul cozonacilor. Treaba o făcea Anica; Profira trudea numai verbal.
Alături de cufăr, Monica, îmbrăcată cu rochiță și bluză de postav albastru, se uita în gol… Apucând deodată, ca prin somn, mâna doamnei Deleanu, o strânse tare.
– Ce-i, Monica? — Nu… Nimic, tante Alice! tresări ea.
Își încleștă pumnii. Ochii i se 'năspriră de mânie împotriva ei. Vroise să și-l închipue pe Dănuț și nu izbutise. Și doar îl știa mai bine decât se știa pe ea! Și doar acuma îl văzuse!… Atunci? După ce va pleca Dănuț – mai era o noapte numai — să nu-l mai vadă deloc?
„Nu-i adevărat!“
Cum eră Dănuț?… Avea ochi verzui-aurii, bucle castanii, nasul în sus. Purta hăinuțe de catifea gris care-i veneau așa de bine.
— Da' unde-i Dănuț?… întrebă doamna Deleanu încuind lacata.
Monica își scutură cozile și întoarse capul spre usa de teamă, să nu vadă tante Alice că Dănuț se juca de-a ascunselea în sufletul ei.
– Dănuț! Olguța! Unde sunteți?
– …
– Vezi, nu-s dincolo, Monica?
– Nu-s, tante Alice!
Monica se uită subt patul lui Dănuț: Doamna Deleanu scotoci prin dulap.
– Sărut mâna, coniță.
– Ce-i, mamă Mario?
– Am venit să iau poruncă dela stăpânul meu – zâmbi ea, clipind – ce dulciu să-i fac de rămas bun?
— Auzi, Dănuț! — îl ispiti deamna Deleanu ca pe un duh mâncăcios.
– Eu es, Olguța! — explodă Dănuț, îmbrâncind capacul.
Zburlit, congestionat, buimăcit de lumină, stăpânul bucătăreisei și-al Monicăi încalecă marginea cufărului
— Aii! — se schimonosi el, mușcânduși limba.
– Ce-i, Dănuț ?
– M'a pișcat de picior! – Să te 'nveți minte să privești unde calci! – tună Olguța, căutându-și nou-născutul cucui pe frunte.
– Bată-i norocul să-i bată copii! — chioti bucătăreasa ajutând Olguței să iasă.
— Babo, să faci bezele.
— Lasă, Olguța. Azi poruncește Dănuț.
— Nu vezi că tace, mamă dragă! Până ce se hotărăște el, vine masa! – Eu nu tac…: spun… să… facă… – Ce să facă? Bezele. Uite: nu poți spune nimic! – îi porunci Olguța, țintindu-l cu ochi de hipnotizator.
– Spune, Dănuț, îl încurajă doamna Deleanu: ce-ți place ție mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceață de căpșune? Niște crafle?…
– Bezele-s cele mai bune. Eu vreau bezele cu frișcă.
– Cu frișcă? Cataif cu frișcă, o contrazise Danuț inspirat.
– Bezele, sfidă Olguța.
– Văd eu că am doi stăpâni! Face baba și cataif cu frișcă și bezele cu frișcă.
…La fereastră, mărul despuiat de frnze, clocotea de vrăbii. Gălăgia lor subțire și destrăbălată semăna atât de mult cu întâia recreație a unei școli primare după sfârșitul vacanței, că te-așteptai mereu să răsune clopoțelul de intrare în clasă, curmând-o
Întrecerea la fuga pornea din față ogrăzii. Monica își înoda cozile subt bărbie. Întinzându-și brațele și îndoindu-și trupul, Dănuț își verifica elasticitatea mușchilor greu încercați în cufăr. Ali latra, gudurându-se pe lângă ei. Cu muchia tălpii, Olguța trase o linie pe șosea; în dreptul pietrei care marca locul Olguței, linia era dreaptă, – se strâmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuț. – Nu mă țin! protestă Dănut privind pieziș linia vicleană.
– Tare-i prost! Fă-o tu, Monica.
Monica-și cruță tălpile. Luă o piatră ascuțită și zgârie conștiincios pe șoseaua jilavă o linie tremurătoare.
— Un… doi, murmură Olguța, istovitor de rar, încordându-și pulpele.
– Trei, țipă Dănuț, pripindu-se.
— 'Napoi. Eu număr.
Dănuț își reluă locul, încruntat
— Un, doi… trei.
Porniră în pas alergător cu Ali în frunte; Monica în rând cu Dănuț, Olguța în urmă. Dănuț privea casa lui Moș Gheorghe, spe care alergau, Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuț cu care alerga: Olguța-i urma calm, ca și cum amândoi ar fi fost înhamați la goana ei.
Cozile Monicăi se desfăcură: și le 'nodă la loc întorcând capul spre Dănuț. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mânile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut!
Dănuț gâfâia. Întoarse capul îndărăt; Olguța și-l plecă în jos, zâmbind. Adunându-și puterile, Dănuț își dădu drumul. Se 'mpiedică.
Oprindu-se, Monica-l ajută să se ridice.
– Din cauza ta am căzut!
Olguța trecu pe lângă el in goana mare, cu ochii la Moș Gheorghe care-i aștepta în pragul porții.
– Buftea, acuma te ții? Dănuț suspină. Monica-și încetini goana jertfindu-se pentru Dănuț.
– Ai văzut, Moș Gheorghe?
– Ca o rândunică, duduița moșului!
– Cine-i al doilea? — se interesă distrat Olguța.
– Dănuț, triumfă Monica.
Danuț nu mai putea vorbi: respira. Aruncând din treacăt o privire haină învinsei, întră pe poartă înaintea ei, dimpreună cu Olguța: așa-s biruitorii.
Cine merge cu mine la scrânciob? întrebă Olguța umplându-și gura cu vișine uscate.
Monica așteptă răspunsul lui Dănuț. Moș Gheorghe își scutură luleaua pregătindu-se de plecare.
Dănuț tăcu. Ședea întins pe laviță, în fața vetrei. Îi era așa de lene că-i venea să râdă și nu putea.
– Tu nu mergi, Monica?
– Mi-i frig.
– Atunci mă duc singură.
– Da' pe moșu nu-l ei?
Olguța zâmbi.
–Da' casa cine-o păzește?
– Hei! Moșnegii care stau la foc. Noi tinerii ne dăm huță în scrânciob.
