Hotarul nestatornic/Partea 1/Capitolul 3

by Ionel Teodoreanu

Aspect 2

CAP. III.

Herr Direktor.

 

— Mamă, tu auzi cevà? — întrebă Olguța pocnind in dinți o prună brumărie.

— Ce s'aud?

— Ascultă bine, mamă...

— Țț! Il aud pe Dănuț sorbind harbuzul și n’ar trebuì să-l aud. Dănuț, numai racii se sorb așà când nu știi să-i mănânci altfel.

Doamna Deleanu îl obligà pe Dănuț să aibă câte-o altă surdină pentru fiecare fel de mâncare. Dănuț le mai încurcà, le mai uità. Din care pri­cină, când simțià ochii mamei lui privindu-l cu toată atenția urechilor, — mestecà supa, frigându-se, ori înghițeà friptura, fără s’o mai mestece, înecându-se.

Olguța făcù semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. Monica oftă neutral. Dănuț tocmai în­cepuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Topì între limbă și cerul gurii, geroasa îmbucă­tură, își șterse buzele și înghițind de două ori, ridică ochii spre Olguța.

LA MEDELENI 143

- Ce nu-mi dai pace să mănânc?

- Eu? Hm! Mama ți-a făcut observație.

- Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale și nu-ți spun nimica.

Sprincenile Olguței se strâmbară în sus.

- ...! Pe tine te aud mâncând în fiecare zi,— cum spune și mama; m’am deprins... Vorbeam de altceva.

Sprincenile reveniră la loc. Satanic, Olguța mai pocni o prună. Obrajii lui Dănuț luară culoarea miezului de harbuz, — mimetic parcă.

- Ascultă, papa,' n’auzi?

— ...?

Toți ascultară înspre ușă. Ochii Olguței se micșorară de încordare, ca la miopi... Răgetele boilor răsunau profunde și enorme acoperind țiuitul greerilor și al cosașilor, ca notele bașilor bisericești, fragilul murmur al sopranelor.

- Băă-băă... N’auziți? - se inverșună Olguța.

- Un bou ca toții boii! Un se pronunță sarcastic Dănut.

Olguța il privi, dădu din cap energic și zâmbi indulgent.

- Dănut, nu vorbi urât. Ți-am mai spus.

Olguța se ridică solemn în picioare, cu șervetul în mână, ca un prim-jurat cu verdictul.

— Să știți că vine Herr Direktor cu automo­bilul. Cine pune rămășag cu mine? N’auziți? Băă-băă. Cum fac boii? Așa fac? — consultă ea deferentă pe Dănuț.

Uitând harbuzul și insulta, Dănuț se repezi 144 IONEL TEODOREANU

afară cu șervetul la gât, urmat de doamna Deleanu și Profira.

— Sunt sigură, papa. De ce nu mă crezi tu pe mine?

— Ba te cred, Olguța! — zâmbi domnul Deleanu, scuturându-și șervetul. Tu ai ureche mu­zicală, ca și mama.

— Râzi de mine, papa?

— Nu, Olguța! Da’ ia spune-mi tu de unde știi să deosebești sunetul unei trombe, de mugetul vitelor? Că doar automobilele dela noi le poți numără pe degete!

— Fiindcă mi-s antipatice, papa.

— Taci!?

— Da, papa, eu țin cu caii adevărați.

— Și cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist?

— Ba da. Cu Herr Direktor!...

— Olguța, cine-i Herr Direktor?

— Un alt papa al vostru, ii răspunse zâmbind domnul Deleanu din pragul ușii.

— Monica, ai auzit ce-a spus papa? Să-l iu­bești pe Herr Direktor.

— Nici nu-l cunosc, Olguța!

— Ce-are-aface! Il cunosc eu. Tu ești prietena mea.

— Olguța, de ce-i spui tu Herr Direktor? E Neamț?

— Tâ-țâ-țâ!... E fratele tatei!.... Eu glumesc da’ lui ii place să-i spui așă. Și tu să-i spui Herr Direktor.

— E director de școală? LA MEDELENI 145

- Cum poți să spui așa ceva!... Nu l-ași putea suferi!...

Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuț, Olguța începu să împlânte în ea scobitori.

— ...E directorul unei societăți foarte mari... nu știu ce fel... cevă cu electricitate și cu Nemți.

— Și seamănă cu moșu’ lorgu?

— Nu. Nu știu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc... Ai să-l vezi. Eu îl iubesc.

— Și eu, consimți diplomatic, Monica... Ce ai tu, Olguța, cu harbuzul lui Dănuț?

- M’a insultat! Mă răzbun.

Ca cele șapte săgeți din inima biblică a Măriei, simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locțiitor al lui Dănuț.

- Păcat de harbuz! — cercă Monica s’o în­duplece.

Altă scobitoare pătrunse mai adânc.

— Să nu se supere tante Alice!

Alta urmă, temerară.

— Olguța, haidem afară, să văd și eu auto­mobilul.

- Lasă că-l vezi. Mai e vreme. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa... Mo­nica mi se pare că ești șireată!... Sigur ca și mine.

Isprăvindu-și vindicta, Olguța o întregi cu un pocnet de prună, jubiliar.

— Olguța, îmi dai voe să scot scobitorile?

— Cum vrei! Eu am isprăvit.

Monica plivi miezul străpuns, adunând sco­bitorile în farfuria ei.

Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. I 146 IONEL TEODOREANU

— Merci, Monica.

Fără poftă, dar cu entuziasm, Olguța mâncacmiezul pe care Dănuț îl curățise de sâmburi șicMonica de scobitori.

Cu sufletele înfrățite in aceiași depărtata epocă geologică, vitele și țăranii priveau trăsura sta­cojie - cine-o mai văzut! fără de cai - Doamne, iartă-mă! suind la deal în goana mare, cu burta plină de darabane bătute de toți dracii, și’n urmă împroșcând un fum puturos ca cel din iad. Iar vizitiul - Ptiu! Ferească sfântul de-așa creștin! — în loc de ochi avea sticle negre ca orbii; în loc de hățuri, o roată in proțap; și’n loc de biciu și de ,,Hii, boală! "un muget de bou in mână.

Țăranii își făceau cruce, cu ochii când la di­hanie, când la biserică. Inghesuiți in mamele lor, copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-Toaca, și scânceau, iscodind cu ochi de femee.

Moș Gheorghe mai văzuse la Iași, nelegiuireacu-roți. De aceia mai scuipă odată.

— Săracu’ conu’ Costache, Dumnezeu să-l ierte! In ograda dumnealui să intre una ca asta!... Lasă c’o ’nvață moșu pe duduița să umble călare.

Vicleimul păsărilor înșirate pe șosea, juca ’naintea și în urma goanei roșii...

Insfârșit, duduind, bufnind, mugind, acoperit de colb, masiv pe roțile burtoase, — Molohul kiloLA MEDELENI 147

metrilor se opri războinic în fața scărilor. Cânii lătrau și schelălăiau ca la urs. Toți servitorii eșiseră din casă.

- Bine-ai venit, Grigore.

- Guten Tag, Herr Direktor.

- Moșu’ Puiu, moșu’ Puiu, vocifera Dănuț cu șervetul in mână, ca o jalbă.

Herr Direktor, îmbrăcat din cap până’n picioare in armura automobiliștilor - ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu; cască de doc; halat de doc, închis ermetic la gât și la incheetura mânilor - se coborî flegmatic pe portița dela spatele automobilului, ridicând ban­cheta articulată. Tropăi ca să-și desmorțească pi­cioarele; se întinse; cască; își descoperi fața lă­sând ochelarii să-i atârne de gât; își puse monoclul în ochi, încruntându-se; își frecă mânele neatinse de colb și de soare... și se înclină zâmbind in fața scărilor, cu aerul unui amiral englez aclamat într’un mic port dunărean.

- Bine v’am găsit.

Căzuseră și ochelarii negri de pe fața șofeurului, din pricina Anicăi. Mecanicul berlinez, expediat in țară odată cu automobilul, îl întregea. Era și el confecționat în fabrica de blonzi cu ochi albaștri și obrajii de Gretchen, ai Germaniei.

Anica plecă ochii rușinată.

Herr Direktor se însuflețise, ținându-l pe Dă­nuț in brațe. Părea că toastează cu o cupă de șampanie.

— Kulek, dieser ist mein Sohn. 148 IONEL TEODOREANU

— Und ich bin sein Vater! - adaogă modest domnul Deleanu, coborind scările.

— Das ist guuut!

Cuprins de giganticul hohot de râs al băutorilor de bere, Herr Kulek se băteă cu palmele peste genunchi, tresăltând delaolaltă cu trepidațiile ma­șinii.

— Măi Grigore, tu ai să mă compromiți, glumi domnul Deleanu, sărutându-l.

— Ba mă compromiteți voi pe mine, protestă doamna Deleanu.

— Dănuț, ești sau nu feciorul meu?

— Tu ești burlac, Herr Direktor - îl apostrofă Olguța din pridvor.

— Tot drac ai rămas!

— Nici nu mi-ai spus bună-ziua, Herr Direktor!

— Scuzele mele domnișoară!

Urcând treptele se aplecă în fața Olguței și-i sărută mâna.

— Poți să mă săruți și pe obraz, Herr Direktor. Nu mă supăr!

— Uf! Da’ grea te-ai mai făcut! - oftă el, ridicând-o.

— Am mușchi.

— Zău!

- Da. Buftea-i gras; eu is voinică.

- Domnișoara ?

— Monica, o numi doamna Deleanu, punându-i manile pe umeri.

- Monica?

Doamna Deleanu îi făcii semn din ochi. LA MEDELENI 149

- Monica e fetița noastră... așâ cum e Dănuț băiatul tău, tată de carton ce ești!

- Atunci mai am o nepoată?

- Te poți mândri!

- M’am curățit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoți... Da’ frumoasă nepoată mai am! Mo­nica: nu?

- Monica, șopti Monica intimidată, apucând mâna Olguței.

- Ii dai voe lui moșu’ Puiu să te sărute?

- Sigur, ca și pe mine, aprobă Olguța.

- Măi omule, ai mâncat?

- Aș!

- Haidem in sofragerie. Puteai să te anunți: te-am fi așteptat.

- Imposibil! Dați-mi apă.

- Hai la masă.

- Apă de spălat, cucoană!

- Așa-i! Iți uitasem tabieturile! Un ceas îți ajunge să te speli?

- Cuconiță, unde-l culcăm pe domnul Neamț? — se interesă Anica.

- Domnul Neamț-domnul Neamț! — începu să cânte Olguța.

— Moș’ Puiu, eu iți torn apă de spălat, stărui Dănuț, aducând geamandanul.

- Daa! N’ai nici-o grijă! Iți dă voe Anica! - răspunse Olguța.

- N’am vorbit cu tine.

- Tu ești servitor: duci geamandanul, torni apă, perii hainele... Eu iți vorbesc. Tu taci și-asculți. 150 IONEL TEODOREANU

Dănuț, congestionat, șchiopăta purtând geamandanul greu.

— Vrei să te-ajut, Dănuț? — ceru voe Monica, ajungăndu-l in antret.

— Ce te-amesteci! Du-te cu Olguța.

Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cât de temerară-i eră propunerea! Dănuț numai, avea drep­tul să ducă geamandanul greu, să toarne apă de spălat pe buretele mare și zburlit ca un cap de Hotentot blond, și colonie in pumnii lui moșu’ Puiu. Tot el ii peria hainele, așezând pantalonii pe dungă. Asta eră o demnitate bărbătească, nu slujbă de slugă cum spunea Olguța: ,,din invidie" gândea Dănuț, ofensat totuși.

— Te-ai supărat, Dănuț?

Dănuț se întorcea cu mânele goale pătruns de o gravă mândrie, ca după un fapt de arme. Trecu înainte, fără să răspundă Monicăi, urmat de supunerea ei întristată.

— Sărut mâna, cuconașule. Bine-ai venit... Ni­ște sărmăluțe de piept de gâscă! - susură galeș bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuț și a Monicăi, roșie la față.

— Să trăești, babo! Mi-ai eșit cu plin! Unu, doi, trei, începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor, socotindu-l și pe Kulek. Babo, ai la mine un bacșiș: ai făcut abatajul cel mare! Nouă, lorgule, strigă el cu ochii de vizionar ai jucă­ torilor de chemin-de-fer. S’a spart ghina!

— Cuconașule, v’am pregătit de spălat.

— Ai-ia-ia! Profiro, m’ai nenorocit! S’a făcut bac... Măi lorgule, ce neam de ghinioniști suntem! LA MEDELENI 151

— Cui i-o spui!

- Eși afară, Profira. Adică du-te ’n casă.

- Olguța, așa se vorbește?! — se încruntă doamna Deleanu.

- Mamă dragă, am dres abatajul lui Herr Direktor.

- Să trăești, Olguța. Dar tot bac a rămas, că baba face cât doi!

- Cât patru, Herr Direktor!

- Toate le face baba, conveni serviabil bucă­tăreasa.

- Haidem odată la masă!

- La spălat, cucoană!

- Spală-te odată, omule!

— Hai, Dănuț.

- Să nu uiți să verși căldarea! - insinua Olguța la urechea lui Dănut... De harbuz n’ai grijă... că am avut eu.

Proaspăt tuns, cu numărul zero, capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. Doamna Deleanu pretindea că nu părea, ci chiar eră, din pricina abuzului de colonie.

— Vezi, Dănuț, și tu ai să ajungi moșneag ca și moșu’ Puiu.

Cu osebirea că Dănuț întrebuința numai co­lonia doamnei Deleanu, - torențial.

— Calomnie! — protestă Herr Direktor.

— Dovadă.

— Actul de naștere, pe care nu-l ascund; mo152 IONEL TEODOREANU

nodul pe care-l arăt ostentativ; și succesele... care se știu!

— Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. Atunci să te vedem!

— Prefer să fiu calomniat!

Pentru Herr Direktor, dela trei centimetri în sus, începeau pletele: poetice, deci nefaste; neci­vilizate, deci neigienice, inestetice și incomode pe deasupra. Nici sub formă de musteți nu îngăduia părul: „această pacoste pentru bărbați, chiar, sau mai ales, când îl poartă femeile".

— Herr Direktor, când ti-i mărită ai să-ți tunzi nevasta? — îl întrebă Olguța.

— Olguța, de câte ori nu ți-am spus că numai femeile se mărită! - intervenea doamna Deleanu.

— De ce, mamă? Vreau eu să mă însor. Cine nu-mi dă voe?

— Eu.

— Da’eu nu vreau să mă însor. Eu nu-s femee... Spune, Herr Direktor, ai să-ți tunzi nevasta?

— Nu.

— De ce?

— Fiindcă n’am să mă mărit, — cum spui tu.

- Nici n’ai să te ’nsori, — cum spune mama?

— Nici... Umberufen! - adăogă el, bătând cu degetul în lemn toaca superstițioșilor.

— Nici eu, aderâ Dănuț.

— Atunci tunde-te, încheia logic și violent Olguța.

Dănuț amuțeâ. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar. LA MEDELENI 153

— Cine-i?

- Eu, sărut mâna, se recomandă Profira pe nevăzute în afara ușii odăii de bae. întreabă conița daca v’ați botezat...

Simțind c’o pufnește râsul, Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită.

- ...că de nu, să chemăm părintele din sat: așa a spus conița.

— Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă; să-mi trimită un care de popi. Așa să spui.

Rând pe rând, Dănuț turnase de băut buretelui, din cana cea mare; suflecase la loc o mânecă ne­supusă; întinsese prosopul... Acum venise rândul coloniei. Dănuț desfăcu șurubul dopului metalic.

— Cine-i?

- Careul de popi sau carul de popi, cum spune Profira. Pot să intru, Herr Direktor?

- Nu se poate, răspunse dârz Dănuț, cu sticla de colonie în mână.

— Nu te-am întrebat pe tine, Buftea! — tună Olguța.

- Intră, Olguța. Dănuț, tot în război sunteți?

Dănuț se bosumflă. Dintr’o aruncătură de ochi Olguța văzu tot, - și uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie.

- Herr Direktor, hai să-ți arăt eu cum faci tu când pui colonie.

- Ia să văd.

- Toarnă, porunci ea umilitului paharnic.

- Toarnă-ți singură.

- Ba tu să-mi torni. Așâ ți-a poruncit Herr Direktor. 154 IONEL TEODOREANU

— Toarnă-i, Dănuț.

— Auzi!.. Toarnă bine: asta nu-i joacă!

„Eu m’ași face că torn și l-ași lovi cu vârful... sau l-ași stropi în ochi din greșală", medita Olguța răzbunări în locul lui Dănuț, care turnă cu mănie, dar conștiincios.

— Herr Direktor, mai întâiu, tu stropești co­vorul...

Desfăcăndu-și palmele boltite și le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraș.

— ...După aceia, te masezi pe cap, dela sprincene in sus și gemi: lîî-îîî!... Tot mai ai migrene, Herr Direktor? Diavol împelițat, tu ai să mi le dai!

- După aceia, dragă Herr Dirrektor, fiindcă ai isprăvit colonia, ceri să-ți mai dea.

Dănuț se uită pe geam, făcând scut cu trupul sticlei din mână.

— Toarnă n’auzi?

— Toarnă-i, Dănuț; am intrat la stăpân!

— Așa. Acum îți dai pe față, oftezi, și-ți freci pleoapele...: nu te frigi? Fff-haa! - aspiră ea întretăiat oftând apoi ca după o arsură.

Dănuț zâmbi: ,,S’o usture! Așa-i trebue! Lasă!.."

Printre zăbrelele degetelor viclene, ochii Olguței îl pândeau.

- Degeaba te bucuri, Buftea. M'am prefăcut.

— Și ce mai fac, Olguța?

- Crezi că nu știu! Dă-mi sticla, Buftea.

Dănuț rămase cu mâna goală.

Acuma, Herr Direktor, vine rândul batistei. Eu n’am. Să zicem că rochița mea e batistă. LA MEDELENI 155

- Să zicem... da’ ce-are să zică Alice?

- Mama zice că tu ești de vină.

Colonia gâlgăiâ, murând rochița Olguței.

- Grigore, să-ți faci singur mâncare! - răsună glasul doamnei Deleanu.

- Intră. Am isprăvit.

- Ce faci acolo, Olguța?

- Mamă dragă, aveam o pată pe rochiță și Herr Direktor a spus că iesă cu colonie.

- Tu-mi strici copiii, Grigore!

- Vezi, Herr Direktor!

- Mai bine spune-mi ce-mi dai de mâncare.

— Colonie... Asta meriți.

- Atunci sunt sigur că masa-i bună!

- Te poftesc să mănânci la București ca la mine!

— Bucureștiul are multe bunătăți!

— Acele!...

- Care-s acele, Herr Direktor?

- Are să-ți spue Dănuț... peste vre-o câțiva ani.

- Grigore!

- Ba știu eu și n’am să-i spun lui Buftea.

- Olguța!

- Dacă știu, mamă dragă! La București faci un chef.

- Cine ți-a mai spus și asta?

- Tu, mamă.

— Eu?!

— Sigur. N’ai spus tu că papa face un chef la București? 156 IONEL TEODOREANU

— ...Am glumit!

— Atunci și eu am glumit, mamă dragă!

- Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul ușii, cu un aer de paj timid.

-Iacătă singurul copil cuminte din casa asta!

— Lasă c’am să-i arăt eu! — mormăi Dânuț, uitat de toți, atingând cu cotul pe Monica, dina­dins rămasă la urmă.

Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între-femeile frumoase și mâncările alese. Le privea cu aceiași impertinența curtenitoare, in timp ce buzele întredeschise șovăiau parcă între vorbe și fapte.

Se așezară cu toții în jurul mesei, păstrându-și locurile obișnuite. In fața tacâmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpită; alături de farfuria lor, mămăliguța poe­tică și adormită ca o poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu lingurița și împodobit cu două ridichi violent roșii; și smântână cu ten de madonă...

— Se aprobă!

- Măi omule, nu mai aprobă! Ia și mănâncă. Acuși e vremea mesei!

— Și voi să mă priviți?... Pardon!

— Te cred! Ce vrei să facem? Să-ți întoarcem spatele?

— Să mâncați și voi... Altfel să-mi plătiți in­trare! LA MEDELENI 157

— Mamă, eu zic să aducă un cantalup, pro­puse Olguța îndatoritoare.

— Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu.

— Amin. Azi e bairam!

— Prohiro, adă un cantalop... Vezi, Herr Direktor, eu nu te las!,

— Așa ești tu, Olguța: îți place să te sacrifici! — glumi doamna Deleanu.

- Mamă, spune tu drept dacă și ție nu-ți place cantalupul dela ghiață?

- Imi place: cum nu!

— Atunci ne sacrificăm împreună! — Olguța!

- Dragă Alice, toate bune și frumoase în casa ta, începând cu tine! Cum se face numai că la voi...

— ...nu-s scrumelnițe? — îi luă vorba din gură Olguța, luăndu-i și monoclul ca să-l imite mai bine.

La masa lui Herr Diretor, scrumelnița făcea parte dintre farfurii, și țigara dintre mâncări.

— Olguța, scoate monoclul: asta-ți mai lip­sește!... Fumat! fumat și iar fumat! Mâncare se mai chiamă asta Grigore?

— Omoară microbii și ajută digestia!

- Lasă scrumelnița, Dănuț!

— Dă-mi-o, Dănuț.

— Nu i-o da!

Olguța smunci scrumelnița din mâna buimăcită de două magnete potrivnice, și o insinuă pe masă.

— Mamă, uite ce face Olguța!

— Așa iți trebue dacă nu asculți!... Și tu, Olguța, de ce nu faci cum spune mama? 158 IONEL TEODOREANU

— Mi-ai spus mie ceva, mamă draga?

— Am spus. Ajunge.

- Mamă, tu nu ești decât mama mea, pe când Herr Direktor...

— Ce-i, mă rog?

— El e musafir... și tu ești gazda.

— Obraznică mai ești!

Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid și zbârcit ca un cap de mucenic al scopitilor.

- Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.

Olguța împunse cantalupul cu două degete.

— Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jițiu. Dacă erai tu în locul cantalupului - Olguța se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n’o audă Dănuț, — trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îți scoteam ochii. Așă se parează. Sâ știi dela mine!

