Hotarul nestatornic/Partea 1/Capitolul 2
CAP. II.
Căsuța albă și rochița roșie.
Moș Gheorghe, mai-marele grajdului, aveà locuință la curtea boerească: încăpere înaltă, bine văruită, cu pat curat înfățat, ferestre cât icoana cea mare a bisericii din sat, și mâncare adusă de Anica dela masa boerilor.
Dar Moș Gheorghe aveà și gospodăria lui. Căsuța cea mai la o parte de sat — nu tare — și cea mai apropiată de curte — nu mult: cât poate cumpănì un câne ciobănesc între turmă și păstor, erà a lui Moș Gheorghe.
— Ce-ți trebue, Moș Gheorghe, casă?... Copii n’ai; mama Anica, Dumnezeu s’o ierte; caii ți-s aici; aici-s și eu și Olguța, — îl dojenea cu bunătate, doamna Deleanu. Iați beleaua de pe cap!
Moș Gheorghe încrețea fruntea, c’un zâmbet viclean în ochii micșorați.
— Sâ hie... Știe el moșu’!
In dosul casei, cam pe deal, se întindeà livada cu prunii și vișinii care coboară primăvara din cerul albastru în strae mirositoare; devale se lărgeà ogorul în care iesă grâul verii ca o Inviere din biserică.
— Moș Gheorghe, nu mai ai putere. Să trimet oamenii să-ți are.
— Ferească Dumnezeu, cuconiță! Să-ți ajute Cel-de-sus, da’ să-mi dai numai boii și plugul.
In casa lui Moș Gheorghe intră numai preotul la zile mari, vre-o nuntă când era nevoe de-o casă mai încăpătoare, și Olguța oricând vroia. Nepoftită însă, Olguța nu venea: asta nu înseamnă că nu venea des.
Moș Gheorghe n’aveà câne — „La ce? Eu șăd la boeri; cine să vadă de el?” — dar în vârful casei erà un cuib de cocostârc cu toaca de asfințit a pliscului în el.
— Fiindcă are inimă bună moșul, — își tălmăceau sătenii prieteșugul cocostârcului cu o casă mai mult nelocuită.
De aceia pesemne, în gospodăria fără câne a veteranului dela șaptezeci și șapte, făcătorii de rele nu intrau.
***
— Mamă dragă, ce sărbătoare-i azi?
— Azi?... Nu-i nici o sărbătoare! Ce ți-a venit, Olguța?
— Eu credeam că-i sărbătoare, mamă dragă!
— Mamă dragă — Mamă dragă! Grozav mă mai iubești! Spune mai bine ce vrei dela mine?
- Eu??? Nimic!... Ași vrea numai să văd cum îi șade Monicăi cu rochia albastră...
Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguței. Ochii nu destăinuiau mai mult decât vorbele, — adică mai lămurit, fiindcă ochii Olgutei...
100
- Monica, tu vrei să ’ncerci rochița albastră ?
- Sigur că vrea! - comentă imperativ Olguța, roșeața Monicăi, înainte de-a o vedea.
— Vreau, tante Alice. îngână Monica porunca Olguței, încântată că i se împlinea o vinovată dorință nu din vina ei.
Rochița albastră o aștepta pe Monica dela începutul vacanței. Doamna Deleanu i-o făcuse deîndată, dar Monica o încercase numai. Pe atunci, Monica își iubea rochița de doliu nu ca o datorie ci ca o amintire dela bunica.
Intr’o zi, Dănuț, Olguța și Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguței.
— Ce culoare ai vrea să fii tu?... Spune repede că altfel spui minciuni și mă supăr!
Luat din scurt, pe neașteptate, de glasul și ochii Olguței, Dănuț se zăpăcise. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile!
— Albastru, Olguța, se hotărâse el, scos din încurcătură de culoarea cerului.
— Și de ce-ai vrea să fii albastru?
— Fiindcă-i frumos.
- Daa?!
— Sigur! se înverșunase Dănuț.
— Foarte frumos?
— Foarte frumos.
— Cel mai frumos?
— Cel mai frumos.
- Nu-i adevărat. Roșul e mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos. LA MEDELENI 101
- Ba albastrul e și mai frumos.
- Spui minciuni. Spune și tu, Monica?
- …Eu nu știu!
— Atunci și tu spui cași mine și noi avem dreptate, biruise Olguța.
…Vrasăzică și lui Dănuț îi plăcea albastrul… De-atunci, Monica începuse să aștepte rochița de culoarea lui Dănuț. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea, de teamă să n’o mâhnească. Monica nu se încumeta s’o ceară… Și tare se temea Monica să n’o supere pe bunica ei!… Și nici pe Olguța n’ar fi vrut s’o trădeze.
Monica urmă în etac pe doamna Deleanu. Olguța intră o clipă după ele și dădu să iasă.
- Olguța, unde te duci?
— Vreau să vorbesc cu papa.
- Olguța, azi nu-i lucru curat cu tine!