Singură cu Dănuț!… Necutezând să se așeze pe laviță, alături de el, Monica se așeză pe un scăunel, lângă laviță ,cu fața la foc. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi, deasupra lui Dănuț ar fi lucit un curcubeu… …Atâtea vitejii făptuise Făt-Frumos, că toate la un loc n'ar fi încăput într'o bibliotecă ticsită cu cărți de povești. Și totuși nu era sătul. Pornise pe alte tărâmuri, spre alte isprăvi.
În inima lui Dănuț, copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic… Un vâjâit de buzdugan? Nu. O muscă. Făt-Frumos opri calul. Dănuț deschise un ochiu: pe spinarea nasului, gâdilitor, o muscă peregrină. Strâmbă nasul; musca zbură, ilară. Ochiul deschis o întovărăși până când se așeză pe capul Monicăi. Dănut închise ochiul.
Monica avea cozi de aur ca și Ileana Cosânzeana? Oare ce făcea Făt-Frumos când era singur cu Ileana Cosânzeana? O trăgea de cozi?
Nu. Se sărutau. Așa spunea povestea.
Da' de ce se sărutau?
- Monica, tu știi de ce se sărută Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana?
Ileana Cosânzeana știa, dar îi bătea inima atât de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.
O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuț… ca și cum Făt-Frumos ar fi rupt-o la fugă… Cum? Nu se temea Făt-Frumos de Zmei și de Balauri și-are să-i fie frică de o Ileană Cosânzeană?
Deschise, ochii. Întinse mâna. Apucă o coadă de-a Monicăi și trase în spre el. Capul Monicăi se îndoi pe spate; ne mai având sprijin, căzu pe laviță, cu ochii închiși și fața palidă ca parfumul crinilor.
Dănuț se aplecă asupra Ilenei Cosânzeana. Simțindu-i respirația dulce și caldă – de tainică zmeură — se dădu puțin îndărăt.
Aceiași muscă stăruitoare și concretă începu să colinde obrajii legendari. Lui Dănuț îi veni inima la loc. Cu degetul alungă musca.
„Unde s'o sărut?" zăbovi Dănut plimbându-și vârful degetului pe conturul obrajilor. Alese vârful nasului, parcă era mai puțin primejdios, fiind punctul cel mai depărtat de restul feții.
Fără să vrea, simțind buzele lui Dănuț pe vârful nasului, Monica tresări. Sărutarea alunecă și căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi.
– Dămi pace! se zmulse Dănut, trăgându-și capul îndărăt. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos.
Ileana Cosânzeana nu se jucase.
Odaia lui Dănut se golise treptat. Razele soarelui luminaseră palid, fundul cufărului înfățat cu un cearceaf; străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus; acum se stingeau roșii pe capacul închis, printre etichetele hotelurilor cosmopolite.
Erau și surprize în cufărul lui Dănuț. Câte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuțe; o pușculiță de argint, căptușită cu catifea violetă. plină firește cu bani de argint; o cutie cu bomboane englezești; pachete de șocolată „Velma Suchard"; o cutie cu tablete „Marquis“; săculețe cu livănțică; un sașeu parfumat pentru batiste… O bună parte din sufletul șifonierei plecă la internat în cufărul lui Dănut, fără să știe el. – Anica, deschide fereastra s'aerisim puțin.
Cu zările roșii, străpunse de asprul croncănit al ciorilor, amurgul de toamnă părea uriașa oglindire a unui câmp de luptă acoperit de înfrângeri. Venea vânt rece dintr'acolo.
Doamna Deleanu încue cufărul, încercându-i încuetorile.
— Anica, închide dulapul.
Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului.
— Doamne, conița! Mata!? Lasă că-l trag eu.
Doamna Deleanu împingea cufărul, din mijlocul odăii spre părete.
— Lasă, Anica; tu curăță pe jos.
— Conița, întrebă Profira intrând cu lampa aprinsă, – unde să-i fac patul lui conașu’ Dănuț?
— Cum unde? Aici… Ce-i musafir?
— Da' n'are saltea!
— Țț! Ia dela alt pat.
Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odae, oprindu-și-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea.
Ocolind lumina lămpii, eși afară.
Anica și Profira se priviră lung.
Le istorisea Moș Gheorghe o poveste de pe vremea când Dumnezeu umbla printre oameni, însoțit de Sfântul Petru, cu chip și strai de cerșetor.
Tustrei îl ascultau cuminți și reculeși, grămădiți pe laviță. Moș Gheorghe ședea pe un scăunel. cu spatele la vatră și fața la copii. Îl auzeau mai mult decât îl vedeau, fiindcă lumina scăzuse, viorie, albastră, apoi vânătă ca prunele, — și ferestruicele odăii erau mici. În vatră, cenușa brumase mormanele de jar, învălindu-le cărunt, roșeața.
Răsunaseră în urechile copiilor, glasurile a tot felul de oameni: și buni, și haini, și nepăsători, și milostivi. Pe toți îi întâlnise Dumnezeu pe căile basmului, cu toți vorbise, — și trecuse mai departe. Și nici unul din drumeți nu auzise inimile celor trei copii cântând prin veacuri la urechea lor, ca trei mici clopote de argint: „Vorbiți cu Dumnezeu. Vorbiți cu Dumnezeu. Vorbiți cu Dumnezeu".
Și basmul trecuse înainte, minunat ca umbra Dumnezeului cerșetor pe albe drumuri de țară.
Când vorbea Sfântul Petru lui Dumnezeu, Moș Gheorghe se ridica în picioare, plecându-și capul alb în semn de smerenie și adâncă supunere. Și glasul lui Sfântul Petru și cuviința lui, semănau atât de mult cu glasul și felul de-a vorbi al povestitorului, încât copiii, prin poveste, își aduceau aminte de Moș Ggeorghe și-i zâmbeau fără să-l vadă. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas știut de ei și totuși parcă le era prieten.
Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de țară, în șoaptă, lămurită, însă șoaptă: atât de tainică încât trei rândurii de urechi se plecau s'o asculte, și trei capete. …Se lăsa noaptea în poveste cum se lăsa și pe la ferestruicile căsuței lui Moș Gheorghe. Dumnezeu cerea adăpost și hrană la ușa unei căsuțe dărăpănate.