Monica ridică un deget încovoiat, reținându-și o modestă felie.

— Nu așa. Uită-te la mine.

Cu muchea palmei, Olguța despică aerul, scurt, tăios.

Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi cu buzele strânse și nările dilatate, privi plafonul dând din mână.

— Vous m’en direz des nouvelles!... Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei știu s’aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor așa-i și cantalupul avo­catului... Mă duc s’aduc „Curaçao“-ul. Grigore, tu vrei cognac? LA MEDELENI 159

— Contra! Sunt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi face-ți coliva.

Dănuț ridicase degetul subt fața de masă. Ce? Erau la școală? Sigur că mânca și el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simțiâ în stare să mănânce el singur tot cantalupul.

Din cantalupul tăiat în două, ca dintr’o besacteâ orientală, curgeau șiraguri blonde și roșcate.

- Hm-hm-hm! se pregăti Olguța zăngănind cuțitul de farfurie.

Cu o legănare de evantaliu, mâna Monicăi alungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuț se crăpară umede, topind în gură și în plămâni adierea care te face să închizi ochii și să-ți lărgești nările și pieptul, ca întâia sărutare a fecioarelor aprige.

- Dănuț, tu nu mănânci cantalup?

- „Sigur că da, sigur că da“ vociferau gândurile îmbătate de făgăduinți mereu împrospătate.

- Nu, merci.

De ce? Tăcu mândru și amar... De ce?... Fiind­ că așă vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuț erau dușmanele lui Dănuț... De ce?... Lasă...

- Porția lui o mănânc eu, hotărî Olguța, dând din picioare.

Dănuț înghiți în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor - lua-le-ar dracu’! — cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde ve­ghea Olguța cu dinții și cuțitul.

- Dănuț, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai și-mi ține tovărășie. Sarmalele-s mâncare serioasă. 160 IONEL TEODOREANU

— Da moșu’ Puiu. Chiar mi-i poftă.

— Vai de mine, Dănuț! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat dela masă!

— Lasă-l să mănânce cât vrea. La vrâsta lui...

— Bine-bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu... Și să mănânci frumos, te rog! Măcar atâta!

— Buftea-Buftea!

Buzele Olguței insultau pe șoptite, și topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsă șipote de miere glacială.

Dănuț întoarse capul, strivi o lacrimă intre pleoape, și cu un gest de sinucigaș împlântă fur­culița în sarmale.

Aroma cantalupului pluteă răcoroasă deasupra arșiței de varză ardeiată, ca un curcubeu al fericiților.

• * *

In odaia turcească, pe cinci divane rânduite ’n șir dealungul zidurilor de cetate, odihneau covoare moi de lânuri înflorite ’n Orientul unde lenea și cadânele-s frumoase ca și basmele celor o mie și una de nopți.

La fiecare căpătâiu, vegheau măsuțe arăbești, fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe nici-una nu lipsiă tablaua de aramă împodo­bită cu mlădii desenuri, nici narghileaua -cea cu trompă lungă pentru fumul lung.

Pe jos, covor mai plin decât ale divanurilor, LA MEDELENI 161

pe care orice zgomot amuțea desculț ca și țigăncile de-odinioară, care aduceau boerilor un zâmbet roșu în dinții albi, și dulceața de tran­dafir între pahare brumate. Pe ziduri, panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliților; icoane cu obrazul castaniu îmbro­ bodit in aur și argint; și două portrete în rame ovale: tinerețea cu haine și bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum.

Și mai era ceva in odaia trecutului: un cufărdulap dela Wertheim, ultimul model. S’ar fi în­cruntat poate strămoșii văzând prihana, și la încruntarea lor, hangerele și iataganele din cui ar fi dat iureș... Dar cufărul dela Berlin eră încărcat cu daruri.

De aceia, in liniștea exotică a odăii turcești, portretele străbunilor ședeau la locul lor aștep­tând să se deschidă ușa și să năvălească stră­nepoții, - să se deschidă cufărul nemțesc și să răsune veselia copiilor de-acum în fața zâmbetului tinerilor de atunci.

...De mult, Herr Direktor abia sosit din Ger­mania - cu monoclu, ras pe deantregul, tuns cu numărul zero și împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schlâger — venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale și părintelui ei, răpo­satul conu Costache Dumșa.

— Măi Neamțule, unde să te culc pe tine? — îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus, după un dejun subt nucul din livadă, cu lăutari și Cotnar.

Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. 1 162 IONEL TEODOREANU

— In odaia turcească, răspunsese Herrr Direktor, nesocotind — poate din pricina monoclului, poate din pricina Cotnarului — posomorala coborîtă pe fața venerabilului bătrân.

— Și ce ai să faci cu cinci paturi, măi păgănule? Pentru un cap de steclă și spân, ajunge unul singur.

— Coane Costache, să-ți spun care-i cântecul: când m’oi culcă eu singur intr’o odae cu cinci paturi... și turcească pe deasupra, am să visez că-s sultan la mine în harem. Ș’are să fie bine! Și când m’oiu deșteptă dimineața cu grija celor cinci belele din vis, ș’oi vedea cinci paturi goale, are să fie și mai bine. Și cât oiu stă la Medeleni, am să te binecuvântez, Coane Costache, când m’oi culcă și când m'oi deșteptă, ca pe Dum­nezeu.

- Măi!... Știi că nu-i prost Neamțu’! Să mai aducă o steclă de Cotnar. Ia să-i mai ziceți un cântec moldovenesc. Brava, Neamțule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru.

De atunci, odaia turcească în care nimeni nu intră, rămase odaia lui Herr Direktor. Vorbele lui Conu Costache erau pravilă in casa bătrâ­nească.

• *

Rezemându-și creștetul capului de divan. Olguța făcu o tumbă și încă una, gata să nu le mai isprăvească.

— Olguța, ce ’nseamnă asta? LA MEDELENI 163

— Tumbe, mamă dragă, răspunse capul de pe divan rostogolindu-se.

— Dă-te jos.

Olguța începu să fumeze din narghilea.

— Olguța, astâmpără-te.

— Să-ți ajut, Herr Direktor?

- Imposibil! Mâna de femee în lada mea!?

Tocmai desfăcuse lada. In genunchi în fața ei, trăgea saltarele pe rând. In lăzile lui Herr Di­rektor, domnea o ordine amănunțită și strategică. Herr Direktor cu ochii închiși, și-ar fi putut îm­brăcă fracul, culegând, una câte una, toate cele trebuitoare dela locul lor, și de îndată s’ar fi putut dezbrăcă, îmbrăcând pijamaua, smokingul sau un sacou.

Și doamna Deleanu eră meșteră la alcătuirea lăzilor. De unde, rivalitate.

- Cu așa ladă nu-i greu să fii ordonat!

- Cu așa ordine, orice ladă-i la ’nălțime.

— Sfântă modestie!

— Sfântă dreptate!

Lui Dănuț ii băteă inima repede, innecându-l. Iși frecă mereu mânile, ca jucătorii de bacara când au pontat fundul buzunarelor. Uitase de Olguța și de toate cele. Sufereâ, copleșit de pre­simțirea cadourilor... și ceilalți nu mai tăceau odată: țț-țț-țț... In preajma cadourilor, bucuria se prefăceă în chin și nu mai eră bucurie. Tot așâ pățea când erau prea multe bunătăți la masă. De pildă: icre negre, ghiudem, salam, măsline marinate... și cataif cu frișca la sfârșit. Lăcomia 164 IONEL TEODOREANU

îl exalta așa de tare, încât nu-i mai era poftă de nimic și mancă în silă, dar mult, ca să nu se căiască mai târziu... Monica știa să organizeze geamandanul cu lucrușoarele ei și zestrea păpușelor. Dar ce-are-a face o biată odăiță cu un palat!

— Tante Alice, parcă-i o vitrină!

— Bravo, Monica. Ai auzit, Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă!

— Invidia traducând elogiul sincerității! Și as­ta-i un portret: nu? Să trăești, Monica... încep cu moșnegii. Poftim, Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile.

— Ești în stare!... A! Face-ă-main! Merci, Gri­gore. N’ai uitat comisionul.

— Cum îi lada asa-i și capul: ce intră nu mai iesă... decât atunci când trebue.

- Napoleon!

— Al lăzilor, da... Poftim și notele.

— Bach?

— Habar n’am. Am luat ce-ai scris. Bach sau ciorapi, mi-i tot una, — cu o ușoară pre­ferință pentru ciorapii... Uf! Bine c'am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene.

— Cred că alte muzici... mai ușoare... mai berlineze!

— Acelea te lecuesc de migrene.

— Migrenele capului tău!!

- lorgule, tu ce spui?

— Eu, dragă, regret migrenele burlacilor... Mie mi-au rămas celelalte... și piramidonul.

— Frumos! LA MEDELENI 165

- Și Minerva, dragă Alice.

- Cine-i Minerva, papa?

— O cucoană, Olguța.

— Ce nume!

— Așa-s cucoanele!

— Sigur, papa.

Unul câte unul, pachetele pe jumătate desfă­cute de doamna Deleanu, erau rânduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Aceiași însu­flețire copilărească, creștea in toți deopotrivă, ca subt streșinele tuturor caselor când se întorc păsările, primăvara. Numai Dănuț, cu manile înfundate în buzunarele pantalonilor, ședea ur­suz, ca zgribulit de frig.

- Iorgule, ți-aduci aminte când se întorcea tata de prin județe, dela sesiunile Curților cu Juri?

- Bietul tata! Parcă-l văd. Inainte de-a se desbrăcâ, ne chemă in biuroul lui: „Ați fost cu­minți, copii?" „Cuminți" răspundeam noi în locul mamei. Erau singurele ocazii când treceam și eu drept copil cuminte... Două pistoale de tinichea cu petițe...

— ...peștișori de mintă...

— ...balonașe anume făcute pentru urechile mamei... Grigore, ți-aduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului?

— Cum nu! Tata ne speria că mușcă, și tu le-ai pus in gură câte-o bucățică de carne crudă ca să-i îmblânzești. Ții minte? Acolo a rămas carnea. 166 IONEL TEODOREANU

— Bietul tata!... „Măi băeți, de unde vine așa miros urît?“ Cum să-și inchipue bietul bătrân că leii de lemn deveniseră carnivori!

— Se stricase carnea, papa? întrebă Olguța cu ochii scânteetori de mândrie, năvălind în trecutul poznelor părintești.

— Da, Olguța, zâmbi domnul Deleanu. Parc’o văd pe mama cu ochelarii pe nas, inspectând pe subt dulap, pe subt biurouri, pe subt covor... S’a uitat la tălpi: nimic!

— Și tu tăceai, papa?

— Tăceam, ce eră să fac!

— Si Moșu’ Puiu nu te-a spus?

— Se poate! Frați și trădători?

— Și ce s’a întâmplat?

— Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Când începusem să fumez — eram printr’a patra de liceu — mâncam câte o lămâe întreagă și fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă, —- și tot mă descoperea.

— Papa, te-a bătut pentru conserve?

— Nu m’a putut prinde. M’am suit pe aco­periș, amenințând că mă zvârl de-acolo dacă nu mă iartă...

— lorgule! — il mustră doamna Deleanu.

