Hotarul nestatornic/Partea 2/Capitolul 1

by Ionel Teodoreanu

Aspect 2

CAP. I.

„Mediul Moldovenesc”

 

Ca dintr’un cantalup ținut la gheață, delaolaltă cu lumina soarelui, intrà răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna.

Coșulețul cu struguri din mijlocul mesei, împodobit cu frunze bahice, luminà.

Struguri de culoarea diminețelor blonde, și-a celor verzui; de culoarea amiezelor bălane; de culoarea amurgurilor profirii; de culoarea miezului de noapte vânăt de duhuri necurate; de culoarea nopților albastre iluminate de somnul lunii, — se îngrămădeau redeșteptând icoana zilelor și nopților trecute.

Dănuț mâncà poama, iute și plural. In farfuria lui sâmburi și coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. Olguța aruncà cojițele, vehement, ca niște insulte farfuriei, preocupată de mișcare mai mult decât de gust. Monica desprindeà boaba, o desbrăcà de cojiță între buze și pe când gura alegeà sâmburii de miezul apos, degetele așezau cojița în farfurie, meditativ, ca pentru un joc de șah: se apropià sfârșitul vacanței.

— Dănuț, spală poama; de câte ori ți-am spus!

Dănuț muiè strugurii în apa...

— Să știi c’ai să capeți apendicită! De ce înghiți sâmburii?

„De-ar da Dumnezeu” dori Dănuț în sinea lui, înghițind înainte: se apropia școala.

— Un chibrit, ceru doamna Deleanu, turnând apă clocotită în ibricul de cafea.

Herr Direktor alese un chibrit din cutiuță.

— Dă-mi cutia, omule. Doar nu-ți cer luna!

— Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar.

— Bine. Revanșa mi-o iau la caimac.

— Poftim cutia… numai să fie cafeaua blănită.

— De ce-or fi dispărând cutiile de chibrituri? — întrebă domnul Deleanu, aprinzându-și țigara și punând cutia în buzunar, mașinal.

— Fiindcă toți furăm cutiile de chibrituri ale celorlalți! Dă-mi înapoi cutia.

— Ce cutie?

— A mea.

— De unde! A mea e. Am scos-o din buzunar. Poftim: o singură cutie… Ei! drăcie!

Două cutii eșiră din buzunar.

— Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile! Se vede că au un element penal în compoziția lor.

— Focul, nu chibriturile.

— Dela Prometeu cetire?

— Te cred.

— Bravo, Grigore. Voiu propune, când se va face revizuirea codului penal, o nouă infracțiune: delictul prometeian… Ași face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. „Ce-i aia?” „Cine-i ăla?”

— Cine-i ăla, papa?

— Un viteaz, Olguța. A furat focul zeilor și zeii l-au pedepsit mai rău decât pe hoți.

— Și el s’a făcut haiduc?

— Nu. A murit.

— Și cine l-a răzbunat?

— Literatura, zâmbi doamna Deleanu.

Olguța tăcu, încruntată. Anumite discuții înso­țite de zâmbete, o supărau ca o convorbire într’o limbă pe care nu o înțelegea îndeajuns. Și pe deasupra, și mai presus de toate, o nemulțumea surâsul lui Dănuț.

— Ce râzi?

— Am nimerit o boabă acră.

— Hm! Iți șade bine: de asta te-am întrebat. Parcă ești Patapum. La dulce, plângi?

Dănuț făcuse un spirit pe tăcute. Când domnul Deleanu explicase Olguței că hoțul focului fu­sese pedepsit, Dănuț gândise: „S’a fript!” Dacă n’ar fi fost și Olguța, Dănuț ar fi spus spiritul. Așà scăpase de Olguța! îndeobște, Dănuț erà tăcut pe dinafară și limbut pe dinăuntru, poate fiindcă înăuntru nu erà Olguța.

In jurul ibricului de cafea, hora violentă a flă­cărilor se rotea ușoară.

„Fuuu!”

Bolborosind, cafeaua se umflase deodată, clăbucită și mânioasă ca un curcan de șocolată. Ținând ibricul de coadă, deasupra flăcărilor, doamna Deleanu începu culesul caimacului.

— Nu mai pot! — gemu Olguța, combativă. M'am umflat. Mamă dragă, fă-mi și mie o cafea.

— Ia mă rog.

— Te rog, mamă.

— Cafeaua nu-i pentru copii.

— De ce?

— Fiindcă enervează.

— Atunci tu de ce bei?

— … Fiindcă ajută digestia.

— Și eu n’am digestie?

— Ai și fără cafea.

— Și tu ai nervi și fără cafea, mamă dragă, șopti galeș Olguța.

— Olguța, nu te obrăznici.

— Dacă mi-i poftă de cafea.

— Lasă că-ți dă tata din farfurioară, un pic… un picușor de poftă, adăugă domnul Deleanu simțind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei.

— Bine că vine școala, oftă mama Olguței. Să am și eu puțină vacanță... Dănuț, ajunge. Du-te și te spală pe mâni.

— Merci, tante Alice.

— Să-ți fie de bine… Olguța, hai și tu; plimbă-te pe afară cu Monica. Acuși trebue să vă culcați.

— Știu, oftă Olguța. Papa, îmi dai cafea?

Domnul Deleanu își umplu farfurioara.

- Suflă, Olguța, s’o răcorești. Bruna furtună din farfurioară azvârli un val și pe fața de masă.

— Olguța! Azi am pus fața de masă.

— Mamă dragă, începù Olguța după ce-și sorbi cafeaua, de ce spui tu, când verși cafea, că ai să iei bani?

— Fiindcă așà se spune.

— Atunci de ce te superi când vărs eu?

— Iți mulțumesc!

— Pentru puțin, mamă dragă. Merci, papa. Hai, Monica.

După ce rămaseră singuri, Herr Direkter începu să râdă.

— Cine-i profesoara Olguței?

— O fată excelentă.

— Mult sânge rău trebue să-i mai facă.

— Inchipuește-ți că nu! Bine înțeles, lecțiile sunt discuții, și raporturile dintre ele, camara­derești. Olguța-i oferă ceai sau dulceață, și pro­fesoara, convorbiri instructive... Dealtfel, Olguța învață ușor și cu plăcere: singura moștenire sim­patică dela Fița Elencu!... Și sunt convinsă că prietenia cu Monica și viața împreună or s’o mai îmblânzească.

— Păcat ar fi! — suspină domnul Deleanu.

— Păcat?! Găndește-te că-i fată, nu haiduc!

— Da-da. Așa-i șade bine Olguței... Să fi fost Dănuț ca ea...

— „Dănuț îi mai prostuț: el samănă cu mama lui”. Inchipuește-ți, Grigore, că această amabi­litate mi-a fost servită în față, de o prietenă a voastră din copilărie... probabil un flirt.

— Cine? - întrebă râzând, Herr Direktor.

— Domnișoara Dobriceanu.

— Mai trăește?!

— Dragă, îi de-o vrâstă cu voi!

— Biata Profiriță! Dela ea nimic nu te poate supăra. E latifundiară inexpropriabilă în împărăția cerurilor. Avea mare admirație pentru Iorgu...

— Numai?

— Mai știi!… Tu și cu Dănuț nu sunteți genul ei! Îi plac oamenii limbuți și agresivi. Și ea e un mieluț. Da’-i plac toreadorii!… Săraca!… Iorgule, îți aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai?

— Da… Saraca!

— Dragii mei, începu Herr Direktor, ștergându-și monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, — fiindcă a venit vorba de Kami-Mura, și fiindcă a sunat ceasul plecării…

— Deja?

— Dacă nu mă dați voi afară mă dă toamna… Și cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, ași vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenții aveți voi cu privire la Dănuț?

— Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. II dăm la liceu.

— Si?

— Punct.

— Grăbită mai ești la puncte!

— Nu văd unde vrei s’ajungi?

— Indată... La ce liceu vreți să-l dați?

— La „Liceul Internat".

— Intern? — Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuț intern?... Extern, firește.

— Iorgule, tu n’ai nimic de spus?

— Eu sunt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.

— Deloc!... Ce vrâstă are Dănuț?

— Unsprezece ani; nu știi?

— Perfect. Vrasăzică e băiat.

— Copil.

— Nu-nu. Băiat. Și nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.

— E natural. Sunt mama lui.

— Foarte frumos și lăudabil. N’am nimic de spus. Tu ești o mamă admirabilă.

— Tț!

— Și tocmai de asta ești primejdioasă pentru educația unui băiat.

— Vai!

— Ascultă, Alice, să lăsăm fleacurile. Să vor­bim serios. E in joc viitorul singurului tău băiat, singurului urmaș al numelui nostru. Tu știi bine că-ți iubesc copii. Da sau ba?

— ...

— Eu copii n’am. M’a ferit Dumnezeu de căsătorie până acum, și de-acum înainte știu să mă feresc singur. Așa că toată afecțiunea mea... și restul, e pentru copiii voștri. Și singura mea bucurie — alții ar numi asta ideal; eu îs mai modest — e să-i văd oameni... mai vrednici și mai întregi decât noi. Și, slavă Domnului, nici noi nu suntem de lepădat.

— Și? — se impacientă doamna Deleanu.

Herr Direktor aprinse o nouă țigară.

— Vă rog să mă credeți că tot ce vă spun e gândit și copt de mult, în căpățina asta fără de plete poetice… Vă ’ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuț dacă va face liceul așa cum vreți voi?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

— Dragul meu, ce s’alege din toți copiii cres­cuți în condiții bune, subt privegherea părinților. Răspunde tu mai precis… dacă poți.

— Cred că da. Un ratat.

— Grigore!

— Azi ești în toane rele, zâmbi domnul De­leanu, cu oarecare îngrijorare totuși, ca la auzul unui gând de-al său, ocolit, și rostit de un altul.

- Nu glumesc, nici nu cobesc. Vă pot dovedi ceiace am afirmat, cu creionul în mână, matematic.

— Poftim… ai devenit prooroc!

— Nu, Alice. Degeaba te superi. Sunt convins că Iorgu gândește la fel: spune.

— …

— Dragă Iorgule, tu ești un om de ispravă: îți iubești copiii, nevasta — hai să zicem, — dar ești un om comod, moldovan prin excelență. Și asta spune tot… Știi, de pildă, că ți se dărâmă acoperișul casei. In loc să-l dregi — ceiace te va scoate pentru câtva timp din tabieturile tale — ești în stare să te îmbeți în fiecare zi ca să uiți că din clipă ’n clipă, poate să-ți cadă în cap. Așa-i?

— Poate. Numai că, din fericire, acoperișul casei noastre e teafăr.

— Bine. Să lăsăm acoperișul. Nasturul dela pantaloni, din zi în zi mai descusut, nu-l coși la loc fiindcă te bizui pe noroc și ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aței de care-ți atârnă nasturul. Iar în ziua când îți cade, devii pesimist și faci admirabile stanțe melancoliei celor bătuți de soartă, — fără ca să-ți coși alt nasture la loc… Uite Iașul, Iașul nostru, Iașul! Un oraș care are poeți și n’are primari, fiindcă, bine înțeles, primarii sunt tot moldoveni. Toată activitatea primarilor se re­duce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice și mai melancolice, a reveriei poeților din ce în ce mai bețivi, mai acri și mai calici…

„Dragii mei, lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească și se închee cu fapta mol­dovenească. Voi nu vedeți că limba noastră e făcută pentru femei și pentru taclagii! Dulce — ce-i drept — și molatecă, îngrozitor, deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf, la gura sobei, cu jumătate gură, între două cafeluțe cu șerbet, cu ochii cârpiți de somn. Limba Vala­hilor e vulgară: recunosc. E brutală: adevărat. Dar e vioae. Vorbele-s scurte, răstite, ca pentru luptă. Ai impresia că cine le rostește are mușchi, și mușchi vânjoși, — și nervi pe deasupra… Și credeți-mă că ce spun, spun cu durere, căci mi-e dragă Moldova… Uite, până și dragostea pentru Moldova e plină de milă, ca pentru un biet bă­trân nevolnic dar venerabil. Dealtfel asta e și expresia consacrată a Moldovenilor pentru Iași de pildă: „Bătrânul nostru oraș! Bietul Iași!” Toți îl deplâng și toți revendică mila celorlalți pentru bătrâna capitală a Moldovei.

„Și spune-mi tu, Iorgule, dacă nu ești pro­totipul moldoveanului?

— Așa-i, măgarule, suntem frați!

— Sântem frați… Da. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar…

— Monoclul?