— Intrați, oameni buni; cum de nu. Că loc, slavă Domnului, este. Da' mâncare n'am de unde să vă dau că-s vadană nevoiașă cu trei copii.
Moș Gheorghe deschise ușa. Cu vântul sineliu al nopții, Dumnezeu și Sfântul Petru intrară în căsuța primitoare, unde trei copii scânceau de flămânzi ce erau. Femeia cocea la foc o turtă de cenușă ca să le-amăgească foamea.
— …Și când dă biata femee să râdice sărăcia de turtă de pe foc, ce să vadă?…
Dilatați și candizi ca soarele, ochii copiilor așteptau.
— …O pâne cât un soare… Dumnezeu făcuse minunea. Saracul de lângă vatră era chiar Dumnezeu.
Tăcere și întuneric.
— Moș Gheorghe, unde ești? țipă tare Olguța.
— Aici-s, duduița moșului.
Olguța-și trecu mânile peste ochi. O străfulgerase teama că Moș Gheorghe-i Dumnezau și că l'a pierdut.
— Moș Gheorghe! răsună un glas la ușa tindei, curmând o lungă tăcere.
— Asta-i mama, le șopti Olguța sărind de pe laviță. Ascundeți-vă repede. Aici-aici. Gata, Moș Gheorghe. – Sărut mâna, cuconiță. Demult n'ai mai venit pe la moșu'! întâmpină Moș Gheorghe pe doamna Deleanu care intra cu trei paltonașe pe braț.
— Lasă că are cine să vie! Da’ unde-s?
Moș Gheorghe aruncă o privire prin odăiță…
– O fost ei trei iezi cucueți, da' se vede că i-o mâncat lupul!
Amintindu-și cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi — și mai cu seamă pe unul dintre ei — Dănuț bufni în râs. Alte râsete aclamară șoaptele lămuritoare. Dibuind cu mâna prin umbră, doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucovane. Între timp Moș Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindară albastre, umbrele a trei urși eșind din bârlog deabușelea.
– De-acum nu mai ai nevoe să mături, Moș Gheorghe! zâmbi doamna Deleanu arătându-i ciorapii copiilor.
— Daa! se minună Moș Gheorghe. Tare-s gospodari copii moșului. Au ei cui samana!
Alte hohote de râs izbucniră.
De ce râdeți? — îi cercetă doamna Deleanu alergând cu privirea dela unul la altul.
— Să-ți fie de bine… nașule! — izbuti Olguța să îngâne printre gemete de râs.
— Ce spui tu acolo?
Copii se priviră între ei. Și din ochii lor măriți, râsul din nou clocoti, abătându-i ca un uragan, care pe laviță, care pe jos, cu ochii uzi de lacrimi și mânile pe stomah. — Ce-au pățit, Moș Gheorghe?
— Copii, cuconiță! – își mușcă musteața moșneagul, abia stăpânindu-și râsul.
— Nașul, mamă, nașul!
— Ge-aveți cu nasul? Ce-i cu nasul? se miră doamna Deleanu, pipăindu-și nasul, involuntar.
Monica și Dănuț plângeau deabinelea. Olguța se văita, legănându-se ca o bocitoare.
— Povestea cu lupul și cu cei trei iezi, cuconiță! — ridică din umeri Moș Gheorghe, zguduit de râs.
— Cu lupul?
— Ți-o spus-o el moșu' și matale, da' erai mititică pe-atunci. Ei…
Tusa îi înecă vorba începută. Cu mânile pe piept, împleticindu-se puțin, Moș Gheorghe trecu în tindă târând tusa după el. O clipă, râsetele și cu tusa răsunară împreună, ca un ciudat zvon de jale. Apoi râsetele se sfiiră și conteniră brusc. Intrase parcă ceva străin în căsuța lui Moș Gheorghe, dincolo de lumina lămpii, în tindă, prin umbra neagră. Și toți așteptau cu strângere de inimă, sfârșitul unei lupte, parcă. Pe obrajii copiilor, ultimele lacrimi ale râsului se întristară, lunecând dealungul altor obraji.
O suliță neagră se desprinse din flacăra lămpii și dreaptă se înălță, veghind tăcerea și așteptarea.
După un timp. Moș Gheorghe răsări din nou în lumină.
— Ei, copii, hai să plecăm. Spune-ți buna-sara lui Moș Gheorghe, — și tu, Dănuț, ia-ți rămas-bun… și mata, Moș Gheorghe, ai să faci bine ș'ai să stai în casă și mâne și poimâne… până când ți-oiu spune eu. Auzi, Moș Gheorghe?
Dănuț oftă încet: uitase că pleacă. Și Monica uitase.
Moș Gheorghe desprinse o iconiță îmbrăcată în argint – cea mai scumpă din câte avea — o sărută și o întinse lui Dănuț.
– Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Să crești mare și voinic… s'ajungi să faci fericirea stăpânilor mei…
Vorbea răgușit, privind în pământ.
Fără să-și dea bine seama, Dănuț se aplecă și sărută mâna care-i întindea iconița. Aplecându-se mai adânc decât Dănuț, Moș Gheorghe-i răscumpără greșala, sărutând mânuța copilului stăpânilor săi.
…Intr'un târziu, Moș Gheorghe, așezat pe marginea laviței, înălță capul, aruncând o privire prin încăpere: mirosea a funingine. Lampa fila de mult. Sticla era neagră. Dând din cap, Moș Gheorghe stânse flacăra și se așeză din nou pe marginea laviței. Pleca Dănuț: curând va pleca și Olguța… Apoi și el…
– Mama, de ce-s trei chei? — întrebă Dănuț intrând în etac după doamna Deleanu.
Trei cheițe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuț. Două groase și cenușii; una subțire, nikelată. Fiindcă ai două cufere și un geamandan.
— Și un geamandan! — tresări Dănuț.
Doamna Deleanu zâmbi.
— Care, mamă? — întrebă el, arătând cu nădejde și neîncredere geamandanul de marochin albastru, așezat pe dormeusă.
— Sigur, Dănuț. Ți l-am dat ție.
Subt ochii nedumeriți ai doamnei Deleanu, Dănuț o rupse la fugă afară, smuncind ușa… și se întoarse, întovărășit de Olguța și Monica, gesticulând.
— Mamă, Olguța nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. Dacă ți-am spus!
