Hotarul nestatornic/Partea 2/Capitolul 2
CAP. II.
Robinson Crusoe
Ploua…
Cea din urmă căruță a șatrei de Țigani se oprise în drum, ceva mai încolo de poarta ogrăzii boerești. Caii firavi muriseră parcă în picioare cu capetele grele, și mâța unghiulară, legată cu o frânghiuță îndărătul căruței, mieunà slab.
Subt coviltirul de culoarea norilor, zdrențele galbene și roșii ale Țigăncilor și sclipirea focoasă a salbelor abià se deslușiau prin întunericul încețoșat de fumul lulelelor, înstelat când și când de luceferi rubinii.
Un glas femeesc momeà încetișor, cântà poate, adormind un copil, sau o durere.
Anica, zgribulită în burniță, își odihnea sufletul și măna desfăcută, în palma castanie a ghicitoarei. Când rare, când repezi și bolmojite, vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoșare. Anica priveà cu spaimă degetul vrăjit căutându-i în palmă cărările vieții, potecile norocului și dumbrăvile dragostii.
Ploaia se întețea răscolită de vânt. De subt coviltir un glas aspru bodogăni răstit.
Ghicitoarea își luă banii și porni spre căruță. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. Trecând pe subt stejarul dela poarta, zări urma slabă a unui pneu de automobil. Privirile-i alunecară spre zarea afumată… Oftă. Toate drumurile erau șterse de cenușiul des. Se scutură înfrigurată și alergă spre casă. Cânii strânși pe subt streșini abia o priviră.
În priveliștea moartă, căruța cu Țigani se îndepărta ducând subt coviltir cele din urma focuri și culori ale toamnei, lăsând în urma ei văzduhul sur ca o bolnavă lumină de lună…
Nu s'auzea nici un lătrat. Ploia vorbea singură ca o cerșetoare nebună.
***
Prin ferestruicele de mansarda ale podului — zăbrelite de ploae pe dinafară, zbârcite de paianjeni pe dinăuntru — lumina intra ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. Și câte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrânii din casă luând drumul cimitirului, podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curând tabieturile și ciudățeniile lor cât și ale vremii lor, decât trebuințele.
Odaia Fiței Elencu fusese surghiunită în pod, în întregime, ca osemintele unui ciumat. Incăpătoarele fotolii și canapele cu picioare arcuite și primitoare speteze, căptușite cu mătasă albastră — înadins adusă din Franța — cărunțiseră decănd tăcerea moțăia in ele. Taburetele, ca niște broaște țestoase cu albastră carapace, înțepeniseră subt apăsarea vremii. Și toate cărțile, bucoavnele, gromolnicele și ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiței și colindate de ochii ei verzi, zăceau în lăzi sau grămădite pe jos.
Intr’un ungher, stranii instrumente de muzică — născociri ale unui strămoș meloman și șui — așteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului, — să le deslege melodiile amuțite. Vioare de lemn blond cu gâtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gât șerpuitor de lebede; viole cu pântecele bombat ca al voluptății; cobze, mandoline și ghitare, care de care mai sucite, mai întortochiate. Și toate înnecate în tăcere!
Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari și mici, — desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos, se rezemau laolaltă pe umărul aceleiași uitări; și chipurile lor păreau icoane ale colbului și ale paianjenilor, nu ale unor fețe omenești.
Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, a putregaiu uscat și a colb de arhivă.
Așa că aroma de proaspete piersici, în pod, era îngrozitor de veselă…
„…Mâncam ca un rege în fața Curții. Nu avea voe să-mi vorbească decât papagalul, ca un favorit. Cânele meu care îmbătrânise, ședea totdeauna la dreapta mea; cele două pisici, la fiecare capăt al mesei, așteptând să le arunc câte o bucățică de carne“…
Ajungând la acest pasaj, Dănuț întoarse cartea pe dos, așezând-o pe podea, luă o persică fardată și mușcă din ea zgomotos.
Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe, așa cum îl arăta lucioasă cromolitografie de pe copertă:
Între coliba — mai mult peștera — și palmierul de trunchiul căruia atârnă o nucă de cocos, se vedea marea, dincolo de gărduț, inofensivă și drăguță ca o grădiniță de albăstrele.
La intrarea colibei, în gaura neagră-verzue, un paianjen alegoric își țesuse o pânză neglijent poligonală. Din colibă, pornea iarba tânără cu reflexe verzi de aquarelă udă.
Trebue să fi fost tare cald când se fotografiase Robinson, fiindcă deasupra căciulei țuguete — care-i acoperea și urechile și ceafa, ca o glugă — radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literele titlului defilau roșii: Robinson Crusoe. Da' așa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. Robinson avea o față foarte simpatică — aducea cu Moș Crăciun, numai că barba și mustețile-i erau castanii. Museățile spiritual răsucite; obrajii rumeori; barba LA MEDELENI 287
frumos retezată. De subt căciulă îi năvăleau cârlionții până deasupra sprincenelor, ca un breton drotat.
În mâna stângă, ridicată deasupra genunchiului stâng, ținea papagalul. Adică papagalul susținea mâna, fiindcă toate degetele — corect alineate — se rezemau pe spinarea verde, ca pe găurile unui fluer; iar cele patru degete de păpușă ale mânii drepte, pluteau pe spinarea căpriței care întindea botul spre papagal, ca și cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască.
Robinson eră așezat pe… — nu se vede pe ce! Ședea cum stau Fakirii, pe aer. La picioarele lui — depărtate unul de altul și în vârfuri, ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi — se încrucișă o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperții. Pisicile dormeau pesemne, în colibă sau pe acoperișul ei. Cânele fugise de pe copertă și sforăia în pod la picioarele lui Dănuț. Se numea Ali. Tot în pod, veghea și un papagal — aidoma cu cel de pe copertă — numai că era împăiat.
Insula lui Robinson, cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor, se mutase în podul cu vechituri. Dănuț era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. Și era foarte bine!
Barba lui Robinson de pe coperta cărții era umedă și plină de picuri aromați… fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor, Robinson Crusoe mâncă piersici, în tovărășia unui câine adormit și a unui papagal împăiat.