— Dacă ași fi rămas în Moldova sunt sigur că-l purtam, cum se spune, în fundul pantalonilor.

— Exagerezi!

— Deloc!… Adu-ți aminte că printr’a șasea de liceu făceam versuri!

— Și?

— Arvonisem deja energia la Muntele de Pie­tate.

— Toți băeții trec pe-acolo.

— In Moldova mai ales… și nenorocirea-i că rămân.

— Ai devenit moldo-fob?

— Nuu… Dar constat că Moldova-i primej­dioasă. Trăsătura ei esențială, din care decurg toate celelalte, e o anumită lene, elegantă, aristo­cratică, estetică, cum vrei să-i spui, — dar nefastă mai ales. Cine trăește în Moldova din co­pilărie, trebue să-și pue vată în urechi, ca și marinarii lui Ulysse, altfel îi ucid frumoasele sirene…

— Grigore, eu am trăit numai în Moldova, și trăesc: hm ?

— Și sunt ferm convins că te întrebi și tu cum ai ajuns unde ești.

— N’am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări… dar poate că ai dreptate.

— Sigur că am. Dacă nu erà Alice, tot talentul și toată inteligența ta, ți-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus.

„Poate exagerez puțin, dar în fond, am deplină dreptate. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educația baeților…

„Viitorul lui Dănuț nu trebue încredințat noro­cului moldovenesc. Deocamdată îl aveți voi, îl avem noi, în mânile noastre.

— De Dănuț nu mă despart. Asta s’o știi, se scutură nervos doamna Deleanu.

— Dragă Alice, mâine-poimâne vine armata. Vrănd-nevrând ți-l ia. Nu mai vorbesc de miile de despărțiri dintre părinți și copii — dintre mame și băeți, mai ales — inerente vieții. Or să’nceapă femeile, chefurile, etc… inevitabile. Ce-ai să te faci. Ai să-l legi? Nu. Ai să plângi… Ori, și pentru tine — și mai ales pentru el — e bine ca despărțirile să fie fără lacrimi, bărbătești. Și-i iarăși foarte bine, ca nenumăratele ispite ale ado­lescenței și-ale tinereței, să-l găsească bărbăt călit în viață, — nu poet ancorat în fustele mamei…

„Și să știi, Alice, — ți-o spune o experiență — adevărata dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuți în viață, nu cei crescuți în etacul mamei. Odraslele din etacul mamei știu să-i canoneasca bătrânețele, cu nenorocirile lor futile. Ceilalți știu să prețuiască și delicateța și jertfele secrete ale celei care i-a crescut, fiindcă la tot pasul s’au lovit de viața care, cum știi, nu-și pierde vremea cu solicitudini și amabilități ma­terne...

— Grigore dragă, se rugă doamna Deleanu, da’ eu nu-l răsfăț pe Dănuț. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă decât cu Olguța!

— Alice, genul acesta de severități nu contează. Indărătul mamei severe e tot mama. Copilul știe sau simte aceasta. Ajunge atâta: răsfățul e gata.

„Severitatea care vine dela un străin e to­nică... Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Slavă Domnului, suntem in măsură să-l ferim pe Dănuț. Vorbesc de severitatea, de asprimea pe care copilul trebue s’o întâlnească de mic, fiindcă numai aceia îi dă mușchi și individualitate combativă.

„Să admit, ipotetic, că severitatea educației de până acuma e fără cusur... Să întoarcem pagina.

Să-l privim pe Dănuț în liceu, - în liceu la Iași, bineînțeles. Ia închipue-ți. că într’o zi Dănuț vine acasă cu capul spart, fiindcă s’a bătut sau s'a jucat cu alți băeți... Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarmă, vei exagera, vei plânge, îl vei compătimi... Si Dănuț va simți nevoia să aibă câte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz... Ori, în viață și ’n războiu surorile de caritate nu-s obligatorii, și chiar dacă ar fi, sunt rare...

„Sau altceva. O notă proastă, depildă. Dănuț te va convinge — cu lacrimi, la nevoe — că-i persecutat Tu-l vei crede fiindcă ești sensibila lui mamă, și fiindcă, pedealtă parte, belferii care sunt oameni din viață - cu tot ce implică aceasta - nu sunt la fel cu mamele și nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini... Consecința: in loc să născocească el singur mij­locul de-a birui reaua voință, neatenția sau seve­ritatea dascălului, va obține o intervenție la director, prin părinți... Ei! asta topește bărbăția...

„Și ascultați-mă, condițiile de viață devin tot mai grele. Răscoala țărănească e un semn. Vor începe alte răscoale, alte turburări, - mai curând sau mai târziu. Civilizația a început să pătrundăîn țara noastră, luând aspecte comice de operetă, - va isprăvi prin a pătrunde adânc,efectiv, și atunci va luă aspecte tragice. Se vor revizui valorile sociale, se vor dărâmă așezămintele barbare și poetice, și marile energii ale muncii vor copleși tirania trândăviei stăpânilor de eri. Vom avea, însfârșit, mai mălți medici și mai puțini popi, mai multe spitale și școli, — și vor năvăli în viața socială oameni care vor târî civilizația cu ei, vulgari dar energici, brutali dar puternici.

„Ș’atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui Conu Costache Dumșa nu va mai însemnă nimic, decât poate în rarele saloane cu mobile mâncate de molii și boeri scăpătați. Atunci nu te va mai în­trebă nimeni: „Cine-a fost tată-tău?" Pașaportul ereditar pentru saloanele aristocratice și pentru viața socială de azi, - va fi un arhaism perimat... Ferice insă de cel care puternic prin el, va știe să-și arunce numele cu iz de cronici nespălaților pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o im­pertinentă. Așa da! Acela va fi stăpânul celor­lalți, ca și strămoșii lui, dar altfel...

— Grigore, tu uiți că Dănuț va fi bogat...

— Nu uit deloc... Averea moștenită, e soco­tită ca o fericire căzută din cer, de poeți, dar de oameni teferi, nu. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenție o las religiei cu popi grași! Dar tot atât de mare primejdie ca și calicia, e averea de-a gata, pentru sufletul copiilor.

„Dragă Alice, bietu’ tatu-meu, eră un om care se ridicase numai prin puterile lui... N’ai teamă! Nu-s demagog, nici nu fac politică, nici nu-s snob de-a’ndoaselea! Vreau să-ți spun atât: tata a avut experiența vieții. Ei bine, știi ce ne spunea, el când eram mai mari? „Măi baeți, sănătoși sunteți; cap aveți: iacă-tă averea pe care v'o las. Dacă-ți ști să fiți oameni, îți lăsă nepoților mei mai mult decât vă las eu vouă, — dar cât v’am lăsat v’ajunge". Iată, Alice, singura avere cu adevărat mănoasă. Cealaltă — când e și moște­nită pe deasupra — e bună pentru bacara, pentru șampanie... și mai târziu pentru doctori.

„Dănuț va fi bogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa când iși va mânui singur averea, să fie atât de întreg, atât de călit, încât să aibă mândria că el singur ar fi fost în stare s’o adune așa cum au făcut și părinții săi, — și s’o prețuiască mai degrabă ca o dovadă și ca o amintire a vredniciei înaintașilor săi,- nu să-și măsoare nemernicia și slăbiciunea în fața ei.

„Și pentru asta trebue să-l facem om, înainte de a fi om bogat.

- Să-l trimit în Germania? — vorbi rar, cu temere și sfială doamna Deleanu.

- Nici nu m’am gândit la așa ceva!

Doamna Deleanu respiră, inseninându-se. Herr Direktor iși stăpâni un zâmbet cu o încruntare. Lăsând țigările iși pregăti o havană. Herr Di­rektor fuma havane numai după mesele lungi, cu lăutari și alte muzici, - și după discuțiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbândă.

O aprinse.

Dragii mei, in această privință credința mea e alta decât aceia a parveniților, ciocoilor și chiar a multor boeri autentici care-și trimit odraslele prin străinătăți, deîndată ce le-au înțărcat, ca să învețe limbi străine. E o eroare cu grave urmări, dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba națională.

„Copilăria fiecărui om, în concepția mea, trebue să fie etnică. Fiecare om trebue să știe să injure în limba lui - fără dicționar, - trebue să poată râde, plânge, și iubi la fel. Când n’ai amintiri din copilărie, în limba ta națională, ci într'o limbă învățată cu dascăli, vei fi o corcitură lamenta­bilă, - cum avem atâtea. Ori, studiile in străi­nătate nu urmăresc, și nu trebue să urmărească înstrăinarea, ci altoiul fertil al unei civilizații su­perioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai în clipa când mai e permeabil.

„Cât despre Germania!... Voi credeți că vreau să-mi trimit toate neamurile in Germania, fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare, dragii mei... Mai întâiu, Germania n’a fost pentru mine o vocațiune cum e, de pildă, Parisul, pentru atâtea secături. Ferească Dumnezeu! M'am dus in Germania să învăț în condiții practice ca nicăeri aiurea — după cât știu eu — specialitatea mea: ingineria. Asta nu înseamnă că socot Ger­mania indispensabilă unei bune educații! Ger­mania e o țară cu multe calități sociale și cu multe cusururi vădite pentru sugacii Lupoaicei. Mie mi-a folosit, fără ca să mă robească. Dar asta-i altceva!... Sunt in măsura să prețuesc și alte educații decât cea germană. Dealtfel, pentru un om întreg, e bună orișice civilizație adevărată. Contactul cu mai multe chiar, nu-i strică. Dim­potrivă, deschide câteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. De asta om vorbi mai târziu. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe KamiMura.

— Și?

— Simplu. Îndepărtarea de etacul moldovenesc al excelentei sale mame.

- Grigore, vorbești serios? - întrebă domnul Deleanu.

— Dragă lorgule, tu te uiți prea mult la mo­noclu meu. Uite: îl scot.

— Grigore, dreptate ai, nu zic ba. Dar iți mărturisesc franc: dorința mea e să-mi văd copiii crescând la un loc, subt ochii mei, așâ cum am crescut și noi subt ochii părinților noștri... De rest... vom vedea...

— Sau mai exact,- nu te supară, Iorgule — cât despre rest, cum o vrea Dumnezeu! Dumne­zeu... și lotul cel mare la loteria statului.

— In definitiv eu nu m’amestec! Am spus numai care-i dorința mea... Să hotărască Alice... Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu... chiar dacă mi-ași călca pe inimă.

Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu iși mușcă buzele strângându-și batista in mână.

-...? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.

— Grigore, vorbește precis, fără ocol. Ce propui?

- Slavă Domnului!... Pe Dănuț mi-l dați mie... Stați, nu vă alarmați! Pe Dănuț îl dați pe mână mea.

— Precis; nu așâ.

— Precis: îl dau intern la o școală di Bucu­rești, — la care, vom vedea. Vorbesc principial... Școala Luterană, depildă. Asta la început, provizor. L-ași da acolo numai din pricina sportu­rilor. La Nemți sportul e obligator. Și mediul e destul de românesc... Unde mai pui că în contact cu nemțișorii, Dănuț va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, — plus sporturile. Ce ai de zis?

— Vorbim în principiu. Mai departe? Bun... Vacanțele le petrece la București sau aiurea - in tovărășia mea. In tot cazul nu acasă.

- Cum??

- Stai, Alice. Nu-s atât de negru! Vorbesc de vacanța de Paști și de Crăciun, cea Mare, evi­dent, o petrece cu voi, la Medeleni, - ca să facă odată pe an, inhalații de moldovenism în familie.

— Grigore, e inuman!

- Dragă Alice, șprițurile sunt bune și-și au rostul lor numai în pahar... In astfel de ocazii, ori vin, ori apă. II vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ți-l fac. Dă-mi-l mie cât il dai și învățăturii; un an școlar, cu vacanțele cele mici... și nu vei regretà!

- Grigore dragă, să nu-l văd un an întreg?

- N’ai decât să vii când nu mai poți, impreună cu Iorgu - el are destule procese la Casație - și să-l vezi...in vorbitor insă.

- Si cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? să-l cârpească?

- Eee! Asta-i!... Cine are să-i șteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! Dece nu-l în­sori, Alice?... Nu-nu, n’ai nici-o grijă! îngri­jesc eu de el, cât trebue și cum trebue.

- ... Grigore, și casa noastră ?... Rămâne goală...

- Da' Olguța? Face cât cinci! Da’ Monica? Un copil delicios; tocmai ce-ți trebue ție: delicată, cuminte, frumoasă... Și vei avea mândria să-ți iei, cu Olguța și cu Monica, o îndoită revanșă - regională și femeiască — asupra bărbaților de felul meu, și asupra Muntenilor.