— Sigur că nu te cred! Mai întâiu vreau să văd.
— Ai văzut?
— 'Mda!… Da' nu mai miroasă așa frumos!
— Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignă Dănuț, respirând cu nesaț declamator, marochinul.
— Nu-l deschide, Dănuț. Ai să-l desfaci la București.
— Și eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguța.
— Nu-i nimic de văzut! — ridică din umeri doamna Deleanu, deschizându-l. Iacătă: batiste, o cămeșe de noapte…
Dar Olguța avea ochi de vameș socialist.
— Da' acolo ce-i?
Și fără să aștepte răspunsul, scoase la iveală o plumieră de lac japonez.
— Nu pune mâna, Olguța! se supără Dănuț pescuind și el o pungă de piele plină de reliefuri. Stați, stați. Vă arăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzând invazia.
Și cu resemnarea zâmbitoare a unui artist silit să biseze, desfăcu geamandanul.
Geamandanul de marochin – el singur dar – cuprindea atâtea alte daruri, încât închiderea lui avu drept urmare deschiderea șifonierei. Altminteri, Olguța ar fi spus că-i persecutată — necuviință pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s'o pedepsească – sau ar fi gândit numai că-i persecutată – cum ar fi gândit poate și Monica despre Olguța, – gânduri pe care deamna Deleanu le socotea mai primejdioase decât obrăzniciile.
Olguța primi un pachet de șocolată și făgăduința unui cuțitaș la fel cu acel din plumiera lui Dănuț; Monica, o sticluță elegantă, plină cu ,,Eau de Cedrat".
Dănuț se plimba prin etac, aruncând priviri posesive geamandanului înfășurat în învelitoarea de pânză. Frământa cheițele din buzunar, cu vârful degetelor, zăngănindu-le înădușit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare, chei sau bani de metal.
— Hei! Da' pe mine m'ați uitat!… Nu stăm la masă? — întrebă domnul Deleanu din pragul ușii, scuturându-și scrumul țigării pe covor.
— Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguța! — se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de șocolată. — Mama mi-a dat-o! — se apără Olguța râzând… Papa, când faci așa semeni cu motanii! Mai fă odată.
— Ia lăsați șocolata. Așa vă stricați pofta de mâncare. La masă.
Din pricina însuflețirii copiilor, a focului din sobă și a darurilor, ajunul plecării lui Dănuț. părea un ajun de crăciun. Așteptai parcă să răsune la ferestre, glasuri subțiri, cântând vechea vestire:
,,Stea-ua sus ră-sa-a-re
,,Ca o tai-nă ma-a-a-a-re.
Dar după ce eșiră toți, luând și lampa, la geamurile palide 'n lumina lunii, răsunară trilurile greerilor toamnei.
***
Din voluptățile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor, bolnav de rău-de-mare. De astădată, răsărise din frișca bezelelor – pentru Olguța — și din a cataifului, pentru Dănuț. Afară de domnul Deleanu, toți erau gravi și taciturni în jurul mesei. Monica abea gustase din cataif: doamna Deleanu, deloc. Nici Profira. În schimb, ochii ei, când întâlneau faldul de frișcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului, deveneau umani ca ai cânilor flămânzi.
— Mamă, pot să mă scol? — întrebă Dănuț ocolind privirea cataifului și a Olguței. – Da. Sculați-vă cu toții… Puneți-vă paltonașele și plimbați-vă pe-afară.
Monica se apropie de doamna Deleanu, îi sărută mâna și vorbi încet, privind în jos:
– Tante Alice, dă-mi voe, te rog, să mă culc.
– Nu ți-i bine, Monica?
– Ba da… Da' mă doare capul.
— Să nu fi răcit cumva!… Bine, culcă-te. Dănuț, ia-ți rămas bun dela Monica.
– De ce? — se opri Dănuț din drum, amar.
– Fiindcă tu pleci dis-de-dimineață. Monica are să doarmă atunci… Hai, sărutați-vă, copii!
Monica întinse buzele; Dănuț, obrazul.
„Nu mai mănânc niciodată cataif", se jură Dănuț în gând, ferindu-și obrazul de buzele Monicăi, a căror suflare îi adusese încăodată aminte de nesuferita dulceață a cataifului.
Și se ținu de cuvânt, deocamdată, lăsând obrazul Monicăi să plece nesărutat și roșu subt ochii lui blazați.
***
Monica încue ușile. Aprinse lumânarea. Trase un scaun lângă șifonieră și înălțându-se în vârfuri, luă de deasupra un pachețel învălit în hârtie de mătasă. Așeză scăunelul la loc. Și'n loc să se dezbrace ea, începu să-și dezbrace păpușa: Monica cea mică.
Două nopți dearândul, după ce adormea Olguța. Monica lucrase rochița de matasă albă — din pachețelul ascuns deasupra șifonierei — pe care trebuia s'o îmbrace păpușa în locul rochiței negre purtate necontenit dela moartea bunicei… până în ajunul plecărei lui Dănuț.
Îi puse mai întâiu șosetele și papucii albi luați din piciorușele păpușei dăruite de doamna Deleanu. Când veni rândul rochiței, degetele Monicăi tremurară mai tare… Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă?
„Dă, Doamne, să-i stea bine. Da, Doamne, să-i stea bine".
Îi închee ultimul nasture dela spate și o așeză pe măsuța de noapte în lumina lumânării.
– Vai, ce frumoasă-i!
Dolofană, prea rumenă și țapănă de stângăcie, păpușa părea o miniatură de țărăncuță în rochie de mireasă, la fotograf.
– Monica, tu știi dece se sărută Făt-Frumos cu Ileana Cosănzeana?
Fiindcă Ileana Cosănzeana eră frumoasă… frumoasă cum era păpușa gătită cu rochiță albă.
Obrajii Monicăi ardeau. Inima-i bătea repede. Și mai-mai că-i venea să plângă în fața păpușei fiindcă prea era frumoasă, pe când ea…
Se uită în oglindă. Văzându-și rochița întunecată, ghetele prăfuite, plecă ochii în jos. Capul nu și-l privise.
Prea era frumoasă păpușa… Și Dănuț, și Dănuț — pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă — și Dănuț se va îndrăgosti de păpușa ei.
Scuturându-și cozile începu să se dezbrace repede, în goană. Iși puse cămeșa de noapte, își despleti părul, luă păpușa de câte-o mână și răstignind-o pe trupul ei, se privi din nou în oglindă.