288 IONEL TEODOREANU
Hârtiile și cărțile celor doua biurouri — dela Iași și dela moșie — ale domnului Deleanu, aveau flux și reflux, datorite pe rând magnetismului ordonat al doamnei Deleanu și izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu.
În epocile fluxului, biuroul era o odae ca oricare alta, înzestrată cu masivă mobilă de biurou bărbătesc, ținută în cea mai amănunțită ordine și curățenie. În acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă, ori nu lucra.
În epocile refluxului, din dulapuri, de pe dulapuri, din saltare, de pe etajere, din buzunarele tuturor hainelor, pardesiurilor, halatelor, pijamalelor și paltoanelor, — năvăleau tomuri multicolore și proteiforme, dosare, reviste, ziare, caete, carnete, coli, scrisori, telegrame, recipise, fițuici, cutii cu tutun, cu țigări, cutii de chibrituri… peste tot. În acele epoci, doamna Deleanu nu intra în biurou. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în vâltoarea valurilor.
O telegramă sosită, de dimineață, dela Iași, dezlănțuise refluxul.
„Arestat bancrută frauduloasă. Confirmat mandat. Rog lucrați memoriu cameră acuzare. Interveniți urgent. Soție sosește bani, informații. Nu mă lăsați. Respect. Blumm“
Arțăgoasă, penița alergă dealatul colii de hârtie. Madam Blumm, vehement izgonită din biurou, aștepta în salon, cu umbrela și sacoșa în mână, cu pălăria în cap, trăgând cu urechea și oftând pe nas de durere și gutunar. LA MEDELENI 289
Domnul Deleanu aprinse mânios o țigară, aruncă o privire piezișă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare… și oratoria întemnițată în peniță, izbucni:
„E revoltătoare”…
Șterse… Zâmbi, închipuindu-și spasmul clopoțelului justiției statuare și irascibile ca toate femeile care fac puțină mișcare.
…„E ciudată și jignitoare, ușurința cu care se răpește libertatea unui om într’o societate civilizată care știe să respecte averea și nu știe să respecte omul. O arestare preventivă, în definitiv, e un sechestru asigurător asupra persoanei…"
Când lucra nimeni nu intra în biuroul domnului Deleanu, — afară de Olguța, firește.
— Îți aduc cafeaua, papa… O vărs sau n’o vărs? — întrebă ea, apropiindu-se cumpănitoare cu ceașca în mână.
— Ce verși e pentru tine!
— Ei! Papa! Vrei să nu vărs deloc?
— De ce?
— Ai să crezi că fac dinadins.
Domnul Deleanu sorbi din ceașcă; Olguța din farfurioară.
— Tare-i frig și urît, papa! Iți vine să fii bolnav!
— Mi se pare că n’ai ce face, Olguța?
Olguța îl privi pe sub sprâncene, stăpânindu-și un căscat din senin venit ca un strănut.
— Am! — oftă ea. Mă plimb prin casă... da’ mi-i ciudă că nu-i frumos!
Ionel Teodoreanu, La Medeleni Vol I 19 290 IONEL TEODOREANU
— Ce să facem noi oare? — se întrebă domnul Deleanu c’un ochiu la Olguța și altul la memoriu.
— Lasă papa. Te deranjez. Văd eu că ai de lucrat.
— Când ai să fii tu mare, Olguța?
— De ce, papa ?
— Să lucrăm noi doi împreună.
- Ce bine-ar fi, papa! — am râde tot timpul și-am bea la cafele!
— Da... Ne-am face de cap!
— Da’ am face și treabă, adăuga Olguța ridicând sprincenele.
— Mai încape vorbă!
— Tu mi-ai dicta, papa, și eu aș scrie... și după ce-ași obosi, eu ți-aș dicta și tu ai scrie... Și n’ai mai avea nevoe de secretar!
— Pe tine te-ași pune să primești clienții.
— Clientele, papa. Le-ași arăta eu!
— Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu.
— Papa, femeia ceia din salon divorțează?
— De unde și până unde?
— Oftează, papa! Nu pot s’o sufăr: a vrut să mă sărute!
— I-auzi!
— Da, papa! Da' ce-s eu?... Ce au, papa, cucoanele că sărut tot timpul?
— Asta-i ocupația lor!
— Eu n’am să sărut niciodată!
— Nici pe tata?
— Ba pe tine da. Asta-i altceva. LA MEDELENI 291
— Bine ne mai împăcăm noi doi, Olguța!
— Păcat că nu ești tu mic, papa. Ne-am fi jucat împreună! Eu ași fi vrut să fim frați.
— Suntem prieteni.
— Da’ eu nu te las să lucrezi, papa. Mă duc.
— Unde?
— În salon.
— Cu madam Blum?
— Lasă, papa!... Tu lucrezi și ea oftează! Am să fac atâtea game la pian că are să plângă!
— Bravo, Olguța! Și după asta o dăm afară și-o expediem la gară.
— Da, papa. O dăm afară.
— Și facem amândoi ordine în biurou!
Olguța zâmbi. Știa ea ce înseamnă să facă ordine!
— Halal tată ai tu, Olguța!
— Papa, tu nu trebuia să te faci tată… Da'-i foarte bine așa cum ești!
— Pe placul tău?
Da, papa… Parcă te-ași fi căpătat cadou dela Moș Gheorghe!
Sofrageria era năpădită de funigei colorați, ca toate croitoriile: într’aceasta se lucra la zestrea școlară a lui Dănuț. Cu mânii intermitente dar mereu împrospătate, mașina de cusut își învălmășea zornăitul metalic intr’un galopant crescendo, brusc amuțea, și iar începea, ca o soție care-și ceartă soțul în rate pasionate. 292 IONEL TEODOREANU
Limbuția etnică și profesională a cusutorese adusă dela Iași, negăsind nici-un ecou, se convertise în muțenie posacă, dezmințită de dansul picioarelor de pedale, și de jargonul roș al părului
Doamna Deleanu, ermetic albă în șorț de sora de caritate, cu metrul de mușama încolăcit pe după gât și foarfecele în mână croia pe masa întinsă.