Doamna Deleanu privea în gol... - Și mai am o ultimă pretenție, necesară, adăugă repede Herr Direktor: vacanța următoare să mi-l lăsați mie pe Dănuț. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia, Germania, Franța, Anglia... Vreau să-i dau un aperitiv interna­țional... Și să n’ai grijă, Alice! Evident, n’o să-i fiu mamă. In schimb va avea in mine un ca­marad atent și experimentat. Se va deprinde să stea singur intr’o odae de hotel - de mâna intăia, se înțelege, alături de odaia mea. Va învăță să-și facă singur geamandanul - de piele, cu trusă, și înzestrat de un burlac competent in geamandane. Va trebui să se descurce in limbi necunoscute, cu chelnerul, cu portarul... Va ascultà muzica bună - vezi, Alice, de ce sacrificii sunt in stare! - ca să învețe cum să-și stăpânească somnul în public... Și peste doi ani, îți trimit un alt Dănuț - ceva mai dezghețat și mai neatărnat - care va aduce, cum se cuvine sa facă cinevà care vine din străinătate, cadouri alese de el, din banii lui, pentru surori și părinți... Ș’ai să ai vreme atunci - trei luni de zile, mari și late - să-l înzestrezi cu delicateța și eleganța sufleteasca - atât de necesare - și care sunt darurile neprețuite ale mamelor de calitatea ta...

Din ochii închiși ai doamnei Deleanu, lacrimi repezi curgeau pe obraji căzând pe fața de masă, Uneori, palmele i se ridicau - răzvrătite sau rugătoare - și iar cădeau, învinse de lacrimi.

In sofrageria fără de copii și, cu toamnă, pluteà tăcerea și apăsă viața. Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră, uitând țigara aprinsă pe fața de masă. Herr Direktor se surprinse oftând, și tuși.

— Ascultă, Grigore, începu doamna Deleanu ștergându-și ochii nu cu batista ci cu palmele, - Dănuț... Dănuț — glasu-i tremura ca și bărbia - Dănuț e un copil, șopti ea, izbucnind in plâns.

Fața de masă începuse să ardă negricios, ne­ băgată în seamă de nimeni. Domnul Deleanu se retrase lângă fereastră. Herr Direktor ridică din umeri.

— Dă, Alice dragă, asta-i soarta noastră. Suntem copii... până când nu mai suntem... Sun­tem oameni... pe pământ... Facem și noi ce putem...

- Grigore, îl rugă doamna Deleanu, cu ochii acoperiți, - nici nu-i pregătit... N’are uniformă... Nici nu-i pregătit... Câte-i trebue... Dacă nu-i pregătit...

- Ia să lăsăm jalea laoparte! Parcă l-am prohodi Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg, un bărbăt. Și vom fi fericiți cu toții.

- Grigore, se învioră deodată doamna De­leanu, — trebue să-l întrebăm și pe Dănuț dacă vrea. El trebue să hotărască.

— Ai dreptate, Alice. Altfel decât crezi și decât dorești, dar ai dreptate. Să se învețe de mic să vrea. Să-l chem.

— Eu mă duc, izbucni doamna Deleanu.

-Alice dragă, du-te mai întăiu și te răco­rește. Uite: ai ochii roși. Nu trebue să te vadă așà... Noi v’așteptăm. Doamna Deleanu eși cu umerii plecați de po­vara ultimei speranțe.

- Ei, lorgule, am rămas între bărbați... Trebue să convii că ce-am făcut e bine...

- Ai dreptate, dragă Grigore... Mediul mol­dovenesc e cam slab, zâmbi domnul Deleanu ștergându-și ochii umezi... Bietul Dănuț!

***

Mingea de foot-ball, cu două pântece - piele pe dinafară și de gumă pe dinăuntru - în­ghițise mingile de oină ale copiilor, cum avea să înghită toate mingile de oină ale țării, dealungul anilor. Intăile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră.

- Grigore, să nu uiți — când îi plecă — să iei tiparul picioarelor nepoților tăi. După fiecare partidă de foot-ball, îți dau o telegramă ur­gentă: „Trimite". Și tu ai să expediezi câte două perechi de ghete de cap. După trei telegrame te-ai compromis. Tot Bucureștiul va ști că ai copii clandestini.

- Sau, mai exact, că am nepoți a căror mamă e denaturată, răspundea Herr Direktor încântat de succesul balonului.

După ghete, victimele mingii nemțești erau Anica și Profira. Anica și Profira aveau picioare — Profira, trândave; Anica, agere. Dar mingea avea aripi și o frunte de berbec...

Și insfârșit veneau geamurile: niciodată mingea nu intră în casă pe ușă. La marginea satului, in fața cimitirului, se intindeâ un tapșan: loc mai potrivit decât ograda pentru jocurile cu mingea. Doamna Deleanu însă, socotea că-i mai cuminte s’o audă pe Olguța - chiar spărgând geamuri, decât să n’o audă deloc.

Herr Direktor proclamase legile jocului, cu de­monstrații lămuritoare.

— Bine, Herr Direktor, da’ de ce n’ai voe să lovește cu mâna? Obiectase Olguța nevoind să accepte această ciungie sportivă.

— Fiindcă legea-i lege. Nu se discuta.

— Atunci eu am să fac altă lege.

— Cum, Olguța? Nu ești tu in stare să faci ceiace fac sute de Nemțișori?

— Bine! Am să le-arăt eu lor!

Și ca să se răzbune pe Nemțișori, Olguța se jurase față de Monica, să bată acest cap de Neamț, care nu merită să-l lovești cu mâna, numai cu piciorul.

***

Monica era arbitru.

Dănuț purtà mingea, lovind-o din fuga cu un picior, îndrumând-o cu celălalt. Olguța îl așteptà calmă, cu ochii ageri, cum așteptă un boxeur în ring atacul celuilalt. Goana dintr’un capăt al ogrăzii, depanând mingea cu picioarele, și apro­pierea treptată de Olguța, îl istovise pe Dănuț. Ii zvâcneau tâmplele.

— Haide odată!

Erau fată in fată la câțiva pași. Mingea nemișcata așieptâ lovitura care-i va deslănțui sal­turile.

Pierzându-și cumpătul, Dănuț întrebuința un vicleșug naiv: se prefăcu numai că lovește min­gea spre dreapta cu piciorul drept, — cel stâng atacă, hotărît. Dar Olguța sărise spre stânga și primise mingea între picioare încleștând-o. Dănuț se repezi orbește... în gol. Odihnită, Olguța mână mingea, fără grabă, magnetizând-o cu poruncile îndesite ale picioarelor.

Dănuț gâfăià, alergând după Olguța cu desnădejdea ghinioniștilor... Olguța întoarse capul... se feri vertiginos — Dănuț căzu — iar mingea lovită puternic, săltă lung și intră în bar.

Genunchiul lui Dănuț erà însângerat ca o rodie coaptă. Monica alergà cu batista în mână.

- Te doare, Dănuț?

- Dă-mi pace.

- Ce i-ai făcut, Olguța? — întrebă doamna Deleanu coborînd scările în goană.

- L-am bătut! — țipă Olguța aducând mingea în brațe.

- Cum l-ai bătut?

— Ne-am jucat, mamă. M'am împiedicat și-am pierdut partida.

— Olguța, să știi c’am să arunc în fântână mingea asta. Să te liniștești odată.

- De ce ești supărată, mamă dragă? — întrebă Olguța blând, privind-o cu băgare de samă.

— Nu-s supărată!... Da’ nu-mi plac jocurile violente! - De ce-ai plâns, mamă?

- Lasă-mă, Olguța!... Dănuț dragă, hai cu mama în casă.

— Mamă, azi nu mai dormim ?

— Lasă... Mai joacă-te cu Monica.

Șchiopătând, cu batista Monicăi în jurul ge­nunchiului și măna doamnei Deleanu, dezmierdătoare, pe creștetul capului, Dânuț păși spre viitor...

— Monica, să știi că s’a ’ntâmplat ceva! Haidem în casă... Stai: numai odată s’o mai arunc.

Picioarele Olguței se desfăcură în unghiu drept, mingea zvâcni sus-sus-sus... până ce derapà in jos din cerul îngerilor.

- Ai văzut lovitură! Acuma hai.

***

Scrumelnițele erau pline de mucuri; față de masă cărunțită pe-alocurea, de scrum.

Herr Direktor fuma. Domnul Deleanu fuma. Amândoi tăceau’ urmărind dansul oriental, în­văluit în voaluri, al fumului aromat.

Olguța-și luă la masă locul obișnuit. Monica se strânse lângă Olguța.

— Herr Direktor, de ce nu mă ’ntrebi de ce am venit?

— A! tu ești Olguța! Iaca te ’ntreb: de ce-ai venit?

— Așa!

- Bine.

- Papa, da’ tu nu mă ’ntrebi? — Ce să te 'ntreb?

- Ce vrei tu.

-... Ce-ai făcut până acuma?

— M'am jucat afară.

— Bine.

- Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa?

- Ce-ai spus?

- Nimica. Am glumit.

— Bine.

Olguța o privi pe Monica, răsfrângându-și buza de jos. Monica mătură fărămiturile de pe fața de masă.

- Herr Direktor, ai migrenă?

— Nu.

- Atunci tu ai migrenă, papa?

- De ce, Olguța? N’am.

— Atunci eu am migrenă.

Și tăcu încruntată.

— Te doare capul, Olguța?—o întrebă domnul Deleanu privind-o însfârșit cu luare-aminte.

- Știu eu!

- Spune tatei, Olguța. Te văd cam înfier­bântată.

- Nu mă doare capul... Eu nu spun minciuni.

- Ești supărată?

- De ce să fiu supărată?

- Atunci ce ai?

- Da tu ce ai, papa?

- ?.... Nimic. Fumez. Mă gândesc...

- La ce te gândești, papa?

- La tine... la Dănuț... la voi. - Bine, papa.

Se auzi un zgomot la ușă. Toți întoarseră ca­petele într’acolo. Profira intră mestecând. Veneà din bucătărie să-și ia desertul în sofragerie.

— Conașule, pot să strâng masa? întrebă ea potolindu-și un căscat, cu ochii la strugurii ră­mași.

— După ce-i isprăvi de mâncat, îi răspunse crunt Olguța.

— Am isprăvit.

— Du-te și te uită ’n oglindă.

- ...?

— Hai du-te, Profiro; ai să strângi masa mai târziu, interveni zâmbind domnul Deleanu.

Profira eși. Un voluminos sughiț crainici mersul pașilor ei masivi.

— Papa, de ce stăm noi aici?

— O așteptăm pe mama.

— Și tu o aștepți, Herr Direktor?

— Eu îl aștept pe Dănuț.

— Să aștept și eu?

— Dacă vrei...

— Tu ce zici, papa?

— Cum vrei tu, Olguța!

— Eu fac așa cum vrei tu.

— Stai și tu... de ce nu!

Olguța ciuguli câteva boabe dintr’un ciorchine, rostogolindu-le pe masă.

— Papa, numărul treisprezece poartă ghinion?

— Tu știi ce-i ghinion, Olguța? o cercetă prin monoclu Herr Direktor. — Sigur, dac’am spus!... Ginion e când ai tu bac la cărți.... și când am eu crampe.

— Bravo! Și cine te-a ’nvățat?

— Tu, Herr Direktor.

— Unde-i Alice să te-audă! Ași căpăta o papară!

— Spune, papa, numărul treisprezece poartă ghinion?

— Știu eu, Olguța! Așa cred unii.

— Da’ tu ce crezi?

— Dă!... Da și nu.

— Mai mult da sau mai mult nu?

— Parcă mai mult da.

— Ca și mine, papa... Her Direktor, nu cumva azi îi treisprezece?

— De ce? Azi ai ghinion?

— Mă rog!... Spune tu și spun și eu!

— Nu-i treisprezece. Acuma spune.

— Eu n’am... da poate că au alții!

— Iaca n’ai nimerit: alții au noroc azi.

— Știu, Herr Director, îl iscodi Olguța.

— De unde știi? Ai ascultat la ușă?

— Eu n’ascult la ușă!

— Atunci ce știi?

— Intrebă-l pe papa.

— Ce știe, dragă?

— Știu eu!

— Mare drac mai ești, Olguța!

— ...Herr Direktor, ce faci tu când ți-i ciudă?

— Depinde! Uneori înghit... alteori....

— Alteori?

- Alteori fumezi

— Eu înghit.

— Înghiți! Ce înghiți?

— Poamă, Herr Direktor, răspunse calm Olguța, strivind în dinți ca pe-o alună, un fraged bob de busuioacă.