- De ce?
- Bine, Olguța, n’ai spus tu că vrei să vezi cum îi șade Monicăi cu rochița albastră?
- Ba da, eu am vrut.
- Atunci de ce te duci?
— Fiindcă…
Zâmbi.
- Mamă dragă, eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Până ce se îmbracă eu mă întorc.
- * *
Când făcea vizite, Olguța nu intra niciodată intr’o odae înainte de-a bate la ușă. O singură 102 IONEL TEODOREANU
ușă făcea excepție dela acest tratament: ușa odăii lui Dănuț, în care Olguța bătea cu piciorul când nu vroia să intre dar vroia să-l scoată pe Dănuț, — și pe care o deschidea pe tăcute când vroia să-l suprindă.
Olguța bătu o toacă discretă în ușa biuroului domnului Deleanu.
— Intră.
— Am venit să te văd, papa.
— Bine, dragu’ tatei… Poate vrei ceva?
- Nuu, papa! Am venit să te văd.
— Uite un scaun, Olguța. Așa, stai jos.
— Ca o clientă, papa!
— Dragu’ tatei… De-ași avea clienți ca tine ași câștiga toate procesele.
— Tu pierzi procese, papa?
— Sigur. Pierd și eu ca oricare altul!
— Papa, dac’aș fi eu judecător tu n’ai pierde nici un proces.
— De ce, Olguța? Tata n’are dreptate întotdeauna.
— Da… numai mama are!
Domnul Deleanu privi spre fereastră, ferindu-și fața de ochii Olguței; se întoarse la loc din cale-afară de serios.
— Papa, eu știu întotdeauna când râzi tu.
- …?
— Fiindcă și mie îmi vine să râd.
Începură să râdă amândoi.
- …Și-l iubești tu pe tata?
Olguța se încruntă. LA MEDELENI 103
— De ce mă întrebi? Parcă tu nu știi!
— Știu-știu! Da-mi place să mi-o spui tu.
— Mie nu.
— De ce, Olguța?
— Așa… Nu știu…
— Vrei bomboane?
— Merci… Papa, de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici?
— Nu, Olguța. Uitasem… Vrei tu să fumez?
- Da, papa. Ție-ți stă bine când fumezi.
Domnul Deleanu înșurubă țigara răsucită în țigaretă. Olguța aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică.
— Fuuu. Papa, de ce-i mai frumoasă o lulea decât o țigaretă?
— Fiindcă-ți place ție.
— Eii, papa! Asta-i altceva! Da’ ție nu-ți place luleaua?
— Ba îmi place.
— Atunci de ce nu fumezi cu luleaua?
— M’am deprins cu țigareta… și nu fac bine!
Cu luleaua numai pufăi; nu tragi în piept cum fac eu, — pildui cu voluptate domnul Deleanu.
— Și luleaua o mai ai?
— Sigur. Am mai multe.
— Și ce faci cu ele?
— Le țin și eu degeaba.
— Degeaba?
— Adică mai dau câte una la vre-un prieten.
— Papa, tu mă iubești pe mine?
— Nuu! — Ba da.
— Cum vrei tu!
— Papa, da' mă iubești mai mult decât pe prietenii tăi?
— Mai încape vorbă!
— Atunci dă-mi și mie o lulea.
— O lulea?
— Dacă mă iubești, papa!
— Și ce vrei să faci tu c’o lulea?
— S'o am și eu la mine… așa, de frumuseță.
— Bine, Olguța… Uite… Alege-ți tu una pe placul tău.
Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte deale fumatului.
— Uite, Olguța: asta-i frumoasă și-i mică; de spumă de mare. Numai bună pentru tine. Îți pluce?
- Îmi place, papa. Da' eu vreau una mare.
- Alege-ți una mare atunci!
- Asta-i bună, papa? — întrebă Olguța, punând mâna pe cea mai mare.
— Bună, cum nu! Asta… asta o am și eu dela un franțuz care acordă piane la Iași… A murit, săracu'! Ce om cumsecade!… Excelentă pipă.
— Atunci o iau pe asta. Merci, papa. Am să țin minte.
— Lasă, dragu' tatii. Toate-s ale tale. Tu nu știi că tata-ți dă orice?
Olguța îi desmierdă fruntea și părul.
— Ce păr frumos ai tu, papa. Parcă-i mătasă!… De-acuma mă duc. — Ascultă, Olguța, hai și tu cu tata la pădure. Îl iau și pe Dănuț; poate vine și mama. Facem o plimbare cu docarul.
Olguta-și trecu mâna pe frunte.
- Merg altădată, papa. Azi fac o vizită lui Moș Gheorghe, cu Monica… Știi, el ne-a poftit, — plecă ea capul.
Domnul Deleanu își resfiră mustățile… o măsură pe Olguța… și deschise din nou saltarul cu lulele.
- Olguța, mai ia-ți o lulea: să ai și tu una.
Olguța îi privi fruntea, zâmbind.