Monica, așezată de profil lângă fereastră, pe un scaun cu două pernuțe, cu spatele puțin adus broda inițiale pe batiste. DD -, adică: Dan Deleanu. Așa avea să-l strige la școală, la catalog.
Monica broda pe întâiul D puțin mai mic decât pe-al doilea, imperceptibil mai mic, fiindcă nici mânile Monicăi nu puteau să-i spue lui Dănut altfel decât: Dănuț.
Dac’ar fi știut cineva!... DD, adică: Dănuț Deleanu… Acul șovăia în mânile Monicăi. Adevărul, ca un parfum de garoafe, năvălea aprins pe obrajii aplecați asupra sufletului… DD, adică… „dragă Dănuț".
Cele două inițiale erau întâia scrisoare de dragoste a Monicăi.
— Monica, n’ai văzut tiparul?
— Monica tresări, scăpând batista pe genunchi. În locul ei răspunse c’un surâs afabil, plin de pistrui, madmazel Clara care știa orice, chiar și locul tiparului.
„Cine ți-a dat voe să mă săruți?" — se supărase Dănuț când îl sărutase în livadă. „Cine ți-a dat voe să-ți fiu drag?" - s'ar fi supărat Dănuț dacă ar fi știut.
„Dragă Dănuț…"
Da. Cine i-a dat voe să-i fie drag?
Și zâmbi... Cine știe! Poate că Dănuț i-ar fi dat voe să-i fie drag…
- Cucuțî!
- Doo, replică pianul, profund.
Madam Blumm dădu din cap.
Cu degetul cel mic al mânei stângi și cu cel gros al mânei drepte, Olguța bătuse înverșunat un dublu do, în extrema stângă a clavirului, punând și podala. Un bubuit bas de furtună în munți zbârnâi prin salon, lovindu-se de geamuri și oglinzi.
Olguța vroia să facă douche ecossaise timpanului clientei. De aceia, gama începu să alerge intr’un tempo zglobiu subțiindu-și sunetele, până când, cu ajutorul pedalei din nou puse, se prefăcu intr’un viscol de vibrații urzicătoare, într’un țiuit străpezitor de chinină în urechi, din care se prăvăliră îndărăt, spre cruntele sonorități din stânga, stridențele din dreapta…
Vaerul creștea… Se dărâmau sunetele, îmbrâncite de pedala cu deșanțata brutalitate a unui rix într’o tavernă de apași.
Olguța lăsă pedala. Gama sireapă amuți… Acalmia se lăsă ca un parfum de tei… Și domol, cu o blândeță jezuită, procesiunile de călugărițe ale gamei normale se strecurară prin salon. IONEL TEODOREANU
Olguța trăgea cu urechea și coada ochiului.
Insă timpanul auditoarei era deprins mai demult, și cu notele enervate, drept răspuns la casnice întrebări, și cu tumultul muzicei pentru care ai plătit bani și-ți dă amețeli de cap… dar și invidia celorlalți comercianți. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian dela Conservatorul din Iași. Domnișoara Rașela cetea „Fleurs du mal" și cânta la pian operele lui Wagner.
Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguței că auditoarea devenise admiratoare. Madam Blumm aproba, minunându-se de lipsa notelor. Pentru ea, Olguța cântă pe dinafară. Așa da! La fel cu Rașela, numai că notele Rașelei multe parale mai costau! Cucuțî samana lui Conu’ Iorgi. Și el bine mai vorbea și tot pe dinafară! La el era scăparea…
— Ooff!
Brațele Olguței osteniseră. Încetul cu încetul începu să scurteze câmpul gamelor, făcându-le egal și monoton ca un exercițiu de dimineață după somn.
In salon era frig. Ploaia întuneca geamurile. Lumina intra alburie ca o pâclă…
— Cum?
Nu-și crezu urechilor. Întoarse capul, privind peste umăr Madam Blumm adormise, fără să-și fi lepădat sacoșa și umbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinând, ca o supă fierbinte, horăia ofta și șuera pe nas și pe gură. LA MEDELENI 295
Olguța întoarse capul, cu scârbă… Era rău dispusă… și nu mai avea pe cine să se supere. Monica era prietena ei. Buftea… Dănuț plecă… Pe lângă asta, de două zile, odată cu ploia intrase în sufletul Olguței o neliniște pe care ar fi vrut s'o bată și n'avea cum. Niște vorbe, din întâmplare auzite:
— Ce să fie cu Moș Gheorghe? Că tare s'o mai sfrijit! — întrebase vatavul unei moșii învecinate.
— Ia, ce să fie! Îl ajunge și pe el ceasul morții… că-i vremea! — oftase Ion, succesorul lui Moș Gheorghe la grajd.
— Nu ți-i rușine să spui minciuni? — sărise Olguța, bătând din picior.
S'atât.
De-atunci, de câte ori rămânea singură se temea de minciunile lui Ion. Și-i era ciudă pe ea, pe teama ei, cașicum astfel și ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion, îndemnându-le oarecum să se adeverească.
începu să cânte concertul de Mozart în la major, pentru piano și orchestră, de astădată cu note. Ca și în viață, în muzică Olguța avea simpatii și antipatii violente. Concertul de Mozart era prietenul ei.
— Ce mai studiezi tu, Olguța? — o întrebă doamna Deleanu în timpul vacanței când o vedea cam rar prin salon.
— Am să studiez concertul meu, răspundea Olguța expropriindu-l pe Mazart și viitorul. 296 IONEL TEODOREANU
Concertul ei suna a melancolie. Închise caetul… Madam Blumm horăia lugubru. Toți lucrau în casă. Afară ploua. Olguța își lăsa fruntea pe claviatură. Clapele, adâncite brusc, scânciră. Cu mânie se revoltă, piciorul Olguței lovi în pedala a doua a surdinei.
…Trecuseră ani mulți prin file și prin pod, dela masa lui Robinson în tovărășia papagalului, cânelui și a pisicilor.