***

In etacul doamnei Deleanu, prin stolurile lăsate in jos, lumina amiezii de toamnă pătrundea os­tenită și odihnitoare.

Cu o mână, Dănuț se rezemă de umărul mamei lui îngenunchiată lângă el. Piciorul cu pricina și-l ținea întins. Genunchiul zdrelit fusese spălat și badijonat cu iod... Acum venise rândul ban­dajului antiseptic.

Un pronunțat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuț. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului, însemnată cu o cruce roșie.

.... Rănit în războae soldatul căzuse.

Și’n puține zile chinuit muri.

Departe de-o mamă care îl crescuse și care-l iubi..."

Neștiind că Dănuț mureà „departe de-o mamă care îl crescuse și care-l iubi", doamna Deleanu erà îngrijorată de gravitatea obrajilor lui.

— Te strânge pansamentul, Dănuț?

— Da, pansamentul... Nu. Nu mă strânge pan­samentul!

— Spune mamei, Dănuț. Dacă te strânge să ți-l fac din nou. - Nu, mamă. Așa e foarte frumos. Merci.

Pornind de deasupra genunchiului, pansamentul ajungea până la mijlocul pulpei dând piciorullui un vestmânt de rană pentru decorații.

„Il pressent quelque chose!..."

Mai demult, doamna Deleanu vorbeà franțuzește cu domnul Deleanu mai ales atunci când vroià să n’o înțeleagă urechile copiilor. Deprinderea de prisos în vorbe — acum când copiii știau fran­țuzește - se refugiase înăuntru, pentru gândurile tainice.

— Ești trist, Dănuț? îl întrebă ea desmerdându-i fruntea.

- ...

Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuț de­veni trist.

„Pauvre petit! Quel sourire navrant!..."

Pătruns de vanitatea tristețelor poetice, Dănuț primi desmierdări pe frunte, pe obraji, - cum ar fi primit aplauze.

- Vrei tu să-ți dau ceva? Hai! Cere ceva mamei...

- Mamă azi nu mai trebue să dorm? — în­trebă Dănuț cu glas din ce în ce mai nesigur.

- Ești obosit, Dănuț? Ți-i somn!

— Nuu!

- Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici, cu mama?

— Ba da.

- Hai să te pieptene mama.

„Poate că m’am îmbolnăvit" nădăjdui Dănuț, simțindu-se la putere. Prin vălurele moi și încâlcite, pieptenele vâslea ușor, ascultând mai mult de melancolia ochilor de cât de mânile care-l purtau c’un scop practic.

Pentru oricine altul decât doamna Deleanu, pa­rul lui Dănuț era castaniu și buclat. Dar ochii străinilor sunt distrați și văd convențional: nu mai mult, nici altfel, decât ochii funcționarilor dela pașapoarte.

„Castaniu și buclat"! Adică la fel cu sute și mii de capete prin care trece foarfecele și cos­meticul bărbierilor!... Bieții băeți! Trebue să fii femee ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos!

Inima doamnei Deleanu se strânse amar, sim­țind nepăsarea oamenilor. Și manile mamei ocro­tiră, o clipă, zadarnic, împotriva ochilor și-a foar­fecilor, - risipa buclelor lui Dănuț.

— Stai jos, Dănuț. Să te pieptene mama fru­mos.

Dănuț se așeză pe dormeusa dela picioarele paturilor alăturate.

- Intinde-te bine... Așa... Știi, Dănuț, când erai mic....

Se lungise dealungul dormeusei, cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. Ghetele prăfuite odihneau pe șalul turcesc, și - ciudat! — nici o observație! Dimpotrivă, un zâmbet zărit printre gene.

„Rănit în războae..."

- Să-ți spue mama o poveste?

- Daa! - Ce să-ți spue mama?

-...

- Dănuț, se întrista ea deodată, - nu mai știe mama povești pentru tine! Ești mare, Dănuț!... Cum trece vremea!

Doamna Deleanu oftă și lăsănd pieptenele in pâr, alinta capul pentru care nu mai avea povești.

„...Departe de o mamă..."

Ochii doamnei Deleanu cunoșteau nuanțele bu­clelor lui Dănuț ca notele unei Nocturne de Chopin...

Bucle castanii!... Castanii pe dinafară: da. Dar câte flăcări mocneau înăuntru! Câte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile șuvițelor!

La sfârșitul vacanțelor, buclele lui Dănuț erau altele decât cele dela începutul vacanțelor. In roșul lor de soare cuprins de întuneric, simțiai o dogoare parcă, simțeai apropiindu-se toamna, cum simți in luminișul unor tablouri de Rembrandt, nimbul lui Isus.

„Și buclat!" Buclă cu buclă altfel buclat. Di­mineața, când Dănuț se deștepta din somn — în clipa hâdă când părul oamenior e zburlit și desmățat - părul lui răsărea ca o grămadă de lalele - când arămii, când castanii - înflorite în grădinile somnului.

Atâtea dimineți! Atâtea deșteptări copilărești! O clipă, tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelor rotunde...

...Și iată, începea liceul... viața. .. uniforma. .. tunsul... bătrânețea pentru unii, tinerețea pentru alții... și copilul cu bucle de fată, întins pe dormeusă, niciodată, niciodată nu va mai fi la fel...

- Dănuț.

-...

Furată de gânduri, doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuț ațipise pe genunchii ei. Ridicându-i capul cu mănile, îl așeză pe căpătâiul dormeusei, încetișor, ca pe un vas cu flori și fluturi.

Cranț... Dănuț se deșteptă înspăimântat, în su­net de săbii parcă.

— Ce-i?

— Nimic, Dănuț. Uite...

— Mă tunzi, mamă? — se alarma el văzând șuvița de păr și foarfecele din mâna doamnei Deleanu.

— Nu, Dănuț, zâmbi ea cu tristeță la gândul că alții îl vor despuia. Am tăiat o șuviță numai... pentru mine.

— De ce, mamă? - întrebă Dănuț căscănd cu poftă.

— Așa... s’o vezi și tu când vei fi mare... Dănuț...

— Poftim?

— Tu ești mare, Dănuț?

— Da, mamă.

— N’ai vrea tu să rămâi așa cum ești: mi­titel?...

— Nu!

- ...împreună cu mama.

— Daa. — Dacă nu se poate, Dănuț!... Hai să-ți dea mama ceva bun.

— Din șifonieră?

— Din șifonieră, zâmbi doamna Deleanu în fața șifoniere! de mahon a mamei și-a bunicei ei.

...Parfumul dătător de nostalgii al șifonierelor copilăriei din etacul somnului și al răsfățului! Parfum care se duce cu trecutul... Parfum pe care-l regăsești — trecând grăbit de viață pe o veche uliță cu zarzări înfloriți... Te ține ’n drum ciudata adiere, venind cu-a primăverii printr’o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tânără... — din casă? ori din trecut? — turburător.

Parfum de livănțică și sulfină strânse în să­culețe colorate, care atârnă de rafturi ca niște delicați desagi ai amintirilor... Miros de iarbămare, de colonie și de parfumuri cu nume pe veci uitate ca ale fericirii... Grămezile albiturilor, zâm­bitor de albe ’n umbra violetă a rafturilor...

...Și zăngănitul argintiu al cheilor, și scârțâitul muzical al șifonierelor deschise de o mână albă, când în oglinda lor răsare — o clipă numai — un etac și un copil cu buze umede și ochi duioși fiindcă în șifonieră e șocolată...

 

 

— Mamă, câte am voe să iau? — întrebă Dănuț, ronțăind o tabletă rotundă de șocolată „Marquis”, mâncând din ochi cutia rămasă în mâna lui.

— Ia-ți-le pe toate… să ai și tu la tine în odae.

- Adevărat?

— Adevărat.

Dănuț închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: erà emoționat.

- Ș’acum hai să te purfumeze mama.

Dănuț plecă capul ca pentru încoronare. Dopul de sticlă, umezit, șerpui printre bucle, pe după urechi, pe tâmple, lăsând o adiere de luncă jilavă și de bomboane acre.

- Dănuț...

— Poftim.

- Dănuț...

Mânile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi, sucind și frământând teancul batistelor.

- Dănuț, șopti ea rar, în silă, - du-te în sofragerie... Te așteaptă Moșu’ Puiu.

Dănuț eși. Curentul trânti ușa smulgănd-o mânii distrate. In afara ușii, Dănuț așteptă cuvenita pbservație: „Ușile se'nchid, nu se trântesc?“ Neauzind nimic, se miră, și porni spre sofragerie cu buzunaru umflat de cutia șocolăților, șchio­ pătând din pricina bandajului.

Oglinda șifonierii oglindi în treacăt o mână care acoperea un obraz...

***

— Uite și pe Kami-Mura! — izbucni voios Herr Direktor, azvârlind cărțile.

In așteptarea - cam lungă - a lui Dănuț, Herr Direktor jucase câteva partide de écarté cu domnul Deleanu. - Da’ ce-i cu tine, Kami-Mura?

- M'am julit la genunchi, Moșu’ Puiu.

— Și ai primit cadou un pansament... Bravo ție! Ia stai jos.

Herr Direktor iși strâmbă scaunul spre Dănuț... Olguța care indurase cazna unei silnice tăceri, iși turti bărbia de masă, cu ochii la pândă. Dom­nul Deleanu iși statornici privirea pe plafon; Monica, pe genunchi.

- Ți-a spus mama pentru ce te-am chemat?

- Nu.

— Foarte bine. Atunci să vorbim noi amândoi, ca doi bărbați... ca doi prieteni: da?

- Da, îngână Dănuț, strângând cutia cu șocolată.

- La vrâsta ta - câți ani ai? Doisprezece?

— Neîmpliniți, regretă Dănuț roșindu-se.

- N’are-a-face! La doisprezece ani nu mai ești copil. Ești gogeamite băiat mare! Așa trebue să fii.

Vocea lui Herr Direktor răsună categorică, directorală. Dănuț se pregăti pentru un lung șir de „da".

— Tu știi, Dănuț, că Moșu’ Puiu te iubește... ca și mama, ca și tata...

— Da.

- ...și că-ți vrea binele și numai binele...

— Da.

Olguța se frământa.

— Bine, Dănuț. Se vedem numai, dacă-l iubești și tu pe Moșu' Puiu cât te iubește el pe tine... Dănuț clipi. Atâtea vorbe adresate lui, și numai lui, îl amețeau. I se părea că între cap și picioare, erau kilometri. Capul se înălțase sus-sus, dim­preună cu plafonul; picioarele coborîseră afundafund, dimpreună cu podelele. Și peste prăpastia dintre cap și picioare, alergă mereu trenul asurzitor al vorbelor...

— Ia să-mi spui tu mie, Dănuț, dacă vrei s’ajungi intr’o zi la fel ca Moșu’ Puiu?...

— Da.

— ...Să câștigi și tu bani - cât vrei - să cheltuești cât poți, să ai automobil, să porți monoclu, — să fii într’un cuvânt stăpân pe tine, și când îi spune o vorbă să tremure ceilalți in fața ta și să te asculte ca pe un rege...

— Da.

— Atunciâ Dănuț, trebue să faci cum iți spune Moșu’ Puiu.

— Bine... Dar fiindcă ești băiat mare și deștept și învățat și ascultător...

O licărire de spaimă îl neliniști pe Dănuț, ca un fulger prin ceața deasă.

— ...Moșu’ Puiu vrea să hotărăști tu singur... Și hotărîrea luată de tine va fi sfântă. Cum vei spune tu așa vom face noi, Și tata și mama și Moșu’ Puiu, te vor ascultă pe tine ca și cum noi toți am fi copiii tăi... Dar tu, Dănuț, trebue să chibzuești serios, și să răspunzi ca- un bărbăt. Dacă vei face așà cum credem noi, te vom iubi mai tare și te vom trată ca pe un om mare și cuminte, nu ca pe un copil... Ne-am înțeles? - Da, vorbiră singure, buzele lui Dănuț.

— Acuma ascultă bine...

„Rănit în războae soldatul căzuse..." Ce s’a întâmplat?...

— Începând din anul acesta - fiindcă acuși se isprăvește vacanța...

Dănuț strânse mai tare cutia din buzunar.

- ...tu intri la liceu... Hei! Nici nu-ți închipui tu, Dănuț, ce mândrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: școală primară? Fleac! Pentru copii mici!... Liceul e altceva! Și tata și eu am fost liceieni. Și ce rău ne pare că nu mai suntem!...

Dănuț trase cu coada ochiului la Olguța, dar întâlni numai ochii triști și mirați ai Monicăi.