Păpușa avea rochiță albă…
Monica avea cămeșa albă…
Păpușă avea bucle blonde…
Monica zâmbi, – și se roși, respirând adânc.
Păpușa-i semăna. Avea ochii negri, gene compacte, o gropiță în mijlocul bărbiei. Avea și ea bucle blonde… dar scurte. Saraca păpușă! Ea nu putea face din părul ei hățuri lui Dănuț.
– Da' ești așa de frumos îmbrăcată! – o consolă Monica.
Înseninată, luă lumânarea de pe măsuța de noapte, așezând-o pe masa de scris. Totul era pregătit de cu ziuă: și condei cu peniță nouă, și cerneală și scrisoare: o scrisoare din acele mici cât o foiță de țigară, colorată, cu un trifoi pe plic.
Încet, cu o pasionată caligrafie, scrise pe hârtiuța liniată:
„Monica îl iubește pe Dănuț din toată inima”…
Opt vechi cuvinte pe o hârtiuță: opt ceruri tropicale imens înstelate.
Rochița albă a păpușei avea o singură taină, candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Sufletul Monicăi era la fel cu rochița păpușei.
***
Olguța și Dănut mergeau alături prin ogradă. Tăceau, explorând buzunarele paltonașelor, în care mai găseau resturi din iarna trecută. Dănuț descoperise un bilet de intrare la patinaj și două bomboane acre încrustate în fundul căptușelii sparte; Olguța frământă un ghemotoc de hârtie de cositor care învelise odinioară niște castane zăhărite.
Paltoanele miroseau a naftalină. Aerul intră rece și ascuțit pe nări, înroșindu-le. Suflările abureau. Subt pașii lor, pământul suna tomnatec.
Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunara.
Două umbre trecură pe la poarta – ireal de albastre în argintul profund. Cânii se repeziră, hămăind. Intonată cu glas de bas răgușit, o sudalmă națională autentifică decorul.
– Tu nu știi să te bați! – ridică din umeri Olguța, oprindu-se brusc.
— Cum nu știu?
— Nu știi.
— Ai să mă 'nveți tu?!
— Sigur, afirmă Olguța cu tărie.
— Hm!
Totuși, inima lui Dănuț — de altă părere decât buzele — bătu mai tare.
Olguța îl privi cu solicitudine compătimitoare.
— Dacă-ți trage cineva o palmă, ce faci?
— Ii trag și eu.
— Și dacă-ți trage un pumn? — Trag și eu.
– Și dacă-ți trage încă unul?
– Îi mai trag și eu.
– Și dacă te-apucă de mâni?
– Mă zmuncesc.
– Și dacă-ți dă cu piciorul?
– Fug, răspunse Dănuț sincer din cauza repezelii.
– Vezi!
– Adică, nu! — reveni Dănuț, furios. Lasăma 'n pace! Știu eu ce să fac!
– Bine, atunci dă-mi o palmă.
Dănuț o măsură.
– Vrei să ne batem? – întreba el impăciutior.
– Nu. Vreau să-ți arăt.
– Și dacă-ți dau o palmă nu te superi?
– Nu, fiindcă nu poți!
– Zău?!
– Încearcă.
– Ai să te superi!
– N'am să am dece! — zâmbi Olguța.
– Ei!
– Ei-ei! Încearcă.
Dănuț își pregăti mâna pentru o palmă sinceră, țintind obrajii Olguței. Când brațul lui Dănuț porni, piciorul Olguței îi pusese piedica. Dănuț căzu în mâni, pălmuind pământul.
– Asta-i porcărie!
Râzând, Olguța se plecă să-l ridice, cu brațele desfăcute. — Dă-mi pace.
Indepărtându-se câțiva pași, Dănuț luă o piatră cu degetele tremurătoare de mânie — o aruncă în Olguța și fugi în goana mare spre scări.
— Nu m'ai lovit! — țipă Olguța după el. Lașule! Buftea!
Dănuț n'o mai auzea. Intrase în etacul doamnei Deleanu.
Șchiopătând, Olguța porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluerul piciorului.
Monica era culcută. Olguța se dezbrăcă pe tăcute, fără să-și privească piciorul îndurerat, înainte de-a stinge lumânarea se uită lung spre ușa lui Dănuț.
— Monica, dacă ești prietena mea — sprincenele Olguței se îmbinară — să nu mai vorbești cu Buftea — explodară buzele ei — niciodată. Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbești cu Buftea.
Lumânarea stinsă fumegă înecăcios. Subt oghial, Olguța își masâ piciorul.
Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuț?… Ca niciodată, uitase să își spue rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere:
„Monica îl iubește pe Dănuț din toată inima"
***
Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu — și mai ales al pielițelor, fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuț; de data aceasta, binecuvântată. Uitase că s'a isprăvit vacanța; că mâne dis-de-dimineață când somnul e mai dulce, va pleca de acasă pentru tare multă vreme; că va fi intern la București; uitase. Totul eră abstract: numai răzbunarea Olguței eră concretă fără să i se arate, ca cineva care-ți stă la spate și se face nevăzut numai când întorci capul.
Nouă unghii deveniseră ovale și roze. Polissoirul alunecă pe-a zecea. Dănuț ar fi vrut să aibă o sută. Pe măsură ce unghia se rumenea, Dănuț vedea stingându-i-se steaua polară.
Dar doamna Deleanu zăbovea. Ea singură hotărîse ca Dănuț se plece dimineața la Iași, împreună cu domnul Deleanu, și de acolo, în seara aceleiași zile, spre București.
– Are să-ți pară rău, Alice. Mai ține-l acasă o zi și sara mi-l aduci la gară; nu-i păcat să-și piardă o ultimă zi, petrecută acasă, pentru vizite?
– Nu. E datoria lui să-și ia rămas bun dela rude. O zi mai mult sau mai puțin…
– Bine. Te-ai molipsit și tu dela Grigore!
Acum îi părea rău. Da, dacă trenul de sară cu care Dănuț avea să plece la București nu s'ar fi oprit la gara Medelenilor, ar fi fost mai ușor parcă să-l îndemne să-și îndeplinească datoriile, cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. Dar așa!