Odinioară râdeau cărnoase persici; acum nu mai erau decât sâmburii, ca inimi mici de lemn. Ali îmbătrânise, dormind, — poate murise. Papagalul cu pene veștede și prăfuite, amuțise, împăiat cu trecut. Ninsoarea colbului și a ațelor de păianjen, așternuse peste toate cele, cenușii troene, vechi tăceri. Iar pe la geamuri, ploaia, ploia și iar ploaia sură în văzduhul toamnei și'n clepsydrele vremii.
Nici Dănuț nu fusese cruțat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decât în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinson își părăsește insula, că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.
„Spunând adio insulei luai cu mine căciula și umbrela”…
Dănuț oftă, — și începu din nou lectura, cu cinci rânduri mai de sus, cum un îndrăgostit așteaptă trenul nu pe peron ci în sala de așteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei și ceva mai departe de ultimul prag al despărțirii.
Puțin după aceasta"… Ochii ceteau din răsputeri „puțin după aceasta", dar violele și dulcile violoncele-ale melancoliei, plângeau cu-aceiași lungă aplecare de arcuș „spunând adio insulei'…
…„Puțin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. După rugăciunea mea, comandantul puse într'ânsa și lăzile cu hainele marinarilor, pe care aceștia le primiră foarte bucuroși"…
Si iarăși:
„Spunând adio insulei"…
Împainjeniți de lacrămi, ochii lui Dănuț își luară un lung adio dela cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. Plângea și Robinson, zâmbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Dănuț, nu ale textului. Pe-atunci — pe când zâmbise pe copertă — nu știa c'are să plece. Preocupat de căciulă și umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile.
Urgent și implacabil, textul pleca subt ochii lui Dănuț.
„Spunând adio insulei, luai cu mine căciula, umbrela și papagalul neuitând nici banii despre care am vorbit și care stătuseră ascunși atâta vreme încât ruginiseră"…
…„In insulă" adăugă, fericindu-i, gândul lui Dănuț.
Mai erau șapte rânduri pânăla sfârșit.
…„Astfel îmi părăsii insula, la 19 Decembrie 1686, după o ședere de 28 de ani, două luni și nouăsprezece zile, salvat din viața această tristă în aceiași zi a lunei în care scăpasem din sclavia Maurilor din Sale".
Și nici n'a mai privit insula, de pe vapor, până ce n'a mai văzut-o? Și nici n'a fluturat batista?
Dănuț privi din nou, cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viața din insulă? Atunci dece râdea Robinson?… Și dece râdea parcă și insula în jurul lui, într'aceiași culoare ca și obrazul lui Robinzon?
începu iarăși:
„Astfel îmi părăsii insula"…
Își așezase cartea pe genunchi. Cetea și plângea ștergându-și ochii cu mânile.
„Călătoria mea fu norocoasă. Sosii în Englitera la 11 Iunie al anului 1687, dupăce lipsisem din patria mea treizeci și cinci de ani".
— Treizeci și cinci de ani, murmurară încă odată buzele lui Dănuț în tăcerea podului.
Și nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!… Nimic, nimic!
Dănuț închise cartea, își plecă obrajii uzi deasupra coperții și sărută adâc și lung întristarea colorată a fericirei.
Sufletul lui Dănuț era o insulă din care plecase Robinson Crusoe, luându-și numai căciula, umbrela și papagalul.
...Clasa întâia... a doua... a treia... a patra... a cincea... a șasea... a șaptea... a opta; și alte clase încă... Și Dănuț singur în fața oceanului de bănci școlare...
In pod era numai ce-a fost odată. In pod era insula lui Robinson Crusoe. Dincolo de pod începeau băncile școlii…
„Spunând adio insulei" Dănuț își rândui cartea în lădița jucăriilor stricate și-a poveștilor cetite, îl strigă pe Ali și eși din pod… Dar turbinca lui Ivan, desnădăjduit de larg deschisă, înghiți și pod și insulă și clipă, cu ațe de paianjen, lacrimi, colb, parfum de piersici, zâmbitoare poze…
De asta pesemne, umerii lui Dănuț erau plecați.
Se coboră pe scări, trecând din podul cu vechituri în plină toamnă.
În grabă, negăsindu-și galoșii, Olguța-i luase pe-ai lui Dănuț. Îi erau prea mari. Trebuia să meargă târîș prin mâzga lunecoasă.
Când te alungă o spaimă din urmă și nu poți fugi, drumul îți înădușă pieptul și-ți lovește inima, ca un coșmar.
Cu trupul înfășurat în perelina de cauciuc și capul gol acoperit de glugă, Olguța înainta greu. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoșilor ca să nu-i piardă… se afundă în glod… și ca să treacă mai departe își încorda pulpele zmuncindu-se pieziș.
Parcă mâna o minge de fier cu pași de piatră în fundul unei mări împaenjenită de meduze.
Îngenunchiat în fața icoanelor, Moș Gheorghe se închina. În jurul unui om bătrân care se închină, tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat.
Plutea parfumul religios al busuiocului. Luminița din păhărelul roș al candelii, rumenea chipurile întunecate ale icoanelor, ca o presimțire de auroră trunchiurile codrilor adânci.
În răstimpuri, Moș Gheorghe își desfăcea mânile din împreunarea rugăciunii, acoperindu-și pieptul scurmat de tuse.
Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le 'mplinească și de-acum înainte.
Era drept să tușească: fiindcă era bătrân.
Era drept să se 'nădușe și să-l înjunghe prin piept: fiindcă era bătrân.
Era drept să sufere cât mai avea de trăit și să moară cât mai curând: fiindcă era bătrân.
Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cârtea nici nu se căina, nici nu ofta. Moș Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morții, un blestem — cugetat sau șoptit — să întoarcă dela el fața milostivă a Domnului și urechea Lui îngăduitoare. Moș Gheorghe cercă îndurare pentru greșelile altora: boerii lui de-acum nu se împărtășeau niciodată, și rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi și drepți, — dar uitaseră de casa Domnului și de frica Domnului.
— Iartă-i, Doamne, că mare-i mila Ta.
Iar tusa, ca o toacă de vecerne omenească.
Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moș Gheorghe avea să pășească dincolo, urmat de privirea bieților cai pe care-i îngrijise și cruțase ca pe niște orfani.
Se ruga pentru copilul nevinovat ca roua și frumos ca florile; — de care curând avea să se despartă.
— Duduița moșului…
Să nu apese asupra ei rătăcirea părinților. Și să-i fie viața blândă, fără de dureri și-amărăciuni.
Sufletul lui Moș Gheorghe se așternă la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduița moșului de pe pământ în fața slăvitului Bunic din cer…
Cu galoșii în mână, Olguța trecu în goană prin ograda lui Moș Gheorghe. Ajungând în fața ușii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în ușă. Nici-un răspuns.
Zvârlind galoșii, izbi cu amândoi pumnii în ușă.
— Moș Gheorghe! — țipă ea poruncitor și tremurat.
— …Ce-i, duduița moșului! Mata aici? Pi vremea aiasta!?
Auzindu-l, văzându-l, Olguța respiră adânc. Ridică galoșii tencuiți de glod și căpătându-și cumpătul, zâmbi viclean scuturându-se de ploae.
— Moș Gheorghe, am venit să te'ntreb dacă nu li-i frig cailor? Dănuț cutreerase casa pe dinafara odăilor fără să intre în nici una. Nu-și găsea loc, nici astâmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui.
Decorul familiar, întâmpinându-l pretutindeni cu prezențe concrete îl îndepărta de casă, ca o asprime când ești trist. Astfel, purfumul femeii de care te-ai despărțit plângând, plutindu-ți în suflet și în nări, te face să-ți pară trivială melodia oricărui alt glas femeesc, și brutală, delicateța oricărei alte solicitudini.
Instrăinări, mâhniri și nostalgii, sortite să-și găsească alinare și cămin numai în scrisorile acele scrise cu mâni calde încă de strânsoarea mânilor dorite, - scrisori cu tânguiri umile și amare ca parfumul tomnatecelor tufănele.
Intră în salonașul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe biurouaș, se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră și cea care urmă. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roșii din calendar, odată cu vacanța și cu frunzele...
Intră la el în odae.
Hainele groase, de curând scoase din cufere și rânduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină. Soba rece zbuciumată de vânt oftă și se văită ca un țăran bolnav de piept, - sporind frigul odăii și pustiul ei.
Și mai era așa de mult până la noapte că lui Dănuț îi venea să caște și sa scâncească. Se trânti pe pat, aducându-și genunchii la bărbie, vârându-și mânile în căldura mânicilor ghemuindu-se în el; cercând să-și ție singur tovărășie cu trupul, ca pisicile…
Capul Olguței răsări întrebător și obraznic.
— A! Tu ești aici?
— Da.
— Ce faci ?
— Nimica. Stau.
— Am venit sa te văd.
„Ce-o fi vrând Olguța" se întreba Dănut apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru.
Olguța intră cu galoșii lui Dănuț în mână, lucioși ca niște galoși de abanos. Era desculță, în papuci.
— Ii pun subt pat.
— Ce?
— Galoșii.
— Galoșii?? De ce?
— Galoșii tăi. Unde vrei să-i pun?
— Pune-i.
„Ce-o fi făcut cu galoșii mei?"
— Olguța, ce-ai făcut cu galoșii?
— I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoșii de nasul lui Dănuț, ca pe niște flori atunci culese.
— Merci, se feri Dănuț. De ce i-ai spălat?
— Așa mi-a venit. N'aveam ce face!
— Ți-ai spălat și botinele? — o întrebă serios Dănuț, ridicându-se intr'un cot. Olguța se încrunta. Răzgândindu-se zâmbi.
— Ai fost în pod? — îl iscodi ea cu ochii micșorați.
— Cine ți-a spus? — tresări Danuț.
— Știu eu !
— Te rog să nu mă spui, Olguța!
— N'ai grijă! — îl asigură ea gesticulând cu galoșii.
— Merci. Da' tu unde-ai fost?
— M'am plimbat.
— Cu galoșii mei.
— Cu niște galoși! — se supără Olguța zvârlindu-i subt pat.
- Văd!
— Nu vezi nimica! Asculta: ți-i pofta de roșcove?
— Ai tu?
— Sigur.
— De unde ai?
— Răspunde: vrei sau nu vrei?
— Vreau.
Făcându-și vânt cu brațele, Olguța sări peste prag în odaia ei.
— Aha! — se dumeri Dănuț făcând legătura dintre roșcovele Olguței și galoșii lui.
— Poftim roșcove. — Merci... Is bune, Olguța, grozav is de bune! — exclamă Dănuț știind că-s dela Moș Gheorghe! Olguța zâmbea, măgulită. Dănuț zâmbi și el mândru c'a fost mai șiret decât Olguța.
— Olguța, dacă te vede mama fără ciorapi? — De ce să mă vadă?
— N'ai ciorapi?
— Ba am eu… da' mi-i lene să-i caut.
— Poți să-ți dau eu o pereche.
— Lungi?
— Da. Din cei pentru școală. Nu i-am pus niciodată.
— Dă-mi-i. Îți dau eu alții.
— Nuu! Ți-i dau cadou.
De câteori se întâmpla să fie complicele Olguței, Dănuț răsfrângea și asupra lui admirația pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era și o îndatorire și plata unei măguliri.
Olguța se așeză tucește pe patul lui Dănuț, își scoase papucii și începu să-și privească picioarele goale, așteptând ciorapii.
— Tu poți să miști degetul cel mare fără să le miști pe celelalte?
— Nu pot.
— De ce râzi? — se încruntă Olguța demonstrând acrobația în care excela.
— Nu știu... Îs caraghioase degetele picioarelor!
— Mele? — complectă amenințător Olguța.
— Nu. Toate degetele dela picioare.
— Ai dreptate, reflectă Olguța cu glas tare, întinzând piciorul și examinându-și degetele răsfirate… Îți vine să râzi când te uiți la ele!
— Olguța, începu Dănuț încurajat de intimitatea convorbirii, așezându-se pe marginea patului, — eu am observat ceva. — Spune.