- De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă! Auzi, Dănuț? Pantaloni lungi. Așa cum poartă tata și cu mine. Ce mai vrei!

Dănuț începu să asculte.

- Ce se’ntâmplă însă: noi cu toții vrem ca tu să ai parte în viață de ce-i mai bun, și ce-i mai ales... Și fiindcă la Iași nu sunt licee de samă, am dori să urmezi liceul la București. In capitala țării, Dănuț! Să stai într’un oraș cu re­gele! Duminica, te scot din internat, și după ce tragem un... o masă grozavă la Enescu - unde-ai să comanzi tu ce-ți trece prin cap ne trântim într’o trăsură cu doi cai negri și facem o plim­bare la Șosea... Și să știi, Dănuț, muscalul care l-oi alege eu întrece caleașca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, Și el în urma noastră... Știi tu că Moșu’ Puiu se pricepe!... Și la anul - după ce-i învăța tu bine, ca să nu-l faci de râs pe Moșu’ Puiu - facem amândoi o plimbare în străinătate. Când cu trenul, când cu vaporul!.. Și când ti-i întoarce, vorbind atâtea limbi străine, rămâne Olguța, cu gura căs­cată, glumi Herr Direktor, făcând cu ochiul Olguței.

„Vrasăzicâ, Dănuț, iaca ce-ți propune Moșu’ Puiu: ori rămâi la Iași - într’un liceu dărăpănat unde vin toți desculții și nespălații, într’un liceu cu uniforme urâte - ori vii la București cu Moșu’ Puiu, la un liceu ca cele din povești, în orașul în care stă regele, în orașul in care Duminicile, o ducem numai într'o petrecere, și de unde, când vine vacanța, hop în tren și tot înainte...

„Acuma tu găndește-te și alege... Tu știi cum e bine și ce vrea Moșu’ Puiu. Hotărăște.

- Hai, Monica. Noi n’avem ce căuta aici.

Ușa pocni... Herr Direktor aprinse o havană... Dănuț își roti privirea prin odae... Domnul Deleanu priviă plafonulâ încruntat, ca și cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vânzarea lui Isus.

Privirea lui Dănuț întâlni capul tuns al lui Herr Direktor, cicatricea de Schlăger; înfricoșată, se abătu în spre bufet... Bietul bufet! Când Dănuț erà mic se ascundea în bufet... Acum erà mare!... Și mama nu erà în sufragerie...

Înghiți uscat; iar înghiți... Singur pe un scaun deasupra lumii... Și trebuia să răspundă da.

Ridică ochii înfrânți spre Herr Direktor.

- Nu te grăbi, Dănuț, îl îmbărbătă, Herr Di­rektor. Gândește-te bine. Capul Iui Dănuț zvâcnea gol.

Mâna-i înțepenise pe cutia din buzunar... O viespe venită de-afarâ, ii bâzâi subt nas. Scutură capul, se apără cu mânile. Viespea se așeză pe struguri; Mâna lui Dănuț încleșta din nou cutia.

„...A!... Vrasăzică de asta mama..."

Și tata și Olguța! Toți știuseră, numai el nu!... II alungau din casă... Toți îl părăseau... Nimă­nui nu-i pasă de el... și mama? Chiar mama!...Dănuț nu mai avea pe nimeni...

Închise ochii umeziți... Și -deodată, Turbinca lui Ivan se întredeschise. Din ea năvăliră — ca niște umbre uriașe, într’o lume pustie: - Bar­bara Ubric, Genoveva de Brabant, Cenușăreasa, toate domnițele și împărătesele nefericite... și printre ele, cânele soldatului mort în războae, cânele Azor.

„Vrasăzică așa! Vrasăzică așa!...

Pe obrajii lui Dănuț și peste lumea jalnicelor umbre, alunecară două lacrămi... șterse cu mânie de mâna lui Dănuț... Căci din Turbinca lui Ivan - cu plete negre’n vânt, cu ochi scânteetori, cu paloșul într’o mână și buzduganul in cealaltă eșise Făt-Frumos din Lacrimă.

Mâna lui Dănuț zmuci cutia cu șocolată, iz­gonind-o pe masă.

„Nu-mi trebue! Dacă-i așa, bine!... Lasă că v’arăt eu!...“

Cu glas ridicat, neobișnuit de tare și de hotărît, Dănuț rosti marile vorbe:

— Da, Moșu' Puiu, merg cu mata la București. Așa vreau eu. - Bravo, Dănuț, bravo! Așa băiat mai ințeleg și eu! Vino să te sărut.

— Dănuț, strigă doamna Deleanu, scoțând ca­pul prin ușa întredeschisă, fără să intre, ca în așteptarea rezultatului unei operații.

„Ce-am făcut?..."

Ca rouă dimineții, Făt-Frumos se risipi ii ploae de lacrămi pe obrajii sărutați ai lui Dănuț.

- Alice! Hai, Alice! S’a făcut! Să ne trăiască Dănuț! O sticlă de Cotnar.

— Lasă-lasă, dragul mamei, are să fie bine, il alină doamna Deleanu strângăndu-l în brațe așà cum l-ar fi strâns pe peronul unei gări lu­gubre, subt țipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel.

***

In câteva clipe sofrageria iși schimbă înfăți­șarea. Profira iuțită de-o poruncă scurtă, strânse față de masă cu scrum și fărmături, mătură pe jos, aruncând priviri crunte sprintenei și zâmbi­toarei Anica, ale cărei mâni purtau farfurii și zăngănitoare tacâmuri, ca pe niște castaniete. O altă față de masă, albă, împodobită cu broderii simple, acoperi masa, dându-i un aer duminical. Herr Direktor ajută pe doamna Deleanu, potri­vind cu un fel de galanterie, faldurile și căderea feței de masă.

Domnul Deleanu se duse în beci. Dănuț, ne­mișcat pe scaun, aveà privirea gravă și distrată a figuranților pentru schimbarea decorului piesei în care și ei sunt decor. - Alice, fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n’ai bișcoturi de șampanie.

- Bine, Grigore. Privește...

Intr’un raft de sus al bufetului, alături de tra­diționalul paneraș cu struguri de malaga și mig­dale, bișcoturile se înălțau în vraf pudrat, ca niște galbene vâsle ale veseliei.

— Am pierdut. La poruncă!

— Ai să ne trimiți dela București, când începe sezonul maroanelor’ un vagon... Facem un praznic. Dănuț! Așa-i?

— Poftim?

— Nimic... Spune mama prostii.

O strângere de inimă... Când îi vremea ma­roanelor, Dănuț va fi la București... O odae goală in casă și alta în suflet...

S’auziră lovituri de picior in ușă.

- Deschideți.

Anica zmuci ușa ’n lături. Gâfâind, cu pălăria pe cap și pardesiul pe umeri, intră domnul Deleanu.

— Asta-i pentru Alice și pentru copii.

— Prezint-o!

- Mumm nouă sute șase.

— Se aprobă, exclamă Herr Direktor desci­frând eticheta în timp ce degetele încercau soli­ditatea dopului cu cască războinică.

— Grigore, ia privește.

— Bine că mai văd și eu colb autentic pe o sticlă de vin.

— ...de Cotnar, rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic. — Uite ce mi-ați făcut fața de masă!

In mijlocul mesei, domnul Deleanu culcase Cotnarul, făcându-i căpătâiu dintr’un șervet. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară, avea straiul de praf și ațe de păianjen al anilor subterani.

- Anica, du-te in odaia fetițelor și poftește-le.

- Să ne așezăm.

— Cum?

- Dănuț lângă mine, hotărî doamna Deleanu, luăndu-l de după gât.

— Vrasăzică pe mine m’ați dat afară!- pro­testă Herr Direktor.

— Tu stai cu șampania. Noi, Moldovenii, stăm cu Dănuț și cu Cotnarul.

- Mă lepăd de Satana!

- Nu se leapădă ea de tine!

— Da’ Olguța unde-i? - întrebă doamna Deleanu pe Monica.

— Tante Alice, Olguța... Olguța a spus că doarme, șopti Monica, subțiind pecât cu putință pe a spus.

— Nu se poate. Să vie și Olguța.

- O doare capul, tante Alice.

— Ia să mă duc eu să văd ce-i, — se ridică domnul Deleanu simțind că nu-i lucru curat.

— Pot să intru?

-...

- Olguța. Domnul Deieanu crapă ușa, privi și încetișor se îndreptă spre patul Olguței.

— Dormi? o întrebă el, dezmierdăndu-i ple­tele.

— Nu, răspunse ea cu ochii închiși, cu pumnii închiși.

— Te doare capul?

— Nu.

— Atunci de ce nu vrei să bei și tu un pahar de șampanie pentru Dănuț?

— Nu vreau.

— la uită-te la tata.

De subt genele negre, privirile negre izbuc­niră. Olguta - ca și cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziției, se ridică, așezăndu-se pe pat. Privea fără să cli­pească.

— Ei! Văd că ești supărată! Ia spune tatei ce s’a întâmplat?

— Sunt supărată.

— De ce?

— Fiindcă am dreptate.

— Asta-i bucurie, Olguta, nu supărare!

— Nu. Fiindcă eu am dreptate și tu n’ai... și eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.

Domnul Deieanu abia își stăpâni un zâmbet: Olguța gesticula cu degetul: asta însemnă că supararea-i pe sfârșite.

— Ia explică-mi cum vine asta.

— Papa, începu Olguta vehement, cine-s eu? — Tuu? Fata mea.

— Și mai cine sunt eu?

— Fata mamei.

— Și mai cine, papa?

— ...Și prietena Iui Moș Gheorghe.

— Ei, papa! Tu mă faci să râd și eu vreau să fiu serioasă! Spune, papa.

— Am ajuns la fundul sacului! Mai spune și tu.

— Papa, cine-i Dănut?

— Aha! Fratele tău.

— Vrasăzică el e fratele meu?

— Sigur.

- Papa, vrasăzică Dânuț e ruda cu mine tot atât cât e și cu tine și mama?

— Da, Olguța, zâmbi domnul Deleanu.

— Ș’atuncea, dacă eu ași fi tot așa de mare ca și mama, ași fi mama lui Dânuț.

— Așa-i. Ar aveà două mame. Vai de el!

— Papa, zău că nu glumesc... Vrasăzică eu sunt sora lui numai fiindcă-s mică...

— Nu, Olguța!. Ești sora lui Dănuț fiindcă amândoi sunteți copiii noștri.

— Sigur, papa. Eu ce spun!... Vrasăzică eu sunt ca și mama pentru Dănuț, numai că eu sunt mică și mama-i mare... Da' și eu am să fiu'mare.

— Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuț la București?

-...

— Spune, Olguța. Tu știi că tata te ascultă cu plăcere. - Papa, dece nu m’ați întrebat și pe mine?

- Tu îi iubești mult pe Dănut?

- Mă rog!... Eu sunt sora lui. Dece nu m’ați întrebat?

...Știu eu!... Așa-s părinții, Olguța: n’au încredere în copii. Și poate că n’au dreptate... întotdeauna.

— Te ai supărat, papa?

- Nu. M’am posomorit poate fără să vreau.

— Papa, eu nu vreau să te supăr. Eu vreau să ai tu dreptate... Dece-a plâns mama?

Mâna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdându-i mâna.

— Și ție-ți pare rău, papa. Sunt sigură.

- Cum îți pare rău și ție, Olguța! Așa-s părinții! - glumi el melancolic.

— Vezi, papa! Pe mine nu m’ați întrebat!

- Olguța, tu știi că Dănuț vrea să plece? El a hotărît, nesilit de nimeni... Insfârșit!

- Știu eu. El face cum vrea Herr Director.

— Și Moșu’ Puiu îl iubește pe Dănuț ca și noi. El îi vrea binele... altfel decât noi... și cred că are dreptate.

— Spui drept, papa?

— Da-da.

— La noi acasă nu-i bine?

— Ii bine, Olguța... Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băeți... strunit cum trebue.

— Mai bine eram eu băiat.

— Dece, Olguța?

— Așa!... N’ar fi plâns mama. — Ba da, Olguța. Mama vă iubește deopotrivă pe amândoi.

- Știu, papa, nu zic!... Da’ eu nu vreau să plângă mama.

- Și-l lăsai pe tata singur, dacă erai băiat?

- Tu ești bărbat, papa!

- Si?

- ...Nu te-ași fi lăsat, papa izbucni ea mâ­nioasă, — fiindcă-s fată.

Domnul Deleanu o sărută.

- Ți-a trecut supărarea?

— Dacă ai tu dreptate, sigur.