— Dănuț… dacă vrei, dacă ții tu mult, nu mai pleci mâne dimineață. Stai cu mama toată ziua, și sara mergem la gară să-l așteptăm pe tata. Vrei Dănuț? — Nu. Plec cu tata, vorbi Dănuț pe nerăsuflate.
— Ce? Nu v'ați culcat? se miră domnul Deleanu intrând în etac. Știți că-s unsprezece? Acuși trebue să ne sculăm. Hai la culcare.
Doamna Deleanu, cu degetul lui Dănuț într'o mână și polissoirul în cealaltă, ridică ochii, deschise buzele… și le închise la loc: „așa-s bărbații!“
– Haidem, Dănuț. Nouă nu ne e somn.
Papucii erau pe covorașul din fața patului; cămeșa de noapte pe pat. Dănuț își căutase papucii subt pat; cămeșa de noapte în dulap. Olguța nu era nici subt pat, nici în dulap. Mai rămânea numai ușa dinspre odaia ei.
— Mamă, eu n'am avut niciodată cheia la mine! începu Dănuț cu ton plângător.
— Ce chee, Dănuț?
— Cheia dela odaia mea.
— Da' ce vrei să faci cu ea?
— Să 'nchid ușa, mamă… De ce sta cheia la Olguța? Eu îs mai mare.
— De ce nu mi-ai spus?
— Am uitat.
— Tare mai ești copil, Dănuț – îl dezmierdă doamna Deleanu… Uite cheia, șopti ea închizând ușa la loc.
I-o întinse râzând. Dănuț încue ușa, învârtind cheia de două ori.
— Mamă, nu ne culcăm? – respiră el, congediindu-și paznicul inutil.
Întinzându-se în pat, Dănuț simți ceva tare alături de el, subt oghial. Sări din pat: i se păruse că mișcă. Aprinse lumânarea.
— Aa!
În locul șoarecelui de care se temuse, descoperi păpușa îmbrăcată în rochie de mireasă.
– Aha! Îți bați joc de mine! — ridică el pumnul spre ușa închisă. Lasă că-ți arăt eu! Râzi tu, râzi!
Are să vadă Olguța! Să-i pue o păpușă în pat! Da’ ce-i el? Fată?… N'are decât să se bată dacă i-i poftă! Da' să nu-l insulte.
Din geamandanul de marochin, Dănuț luă plumieră; din plumieră, cuțitașul cu limbi tăioase. Apoi se așeză pe marginea patului, cu păpușa între genunchi. Și 'ncet cu 'ncetul, buclele blonde, de curând parfumate cu „Eau de Cédrat" începură să cadă pe cămeșa lui Dănuț, tunse sarcastic.
Păpușa năpârlise deabinelea. Buclele împachetate într'un jurnal mai pâlpâiră odată, blonde, în blondul flăcărilor sobei. Dănuț, bine învelit în oghial, din căldura patului, zâmbi flăcărilor și ușei închise de două ori cu cheia.
Subt pat, păpușa, în care aștepta dragostea Monicăi, proaspătă și delicată ca întâia cireașă de Mai - dormea complect transfigurată de tunsoare și de barbișonul și mustețile „Hardtmuth No. 1.
*** …Dănuț plânge. Olguța îl ajunge din urmă și-l lovește în spate cu pumnul și piciorul. Dănuț nu spune nimic. Știe bine că merită să fie lovit.
— Tu plângi? — îl întrebă Olguța, punându-i mâna pe umăr, pacific.
– …
— Lasă, Dănuț! Hai să ne împăcăm.
Se sarută amândoi. Dănuț ar vrea să-i spue ceva…. da' nu-și aduce aminte ce!
Și plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă, merg la braț amândoi, ca doi frați model. Dănuț vede că Olguța-i aliata lui, și-i pare foarte rău că trebue să-i ascundă ceva. Dacă nu-și aduce aminte ce!
— De ce să pleci tu la București? Asta-i persecuție!
— Dacă vrea mama! – oftează Dănuț din greu.
— Da’ nu vreau eu.
…Amândoi fug de-acasă la Moș Gheorghe. Noaptea e grozavă, dar Dănuț nu se teme fiindcă Olguța e lângă el.
Au ajuns. Ciudat! Căsuța lui Moș Gheorghe lucește în noaptea neagră, ca o lună.
Bat la ușă. Lui Dănuț îi sare inima. Ușa se deschide dela sine, și'n tindă răsare Moș Gheorghe. Olguța și Dănuț cad în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă Moș Gheorghe e chiar Dumnezeu.
Îi sărută mâna.
Olguța spune că Dănuț e persecutat, că vor să-l trimeată intern la București și că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îi primește în casă.
Olguța și Dănuț stau pe laviță; Dumnezeu, pe scăunaș. Deodată, răsare un înger cu zmeul lui Dănuț în mână. E chiar zmeul cel mare dela începutul vacanței, cu sfoara tăiată de Olguța.
Dumnezeu se uită la Dănuț. Dănut zâmbește iertător.
Răsare un alt înger cu păpușa Olguței în mâni. Dănuț tremură.
Dumnezeu ia păpușa pe genunchi, îi trece mâna peste față și 'n locul chipului cu musteți și barbișon, zâmbește Monica. Numai că n'are păr.
Dumnezeu vâră mâna în sobă, ia un pumn de flăcări și-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi.
Dănuț închide ochii. Oare a ars Monica?… Nu. I-au crescut cozile la loc.
Dumnezeu dăruește păpușa lui Dănuț și zmeul, Olguței… Vrasăzică Monica a rămas păpușa…
S'aud bătăi în ușă. Îi caută de-acasă. Olguța se încruntă. Dănuț se cutremură. Numai Dumnezeu zâmbește.
Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Herr Direktor, tata și cu mama bat în ușă din răsputeri.
Fără să-i pese de cei care bat, Dumnezeu ia o iconiță din cui, îi preface pe toți trei în sfințișori zugrăviți și așează iconița la loc. De-acuma poate să-i caute!
Herr Direktor iși pune monoclul și se uită prin odae.
Dănuț face cu ochiul sfintelor de pe iconiță. Sfintele se prăpădesc de râs.
Herr Direktor se uită la ei, vede icoana, și-și face cruce. Sfinții își trag coate și se încruntă așa de sever că Herr Direktor mai face o cruce. L-au păcălit pe Herr Direktor.
Iacă și mama! Și ea se uită la ei… cam lung.