— Da' tu ai să râzi… Ai să spui că vorbesc prostii!
— Văd eu! Mai întâi spune.
— Eu… cred — vorbi rar Dănuț, cu ochii îndreptați spre piciorul Olguței, — că-i mai bine să fii picior decât mână…
— Cum??
Dănuț se înroși.
— Mai spune odată.
— …
— Stai. Vrasăzică tu spui că-i mai bine să fii picior decât să fii mână? — medită Olguța examinându-și alternativ mâna și piciorul… Nu m'am gândit niciodată! De ce spui tu așa?
— Eu m'am gândit la asta într’o zi, la școala…
— Hai, spune-odată!
— Știi… ședeam în bancă. Era ora de aritmetică. Eu făceam o împărțire pe caet… și m'am încurcat.
— Sigur, dacă nu era mama cu tine!
— Ș'atuncea m'am gândit că-i mai bine să fii picior decât mână… Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele ședeau în botine: și ședeau așa… degeaba. Pe când mâna mea se muncea să faca împărțirea...
— Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica.
— Nu-ți spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreație și în clasă se odihnesc! — ridică din umeri Dănuț înfierbântându-se la vorbă.
— Bine, da’ cu picioarele mergi, obiecta Olguța. — Nu zic! Da' ție nu-ți place să mergi?
— Sigur că-mi place!
— Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ți place!
— Ție-ți place să mergi la școală? — îl interogă Olguța.
—…Ei, nu.
— Vezi că picioarele nu fac numai ce-ți place?
Dănuț medită mușcându-și degetul.
— Stai, Olguța! Da' lor nu le pasă! Picioarele nu învață la școală.
— Așa-i! Ele-s tot timpul în recreație!
— Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun și eu!
— Stai. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii…
—…picior. Da, îi luă Dănuț vorba din gură, gesticulând convins.
— Nu-i rău să fii nici mână! Iarna ai mănuși, stai în buzunarul dela palton sau în manșon… Mânile-s deștepte! — zâmbi Olguța, privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuț dupe ce luaseră galoșii lui Dănuț.
— Dacă ești picior ai șoșoni, își apără Dănuț, cu timiditate, punctul de vedere.
— Ce-are-a-face! Șoșonii îs urîți și picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine… Eu țin cu mânile... Buni ciorapi! Merci.
— Olguța, ce-ai vrea tu: să-ți tae mânile sau picioarele?
— Da' nu vreau nici una, nici alta! — Nu. Zic așa! Dac' ai fi într'o poveste și împăratul ar porunci să-ti tae mânile sau picioarele, ce-ai alege tu?
— M'ași face haiduc și i-ași tăia eu lui și mânile și picioarele și limba.
— Nu vrei să răspunzi! — oftă Danuț.
- Nu ți-am răspuns? N'are decât s'aleaga el! Eu nu dau nimic!
Olguța sări pe covor. Dănuț rămase gânditor pe marginea patului.
— Olguța, tu îți închipui cum ar fi cu capul tăiat?
- Foarte rău!
— Eu pot să-mi închipui... Da' amețești!
— N'ai nevoe să-ți închipui!
— Tu nu te-ai gândit niciodată?
— De ce să mă gândesc la asta! Am eu la ce să mă gândesc! De asta ai cap, ca să te gândești că nu-l ai?
— Eu m’am gândit... Oare mori dacă-ți tae capul?
— Sigur.
— Dănuț nu îndrăzni s'o desmintă pe Olguța, dar clatină din cap cu îndoială.
— ...Eu m'am uitat odată în oglindă... și mi-am închipuit că n'am cap.
— Trebuia să ți-l tai mai întâiu.
— Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindă și-mi închipuiam că trupul e afară și capul numai în oglindă.
— Hei! Da' tu te gândeai cu capul tău! Vrasăzică gândul nu era în oglindă, era în cap. – În capul din oglindă, stărui Dănuț.
– Și n'ai spart oglinda când ți lîai pus la loc?
– Mi-a fost frică, Olguța. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vrasăzică picioarele erau într’o parte și capul în altă parte… cum ar fi doi oameni față în față, numai că unul n’avea cap. Uite-așa, Olguța.
Dănuț își ridică palmele una'n fața celeilalte.
– Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vârful degetelor. Vrasăzică mâna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele și văd din oglindă, numai picioarele.
– Asta înseamnă că tu te uiți în oglindă… și vezi prostii!
– Să încerci și tu, Olguța. După aceia îți vine să închizi ochii și să dormi.
Olguța nu-l mai asculta. Pândeâ pe fereastră în livadă.
Dănuț oftă… El ar fi vrut să-i spue multe Olguței, — de plecare. Să-i spue, de pildă, că dacă-ți tae capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: Turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici nu trăește: n'are nici trup, nici cap. Ea este „când închizi ochii". Când ești mort închizi ochii. Vrasăzică Turbinca lui Ivan rămâne acolo unde este. Atunci nici Dănuț nu moare, fiindcă deși Turbinca lui Ivan e a lui Dănuț, și el, Dănuț e în Turbinca lui Ivan. Când închide ochii se poate gândi la el ca la altcineva. Și Olguța-i în Turbinca lui Ivan. Toți îs acolo. Vrasăzică dacă moare Dănuț, rămâne Turbinca lui Ivan. Când Dănuț trăește, Turbinca e a lui. Cine ia Turbinca după ce moare Dănuț? Dumnezeu… Dacă vrea Dumnezeu suflă în Turbinca lui Ivan, și toți cei de-acolo învie; Dănuț împreună cu ei… Da, numai că atunci Dănuț nu va mai avea Turbincă. Turbinca o ține Dumnezeu. In schimb, toți cei care-au fost în Turbincă sunt ai lui Dănuț, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu. în Turbinca lui. Ș'atunci Dănuț va fi stăpân înafară așa cum e acuma stăpân înăuntru…
Dacă Olguța nu vrea să-l asculte!
— Unde-s cartușele? — întrebă iute Olguța desprinzând pușca din cui.
— Ce vrei să faci?