— Am, Olguța. Avocații au totdeauna dreptate!

— Și părinții, papa!

— Ei, bravo! Așâ te vreau: vesela. Haidem în sofragerie.

— Papa, Herr Direktor e mai sever decât tine: așa-i?

— Decât mine — mi se pare — nu-i greu să fii mai sever? Ce zici?

— Adevărat! Tu nu ești deloc!... Nici nu-i nevoe să fii!

— Da! Spui tu!

— Ba da, papa. Daca ai fi tu sever, eu...

— Tu?...

Olguța il privi cu o vicleană seriozitate.

— Eu m’ași aruncă de pe acoperiș... cum erai să faci și tu când erai mic,—și ți-ar păreâ rău!

— Oare!

— Da’ tu nu ești sever. Tu nici nu poți să te superi, papa. — Ei?!

- Da. Iți spun eu! Tie-ți vine să răzi când te superi, ș’atunci vrei să te superi și măi tare...

Domnul Deleanu râdea.

- Tu sameni cu mine, papa.

- Da, Olguța. Ar trebui să-l pui la colț pe tata, fiindcă nu știe să fie tată serios.

- Ei, papa! Eu te-ascult pe tine. Știi, eu te-am supărat odată, și fiindcă tu nu mi-ai spus nimica, eu singură m’am pus la colț... Vezi! Nu mi-i rușine! Eu îți spun .. Da’ vreau să știu dacă Herr Direktor e sever?

- Cât trebue, Olguța. Grigore vă iubește.

- Știu papa... Lasă, am să vorbesc eu cu Herr Direktor... Ce cauți aici? Dece nu bați la usă, Anica?

- Întreabă conița dece nu mai veniți?

- Hai să mergem, papa... îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. Am să învăț să fac cafea. Când mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră.

- Mă omoară Alice, măi drăcușorule!

- Și dulceață-ți dau, papa.

- Ai tu dulceață ?

- Sigur. Uite, papa... Da’ să nu mă spui!

Ochii domnului Deleanu sclipiră de râsul amin­tirilor, privind gavanoasele din sobă.

— Acolo-i bufetul tău!

— Da, papa, acolo am să ascund cafeaua și ibricul. — Și de unde ai să ai tu cafea și ibric?

- Îmi cumperi tu, papa... ca să-mi pot primi musafirii.

— Și dacă ne prinde mama?

— Are șă guste și ea din cafea, sa vadă dacă-s bună gospodină!

— Și dacă se supără?

— Ne pune la colț pe-amândoi!

— V’ați împotmolit? - îi întâmpină doamna Deleanu scuturăndu-și gândurile.

— Tăcere! — cuvântă Herr Direktor. Dau cu­vântul lui Mumm. Aviz urechilor delicate!

— Grigore, să nu spargi oglinda.

— N’ai grijă, Alice! Dopurile de șampanie au predilecție pentru urechile tale! De rest n’ai grijă, că are dopul!

Intr’o pornire, doamna Deleanu și Monica își astupară urechile. Totuși, pocnetul festiv le făcu să tresară. Dopul zbură ca o vrabie dintr’un exu­berant zarzar înflorit în sticlă, scuturat în cupe.

— Impecabil! — se autocomplimentă Herr Di­rektor, umplând cupele... Serviți-vă. Cea mai plină pentru Kami-Mura.

— Umple-o bine, Herr Direktor, nu mă per­secută! îl luă în primire Olguța arătând cu de­getul, adevăratul nivel al șampaniei subt cel de­corativ al spumei.

— Alice, ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice!

— Dă-i Grigore. In norocul lui Dănuț. -Stai, Olguța, nu începe... N’ai grijă: te-amețești îndată.

— Ai să ții un discurs, Herr Direktor? — în­trebă Olguța cu buzele pufoase de spumă.

- Nu mă interpelă! Tu ești veșnic în opo­ziție.. Dragii mei, începu Herr Direktor ridi­când cupa, — de azi înainte am pierdut un nepot, dar am căpătat un băiat în aceleași condiții și Fecioara Maria. Beau mai întâi, în cinstea noului tată - vrednic tată! — care-și botează fiul în șampanie nu în apă ortodoxă... Și în ce șampanie! - adăuga el muind-și buzele în blonda roire. Geudeamus igitur.

Ciocnite, cupele cântară pura ariettă a cris­talelor subțiri.

- Hai, Alice, nu fii mamă vitregă! Ciocnește cu tatăl copilului vostru!

- Umple-o, Grigore.

- Cum? Ai și băut-o! Tu, Alice!

— Eu.

Herr Direktor turnă veselie acolo unde erà nevoe de multă. C’un foșnet, spuma crescù. In mișcarea ei, cupa se înălță parcă, palpitând, asemeni unei balerine ’n vârfuri, furată de zborul voalurilor desfășurate.

— Ș’acum, dragii mei, urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu, — să bem în să­ nătatea fiului îndrumat. Dorința mea cea mai fierbinte e ca peste vre-o zece ani, adunați in jurul acestei simpatice mese, să ciocnim din nou toți cei de-acum. Ș’atuncea, Dănuț, să mă privești tu prin monoclu - cum te privesc eu acuma — și să zici: „Acest ramolit care in viața lui n’a știut să aibă un copil... a izbutit să facă un om". In așteptarea acelei zile, s’o cinstim pe aceasta cum se cuvine să cinstim pe mame.

— Ești bine dispus, Herr Direktor! — îl apos­trofă Olguța c’un bișcot în mâna.

— Mi se'pare că suntem amândoi. Bună-i șampania. Ce zici, Olguța?

— Ii bună, Herr Direktor! Te pișcă de limbă!

- Atunci ține și tu un toast.

- Crezi că mi-i frică?

— Ia să te vedem! — o provocă Herr Direk­tor, răsturnându-se pe speteaza scaunului.

Olguța se ridică în' picioare.

- Mamă, dă-mi voe să mă sui pe scaun.

- Ce vrei să faci?

- Vreau să țin un discurs... pentru Herr Di­rektor.

— Sue-te. Vezi numai să nu cazi!

— Parcă ești o statue! - exclamă Herr Di­rektor privind-o cu gâtul strâmb.

— Nu mă interpelà, Herr Direktor!

Domnul Deleanu nu-și găsea locul pe scaun. Cunoștea tractul debuturilor oratorice, și, deși glu­mă, debutul Olguței îl emoționa.

Olguța își trecù pulma peste frunte, umplăndu-se de fărâmături fiindcă avea în mână un ciot de biscot.

— Dragă Herr Direktor, vorbi ea fără șovăire, privindu-l — noi doi și până azi am fost rude fiindcă tu ești moșul meu. Și nu-mi pare rău!

- Nici mie, Olguța.

- Atunci avem noroc la rude, amândoi’

- Bravo, Olguța, aplaudă domnul Deleanu.

- Mare noroc. Olguța! Să știi dela mine.

- Știu, Herr Direktor, decând am fost rudă cu Fița Elencu... Da’ de azi înainte suntem mai rude.

- Chiar foarte rude!- superlativă Herr Di­rektor comparativul Olguței.

- Ba nu! Foarte rudă sunt numai cu tata, cu mama și cu cineva...

- Cine-i misteriosul cineva?

- Ai să vezi, Herr Direktor.

- N’o intrerupe, Grigore, o apără domnul Deleanu.

- Lasă, papa, eu îi răspund... De azi înainte Herr Direktor, tu ești tatăl fratelui meu. De asta suntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decât unu, și fiindcă tu, de azi înainte, ești de două ori rudă cu mine.

- Și-ți pare bine, Olguța?

- Sigur că-mi pare bine!

— Atunci hai să ciocnim.

- Stai că n'am sfârșit!... Și eu doresc, Herr Direktor, sâ aibă și fratele meu noroc la rude cum avem și noi doi.

- A bon entendeur, salut! — exclamă Herr Direktor luând-o în brațe.

— Bravo, Olguța! Nota zece la discurs!

- Dragii mei, 'vociferă Herr Direktor, așezând-o pe Olguța la locul ei, - că am căpătat un băiat, nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întâmple. M’a ferit Dumnezeu de nevastă, și iacătă că’n schimb îmi trimete o soascră!... Să bem în dinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru și să dorim ca toate celelalte să-i samene!

...Dănuț mâncase mai multe bișcoluri muiate în șampanie, fără poftă. Auzea răsunând cupele ciocnite, vorbele, glumele, râsetele, fără să le asculte... Vrasăzică se întâmplase ceva bun. Toți erau veseli fiindcă Dănut spusese da. Dânuț ar fi putut să spue da sau nu... Șezuse pe un scaun din sofragerie, înalt, ciudat de înalt - ca toate scaunele clipelor solemne - și toți așteptaseră să hotărască el... Da.

Când îi scosese dentistul, mai demult, o mă­sea, Dănuț, cu măseaua în mână, plânsese pri­vind-o cu nedumerire și dușmănie. Ș’atunci, cași acum, părinții lui îl felicitaseră, râzând alături de scaunul caznei... Ciudat! Atunci o măsea, acuma un da, - din gura lui Dănuț eșite... ...Și toți erau veseli! Dac’ar fi spus nu? Toți ar fi fost triști... Săracu’ Dănuț! Numai el erà trist... și parcă nu... Erà odată un împărat care cu jumă­tate față râdea și cu jumătate plângea...

Răsturnat pe scaun, domnul Deleanu respiră Cotnarul din păhăruț.

- Grigore, începù el zâmbind cu ironică melancolie, - mult ai mai terfelii tu astăzi biata noastră Moldovă!...

- Scopul scuză mijloacele!

- Nu-nu! Criticele tale erau sincere, și mai bine decât copiii nimeni nu știe să vadă paiul din ochii părinților.... Dar eu, dragă Grigore, am băut șampanie, ș’acuma beau Cotnarul acest roznovenesc care are cincizeci și nouă de ani: e toc­mai din o mie opt sute patruzeci și opt!... Și în­chin la rândul meu, pentru această Moldovă în care s’a făcut Cotnarul amar și blând, pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemămătoare Cotnarului, și fiindcă-s amare, și fiindcă-s blânde, - și fiindcă-s rare. Ș’atât doresc eu co­pilului meu: să fie din acele suflete atunci când in pivnițele Moldovei, Cotnar nu va mai fi.

— Papa, Cotnarul e mai bun decât tutunul?

- Vrei să guști, Olguța?

- Dacă spui tu!

- Ia să vedem.

Olguța își muie -buzele, sorbi cu încordată atenție, și ridică din umeri încrețindu-și fruntea.

- Ii amar, papa! Mai bună-i șampania!

— Tu nu te pricepi, Olguța! — zâmbi dom­nul Deleanu. Asta-i pentru moșnegi ca noi!

- Papa, da’ spune-mi dacă-i mai bun decât tutunul?

— Hei! Cred bine! Și-i mai rar!

— Atunci am să te rog ceva.

— Spune. Olguța se ridică de pe scaun, se apropie de domnul Deleanu, și începu să-i șoptească la ureche, trăgând cu ochiul la ceilalți.

— Olguța, nu-i politicos ce faci tu! - o dojeni doamna Deleanu.

— Merci, papa!... Mamă dragă, așa-i când faci un chef!

— Uite, Olguța... Si spune-i să-l bea în cinstea voastră a copiilor.

Olguța eși cu paharul de Cotnar în mână, căl­când ca o acrobată pe frânghie.

— Pentru Moș Gheorghe? - întrebă doamna Deleanu.

— Mai încape vorbă!

— Rămânem fără copii, zâmbi doamna De­leanu oftând. Pe Dănuț ni-l ia Grigore, pe Olguța ni-o ia Moș Gheorghe... Numai Monica e a noastră... Hai să ne sculăm.

— Noi mai rămânem, Alice, protestă Herr Direktor, arătând paharul pe jumătate plin.

Herr Direktor și domnul Deleanu rămaseră singuri în fața paharelor.

— Când pleci tu, Grigore?

— Mâne.

— Și pe Dănuț când ți-l aduc?

— Peste vre-o săptămână.

— Așà degrabă?

— Acuși începe școala.

— Și tribunalul.

— încep toate!... Trebue să-l pregătesc: să-i fac uniformă, să-l mai plimb prin București... — Bine... Să trăim!

— Noroc!

Pornită tocmai din îndepărtate vremi — cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc—aroma Cotnarului se răspândi in tăcerea odăii. Și adierea toamnei de afară, învăluind suflarea toamnei din Cotnar, se umplu de amintiri...

***

Doamna Deleanu eșise din sofragerie dezmierdând cu degetele buclele lui Dănuț, urmată de Monica. Ajungând în dreptul ușii etacului se opri.