Sfinții clipesc.
Mama ia icoana, s’apleacă asupra ei – Dănuț simte lămurit parfumul mamei — și sărută pe frunte tocmai pe Dănuț…
Hai, Dănuț, scoală-te, șopti doamna Deleanu, dezmierdând pe frunte cea din urmă deșteptare în casa părintească, a copilului cu bucle castanii.
***
Deși s'apropia dimineața, casa parea deșteptată în negru miez de noapte.
Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse, urmate de Ion și de Pricop: celălalt argat dela grajd. Cu toate semnele și poruncile date în șoaptă de doamna Deleanu, cizmele lui Ion și ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele, primejduind somnul fetițelor.
Anica și Profira, îmbrăcate gros, cu capetele înfășurate în tulpane negre, erau încă buimăcite de somnul neisprăvit.
Dănuț, cam palid în hainele de catifea albastră, cu guler tare „rabattu" și eleganta lavalieră, se uită distrat în jurul lui. Mesteca mereu, cu un aer nemulțumit; vărsase din greșeală prea multă apă de dinți în paharul cu apă: îl usturau gingiile.
Curentul făcu să tresară și să tremure flacăra lămpilor. Cufărul cu așternutul fu scos afară. Ali intră în casă pe ușa deschisă. Nimeni nu-l goni.
Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănut. În tăcerea de șoapte, curmată doar de bocănitul cizmelor, umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre.
***
În podul cu vechituri, la lumina slabă a lumânării, Dănuț ștergea cu radierul mustețile și barba păpușei. Nimic nu se schimbase în pod, de când se despărțise de Robinson Crusoe. Același miros, aceiași pace, aceiași sâmburi de piersică, uscați și prăfuiți.
Subt hărnicia radierului, obrajii păpușei își recăpătară tenul femenin. Bărbia-și arătă din nou grobița; buzele-și pierdură aroganța zâmbetului mușchetăresc, regăsindu-l pe acel suav. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei.
Cuprinzând-o c'o mână de mijloc, Dănuț o îndepărtă puțin, privind-o În sufletul lui Dănuț era visul nopții, și'n visul nopții păpușa se oglindi.
– Păcat c'am tuns-o, dădu din cap Dănuț.
Păpușa din vis semăna cu Monica – era chiar Monica – ; păpușa din mână, de când era tunsă, nu mai semăna cu păpușa din vis. Și lui Dănuț îi părea rău, fiindcă abia acum își aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpușa care semăna cu Monica, și îi bătusce inima ciudat, dar nimeni nu știuse, fiindcă-i era rușine de Olguța. Oftând, Dănuț îi făcù loc în lada cu cărți alături de Robinson Crusoe. Păpușa cu rochița de mătasă albă, singură între atâtea cărți, avea cocheta dezolare a unei domnițe în bejenie. De acuma și pe ea o aștepta colbul, ca o bătrânețe între străini. Dănuț închise capacul.
Noaptea păpușei începù odată cu cântecul cucoșilor, — și insomnia, fiindcă Dănuț uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se sărută Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana, când erau singuri.
***
La loc de cinste, în capul mesei, samovarul de aramă sclipeà și fumegà, obez. În șoldurile lui gălbue se oglindeà sofrageria, masa, și cei trei comeseni, comic deformați, de rasa mongolică parcă.
Așteptând să i se răcorească ceaiul, Dănuț ronțăia îngândurat, cornulețele presărate cu chimion, abià scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora.
Doamna Deleanu desenà cu degetul pe fața de masă capul lui Dănuț.
Domnul Deleanu își sorbeà ceaiul cu lapte, controlându-și uneori nodul cravatei. Erà bine dispus. După o lungă, necurmată și tihnită vacanță la țară, în familie, Bucureștiul…
Apucând mașinal sticla cu rom, turnă în paharul lui Dănuț cam mult… așa cum torni din sticlă, când la spate cântă lăutarii.
– Nu-nu-nu! Asta nu.
– Lasă-l, Alice! E băiat mare, ce Dumnezeu!
Băiat mare! Departe de-al măguli, aceste două cuvinte îl înfricoșau, ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. În ceaiul cu rom căzură lacrimi.
Treptat, zorii profirii ca sănătatea tinereții, bucurară ferestrele. Doamna Deleanu se sculă dela masă și începu să privească afară. În tăcerea deplină, samovarul bufnea și șuera ca o ironică locomotivă.
***
– Bună dimineața și sărut mâna.
– Ei, Moș Gheorghe! Ce bine-mi pare!! — se lumină Dănuț văzându-l pe capră.
– Moș Gheorghe! — îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat; parcă ne-a fost vorba să stai în casă?
– Da, dudue! D'apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i tot una?
Toți servitorii eșiră pe scări. Copitele cailor dansau pe loc. Dănuț se așeză la mijloc între domnul și doamna Deleanu. Anica și Profira păturiră pledul de-oparte și de alta.
– Parcă-i un prințișor! — exclamă tare bucătăreasa.
Dănuț își trăgea mănușile de piele. Doamna Deleanu zâmbi pentru el. Caii se zmunciseră. Dănuț făcu un semn cu mâna spre casă și servitori, și o clipa numai zări în pragul ușei pe Monica – visa? — cu părul desfăcut și kimonoul prea larg, ținându-și mânile pe gură…
Câmpiile erau albe de brumă; cerul vânăt; zarea răsăritului tumultoasă de aur roșu.
Ali se luase după trăsură. La intrarea în sat, dulăii ciobănești se repeziră crunți spre el. Palid Dănuț se ridică în picioare.
— Mamă, uite, mamă! Hai să-l luăm în trăsură, se rugă el dezmierdând mână doamnei Deleanu.
— Oprește, Moș Gheorghe.
Ali se urcă în trăsură, ocrotit de șuerul biciului, grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuț. Trapul cailor răsuna din nou. Satul rămase în urmă. Și vacanța…
„Unu’ Ilă
Duduilă
Ești caș
Toporaș"…
— Bun aer! — exclamă domnul Deleanu. Când mă gândosc la infecția din București!