— Așa-i Semănăm cu Olguța când eram mic!

— Ș’acuma, papa.

— Olguța!

— Acuma ’mi sameni tu mie, oftă domnul Deleanu.

— Herr Direktor, mai spune ce făcea papa? LA MEDELENI 167

— Ce faci și tu: supăra pe mama... Bietul tata!

Când te gândești că din lefușoara lui de ma­gistrat cinstit izbutea să pue deoparte pentru cadouri... și pentru studii la Berlin...

Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor, lăsând în loc privirea amintirilor.

Olguța se așeză pe marginea divanului, îngân­durată: „Săracu’ Moș Gheorghe!"

- Dănuț, adă-mi un foarfece din trusă.

- Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu.

Herr Direktor își puse monoclul.

— O surpriză!

— Spune ce-i?

- Foarfecele are cuvântul cu precădere.

- Ștofe?

- Tț!

- Bomboane?

- Ba.

— Cărți?

— De joc?

- Eu întreb. Răspunde.

- Degeaba. N’ai să ghicești.

In jurul tainicului pachet se adunară toți, privindu-l încruntați. Herr Direktor dezmierdă hâr­tia mută.

— Pot să vă spun că vine de peste nouă mări și nouă țări; că e de gen neutru: honny soit qui mal y pense; că e cenușiu pe dinafară și roșu pe dinăuntru; că-i dulce la pipăit; că-i plin de pasări gingașe care au calitatea că tac; că cei dela care vin sunt ga... sunt palizi; și că va fi la modă. 168 IONEL TEODOREANU

— Ei!

- Poftim. Alai poetic nici că se poate! Ghiciți

— Precizează.

— Ce să vă mai spun?... Că ’n țara de unde vine se bea mult ceai.

— Rusia?

— Acolo se beă votcă.

— Anglia.

— Te-ai depărtat.

— Uf! Nesuferit ești cu...

— ...cadourile tale, complectă Herr Direklor.

— Cu enigmele tale.

— Draga mea, cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează!

— Grigore!

— Tu ești interesantă din alt punct de vedere!

— Poftim, moșu’ Puiu.

— Dănuț dragă, tu mi-ai adus cleștele de unghii! Eu ți-am cerut foarfecele.

— Grigore, nu te mai strâmbă. Isprăvește cu subtilitățile.

- Bine, o să-mi plătiți cleștele.

- Ți-l plătesc.

Tacticos, Herr Direktor tăiă sfoara, o strânse ghem, desfăcu invelitoarea descoperind o alta de hârtie de mătase, le pături...

— Asta-i farsă!

— Mă rog...

— Eu cred, Herr Direktor.

- A ta va fi împărăția cerurilor. Uitați-vă în sus. Un-doi-trei... LA MEDELENI 169

Zvârlite ’n sus kimonourile japoneze se desfăcură și căzură iluminate de auriu și roșu ca fășii desprinse din cerul legendelor nipone.

De-o vrâstă cu Olguța și Monica, doamna Deleanu ingenunchie pe covor, asupra minunilor.

— lorgule, am scăpat de femei. Acuma e rân­dul tău. Copiii vin la urmă. Fuu! Da’ cald mai e!

— Scoate-ți surtucul, măi omule.

- Simandicoasă doamnă, se poate?

— După așâ surpriză ești suveran.

— Uite, lorgule, adevărate țigarete orientale. Excelente. Fiindcă-s fără carton ți-am adus o țigaretă.

Galbenă și plină, ca tăiată într’un miez de ananas, țigareta de chilimbar deșteptă zâmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu.

- Her Direktor, ași vrea să-ți spun ceva.

- La dispoziție.

— Nu. La ureche.

- Poftim urechea.

- Herr Direktor — nu te supără — eu ași vrea să-i dau Monicăi kimonoul meu. Știi, mie-mi place foarte mult, dar mi se pare că Monicăi îi place și mai mult.

— Vino să te pup, gură de aur.

— Și eu, Herr Direktor.

— Olguța să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rândul vostru. Kimonourile erau pentru cu­coane.

- Herr Direktor, șopti Olguța, te rog dă-i-l tu. Știi, mie nu-mi vine. 170 IONEL TEODOREANU

— Dragii mei, să isprăvim cu buclucurile, în­cepu Herr Direktor acoperind cu manile saltarul de jos... Olguța, tu ești cucoană?

- Nuu, Herr Direktor!

— Bravo ție. Tu ești în partida mea... Așă dar kimonourile sunt ale cucoanelor... Monica nu te superi? Ia să vedem cum îți vine. Unu-i mai mic, acela-i al tău... Hocus-pocus-filipus!...

Cu o surprinzătoare debăcie, Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într’o clipă.

— Ia să vedem... măi da’ frumoase-s Japone­zele! Mă mut în Japonia.

— Monica, scoate-ți cozile afară... Așa. Vino să te sărut.

— Tante Alice, da’ Olguța?... Nu vreau așa, șopti ea în brațele doamnei Deleanu.

— Lasă, nu te îngriji, Monica. Olguța are destule.

— Merci, moșu’ Puiu.

— Hopa!

Luănd-o în brațe, Herr Direktor o așeză pe divan și se dădu îndărăt măsurând-o prin mo­noclu.

— Alice, schimbă-i pieptănătura. S’o facem Ja­poneză deabinelea... Merită Japonia!

— Vrei, Monica?

— Da, tante Alice, răspunse Monica prin vi­sul kimonoului.

— Alice, să fii la înălțimea kimonoului... și-a europencei.

— Cu-așâ păr nu-i greu. LA MEDELENI 171

— Ș’acum deschid bazarul de jucării. Jos moș­negii!... începem după vrâstă. Dănuț e cel mai mare. Poftim o pușcă, Dănuț. E cu doi ani mai mică decât tine: calibrul nouă. Uite și-o cutie cu cartușe. Uite și cartușiera.

Pușcă adevărată! Adevărată! La așa bucurie nu s’așteptâ. Inima lui Dănuț, ca un toboșar napoleonian bătu imnuri de glorie... Ținând pușca in mână, aruncă o altfel de privire Olguței. Olguța îl privea mai dinainte, așteptându-l.

Intâlnindu-i ochii, Dănuț își răsuci privirea spre geam, ocoli plafonul, și strânse mai tare pușca. Ochii Olguței parcă erau de un calibru mai mare decât al puștii.

- Dacă vrei, uită-te și tu, Olguța.

Mută, Olguța luă pușca din mâna diplomatică in mâna ei războinică. Pușca devenise internațională.

- Dănuț. Dănuț. Tot Dănuț! Iar Dănuț! Încă Dănuț!... Nu cumva te-am protejat?

Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan.

— A venit rândul Olguței. Poftim cizme de că­lărie și pantaloni de amazoană. Bluza să-ți facă maică-ta. Cal să-ți dea tată-tău.

- Măi-măi! De antilopă! — se minună doamna Deleanu pieptătănd-o pe Monica.

— Ce vrei. Pentru-așă gazelă!

— Herr Direktor...

— Olguța!... Ajutor, oameni buni! Tigroică, nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de să­rutările Olguței. 172 IONEL TEODOREANU

— Uite, Herr Direktor.

Luând cizmele în brațe, Olguța le sărută cu evlavie, pe fiecare în parte, cum sărutau străvechii luptători armele de luptă.

— Stai, că n’am isprăvit. Uite două dinbolouri; o minge de foot-ball; și uite,-uite...

Alte pachete zburară, despuiate cu înfrigurare de Olguța și Dănuț. — Ce ziceți? — îi întrebă doamna Deleanu dându-se laoparte cu o încetineală savantă din fața Monicăi.

— Aferim! aplaudă Herr Direktor.

Monica, roșie ca suflată cu vaporoș mărgean, ședea turcește pe divan, cu genele și umerii plecați și manile în mânicile largi — încru­cișate pe genunchi. Sfiala și kimonoul îi insuflase gesturile înguste ale Japonezelor. Părul ei de aur tumultos, înflorise in coc nipon, prins cu piep­tenii doamnei Deleanu... In rumen revărsat de zori, un pui de piersic înflorit, c’un paradis de aur pe creanga cea din vârf, învelit de zeul livezilor cu kimonoul unei fetițe, ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez în­ drăgostit de piersici. Așa eră Monica: o vignettă la începutul unei legende.

— Stați, copii, uitasem. Deschideți gura și întindeți manile.

Herr Direktor desfăcu repede o lădiță de carton își suflecă mânicile ca un hirurg, își cufundă mânile în cutie.

— Va banque! LA MEDELENI 173

Prune, cireșe, caise, renclode, piersici, pere, mere, pere, ridichi, alune, morcovi, cepe, castane, migdale... de marțipan, cădeau, săreau, se rosto­goleau ca o grindină umoristică de fructe și legume, făcute din pastă de migdale.

- Prinde-o, papa!

- Pe el. Olguța!

— Au, Herr Director!

Duhul anarhic al neorănduelii, paradoxal răsărit din cufărul ordinei, intrase in odaia turcească. Trântiți pe jos deavalma, mari și mici, culegeau bunătățile, de teamă să nu le calce.

Olguța c’un morcov în dinți, ca un nas de clown, Dănuț, cu obrajii umflați de piersica din gură; doamna Deleanu, mușcând minune! — dintr’oceapă inofensivă; Monica, împiedicându-se în kimono, făcând mereu mătănii grațioase fruc­telor ca unor drăgălașe zeități; domnul Deleanu, punând piedici Olguței și Herr Direktor, contemplându-i ca un boscar încântat.

- Apă! M’am topit!

- Un duș ne-ar trebui. Am înebunit cu toții!

- Cine-i acolo? Intră.

Profira intră, clipi prostește și rămase cu gura căscată... subt obștescul hohot de râs al celor de jos.

— Prohiro, uite ceapă dela Nemți. Pune-o în gură, porunci Olguța bombardănd-o cu cepe.

— Mănâncă, Profiro, să vezi și tu cum îs ce­pele de pe-acolo, stărui doamna Deleanu.

Cepele erau învălite într’o foiță de mătasă. 174 IONEL TEODOREANU

dogorîtă care imită foița lor. Profira luă ceapa, o suci, o întoarse, tot trăgând cu ochiul la zâmbetul neliniștitor al copiilor.

— Fă-ți cruce și mănâncă, o sfătui Olguța văzând-o că se codește.

— Hai Profiro, zi: Doamne-ajută.

- S’o curăț, coniță... Nu-i lucru curat.

- Ia nu te mai strâmbă. Parcă n’ai mai văzut ceapă de când ești!

Profira făcu o cruce cu limba în gură și mușcă din ceapă, fără s’o mai curățe, cu nările înfiorate de teamă.

— Ptiu! scuipă ea în pestelcă, scărpinându-și limba cu dosul palmei.

— Te-ai otrăvit. - Doamne păzește! Asta-i doftorie, coniță!

- Ceapă nemțească, Profiro!

— S’o mănânce sănătoși. Mă lipsesc.

— Fugi și adă apă de băut.

Un morcov aruncat de Olguța o expulză pe Profira. Ridicându-se în picioare, doamna Deleanu redeveni severă gospodină.

— Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul.

- Herr Direktor, lasă-mă să-ți fac un turban, îl rugă Olguța născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea.