— Haideți la mine, copii.

Mut, Dănuț trecu înainte, spre odaia lui, cu capul aplecat. Intră. Ușa se închise. Părăsită de buclele lui Dănuț, mâna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer, cu degetele răsfirate, ca o frunză desprinsă de pe creangă și răzlețită de fructul pe care-l ocrotea... Căzu.

— Tu vrei să vii cu mine, Monica?

Fetița apucă mâna cea tristă, o strânse cu toată puterea ei copilărească și intră în etac, furișând o privire abătută spre ușa lui Dănuț.

Două tăceri, una lângă alta, mână în mână.

Doamna Deleanu ședea întinsă pe pat, cu ochii închiși; Monica așezată pe marginea patului.

Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. Ii venea să-și ție suflarea ca să nu facă zgomot. Dela o vreme genele doamnei Deleanu tremu­rară... și două lacrimi alunecară de-alungul obrajilor. Ținându-și suflarea, Monica se aplecă și sărută cu timiditate mâna doamnei Deleanu.

- Tu erai aici, Monica? — tresări doamna De­leanu.

— Cu mata, tante Alice.

— Pui mic... tu du-te lângă Dănuț. . Eu am să dorm.

Monica eși in vârfuri. Se opri in fața ușii odăii lui Dănuț. Bătu încet cu degetul.

— Dănuț, șopti ea aplecând urechea.

-...

Apăsând binișor clampa, întredeschise ușa

— Doarme!... Săraciu’ Dănuț!...

După ce se închise ușa la loc, Dănuț deschise ochii din nou, —și nu zâmbi.

Monica intră singură în odăița fetițelor.

In trei odăi, trei tăceri priveau viata...

***

Venind dela Moș Gheorghe cu paharul gol, Olguta dădu busna în sofragerie. Profira sări de pe scaun, cu gura plină, ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mâncând în clasă, de Profesoară. Anica plecă ochii în jos, ascunzând bișcotul la spate, cu gestul revelator al școlarilor fumători.

— Poftă mare. Anica, hai cu mine. Profira le așteptă să iasă. Deindată ce se în­chise ușa, înviè, ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina... Aplecându-se, luă bișcotul aruncat de Anica, și-l înghiți.

- Ascultă, Anica, o cercetă aspru Olguța,— ai mâncat numai, sau ai și băut?

- Nici n'am apucat să mănânc, dudue Olguța, se tângui Anica arătându-i mânile goale.

- Bine! Atunci trebue să te grăbești fiiindcă Profira mănâncă tot. Stai, nu plecà. Ai treaba cu mine... Ia să-i dau și Profirei o treabă!

Medita încruntată, și repede deschise ușa sofrageriei.

- Profira!

- Of! M’am speriat, dudue!

- Du-te și spune vierului să-ți dea poamă fragă: auzi? S’o aleagă frumoasă.

- Da’ aici cine să curețe?

- Știe și Anica să mănânce bișcoturi! Du-te și mănâncă poamă. Hai repede.

Profira oftă și porni... scoțând un alt bișcot din buzunarul pestelcii.

- Ascultă bine, Anica.

- Ascult, dudue.

- Ai să te duci în odaia turcească, la Moșu’ Puiu, ș’ai să bați la ușă încet. Și dacă nu răs­punde ai să bați tare... Ia arată-mi cum ai să faci?

Anica se apropie de ușa sufrageriei... și intră.

- Anica te joci cu mine? — Am uitat, dudue Olguța!

— Fă cum ți-am spus.

- Da. Bat încet...

Toc-toc, bocăni ea cu degetul.

— ...Și dacă nu răspunde bat tare.

Buf-buf, bătu ea cu pumnul.

— Așà. Și dacă nici atunci nu răspunde, intri în goană, trântești ușa, te bați cu mâna peste gură și spui în gura mare: „Păcatele mele! Eu gândeam că erați în sofragerie!" Ai înțeles? Da’ să faci zgomot ca să-l trezești!

— Și dacă se supără, dudue Olguță? - întrebă Anica abia ținându-și râsul.

— Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguța vrea să-i vorbească.

’n așteptarea Anicăi, Olguța se plimbă cu mânile la spate, din ce in ce mai repede, ca cinvà care născocește dialoguri cu replici scurte. Uneori se oprea, își descoperea fruntea mereu bătută de șuvițele negre și iar pornea.

— A spus s’ă poftiți.

— Dormea?

— Nu fuma.

— Bine. Acuma du-te și mănâncă tot ce-arămas pe masă. Să nu lași nimic Porfirei!

— Bucuros de musafiri? — întrebă afabil Ol­guța intrând la Herr Direktor.

— încântat!

— Ce mai faci, Herr Direktor? Nu te de­ranjez? — Tu! Prietena mea! Îmi pare răul... Ce vânt te-aduce pe la mine?

— Nimic, Herr Direktor! Am venit să te văd, să mai stăm de vorbă...

Herr Direktor se ridică intr’un cot pe divan, incrustându-și monoclul în orbită.

— Imi faci o vizită?

- Sigur... Da’ frumos halat ai! Tu ești elegant ca o cucoană.

- Așa-s burlacii, Olguța.

— Dece numai burlacii?

- Fiindcă ei n’au nevastă! In schimb au un halat frumos.

- Și cei însurați nu trebue să aibă?

- N’au nevoe. Ei au o nevastă frumoasă.

- Și dacă-i urită?

- Se consolează! Adică nu. Dă! Oftează și ei!... Da’ stai jos. Ce pot să-ți ofer: o țigară?

- Azi ești vesel, Herr Direktor!

- Ca întotdeauna.

- Azi nu-i ca întotdeauna.

- Ai dreptate. Azi e o zi mare.

- Pentru tine?

- Și pentru Kami-Mura... și pentru toți. N’ai văzut?

— Atunci dece-a plâns mama?

— De unde știi tu c’a plâns?

— Am văzut eu.

— Bine. A plâns... fiindcă-i mamă.

— Ei! Atunci ar trebui să plângă în fiecare zi!

— A plâns de bucurie, Olguța. - Nu, Herr Direktor.

- Așà cred eu.

- Să-ți spun eu de ce-a plâns: fiindcă pleacă fratele meu.

- Dragă Olguța, mama a înțeles că-i mai bine pentru Dănuț să învețe la București, și ea singură a hotărît — cum dealtfel a hotărit și Dănuț.

- Atunci dece-a plâns?

- Așa-s cucoanele, Olguța. După ce se hotă­răsc să facă ceva, plâng, și le trece.

— Și-a călcat pe inimă, Herr Direktor!

— Măi! că multe mai știi!

— Herr Direktor, când pleci?

— Mâne, Olguța.

- Pleci singur?

- Da. Dănuț vine cu lorgu, peste o săptămână.

...îmi pare bine, respiră ea.

Herr Direktor ii dezmierdă pletele.

— Bună fată ești tu!

- Her Direktor, începu Olguța privindu-l drept în ochi, — tu ești sever?

- Cu cine Olguța?

- Știu eu!... La București, cu funcționarii tăi.

- Sigur. Altfel nu merg treburile.

- Și ce faci tu când ești sever?

— Dă!... Vorbesc mai aspru, mă încrunt... și dacă nu m’ascultă îi dau afară.

- Și dacă n’are să te-asculte fratele meu?

- Dănuț m’ascultă.

- Cine știe! Dacă face-o prostie?

- Ii fac morală.

— Și dacă mai face una? — Hm!... Om vedeà!

- Hm!... Herr Direktor, tu ai băut vreodată pe cineva?

- Poate! Nu-mi mai aduc amintte! Când eram băiat...

- Da-ți place să bați?

- Nu, Olguța. E urît și sălbatec.

- Vrasăzică, n’ai să-l bați pe fratele meu?

- Pe Dănuț! Ferească Dumnezeu!

Olguța respiră adânc.

— Merci, Herr Direktor. Știam eu! Tu ești sever da’ bun... îmi dai voe să umblu în geamandan?

- Mă rog!

- Închide ochii, Herr Direktor... Astupă-ți ochii cu mănile... Acuma să-mi spui ce-am să fac?

- Ai să-ți faci un duș cu colonie!

- Bine-mi pare că n’ai ghicit!... Azi nu te doare capul, Herr Direktor?

- Slava Domnului, am scăpat!

- Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ți fac o fricțiune.

— Ba mă doare! Cum nu!

Revărsăndu-șe, colonia gâlgâià; palma Olguței se rotea repede, împrăștiind-o pe capul zimțat aspru de părul mărunt, în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creștet.

— Iți place, Herr Direktor?

— Strașnic! Parcă s’a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet că acuși capăt o migrenă. - Nu-i nimica, Herr Direktor! Iți mai fac o fricțiune. Azi îi o zi mare!

— Pe capul meu!

— Și pe altele, Herr Direktor, adăugă Olguța, frământând amarnic.

***

Eră o dărăpănare atât de straverzie că parcă nu erà, in văzduhul toamnei, - și o blândeță vastă in lumină, ca un trecut...

Dănuț cobori treptele pridvorului cu manile in buzunar și umerii plecați. Zărind mingea de foot-ball, uitată in ogradă, își aminti că se jucase cu Olguța, că se rănise la genunchi mai adineori, — și i se părù că treptele pe care le co­boară sunt altele decât acele pe care le suise, și că ograda-i alta, și că Dănuț e altul...

Cașicum treptele suite atunci și coborite acum, ar fi fost ale vremii, nu ale pridvorului casei pă­rintești.

Închise ochii...

De multe ori, spre sfârșitul vacanțelor mai ales, Dănuț visa că i s’a întâmplat o nenorocire. Și ’ntotdeauna, deschizând ochii, nenorocirea se is­prăveà. Și Dănuț eră fericit, cu sufletul frăgezit de zâmbete desprinse din spaima somnului. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci - des­chizând ușa cu o deschidere de pleoape - pentru a intrà în alba încăpere a luminii, cu oglinzi numai pentru zâmbete și ferestre numai pentru soare...

...Deschise ochii. Mingea de foot-ball, același cerul înalt și întins; începeà școala, se apropia plecarea; Dănuț mic și singur...

Vrasăzică l-au dat afară din casă... Nu-i venea să plângă, nu. Oftă.

Cum ar fi vrut Dănuț să se facă cerul micmic, și jos-jos, așà cum erà cuvertura măsuței pe care făcea uneori, iarna, doamna Deleanu pa­siențe, sau ceteà o carte. Și dedesubtul cerului micșorat și coborît așa cum ar fi vrut Dănuț, să fie un covor luminat de flăcările soabei și o pisică somnoroasă...

Deasupra măsuței mai erà o lampă cu abatjour. Subt măsuță se vedeau picioarele mamei în pantofi subțiri, stând locului, sau strâmbându-se pe-o coastă de nedumerire, sau bătând tactul unei supărări, cu vârfurile. Dănuț, firește, ședeà subt măsuță. Olguța se jucă pe-afară, în omăt. Dar lui Dănuț nu-i trebuia altă joacă. Acolo, lumea se micșoră ca o căsuță de păpușe. Nimeni nu mai erà pe lume decât picioarele măsuței, Dănuț la mijloc, pantofii mamei și pisica. Dănuț știa ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Știa când zâmbește, când se încruntă, când se supără. Pisica dela o vreme torcea. Și erà o tăcere!... Căldura sobei ajungea acolo molatecă și somnoroasă... Acolo în­cepeau poveștile cu Satu-Palmă-Barbă-Cot, cu Prichindel... Acolo făurise Dănuț o lume măruntă, cu oameni mici ca literile, cu animale de statura majusculelor, și căsuțe niciodată mai mari decât o carte de povești, să ’ncapă ’n ele numai basme. Dănuț numai, erà uriaș, dar ce uriaș cumsecade!... Erà bine acolo! Aceia erà patria lui Dănuț lu­minată de focul din sobă ca de un soare al covoarelor pe care dorm copii și visează pisici...

L’au izgonit.

Ce înalt erà cerul! Ce mare pământul!

Porni încet spre livadă... Ce se întâmplase in Turbinca lui Ivan? Ce vânt veștejise, scuturase și alungase împărății, Feți-Frumoșii și poveștile? Turbinca lui Ivan erà goală?

Dănuț mergea singur. Nimeni nu-l mai însoțeà. Oștile care întotdeauna veneau in urma lui Dănuț sau îl așteptau înainte, — pieriseră. Pustiu innainte, pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră, înainte-l aștepta școala...

Turbinca lui Ivan erà goala și erà grea fiindcă în ea intrase durerea din viață în locul celei din basme, cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.