— St! Doarme! — șopti doamna Deleanu. luând pe brațe capul îngreuiat al lui Dănuț
„Pe la moara murgului
Trece fata Turcului…"
*** Într'un capăt al băncii de pe peronul gării, Dănuț și doamna Deleanu ședeau alături ținându-se de mână. Așezat pe marginea celuilalt capăt, domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citații, copii și extracte, ascultând explicațiile domnului Șteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de Apel… Domnul Deleanu cerea dela clienții săi, când se întâmpla să-i asculte, celeritate și preciziune, însușiri care lipseau cu desăvârșire domnului Șteflea. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres și-un tren de marfă.
— Dă, cucoane Iorgule, pe mine așa mă tae capul. Cum adică?… Da' aduc martor tot județul!
— Domnul meu, îl întrerupse glacial domnul Deleanu, ridicând ochii de pe hârtii.
Domnul Șteflea își șterse fruntea nădușită și oftă.
Doamna Deleanu vorbea lui Dănuț pe șoptite.
– Să-i scrii mamei cum ajungi… tot-tot-tot ce faci. Auzi, Dănuț?
Îi mai îndreptă odată lavaliera și bereta.
– Domnule Șteflea, începu domnul Deleanu categoric…
Domnul Șteflea se înclină cu deferență.
– …Eu stau la Iași până diseară. Azi îți fixez termenul de judecată și văd dosarul. Diseară ai să mă aștepți, la trenul de București. Am să-ți spun ce trebue să faci.
O sonerie vibră teatral prin pacea câmpenească, a peronului. Doi țărani se sculare. Doamna De leanu se ridică. Mâna lui Dănuț îi încleșta mâna.
Trenul intra în gară, lung, murdărind lumina dimineții. Vagonul de clasa întâia se opri dincolo de peron. Alergară într'un suflet. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide și unsuroase.
— Hai, Ioane, îl grăbi domnul Deleanu, îmbrâncind cu piciorul în vagon, geamandanele. Și tu de ce nu bagi de seamă?
Dănuț înghiți în sec. ÎI lovise peste picioare.
— Dănuț, Dănuț! — îl chemă doamna Deleanu mergând alături de trenul pornit.
Abea avu vreme să-i sărute mâna întinsă.
— Mamă, îngână Dănuț ștergându-și ochii, – nu-l lăsă pe Ali; ia-l în tră… în trăsură, țipă el ne mai văzând-o.
În urma trenului o cioară coborî între șine, ciugulind prin prund.
— Duduiță, vorbi Moș Gheorghe ridicând de jos batista doamnei Deleanu, – mai avem pe cineva acasă.
***
Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei, din timpul dejunului și al mesei; prea mare salonașul doamnei Deleanu, pentru tăcerea de după masă, cu noaptea la ferestre.
— Hai la culcare, copii.
Olguța și Monica îi sărutară mâna. Doamna Deleanu nu le mai însoți în odae. Se despărțiră în antret. Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuț. Ușa cu panoplia Ruso-Japoneză era dată în lături. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite, pătrundea răcoros în odaia fetițelor, ca o indiferență.
Înainte de a se desbrăca, Olguta închise ușa. Monica se așeză îmbrăcată pe marginea patului, privind în jos.
– Tu nu te culci? — o întrebă Olguța.
– Ba da.
Începu să-și scoată rochița, cu mișcări ostenite. Olguța se sui în pat. Monica-și spuse rugăciunea mai repede ca de obicei.
– Noapte bună, Olguța.
– Noapte bună, Monica.
Olguța suflă în lumânare. Monica rămase în picioare între paturi, prin întuneric, multă vreme… Ținându-și suflarea se apropie de patul Olguței.
— Ce faci? — tresări Olguța simțind o lacrimă pe obraz.
— Olguța, vorbi Monica zguduită de suspine; te-am trădat… Eu îl iubesc pe Dănuț.
— Sigur. Tu ești prietena mea… Și eu îl iubesc.
***
Îngrășat de confort, îmbrobonat de lumini rotunde, mirosind a piele C. F. R.-istă și a fum de havană, vagonul de dormit gemeă și scârția molatec dealungul kilometrilor.
Pe fotoliul din fundul coridorului, conductorul cu chipiul pe ceafă și tunica desfăcută la gât, își făcea socotelile, muind mereu în gură creionul chimic.
În cabina mică — No. 10—11 — domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureștean. Alături, pe măsuță, tresărea o sticlă de „Cherry Brandy"; două bahare cu monograma companiei de „Wagon-Lits" cântau ciocnindu-se cristalin.
În fața cabinei, așezat pe strapontiul de lângă fereastră, Dănuț privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. Nimeni nu-i mai spunea „Du-te la culcare, Dănuț" sau „Cum? Nu te-ai culcat?" deși trecuse ora când copii „trebue să se culce".
— Pă asta, nene, greu s'o câștigi!
Huruitul roților și vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu țineau tovărășie gândurilor lui Dănuț.
Locomotiva țipă ascuțit. Trenul își încetini mersul.
— Papa, am ajuns! se ilumină Dănuț văzând la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Șteflea.
— Ce, nene, te-așteaptă clienți pă la gări?
— Un imbecil care mă pisează!
Cu cărțile de joc în mână, domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuț, dădu câteva ordine laconice domnului Șteflea și grăbit își reluă patrtida. Domnul Șteflea rămase aiurit la geam. Dănuț își frângea mânile… Să fi putut i-ar fi dat domnului Șteflea și Turbinca lui Ivan… Dacă nu știa ce să-i spue! Gornița de plecare răsună, dramatic.
Desnădăjduit, Dănuț scoase cutia cu bomboane de mintă și o întinse pe geam. Domnul Șteflea o luă nedumerit și rămase cu ea în mână, privind-o… Trenul pornise. Dănuț, aplecat pe fereastră, flutură batista îndelung spre șeful gării, care prea târziu alerga după tren să restitue cutia cu bomboane.
Pierzându-l din ochi, Dănuț se așeză din nou pe strapontin, și ca și cum șeful gării i-ar fi fost singura și ultima bucurie dealungul drumului amar, începu să plângă.
O doamnă, din ușa cabinei alăturate, privise toată scena. Se apropie de Dănuț cu un pachet de șocolată.
– Cum te chiamă, puiule?
– Dănuț! suspină el ridicându-se în picioare.
– Bravo, nene! Halal fecior! Îți seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu, arătându-i cu degetul idila de pe coridor.
…Trei gânduri urmăreau prin noapte același tren căutând pe-acelaș călător.