— De unde turban?

- Fac eu c’un prosop.

- Se aprobă. Atunci dați-mi și un șal.

— Știți ce? — se amestecă doamna Deleanu LA MEDELENI 175

din nou convertită la extravagante, — hai să ne costumăm cu toții. Fiecare cum vrea. Mâna li­beră fantaziei fiecăruia.

— Eu rămân așa, tante Alice, se rugă Monica.

- Sigur, tu ești gata costumată. Și eu tot Ja­poneză ma fac.

— Da’ eu, mamă? întrebă Dănuț.

- Tu... căuta doamna Deleanu îmbrăcând kimonoul, — tu...

- Mamă dragă, el are costumul japonez, - interveni Olguța cu o ciudată suavitate în glas.

- Nu vreau. Ce te-amesteci!

- Ce idee bună! Sigur, Tu ai costumul lui Kami-Mura. Du-te și ți-l pune.

- De ce, mamă?

Fiindcă și eu îs Japoneză și Monica.

- Da! Monica are haină frumoasă, bombăni Dănuț.

- Cred bine! Ea e domnișoară. Tu ești soldat viteaz.

- Da! cu haine urite!

- Dănuț, te rog să nu-mi strici cheful. Du-te și te’mbracă. Așa vreau eu.

- Fără pușcă? se posomori Dănuț mai tare.

- Cu pușcă și cu tun dacă vrei! Hai, repede.

- Alice, dă-mi și mie o idee.

— Tu... tu și Grigore sunteți Turci, — adică tu ești pașă - îți fac eu turban și tot dichisul — iar Grigore-i eunucul, haremului.

— Dragă Alice, nu-i fi având tu vre-un stră­moș mongol? 176 IONEL TEODOREANU

— ...?

— Uită-te ’n oglindă. Ești Japoneză autentică.

Părul negru, în noua pieptănătură, ochii de­părtați și paloarea brună a obrajilor ovali, erau un adaos exotic la kimono.

— Mai știi! zâmbi doamna Deleanu.

— Ia priviți, îi invită Olguța cu un gest teatral,

Cu prosopul improvizat turban în jurul capului, Herr Director avea înfățișarea unui Indian de operetă. Șalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului și al zâm­betului de rigoare.

— Ha-ha-ha! Ia uitați-vă la Buftea!

— Kami-Mura!

— Bravo, Kami-Mura, ești în formă!

Dănuț, se retrase pe lângă zid într’un colț, târând săbiuța ruginită și zângănitoare, ca o rușine întrupată în coadă de tinichea.

Ca dimensiune, uniforma de amiral japonez avea șase ani, Dănuț unsprezece! Iar chipiul,prea mic, se răzbună exagerând circonferința bu­clată a capului care o purtă plouat!

— Numai cafeaua și rahatul îmi mai lipsesc! Narghileaua am, harem am, eunuc am, esclamă domnul Deleanu.

— Papa, tu ești Nastratin Hogea.

- Prea onorat!... Și tu, Olguța?

— Eu îmi pun cizmele și pantalonii de călărie. Mă fac haiduc și o fur pe Monica.

— Mă așteptam! — oftă doamna Deleanu, mai mult pentru viitor decât pentru prezent. Du-te și ți le pune. LA MEDELENI 177

Profira intră cu tablaua de dulceți.

— Iraca’n de mine!

— Te-ai speriat, Profiro?

— Nici nu te-am cunoscut, coniță, sărut mâna.

— De ce râzi, Profiro? — o întrebă doamna Deleanu văzând tablaua primejduită de hurducă­turile vulcanice ale veseliei pântecoase.

- ...

- Spune, Profiro!

— Să nu vă supărați, coniță! Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă!

— Bravo, Profiro!

- Trăiască Profira!

— Să închinăm un pahar cu apă in cinstea Profirei!

- Să trăiți și dumneavoastră și tot veseli să fiți.

- Dănuț, tu nu te servești?... Da’ tu ce cauți, Anica?

— Hă!

Prin ușa întredeschisă, Anica, numai ochi și zâmbet, sorbea tot ce vedea, minunându-se. Peste umărul ei, cu gura până la urechi, se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei.

— Ce-i? Ați venit la panoramă?

— Hă!... Hâ! zâmbiră dimpreună, cu glas de soprană și de bariton, Anica și baba.

— Hi-hi! — le îngână Profira, clipind din ochi cătră ele.

Se auzi un pocnet. Baba se răsuci. Anica o zbughi. Peste hotarul gol al pragului, Olguța sări in odae c’un bici în mână.

Ionel Toodoreanu, La Medeleni. Voi. 1 178 IONEL TEODOREANU

— Ce ți-ai făcut, Olguța?

— Musteți, mamă dragă. Așa au haiducii.

Mustețile de funingine împodobeau o fragedă față de haiduc mărunt, in stilul baladelor popu­lare: „Mustecioara lui Pana corbului Ochișorii lui Mura câmpului. Fețișoara lui Spuma laptelui.

Cizmele de antilopă, pantalonii bufanți, și mai ales bluza roșie cu centură de lac, erau licențe poetice. Olguța putea haiduci printre flori de luncă, pe unde năvălesc fesurile macilor mu­sulmani.

- Eu propun să redevenim oameni serioși.

- De ce, Herr Direktor? - il dojeni Olguța.

— Mor de căldură în Turcia asta.

— Stați. Nu vă desbrăcați. Am o idee.

— Spune, mamă dragă, spune.

— Să ne fotografiem.

— Să ne fotografiem. Bravo!

— Bine, dragă. Ce nu fac eu pentru copii!

— Ridicați storurile; eu aduc aparatul.

— Cum ne-aranjăm, lorgule?

— Ce să ne mai aranjăm! Așa cum suntem.

— Unde te duci, Dănuț! — îl întrebă doamna Deleanu, întâlnindu-l pe coridor, cu sabia și chi­piul în mână. LA MEDELENI 179

- ...

- Hai înapoi, Dănuț... Vrei să mă superi? Și’mbracă-le la loc.

Mobilizat din nou în oștile ridicolului, Dănuț mergea, mânat din urmă de mama lui și de blestematul aparat fotografic în care rușinea clipei de față, înghițită ca de-o sugătoare uriașă, aveâ să se întindă în viitor.

— Alice, hai și tu cu noi.

- Și cine vă fotografiază?

- Pune tu aparatul la punct; restul poate să-l facă și Profira.

- Ți-ai găsit! Nu pune ea mâna pe-așă ceva s’o tai! Se teme!

- Să-l chemăm pe Kulek, propuse Herr Direktor. El se pricepe.

- Perfect, cheamă-l tu, Olguța.

- Cum să-i spun, Herr Direktor?... „Komen sie, Herr Kulek... nach Herr Direktor". E bine?

- Spune-i ș’așâ, Olguța. Are să vie râzând. Să nu te superi!

- De-acuma așezați-vă, îi pofti doamna Deleanu. Frații Turci alături pe divan. Așâ... Grigore, de ce nu stai turcește?

- Poftim. Așâ-i bine? A la turca, bre!

— Bun. Monica, tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea... Apleacă-ți capul... puțin numai. Dănuț așează-te lângă Monica... Brrr! Crunt mai ești! Adevărat Samurai!

— Küss die Hand, gnădige Frâu. Was wollen sie, Herr Direktor? urmă Herr Kulek cam zăpăcit. 180 IONEL TEODOREANU

— Explică-i, te rog, Grigore... Olguța, tu stai la dreapta Monicăi. Așa.

Doamna Deleanu se așeză la picioarele diva­nului intre copii. Herr Direktor luă o narghilea și-și cabră monoclul.

Domnul Deleanu își răsuci mustețile.

— Ruhig bleiben, bitte schbn.

Olguța privi cu coada ochiului pe Dănuț, - ironică. Monica își privea mânecile, dar vedea tot pe subt gene.

Dănuț, ținând recordul încruntării, întoarse capul obiectivului, lăsând posterității profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiță, care pregătea o răzbunare aprigă Japonezei cu coc blond, ocro­tită de zâmbetul haiducului cu musteți de funingină.

• * *

De pe scări, doamna Deleanu - cercând să compenseze cu gravitatea tonului, neseriozitatea pieptănăturii și a kimonoului — vorbi apăsat:

— Grigore, te fac răspunzător! Ține-o din scurt, mai ales pe Olguta... Și nu uită pariul.

Olguța păstrase numai costumul de haiduc; mustețile și le spălase cu vată îmbibată in co­lonie.

— Mama-i fricoasă, Herr Direktor. Nu samănă cu mine.

— Ia lasă!

- Vorbesc serios, Herr Direktor.

— E fricoasă pentru tine, Olguța. LA MEDELENI 181

— Tot una.

— Ai să-ți schimbi părerea.

— Eu?? Nuu.

— Tu. Și eu ini-am schimbat părerile decând am nepoți.

- Tu nu ești fricos, Herr Direktor.

- Sunt, când trebue... prudent.

- Ce-i asta prudent?

- Curaj cu lingurița.

- Ca o doctorie.

- Așa-i bine.

- Nu-mi trebue. Eu îs sănătoasă.

- Olguța, de ce o superi tu pe mama?

- Fiindcă-i mama mea, Herr Direktor.

La câțiva pași înaintea celorlalți, cu pușca ple­cată in jos — ca vânătorii — Dănuț își ducea oștirile la luptă. Oștirile din spatele închipuirii lui Dănuț erau nesfârșite. Incepeau de unde' ră­sare soarele și coborau și suiau dealuri - hăt! în urmă - se revărsau pe câmpii, — și abia ca­petele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte, ai cărui pași erau pașii oștirilor care-l urmau, mute, supuse, ca o trenă uriașă.

Armata din spatele concret al lui Dănuț eră alcătuită din Herr Direktor, Olguța și Monica. Pentru expediția vănătorească - copii fuseseră iertați de somnul ritual în această zi - Herr Direktor îmbrăcase haine ușoare de tussor și inaugurase casca de colonist. Nu lipseau nici mănușile cu toți nasturii incheiați. Herr Director își păstră albeața mânilor îngrijite ,,ca o...“ spunea doamna Deleanu. 182 IONEL TEODOREANU

— Ce o ce, mamă?

— Ca o cucoană. Asta a vrut să spue mama și nu găsea cuvântul.

— Merci, Grigore. Cuvântul acela îl găsești tu mai ușor decât mine.

— El mă găsește!- zâmbise Herr Direktor cu modestie.

— Grigore, ești un caraghios! Uite: eu am mâni mai negre decât tine. Soarele-i sănătate. Atâta cochetărie la un bărbat?!

— Dragă Alice, îmi plac mânile țigăncilor fiindcă-s fine și uscate, nu fiindcă-s negre. Să mă iertați cu soarele dumneavoastră! Mă pârlesc eu deajuns la cărți!

Monica mergea alături de Olguța. In sufletul ei, pe o creangă înflorită, se legănau pasările brodate pe kimono, la adăpost de puști și ochi de vânători.