– Lasă! Dă-mi-o repede.
Mergând în vârful picioaarelor până la fereastră, o deschise binișor. Fumegarea toamnei aburi odaia… Pipăită de ploaie, o cioară se legăna, în cumpănă pe o crenguță și pe țelul puștei.
— Las-o, săraca!
Olguța își strâmbă gâtul îndărăt, fără sa clintească pușca, măsură din ochi pe Dănuț – cu privirea jucătorilor de cărți pentru cei care dau sfaturi dela spate, în plin joc – întoarse capul la loc, rectifică ochirea și trase. Cioara căzu. Și toate ciorile livezii izbucniră, carbonizând livada și cerul, cu o explozie de negru sonor.
Olguța încărca pușca din nou.
__ Dece ți-i milă de ciori? Am împușcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăește fără cap… ca tine! – Nu mi-i milă! — minți Dănuț roșindu-se. Am crezut că vrei să împuști o vrabie.
– Ai văzut ce lovitură?
– Da.
– Uite-o! — tresări Olguța săltând pușca.
Îndins parcă, ușa se deschise odată cu pocnetul puștii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpând din mână pijamaua lui Dănuț.
– Olguta! Asta ce mai este?
– Împușc ciori.
– Să știi c'am să dau odată pușca asta!
– Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui!
– Ți-o dau ție! — zâmbi Dănuț.
– Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vânătoare.
– Închide fereastra și du-te 'n odaia ta. Și tu dezbracă-te, Dănuț, să-ți încerc pijamaua.
— Ia s'o văd și eu, se rugă Olguța închizând fereastra.
– Lasă-mă, Olguța! Nu știi ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vânătoare în casă.
– Dacă plouă! Tu coși, mamă dragă — frumoasă pijama! – eu ce să fac? Trag și eu cu pușca.
— Dece nu studiezi la pian?
– Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăe și eu să-i cânt!?
Speculându-și indignarea, Olguța trecu pragul închizând ușa. Totodată salvase și pușca de sechestru, din care pricină zâmbi enigmatic. Monica tocmai intrase în odae, cu teancul de batiste lirice; însușindu-și-l zâmbetul Olguței o neliniști. Îi ocoli privirea, ascunzând batistele la spate.
— Ți-am adus zece roșcove, o vesti Olguța
Monica se roși și mai tare.
— De ce ești tu așa bună cu mine? – vorbi ea privind păpucii Olguței.
- De ce spui că-s bună cu tine! – izbucni Olguța mânioasă.
- Fiindcă ești prea bună… și eu nu merit.
- Nu-i adevărat! Nu-ți dau voe să vorbești așa! Tu ești prietena mea. De ce mă superi?
Ușa zvâcni în lături făcând loc doamnei Deleanu.
– Ce s'a întâmplat?
— Nimic!
— Atunci de ce țipi?
– Țip? La cine să țip? Vorbesc tare… ca să mă încălzesc.
— Încălzește-te fără să te-aud!
Ușa se închise la loc.
Monica se așeză pe pat, alături de batiste.
Olguța ascunse pușca după sobă și se apropie de Monica. Dând cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, și înainte ca Monica s'o poată opri, își suflă nasul.
— Olguța! Ce faci?
— Nu vezi?
– Na-ți-o pe-a mea.
— Asta nu-i bună? – I-a lui Dănuț.
Din fericire, batista lui Dănuț slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc.
– Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îți vine să-ți sufli nasul?
– Fiindcă tu n'ai niciodată batistă la tine!— clocoti Monica.
– Cine are batistă? Numai tu ai!
– Și Dănuț are, protestă Monica apăsând batistele cu podul palmei.
– Crezi tu! Într'o săptămână le pierde pe toate! — o încredință Olguța autoritar.
— Vai! Nu-i adevărat! De ce spui așa?
– Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atâtea batiste? Ca să aibă de unde pierde!
Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stânga…
– Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul când am batiste… și ție-ți vine să plângi! Mai bine să n'ai deloc!
În pijamaua de flanelă albă, Dănuț părea mezinul lui Pierrot.
– Nu te strânge subțioară, Dănuț?
— Nuu!
– Și să știi, Dănuț, ai să îmbraci pijamalele numai când ți-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat!
Doamna Deleanu ocolea cuvântul: dormitor.
– Dănuț nu-și mai luă ochii din oglindă. Pantalonii pijamalei erau cei dintâi pantaloni lungi ai copilăriei lui. Îi pipăia mereu, cu o nedeslușită teamă să nu-i simtă desprinzându-se brusc de deasupra genunchilor — acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor — și să rămâe scurți și aceștia. Aveau și dungă: omagiul spălătoresei. Grația obraznicuțâ a genunchilor și a pulpelor se mistuise în rigiditatea dungii.
Dănuț era mândru. Așa de mândru că ar fi dorit spectatori, - chiar pe cei din dormitorul internatului.
— Nu te tae, Dănuț? — urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvârșită haină un provizorat.
Dănuț scutură capul și picioarele în acelaș timp.
— Nu, mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! – îi învinui el postum.
— Să-i porți sănătos. De-acuma desbracă-te.
– Mamă, lasă-mă să rămân azi cu pijamaua… Mi-i frig la picioare.
- Bine, Dănuț. Cum vrei tu!
Doamna Deleanu eși repede. Alba hăinuță de flanelă era grea pentru sufletul ei.
- Olguța!
— Ce vrei?
- Ai uitat cartușele la mine.
— Bine. Adă-le 'ncoace.
Monica se îndreptă spre fereastră, ștergându-și ochii ca și cum glasul lui Dănuț pătrunzînd prin ușa închisă, ar fi putut s'o vadă. Dănuț făcu un actoricesc popas în fața ușii. Îi venea mereu să râdă. Compunându-și o seriozitate demnă, intră, întinzând Olguței cutia cu cartușe.
– Dacă o vedea mama! Noroc c'am ascuns-o eu!
– De ce te lauzi? Mama nu pune mâna pe cartușe!… Cum îi cu pantalonii lungi?
– Im!
– Diseară am să-i încerc și eu.