In drum spre livadă îl ajunse Ali, gndurându-se pe lângă el. Numai Ali il iubea pe Dănuț. Și după ce va plecà Dănuț, amândoi vor rămânea singuri: Dănuț la București, Ali la Medeleni.

— Dănuț!

Cu cozile fluturând pe spate, Monica alergà după el.

— Dănuț, stai puțin, Dănuț. II ajunse în livadă. Gâfăiâ.

- Dănuț... îmi pare-așà de rău că pleci! — se spovedi ea gata de plâns, luându-l de mănă și privindu-l cu ochii măriți.

- Ce v’am făcut eu? Ce mai vreți cu mine? Dece nu-mi dați pace?

Zmulgându-și mâna din mâna Monicăi porni înainte, înstrăinându-se de-ai lui în toamnă.

- Ce i-am făcut eu? - murmură Monica acoperindu-și obrajii cu mănile... Saracu’ Dănuț!

Și fiindcă numai Ali mergeà după Dănuț, deși gonită, Monica porni după Ali.

***

Arome dulci și amărui, mirodenii pipărate, mirezme stinse, suflări umile, abia simțite, deslușite totuși ..

Soarele umed - adierele vântului de pe miriști și grădini și arături — fructele și frunzele cren­gilor - trunchiurile pomilor pământul — frun­zele și fructele căzute — și firele de iarbă ’ncovoiate, miroseau deavalma toate-toate.

Pluteau suflete printre pomi și suflete se des­prindeau din iarbă și din vânt, — și căderea frunzelor dezmierdă mâhniri fără de frunte și sfâșieri fără de mâni.

Și pretutindeni începea o plecare, și nicăeri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe el înfrigurată, cu genunchii strânși și coatele împreunate, acoperindu-și ochii: să nu mai vadă și să nu mai plângă. Dar toamna?

Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau cren­guțele, împovărându-le, ca cercei cu prea grele nestimate urechile micilor Infante.

Deacolo, Monica. ținea tovărășie lui Dănuț, intr’ascuns.

Ostenise. De aceia ingenunchiase.

Dănuț ședeà pe banca de sub nuc, nemișcat. Monica-i vede nuàmai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l băteà în plin, cărlionțându-l cu aramă.

Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare și nuci întunecate in cojile verzi. Se des­făcuse parcă un străvechiu gromolnic, cu scoarțele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Și capul unui pui de faun, aplecat, visà...

O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzând din ochii lui Dănuț, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc.

***

Sufletul lui Dănuț se îndepărtase atât de mult de trupul lui Dănuț, că murmurul buzelor lui erà al ținui copil care abià știa să vorbească, și numai zâmbetul erà poate al lui Dănuț dacă nu al soa­ relui de pe obraz. Ești caș

Toporaș

Pe la moara Murgului

Trece fata Turcului

C’un cojoc

De moțoc

C’o pestelcă

Strecătoare

Una mara

Două para

Triaria

Compania”...

Fără înțeles, versurile căpătau odinioară far­mecul naiv al buzelor care mai degrabă știau să râdă decât să vorbească. Pe-atunci, Dănuț avea vre-o trei ani. Purtà rochiță ca și Olguța și când ii era somn anunța: „Vau naniți". Și o bucovineancă, dadaca lui, poate în dorul satului de peste graniță, îl învățase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Dănuț le recità din brațele doamnei Deleanu și după ce isprăveà, căpătă bomboane și sărutări. Când se culcà, le recità în șoaptă, pentru el, până ce adormea.

Unu' lli

Duduili“...

- Nani, Dănuț! — răsună ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Și Dănuț șopteà mai încet:

Ești cas

Topoas“... — Sst!

„Pe la moaa Murgului

Tece fata Tucului"...

— ...? Țț-țț!

Și Dănuț zâmbea fiindcă numai gândul lui mai auzeà că fata Turcului avea:

„Un cozor

Di moțoc“...

Și adormeà zâmbind.

...Cădeau frunzele nucului câte una și mai multe laolaltă pe masa de stejar.

Și pomii astă primăvară erau înfloriți, și-acum nu mai aveau flori și cădeau frunze galbene din ei, foșnind uscat. Poate de asta versurile canti­lenei care lăsă zâmbetul somnului pe buzele lui Dănuț — pe când avea trei ani, - acum, fără de înțeles, și-atât de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut:

„Unu’ llă

Duduilă

Ești cași

Toporaș“...

Se ridică ’n livadă — pe măsură ce se lungeau umbrele — răcoarea umedă. Monica își acoperise pieptul cu mânile: tremurà.

Și Dănuț erà îmbrăcat subțire! Dacă răceà? Se ridică in picioare, frecându-și genunchii în­ durerați. Începu să se îndepărteze deandăratelea, ascutizându-se pe după trunchiuri. Se opri, uitându-se; Dănuț nu se mișcă. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuț.

...Când ești trist de tot, iți vine să dormi. Iți vine să-ți culci capul pe genunchii altcuiva care te iubește, sau dacă ești singur și n’ai pe nimeni, să ți-l culci pe palmele tale... Da. Iți vine să dormi când ești trist. Și să uiți... Dar când te deștepți? Iar ești trist și nu mai poți s'adormi din noul...

Dănuț oftă.

...De ce cădeau frunzele?... Fiindcă venise toamna... Frunzele erau moarte?... Nu. Frunzele cădeau și mureau jos pe pământ fiindcă venise toamna... Toamna...

Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?... Dacă venise toamna!... Ce să mai facă ele pe crengi!...

Când vine toamna, pasările pleacă și frunzele cad...

Dacă Dănuț ar fi fost o frunză pe creanga nu­cului, și-ar fi venit toamna, — ce-ar fi făcut?... Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut, și el ar fi rămas din ce in ce mai singur — așa cum erà acum... Da. Și el s’ar fi aruncat de pe creangă... și l-ar fi luat vântul și l-ar fi ames­tecat cu celelalte frunze, și cine știe unde l-ar fi azvârlit... și nimeni-nimeni n'ar mai fi știut de el...

...Când ești trist de tot iți vine să dormi și să uiți... Un gând ciudat se apropià de Dănuț, de dina­fară parcă, — așà de ciudat că ochii lui Danuț se deschiseră mari și orbi, ca in întuneric, când se apropie spaima care-ți apucă inima și ți-o gâtue...

In fundul livezii eră o râpă înaltă — tot atât de înaltă pentru Dănuț cât eră pentru o frunză creangă de pe care se svârleà în jos. ...Frunzele plutesc, alunecă și se așează lin... Nucile cad și se sfarmă!... Nucile n’au sânge. Dac’ar avea, le-ar curge sângele pe coajă... ca unui om... ca unui om cu capul sfărmat... ca unui biet om trist...

„Dănuț! Dănuț! Unde ești, Dănuț? Unde-i Dănuț?"...

Și l-ar fi găsit boarul, jos, lângă râpa, cu capul sfărmat, cu șiroae de sânge pe obraz...

Mort Dănuț?... El, Dănuț, mort?...

— Eu?

„Nu se poate"! - murmură un gând înde­părtat și învăluitor ca orizontul răsăritului.

...Toți sunt în doliu. Merg in urma sicriului lui Dănuț. Plâng... Și lui Dănuț îi vine să plângă fiindcă și el merge în urma sicriului.

— Mort?

Singur în sicriu? Singur în groapă? In pământ negru?... Și noaptea cu strigoii? Singur!

„Nu. Mai bine la școală".

Dănuț oftă adânc.

...Toamna mor nucile sfarmate și frunzele că­zute. Dănuț pleacă la școală.

Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminata de candelile apusului. Fără să spue o vorbă, așeză pelerina pe umerii lui Dănuț... și fără să vrea și fără să știe dece, brațele ei subțiri îi încolăciră grumajii, și buzele închise îi sărutară buclele...

Văzând că brațele nu sunt ale mamei lui, Dănuț sări în picioare scuturându-și buclele.

- Cine ți-a dat voe să mă săruți?

- ....

- Dece mi-ai adus pelerina?

- Ca sa nu răcești, Dănuț, îngână Monica, înghițind.

- Mai bine-ași răci. Ce te-amesteci?

— Dacă mi-i milă de tine!

- Cine ți-a dat voe să-ți fie milă? N’am nevoe!

Aaa! Nu se isprăvise vacanța! Are să le-arate el! Întâlnind cozile Monicăi, apucă și trase. Ca­pul Monicăi zvâcni îndărăt, docil. O amintire trecù pe dinaintea ochilor lui Dănuț: la începutul vacanței, pe vremea caiselor, în livadă, o trăsese pe Monica de cozi... Și parcă se temuse de Mo­nica... și-i păruse rău. Ce repede trecuse vacanța! Începea școala! Plecà Erà frig, toamnă!

— Te-ai supărat, Monica?—o întrebă el dulce, lăsând să-i cadă cozile din mâni.

- ...

Nu-i vedea fața: numai cozile blânde și grele.

— Îmi pare rău, Monica. Pardon... Nu ți- frig?

Capul Monicăi făcu semn că nu.

— Da’ vrei să fugim împreună?

Capul Monicăi făcù semn că da. - Tu ești căluț și eu te mân: da?

— Da.

— Hii, căluț! - răsună puternica și ascuțită vocea lui Dănuț.

Tot nu se isprăvise vacanța!

Trezit din somn, Ali țâșni săgeată. Ca cozile de aur în mâni, Dănuț fugea subt foile de aur. Și’n fața lui fugeà Monica, zveltă, cu fața plânsă și zâmbitoare. Și pretutindeni printre ei. Toamna.

***

Nori lungi și subțiri se așternusera din înaltul cerului siniliu până în zarea apusului, ca nenu­mărate trepte de marmurà ale palatelor din basme.

In gloria luminilor — ca'n para unor torți inălțate de brațele curtenilor - un punct negru tresări și pieri. O rândunică poate. Și soarele apuse dincolo de lume, ducând cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc, și melancolia prinților îndră­gostiți de o cenușăreasă.

***

Monica tresări prin somn, îngăimând cuvinte nedeslușite.

Dormea pe-o coasta, dezvelită, cu picioarele îndoite dela genunchi, c’un pumn adus lângă frunte, celălalt repezit dealungul coapsei, albă în goliciunea copilărească și cea lunară, - ca statueta Fugii, răsturnată.

- Hii, căluț!

...Aleargă prin livadă, fără să-l poată vedeà pe cel care-o mână dela spate trăgând-o de cozi...

Se zmunci atât de tare, încât visul ca un lung păr despletit îi flutură pe dinaintea ochilor... Se acoperi cu pledul pe picioare, ridicându-se.

- Hii, căluț! — murmură ceresc, glasul din vis.

Un zâmbet fericit îi răsturnă capul pe spate... Și ce cuminte erà Dănuț! Ce surâs blând avea!... Și ce ochi dulci, verzui și aurii! Și buclele lui cu miros de castane coapte! Și ce repede-i treceà supărarea!...

- Hii, căluț!

Râzând cu ochii închiși, Monica 'și răsturnă capul pe pernà așteptând somnul... și visul care aveà să unească din nou cozile ei cu manile lui Dănuț.

***

Cu foșnetele toamnei și țârâitul greerilor, balul alb al lunii ondulà pe la ferești.

Prin întuneric, domnul Deleanu răsuci o țigară și o aprinse aplecându-se pe marginea patului.

- Nici tu nu dormi?

- Fumez, Alice.

- Câte ceasuri?

Flacăra unui chibrit clipi, răscolind umbrele.

- Cam târziu... Unu.

Doamna Deleanu se coborî din pat, își aruncă pe umeri kimonoul... Intră în vârfuri in odaia lui Dănuț, apăsând și ridicând clampa, mut. Dănuț dormeà cu buzele întredeschise. Se desvelise. Cămeșa albă se îngrămădise înfoiată deasupra ge­nunchilor, descoperind picioarele lungi cu genun­chii zgâriați, pulpele lin rotunjite, gleznele subțiri.

In palma desfăcută ii jucâ o lumina de lună. Lumini de lună ii tremurau prin păr și pe obraji.

Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe caselane al cărei evantai de pene albe îi luminà somnul.

Doamna Deleanu îl înveli, ii alintă cu vârful degetelor buclele rotunde și eși încet.

— Ce face?

- Doarme.

- Bine-i să fii copil! — dădu din cap domnul Deleanu turtindu-și țigara în scrumelniță.

— Bieții copii! — îngână pentru ea, mama lui Dănuț.

Cu mișcări nesigure și albe, cădeau petalele unui trandafir de pe măsuța de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn, când visează..