...Armatele închipuirii lui Dănuț, călăuzite de împăratul lor, mergeau să ucidă un zmeu străjuit de balauri. Primejdiile pândeau la tot pasul. Zmeul putea se fure soarele și să arunce noaptea ca un codru des în fața năvălitorilor. N'aveă grijă împăratul! Dădeâ foc codrului și trecea mai de­parte printre flăcări. Parcă pompierii nu umblă prin foc!... înaintea lui Dănuț alergă Aii cu coada țanțoș răsucită în sus ca o musteață ru­rală. ...Cânele împăratului eră năzdrăvan. Putea crește cât o vacă; se putea preface în armăsar LA MEDELENI 183

cu aripi, pe care nimeni nu cuteză să-l atingă...Dar pe împărat ii ascultă ca un câne.

Zmeul avea balauri la poartă și buzdugan năpraznic în cui... Și ce? Impăratul avea pușcă... Să poftească zmeul!... Impăratul avea în cartușieră moarte pentru o sută de zmei și tot atâția balauri... Cartușele le păstră Herr Direktor, dar Zmeul n’aveâ de unde să știe ce știa Dănuț.

Armata din spatele lui Dănuț — mai puțin Monica - mergea să ucidă o legendă și să câștige o prinsoare cu prilejul botezului vânătoresc al puștii lui Dănuț.

Iată obârșia legendei: In casa lui Conu Costache Dumșa, sultănise vreme îndelungată, peste toți și peste toate, Fița Elencu, sora lui mai mare, mult mai mare.

Vlăstar urât al unui neam de oameni frumoși, Fița Elencu, eră hâdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri, pe care o înclină înspre ea. Dar nimeni n’ar fi cutezat să gândească măcar, una ca asta, căci ochii verzi ca verdele veninului, ai Fiței Elencu, răzbateau dincolo de frunțile plecate în fața ei. Deșteaptă pecăt eră de slută, răutatea ei le întrecea pe amândouă la un loc.

Când plecă la Medeleni, în cupeu, însoțită numai de cărți în felurite limbi, aduse de prin străinătăți, — Iașul boeresc, scăpat de robia roșie și verde a unei limbi și a unor ochi, — ofta cu dulce ușurare. In schimb, la Medeleni, începeau vremuri de bejenie. Peste copilăria și tinereța 184 IONEL TEODOREANU

doamnei Deleanu și peste tinereța mamei ei, Fița trecuse ca lăcustele prin lanuri. Un boer de pe vremuri o poreclise „soacra bucuriei" și multele ei nurori nu puteau trăi cu ea in casă. Și’n casa lui Conu Costache, Fița trăise încă și după moartea lui.

Cu tinerețele fecioarei bătrâne se îngropase in trecut o taină șoptită odinioară, apoi amuțită. O dragoste... Oare?... Un tânăr îndrăgostit de Fița Elencu... Cu putință?... Inșelarea cu o țigancă trupeșă dela Medeleni. O plimbare pe iaz, cu barca, un înec din care Fița Elencu scăpase... văduvă — și o roabă bătută cu harapnice până când trupul luase culoarea sângerie a buzelor pă­cătoase, culoare ademenitoare de muște verzui ca ochii Fiței.

Țăranii bătrâni vorbeau că iazu-i blestemat.

O singură slăbiciune avuse Fița Elencu - de nimeni știută - Olguța. Ochii negri ai fetiței de cinci ani nu se plecau in fața ochilor verzi. Cruțați de bătrâneță, ochii verzi urmăreau deseori prin casă, pletele brune și fruntea scurt și dârz tăiată, ca pe o inscripție netălmăcită încă. Curând însă, o întâmplare nemaipomenită în lunga viață a Fiței, o. luminase.

Singurii dinți de care bătrăneța o despuiase pe Fița Elencu, erau cei obârșiți din gingii. Fița purtă dantură. La prânz și la masă, în fața tu­turor comesenilor, feciorul aducea într’un pocal albastru, plin de apă, dinții albi și țapeni ca un rânjet de strigoi. LA MEDELENI 185

— „Naturalia non turpia”.

Nimeni nu crâcnea. Pofta de mâncare pierea, ca toate celelalte.

Intr’o bună zi, Fița Elencu începu un post care ținu mai bine de două luni — și care-i grăbi sfârșitul - fiindcă dinții luaseră drumul iazului.

Feciorul venise la masă cu pocalul gol, așâ de palid la față că parcă-și aducea inima în pocalul fără de dinți.

- Eu i-am zvârlit în iaz, vorbise răspicat Olguța, intr’o tăcere de oraș îngropat subt lavă.

- Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odae. Și mata, fetițo, să poftești la mine după ce-i stă la masă.

Olguța nu-și pierduse pofta de mâncare: dim­potrivă, cu plecarea dinților, pofta-i venise la loc. După masă, intrase în odaia Fiței trântind ușa, ostentativ.

— Am venit.

Fița o privise din cale-afară de lung — cu toată puterea ochilor și a minții - făcând-o pe Olguța să crească mare in viitor, cum germinează o sămânță în mâna unui Fakir.

Și pentru întâia oară în viața lor, buzele fără dinți sărutaseră c’un fel de acră duioșie, obrajii aprinși ai Olguței. Din clipa aceia, Fița Elencu nădăjduise că neamul ei de „papă-lapte“ mai căpătase o Fiță Elencu. O lăsase moștenitoare.

Drept răsplată, după bine-cuvântata ei moarte, Olguța botezase cu numele celei răposate, o ciu­dată broască. 186 IONEL TEODOREANU

Din tată’n fiu, sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat și că Fița Elencu... După moartea Fiței — spuneau țăranii - se ivise in iazul cu pricina o broască neobișnuit de mare și de îndrăzneață. Râioasă firește, domnea peste celelalte, cum domnise Fița cu ochi verzi peste toți. Moș Gheorghe scăpase o vorbă — ca s’o ferească pe Olguța de iazul necurat — vorbă ne­cugetată! Olguța începuse vânătoarea Fiței ia­zului în care zâmbea dantura celeilalte Fițe. Praștia nu izbutise; nici meșteșugul vânătorilor de aiurea.

Acum, satul întreg știa că Fița Elencu s’a prefăcut în broască fermecată. Și la adăpostul legendei, broaștele nesupărate de nimeni se în­mulțeau în voe ocărând cu glasuri din ce in ce sporite, priveliștile Domnului, cu broasca cea mare între ele ca un nesecat și diabolic potir cu venin...

...Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună, sclipea zimțat în bătaia piezișă a soarelui, mirosind a mâl și a răcoare putredă.

...împăratul redeveni Dănuț fiindcă Dănuț știa legenda și nu-i venea să’nfrunte singur, iazul ocolit de toți. Ridică pușca, ochi lung cerul până când îl ajunseră ceilalți și porni cu ei alături lepădându-se de pușcă: nu-i bine să te pui rău cu Fița Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Lui Moșu' Puiu nu-i pasă. LA MEDELENI 187

Răsună dinspre trestii orcăitul broaștelor, ca mii de saci cu nuci scuturați. Larma crescu pa­tetică. Orăcăitul se dezlănțui mai pătimaș, între­tăiat de bocete, de văicăreli și tânguiri - ca psalmodia unei sinagoge.

Pe mal ședeau broaște cu gura blazată și ochi astronomici privind cerul fără stele... Hămăitul lui Aii le fâcu să tresară, fără să le alunge din lenea lor și-a mâlului.

— S’așteptăm, Herr Direktor. Ai s’o vezi acuși.

— Tu o cunoști, Olguța?

— Sigur. Nu pot s’o sufăr! Așa-i de obraz­nică!

— Lasă, Olguța, că-i vin eu de hac.

Monoclul lui Herr Direktor o așteptă pe Fița Elencu. Și pușca încărcată. Și praștia Olguței pe deasupra.

De aproape broaștele erau soliste. Lătratul lor aquatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau din nostalgica paloare-a lunii, — ci din câte un trup bubos și moale ca de bătrâneță viermănoasă.

— Olguța, poate că ese’n altă parte.

— Nu, Herr Direktor, iți spun eu. Acela-i tronul ei.

Mâna Olguței izbucni dușmănos, arătând cu de­getul un ciot de salcie săltată deasupra apei, mult mai încolo de mal, ca dinadins. Incomat de lin­tiță, ciotul părea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă, și’ncremenit.

Pânda începuse. Herr Direktor aprinse o țigară. 188 IONEL TEODOREANU

Olguța își încercă praștia intinzănd-o prelung cu un gest grațios. Monica ascultă țânțarii al căror țiuit apropiat eră ca freamătul tânguitor a mii de vioare, în cer parcă.

Un broscoi încalecă o broască și împreunați se azvârliră hâzi in apa nupțială, urmați de un inel de-argint înfiorat. Alte broaște țâșniră din apă; cu salturi de gumă trecură prin mâl, ră­mânând în genunchi, nemișcate, cuprinse de un brusc extaz.

Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbați de înnecat și s’afundau la loc.

Dănuț nu se simțea la îndemână. Prin apă îl pândeau mii de ochi... Și apa e adâncă!... Și apa e ciudată ca o neînsuflețită mână de mort, care deodată poate să te apuce și să te tragă dincolo...

Incet, încet, deandaratelea - ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate — soarele roșu, mare și rotund se ’ndreptâ de iaz, privindu-l.

Când vorbele amuțesc, gândurile încep să vor­bească singure, iute, ciudat... Dănuț ar fi fost mulțumit să-l atace Olguța. Dar Olguța pândea luciul apei din preajma sălciei, ca pe-o ușă îndă­rătul căreia o mână apăsă clampa.

— Sst.

Nu vorbea nimeni. Herr Direktor aruncă țigara și trase trăgaciul.

— Acuma să știți că ese, șopti Olguța, cu fruntea brăzdată.

Monica își astupă urechile.

In jurul sălciei, subt apă, zvâcneau noroadele mucegăite. LA MEDELENI 189

- Uite-o! Nu frage. Mai stai.

Răposata Fița Elencu răsărise din apă... sau din salcie. Și toate broaștele, împrejmuind cu ochi și bube, salcia, începură a prohodi în cor.

Burduhănoasă ca un idol chinezesc, leproasă, știrbă și gușată, Fița Elencu nu se clinti din fata puștei.

Glonțul porni, - piatra porni. Și glonț și piatră in zădar.

Prohodul broaștelor, din ce in ce mai urlător, gonea parcă și glonț și piatră.

Cu mișcarea elegantă a vânătorilor - asemă­nătoare cu destinderea in salt a ogarilor - Herr Direktor sprijini pușca de umăr și trase din nou. Piatra după glonț.

Galeș și sinistru, Fița Elencu îi privea.

Și deodată, înghițită, Fița Elencu rămase numai in ochii vânătorilor. Salcia goală. Broaștele se risipiră.

- Ce zici, Herr Direktor?

- Știu eu!... E greu să tragi în apă; te orbește lumina... Urâtă broască.

— Urâtă broască, oftă Olguța.

- Urâtă, șopti Monica strânsă de un fior in spate.

— Hai să plecăm, Moșu’ Puiu, se grăbi Dănuț.

- Nu, dragă. L’am scăpat pe decan. Să ne luăm măcar revanșa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broască. Eu țin contabilitatea. S’a făcut?

— Bravo, Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu!

— Dănuț, începe tu... Nu te pripi, măi băete! 190 IONEL TEODOREANU

Ochește liniștit... Acuma trage. Ai scăpat-o. E rândul Monicăi.

— Eu nu știu, Moșu’ Puiu.