– Tuu! se mue Dănuț.
– Eu. De ce te miri?
–…Fetele nu poartă pantaloni!
– Eu am să port. Eu am și pantaloni de călărie!
– De ce nu vrei tu să porți kimonoul? — se jertfi Monica.
— Fiindcă am poftă de pantaloni!
- Nu mai împuști ciori? — cercă Dănuț s'o abată spre alte victime.
– Nu… Nu vreau s'o sperii pe mama.
– Atunci ce facem? — se desnădăjdui Dănuț.
– Știți ce? Vouă vi-i frig?
— Da ,răspunseră intr'un glas Monica și Dănuț.
— Vreți să stați la foc?
— La ce foc? - se miră Dănuț.
— Nu te privește! Vrei?
— Vreau.
— Veniți după mine… Și 'ncet să n'audă nimeni! Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniți, Monica și Dănuț, unul după altul, urmară pașii călăuzei în papuci.
Uitaseră necazurile și amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă.
Dănuț zâmbia fiindcă-și plimba pijamaua, și fiindcă împreună cu Olguța se îndrepta spre o ispravă nouă.
Monica zâmbia fiindcă eră 'mpreună cu Dănuț.
Zâmbea și Olguța, fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era, pur și simplu, focul din bucătărie.
Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfățișarea plitei. În locul meditativelor oale de toate mărimile — înghesuite acuma în fund — izbucneau râsetele albe ale grăunțelor de păpușoi, preschimbate în cucoșei. Pe marginea plitei, trei mere domnești se coceau, priveghiate de baba, ca o trinitate bosumflată de repetente, strunită de ochii profesoarei, și zeflemisită de colegele mărunte.
La gura sobei, pe trei scăunele joase, Olguța, Monica și Dănuț își rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor, ronțăind cucoșei fierbinți.
— Ii! Tă-te Dumnezeu! Acuși!… — se răsti baba la oala nervoasă care-și strâmbase capacul bufnind.
Tustrei bufniră de râs. Baba se sfădea cu oalele, cu tingirile, cu muștele, necontenit. Așa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături și-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbați muți, dresați de o matronă cu glas bărbătesc. Si 'ntr'adevăr, în bucătărie baba era stăpână peste tot ce era înăuntru. Zeloasă și harnică stăpână ca vara în livezi. Și groasă! Atât de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii eșeau opulenți și falnici ca Pașalele dela Sultan.
Trăgând cu coada ochiului la mere, baba crăpă portița rolei, aruncă înăuntru o privire savantă, și repede o închise la loc.
Dintr'acolo, căldura se revărsă purfumată.
– Miroase a turtă dulce, babo! — se stropși Olguța râzând.
– Are cine-o mânca! – oftă baba răsucind un măr.
Pe plită, merele îmbătrâneau văzând cu ochii. Feciorelnicul lor ten, se 'ntuneca zbârcindu-se. Suspinau înădușit și lăcrimau somnoros. În schimb, aroma lor creștea mai văratică, mai îmbătătoare, ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug.
Olguța ședea la mijloc, drept în fața flăcărilor care-i îmbrăcau fața în aur și aramă fluidă; Monica și Dănuț ședeau la dreapta și la stânga ei.
Pe jos, dealungul cuptorului, motanii și pisicile, numai puf și arabescuri, torceau de lene și de cald ce le era. Mai la o parte de pisici — prudență sau demnitate — dormea Ali. Mai toate muștele ațipiseră amorțite. Totuși se găseau destule să-l necăjească. Urechile lui Ali — veșnic atente – pălmuiau și trăgeau sfărle
Subt cuptor, într'un paneraș plin de fân, o cloșcă își dospea puișorii de aur. Un greer, cine știe subt ce grindă ascuns – ținea ison subtil, corului primăvăratec.
Și soba duduia de flăcări și de vânt, ca o horă.
Intrând în bucătărie domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stând în jurul unei mesuțe rotunde. Mâncau mere coapte, cu mânile. Pe mesuță, în loc de mămăligă, se răcorea o turtă dulce tăiată felii.
— Aici îmi erai Olguța?
— Da' tu ce cauți aici, papa?
— Mamă Mărie, spune te rog lui Ion să pue caii la trăsură… Ei! – ș'acum să vă răfuesc eu! – se încruntă domnul Deleanu frecându-și mânile.
— Rămâi cu noi, papa! – se rugă Olguța urmată de Monica și Dănut
— N'am loc, Olguța!
— Uite-aici, lângă mine.
Când se întoarse, baba găsi patru oaspeți grămădiți pe trei scaune în jurul mesuței. Își acoperi râsul cu mânile.
— Mamă Mărie, da' pe mine nu mă cinstești cu nimica?
— D'apoi cu ce conașule?
— Ei!… c'o cafeluță… D'a nu de-a noastră, de-a dumitale. – Lasă că are baba! — se făli ea făcând cu ochiul.
– Mușcă, papa.
Domnul Deleanu mușcă din mărul întins de Olguța.
– Pii! Grozav de bun!… Așa ceva n'am mâncat de când eram copil!
– Papa, știi ce? Povestește-ne ceva de când erai tu mic.
– Hai, papa, se rugă și Dănuț.
– Și eu te rog, Moșu Iorgu.
– De când eram eu mic… Hei!
– Mai mușcă odată, papa. Așa ai să-ți aduci aminte!
Aroma merelor coapte, parfumul cald de turtă dulce, flăcările sobei, și trei chipuri de copii care-ți sunt dragi, — nu sunt numai îndemn, ci chiar izvor de basm și amintiri.
În jurul mesuței erau patru copii.
Afară, ploia curgea cenușie, bătând în geamuri.
Peste sate, șesuri, codri, dealuri și orașe, cădeă ursuzul potop al tristeței, mucezind frunzele, sporind glodul, întețind tusa, alungând zâmbetele.
Dar bucătăria rumenă de flăcări, plină de copii, pisici, pui de găină și povești, — plutea prin ploae și prin toamnă ca o nouă Arcă a lui Noe.
Și umbra babei pe zidurile albe, avea o amploare biblică.