- Inveți... N’ai frică, Monica. Nu face zgomot, o îmbărbătă Herr Direktor văzând-o că-și astupă urechile în loc să apuce pușca.

- Monica, mă supăr, interveni Olguța. Eu aștept.

Dojana Olguței o hotărî. Luă pușca, stângace - așa cum fumează femeile care nu știu - și trase la noroc. O broască intoarsă pe burtă de­ veni nufăr alb.

— Un leu pentru Monica... Ia să te văd, Olguța.

Broasca Olguței făcu un salt desnădăjduit și căzu pe apă, arătând cerului, cu lăbuța, inima rănită.

Ali alergă dealungul malului, hămăind. Un pocnet îl alungă înainte, altul îl întorceă îndărăt, mai mânios, mai buimac. Păreă că se luptă cu țânțarii: el prea mare, ei prea mici.

— Pauză. Să facem bilanțul. Monica are doi lei; Dănuț cinci; Olguța opt... E rândul tău, Dănuț.

- Ssst! Herr Direktor! Fița.

Pe iazul vânăt de înserarea cerului se făcuse liniște. Numai păpurișul din fund suspina uscat.

— Olguța, trage tu; eu nu mai văd, șopti Dă­nuț lepădăndu-se de pușcă.

Olguța i-o luă din mănă fără să-l asculte. Obrajii îi ardeau ca atunci când intrase in odaia Fiței Elencu pentru răfuială. De astădată, broa­ștele amuțiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie. LA MEDELENI 191

De unde răsuna?... De-acolo sau de-aiurea?... In tăcerea topită și’n umbra clipei vinete, suiau cirezele negre din fundul pământului, mânate de un hohot de râs hurducat, înăbușit și gros.

-Ali, vin aici. Ține-l de gât.

Dănuț ascultă porunca epică. Olguța se lăsă într’un genunchi, își sprijini cotul de genunchiul celălalt, și ochi, și ochi, până când țelul se în­ crusta in burta albă ca un ciob de lună. Din inima Olguței și din pușca împietrită, glonțul țâșni... și nimeri. Labele Fiței izbucniră în sus, tragice, ca brațele unui blestem. Imbrâncit de glonțul care-l găurise, trupul se prăvăli în apă...

Răsăreau stelele pe cerul creștin.

- Bravo, Olguța. Asta-i lovitură de maestru. Meriți o pușcă de vânătoare.

- Olguța, îți dau ție pușca mea, sări Dănuț cuprins de entuziasmul darnic al marilor eveni­mente.

- Merci, păstreaz’o. Eu am să am pușcă de vânătoare.

— Olguța am câștigat pariul. Adică tu’l-ai câștigat. Un cataif cu frișcă dela mama, — și un flacon de parfum dela mine.

- Herr Direktor, nu se putea să scape. Tre­buia s’o ucid.

— Dece, măi drace?

— Așă... Fiindcă-mi eră frică de ea, răspunse tare Olguța ca s’o audă și Olguțele din trecut.

Acesta fu epitaful celor două Fițe.

• * * 192 IONEL TEODOREANU

Muzical, visul unei nopți de vară sună pe ho­tarul toamnei. Fluere și flaute, cimpoae, cobze și vioare, tălăngi, viole și violoncelul monocord al buhaiului de baltă cântau din trei zări întu­necate — albastru, pentru paloarea de argint a unei zări. Nu răsărise luna pe acolo; de mult trecuse soarele. In naltul luminiș, o stea tremura ca prinsă în pânze de păianjen.

Dânuț cu pușca aplecată in jos, deschidea alaiul. Lătratul lui Ali crăiniceâ victorii

...Impăratul se întorcea singur dela luptă. Oștile îl așteptau mai încolo, ca o pădure gata să ’nflorească sau să piară subt secure... Bietul împărat! Numai el își primejduise viața pentru ostașii lui și pentru liniștea împărăției. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui!

Și ce întunecime! Unde-s ceilalți?

— Moșu’ Puiu, unde ești?... Ali! Ali! Hei-hei...

Inainte eră cimitirul dela marginea satului în­dărăt iazul cu Fița Elencu. Dar Moșu’ Puiu eră înaintea iazului. O luă la goană îndărăt, cu pușca.

— Herr Direktor, dece nu-s eu băiat?

- Așa a vrut Dumnezeu!

- Ei, Dumnezeu!

Herr Direktor schimbă un zâmbet ateu cu ste­luța de sus.

— Sau cocostârcul.

— Ei, cocostârcul!

— Cine atunci? — Întrebă și se ’ntrebă pru­dent Herr Direktor. LA MEDELENI 193

- Mama, Herr Direktor. Iți spun eu.

- Bine. Mama și tata au vrut, amplifică scru­pulos Herr Direktor.

— Nu. Mama singură.

— Dece tocmai mama?

— Ca să mă persecute.

— Ei!

- Ba da. Dece nu l-a făcut fată pe Buftea?

- Lasă-l in pace, măi drace! Ce-ți mai trebue? Acuma ești băiat: ai pantaloni.

Olguța oftă amar.

— Nu-s băiat.

- Dece, Olguța? Ce mai vrei?

- Nu știu!... Da’ știu eu...

— Și nu ești tu mândră să fii la fel ca mama?

- Asta-i altceva. Herr Direktor. Mamei îi place.

— Și ție?

— Mie nu.

- Iți plac băeții, Olguța?

— Mie?? Nu pot să-i sufăr.

- Atunci dece vrei să fii băiat?

- Eu nu vreau să fiu fată.

- Atunci ce vrei să fii?

...Vezi, Herr Direktor! Spun prostii... fiindcă-s fată.

— Da’ tu, Monica? — o întrebă Herr Direktor, cântărindu-i cozile cu palma.

— ...Eu aș vrea să fiu ca tante Alice.

- O iubești, Monica?

— Da.

— Și pe mine?

Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Vol. I 194 IONEL TEODOREANU

- Sigur, Herr Direktor, îl încredința Olguța: ea e prietena mea. Treceau în dreptul stogurilor de fân rânduite pe câmpie, ca niște falnici cozonaci abia scoși din cuptorul verii.

— Monica, așa-i c’ai obosit? — o întreba po­runcitor Olguța, încetinind pasul.

— Puțin!

- Da’ tu, Herr Direktor!

- Ajungem îndată.

- Dragă Herr Direktor, mai avem... și te-aș ruga ceva.

- La dispoziție.

- Da’ să-mi promiți că faci.

- Depinde.

- Spune că da, Herr Direktor.

- Spune tu ce vrei.

- Spun, dacă promiți.

- Spune.

— Vrasăzică mi-ai promis?

- Să zicem!

— Hai să ne odihnim, Herr Direktor. Uite: Monica nu mai poate.

— Si mama ce-are să spue?

- Are să ne-aștepte.

- Cu biciușca!

- Ba cu mâncare bună și caldă fiindcă noi am câștigat pariul.

— Așa să-i spui!

— Sigur. Eu am să-i spun.

— Să ne așezăm... Da’ unde-i Dănuț?... Dănuț... Dănuț! Kami-Mura, stop! LA MEDELENI 195

U-uuu... tra-raa... oo-ooop, hăuli ecoul desmățat.

- Moșu’ Puiu, mă duc eu să-l aduc, se oferi Monica, spăimântată de singurătatea lui Dănuț.

- N’are să-ți fie frică?

- Nuu, mințiră buzele Monicăi, desmințite de obraji.

Cu dinții și pumnii strânși, Monica o luă la goană orbită de întuneric. Pe măsură ce se în­ depărtă mai tare de cei rămași- pe loc, alergă mai iute. Și spaima, ca un greer negru și stri­ dent, țipa’n tăcerea ei: Dănuț, Dănuț, Dănuț...

Inimile celor doi fugari, lovindu-se una de alta pe neașteptate, căzură’n jos, de fier, și zvâcniră in sus, istovitor de elastic.

Cu picioarele cosite Monica se opri in drum, închise ochii și țipă, gâfâind: „Dănuț, ajutor"...

Lui Dănuț, in sprinteneala fugii, îi căzuse pușca din mâni în dreptul Monicăi. Țipătul Monicăi îl opri. Se întoarse îndărăt, ridică pușca și în­cruntat se porni asupra Monicăi.

— Dece m’ai strigat?

Ținea pușca de țeava, cu patul proptit in pă­mânt, - calm. In schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strânse în degete brutale.

Monica, muta, îl apucă de mână, sorbind adânc răcoarea serii.

— Lasă-mă. Nu vezi câ țin pușca?

— Tu ești, Dănuț?

— Eu, sigur, se făli glasul învârtoșat. Nu vezi! Ce cauți aici? 196 IONEL TEODOREANU

- M’a trimes Moșu’ Puiu să te chem înapoi.

— Și dece fugeai?

- Mi-erâ frică, Dănuț.

— Aha!

— Te rog să nu mă spui Olguței. Ea se supără.

- Și eu mă supăr!

- Nu te supără, Dănuț. Eu îs fricoasa

- Știam eu!

- Cu tine nu mi-i frică.

- Hee! Cred!

- Tu ești băiat; ești curajos.

- Și ce vrei?

- Să mergem înapoi.

- Și dacă nu vreau?

— Atunci mergem acasă. Da’ parcă și tu ve­neai înapoi?

- Mă plimbam.

- Eu merg cu tine, Dănuț, unde vrei.

— Știi tu ce-i acolo? — o întrebă Dănuț, ară­tând cu țeava puștii.

— Satul.

— Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Dănuț, estom­pând treptat silabele fioroase.

— Vai, Dănuț!

— Ți-i frică?

— Cu tine, nu.

Dănuț își stăpâni un oftat de ușurare.

— ...Bine. Hai cu mine înapoi.

— Lasă-mă să. te țin de mână, Dănuț...

Două mâni se încleștară, încuiate în apropierea cimitirului. Porniră. Pașii lui Dănuț creșteau. Din nou goana clocotea în el. LA MEDELENI 197

- Dănuț, nu vrei să mergem mai încet?

- N’ai decăt să rămâi singură.

- Nu, Dănuț... eu cu tine vreau... da’ nu mai pot. Hai mai încet, Dănuț...

- Dacă-ți place! Eu mă grăbesc.

- Dece, Dănuț? Moșu’ Puiu ne așteaptă.

- Aii! Am spus odată!

...In drum, o vrăjitoare aținuse calea împăra­tului. Cu manile fiindcă isprăvise gloanțele imparatul se luase la trântă cu ea. In ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. Dar mânele împăratului erau de fier, ca și curajul său. Pușca intr’o mână, mâna vrăjitoarei în cea­ laltă, - și la drum. împăratul se ducea să înece vrăjitoarea in sângele balaurului răpus... Halal de-așa împărat!...

Din marele belșug ceresc, cădeau steluțe, stele și luceferi prin noapte și prin veacuri.

— Ce stai?

Dănuț întoarse capul îndărăt. Monica privea cerul cu ochii măriți ca și cum ar fi văzut zborul unui înger. Apoi, cu aceiași ochi, îl privi pe Dănuț.

- Vai, Dănuț, ce frumos e!

Așa se desvălui sufletului Monicăi, întâia noapte lirică a lunii...

- Unde-s - se răsti Dănuț dând drumul mânii de prisos de acum înainte.

- Crede-mă c’aici i-am lăsat! - se apără Monica, indoindu-și degetele înțepenite de strânsoarea viteazului împărat. 198 IONEL TEODOREANU

In locul vânătorilor de broaște - ca într'o vrajă — un moș decorativ cocea păpușoi la un foc aromat de vreascuri și coceni.

La auzul vorbelor, moșul se aplecă și întoarse un păpușoi rumenit: pe stogurile de fân și pe câmpie, și poate și pe cer, - o umbră mitologică răsuci gâtul unui balaur cu limbele vâlvoi.

— Moșule.

- ...

— N’auzi, moșule?

- ...

Autoritar, Dănuț bătu cu patul puștii în pământ.

— Hei! Moșule! Eu îs dela curte!... N’auzi?

Moșul se întoarse clipind. Cu ochii micșorați și troeniți de sprincenele albe, îl privi pe Dănuț cum privești o rândunică pierdută în cer, sau o gâză prizărită printre ierburi.

— Ha?

— Poate că n’aude, săracu’! — interveni Monica. Vorbește mai tare, Dănut

— Tu să taci! Mo-șu-le, urlă Dănut, roșu la fată, n’auzi odată?

— Aud?

— N’ai văzut un domn și-o domnișoară? — răcni Dănuț ca pentru cineva din lună.

Moșul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum, trase cu ochiul și la fata lui Dănuț, posomorită cu toată veselia flăcărilor, — și-și căută de treabă mai departe. Un alt păpușoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mână deprinsă cu focul. LA MEDELENI 199

Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuț.

Dacă și surâsul ar fi să aibă umbră, al moșnea­gului ar fi acoperit câteva fălci, de mare și bun ce eră.

- Moșule-moșule, n’auzi?

- N’am văzut ni’că! Ei!

— Ești sigur?

- ...

— Ți-ai bătut joc de mine! - se întoarse Dănuț către Monica.

- Crede-mă că nu, Dănuț! Aici erau...

- Da’ nu-s! — bătu el din picior.

— Poate că-s mai încolo.

- Du-te și-i caută.

- Parcă ți-ar fi nevastă, boerule!... Așa-i ghini!... Mai stați oleacă la foc. Ia luați câte-un pă­pușoi.

— Eu mă duc să-i caut, suspină Monica. A!...

Dănuț îi întoarse spatele.

Olguța răsărise din car, pe jumătate în bătaia flăcărilor, făcând semn. Monicăi să tacă și să vie. Inălțată de brațele lui Herr Direktor, Monica se trezi în fân gâdilitor și parfumat ca un îndemn la râs, — cu stelele deasupra și șoaptele Olguței la ureche.

- Olguța, să-l chem și pe Dănuț.

— Lasă-l să te aștepte!

— Să stea singur?

— Sigur. Așă a vrut! 200 IONEL TEODOREANU

Olguța înjumătăți păpușoiul adus de Monica, suflănd in palme. Se înfruptară toți trei.

— Herr Direktor, ai băgat de seamă? Când mănânci păpușoi parcă paști!

- Merci!

— Să-ți mai dau?

— Reste! îmi stric poafta de mâncare.

Culcat pe spate, Herr Direktor privea cerul prin monoclu. Calea laptelui adia până’n zare, ca vântul într’un lan astral de rochița rândunelii.

„Un taraf de lăutari... și celelalte" dori tainic Herr Direktor, oftând.

— Olguța, trebue să pornim spre casă.

— Iaca pornesc.

— Cheamă-l pe moșneag.

— Parcă eu nu știu să mân! Hăis, boală!- îndemnă ea boii cu glas prefăcut.

— Iacă mă chiamă nepotu-meu. Stai, măi copchile măi! Nu porni.

Moșneagul se porni de lângă foc, păturind in pănuși păpușoi copți.

— Apoi te las cu bine, boerule.

— Moșule, mă lași aici?

— Păi cum?

— Moșule.

- ...

- Moșule, n’auzi? Vin și eu.

— Așteaptă-ți copchilița, boerule. N'o lăsă, c’o mănâncă lupchii.

— Hăis.

Scârțț-scârț, scârț-scârț... LA MEDELENI 201

— Lupii? - murmură Dănuț îngândurat, strângându-se lângă foc.

Scârț-scârț, scârț-scârț... Parcă-i făcea in ciudă!

Cu pas împărătesc, legănându-și coarnele prin stele, boii trăgeau; carul scârțâia. Moșneagul lângă boi. Și numai Dănuț lângă foc.

- Monica! Unde ești, Monica?

— Aici-s, Dănuț.

— Kami-Mura!

— Buftea, hoo!

— Uf!

...Din car, Dănuț dădu un bine-meritat congediu bravului împărat.

- Uite luna!

- Luna-i?

- Luna. Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillous!

Răsărise colorată ca un abțibild, fără gură și sprincene lineare, luna care-o văd copii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau trista.

Olguța o vedea ilară și-i venea să-i scoată limba.

- Nu seamănă cu Dănuț, Olguța! - protestă Monica după o scrupuloasă examinare.

- Da’ cu cine seamănă? Cu tine?

- C’un nătărău de bostan!- glumi Herr Direktor.

- Buftea spune și tu cu ce seamănă. C’un glob de aur? 202 IONEL TEODOREANU

— Lasă-mă ’n pace.

— Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.

Dănuț nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezența ei, și o găsise in Turbinca lui Ivan, fără s’o privească pe cer.

Lui Dănuț îi eră foame. Luna din Turbinca lui Ivon cu fața ei de lipovan gras, eră stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov dela Iași. Dănuț o vedea punând în vastul coș de hârtie, cutii cu sardele; tăind patace roșcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuțitului, o așchie grasă de cașcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumați...

— Herr Direktor, mie mi-i antipatică luna.

— De ce?

— Dela Slănic, Herr Direktor.

— Ce ți-a făcut la Slănic?

— Trebuia să ne plimbăm pe lună. Pe atuncea eram eu mică.

— Și-acum ești mare?

— Nu. Da’ atunci eram mai mică... Eu mergeam de mână cu Buftea, înainte. Și’n urma noastră veneau niște domnișoare care se sărutau cu domnii...

— I’auzi!

— Da, Herr Direktor. Eu vedeam umbrele lor... De ce se sărutau, Herr Direktor?

— Se jucau, Olguța.

— Asta-i joacă!

- Joacă de oameni mari! LA MEDELENI 203

- Mai rău decât copiii, Herr Direktor! Eu n’am să mă joc așa, niciodată. Herr Direktor, spune-rni drept dacă ți-ar veni ție să te săruți pe gură cu o cucoană care nu ți-i rudă?

- Aaa! Mai ales! Sigur că nu, oftă Herr Di­rektor.

- Sigur. Asta-i grețos. Uite: Monica-i prie­tena mea. Spune tu, Monica, mă spăl eu pe dinți cu periuța ta?

- Nu. Tu ai periuța ta.

- Vezi, Herr Direktor! Ei, îți spun pe onoarea mea, că domnișoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo!

- Vai de mine!

- Crede-mă, Herr Direktor. De asta, eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz... Și eu am băgat de seamă că ziua nu făceau așă. Numai când eră lună.

— Vrasăzică nu ești bine cu luna?

- Nu, Herr Direktor. Când o văd îmi vine ciudă.

- Vin să te pup, Olguța.

- Pupă-mă.

- Nu te superi?

- Nu. Tu ești rudă cu mine... Și tu nu faci ca domnișoarele dela Slănic.

- Ferească Dumnezeu!

La intrarea în sat, un tunel gălbui, găuri noaptea.

- Ne-am fript, copiii Au trimes după noi, zâmbi Herr Direktor recunoscând farul dela auto­mobil și presimțind ce adăpostea. 204 IONEL TEODOREANU

— Iar Anica! se supără Olguța... Moșule, ia vin să grăim oleacă.

— Să grăim!

Moșul rămase în urma boilor, ștergându-și musteața.

— Moșule, să spui că nu ne-ai văzut. Are să te ’ntrebe o țigancă — glasul Olguței scăzu - care umblă cu un Neamț: știi, Neamțu cu căruța dracului.

— Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! - mormăi moșul trecând lângă boi.

Herr Kulek se apropia, cu brațul încolăcit pe mijlocul Anicăi. Ținea farul in mână ridicată, ca pe o halbă.

— N’ai văzut pe boeri, moșule? - întrebă distrat, Anica.

— Hm! Ai să te-afurisești, fa! Chei din fața mea! Hii, boală!

Hohote de surdă veselie porniră din fânul ca­rului, acoperite de râsul greerilor și-al cosașilor.

Spiritual, Herr Kulek lumină luna cu farul și trecu mai departe, vorbind Anicăi ca unei surdo­mute de acelaș neam.

• *

- Borșul, Profiro, strigă domnul Deleanu din cerdac, svârlind țigara.

— Borșul, Profiro! - intona corul din car, prin zarva cânilor din curte și din sat. LA MEDELENI 205

Cu lampa intr’o mână și cu lingura de salată in cealaltă, doamna Deleanu îi aștepta pe scări, severă, ca o alegorie a Justiției casnice pentru acei care întârzie la mese.

— Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Dom­nule automobilist, acum se vine la masă, și așă?

— Păziți, c’o arunc pe Fița.

— Aii!

Doamna Deleanu se ghemui, ferindu-se. Mă­nușile lui Herr Direktor, purtaseră o clipă, groaznică poreclă. După mănuși sări din car Ali, gudurându-se frenetic.

- Am câștigat pariul, întreabă-i, — țipă Olguța avăntându-se din car pe-a doua treaptă in brațele domnului Deleanu.

- Adevărat?

- Veșnica ei pomenire!— intonă Herr Direktor.

— Uf! Slava ție Doamne!- răsuflă doamna Deleanu. Parcă am avut o presimțire: cataifu-i gata.

— Ura pentru cataif!

- Dar n’am să vi-l dau fiindcă vă faceți de cap.

— Patapum, bum... Dă-ni-l de sufletul lui Patapum, mamă dragă se jelui Olguța arătând moartea declamatorie a bassetului.

— Ce-avem la masă? — năvăli Dănuț scuturându-se ca un cățelandru scos din apă.

— Buna-sara, tante Alice... Olguța a împușcat broasca.

- Daa? Buna-sara, Monica. Hopa. Ți-i foame? 206 IONEL TEODOREANU

— Grozav, tante Alice.

— Bravo!

Cu fân zburlit în părul blond și cu obrajii rumeniți, Monica clipea, luminoasă in lumina lămpii.

— Da’ unde-i Anica? N’ați întâlnit-o?

- Caută luna! — mormăi Olguța, mestecând un colț de pâne.

— De miere! adăugă Herr Direktor, scuturându-se de fân.

— Grigore! Nu-ți dau cataif.

— Are Kulek și pentru mine!

Pașii Profirii duduiră. Aducea castronul cu borș.

— Poftă mare, boerilor, le dori moșul, plecându-se.

— Asemenea, moșule.

— Hii, boală... Nie, potae!

Boii porniră visători prin ocara cânilor.

Aburii borșului pictară nostalgii pe fețele înfometaților.

In tăcerea deplină, vorbiră numai lingurile, greerii și ochii cânilor.