- Papa, tare ești tu deștept! Merci. Mie nu-mi trebue.
După ce plecă Olguța, domnul Deleanu își luă fruntea în mâni, și se gândi îndelung, cu inima strânsă, întovărășindu-și copilul peste pragul vremii, departe…
- Când te gândești că într'o zi Olguța va fi mare… Biata Olguța.
***
Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochița neagră, urmând-o încetișor – de bucurie stăpânită – pe doamna Deleanu.
Din etac se întoarse ea în frunte, cu rochița albastră. Însă Monica cea care intrase în etac nu mai eșise la loc. Atârnă în cuerul rochiilor, cu rochița neagră. Monica nu schimbase o rochiță ci un anotimp. Și ochii, și părul îi luceau altfel…
Când cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n'ar fi soarele atât de despletit.
Dar părul Monicăi, împletit în două cozi, atârna pe spate. Așa că Monica era îmbrăcată în rochiță de olandă albastră, decoltată cât trebue ca să rămâe copil și ca să aibă capul — cu ochii și gura — tulpina gâtului întreagă.
Rochița se oprea deasupra genunchilor — doamna Deleanu nu făcea hăinuțe pentru evoluția copiilor, ci numai pentru împodobirea unei vrâste — fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca și obrazul lor și tot frumoși rămân și vii.
Și Dănuț era îmbrăcat la fel… Dănuț creștea repede. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrâstă să-și aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. Totuși, dulapurile nu erau ticsite cu hăinuțe strâmte sau cu rochițe prea scurte. Hăinuțele și rochițele rămase pe loc în urma copiilor, îmbrăcau în case nevoiașe, alți Dănuți, alte Olguțe.
Monica nu era altă Olguță. Monica era ca și Olguța. De aceia, rochița albastră răsărise întâia, pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochițe negre.
— Monica, ia uită-te în oglindă, o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiței, ridicând storul unei ferestre din salon.
Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconița dimineților de primăvară. Monica plecă ochii în jos.
- Tante Alice, nu-i păcat? — tresări teama în bucuria ei. — Pui mic, nu-i păcat! Și dac' ar fi, l'ar lua tante Alice asupra ei.
— Ce bună ești, tante Alice!
Clanța svâcni.
— Am venit!
- Nu trânti…
— …nu bufni, nu pocni! Mamă dragă, tare te iubesc!
— Olguța!
— Am spus o obrăznicie?
Doamna Deleanu începu să râdă.
— Vezi, mamă dragă!
— Ia astămpără-te! Uită-te mai bine la Monica.
— Ia să te văd, o luă în primire Olguța intorcâd-o spre ea… Foarte bine! Îmi place! Grozav îmi place!… Mamă dragă, bine mai lucrezi tu!
— Slavă Domnului! Am auzit și eu o laudă din gura ta!
— Azi sunt bine dispusă, mamă dragă!
— Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus când vrea. Tu trebue să fii totdeauna.
— De ce?
— Fiindcă ești copil.
— Poate… da' azi sunt foarte bine dispusă! Și tu, mamă dragă?
— Și eu, dacă nu mă năucești.
— Îți spun eu, mamă, că azi îi sărbătoare.
— Olguța, ți-am mai spus odată că nu-i!
— Cred… da' parcă ar fi!… Monica, tu te dezbraci acuma, sau rămâi așa?
— Las-o 'n pace, Olguța! De ce vrei să se dezbrace? – Eu nu vreau! Tocmai, m'aș fi mirat… Mama dragă, uită-te la mine?
— Ce vrei?
— Eu? Nimic. Numai să te uiți.
— Bine, mă uit.
- Nu in ochi! Uită-te la mine, așa, știi tu: cum te uiți când mergem la teatru… Inspectează-mă.
— Ei, și?
— Și nu vezi nimica?
— Ba văd că ți-ai pătat rochița! Când ți-ai pătat-o?
— Ai văzut?…Când mi-am pătat-o?… Tu știi, Monica?
– …
— Nici eu!… Mamă dragă, nu-i păcat să am eu o rochiță pătată!
— Păcat de rochiță!
— Și de mine nu?
— De ce ai pătat-o?
— Eu?
— Da' cine?
— Ea singură. Adică supa.
— Olguța!
— Vrei să mă pedepsești, mamă?
— Lasă-mă, te rog!
— Atunci nu vrei să mă pedepsești.
— Te rog, spune-mi ce vrei?
— Și-mi dai?
— Spune ce?
- Eu nu cer nimic. Da' de ce să am o rochiță pătată? Eu nu vreau să am o rochiță pătată. — Taci, te rog! Am înțeles… Ai văzut în șifonieră rochia cea nouă.
– Da, când ai scos-o pe-a Monicăi, – ademeni Olguța dialogul, spre biruință.
– Olguța, de ce spui minciuni?
– Eu nu spun minciuni.
— Taci… Tu nu știai că ți-am făcut o rochie nouă.
— Ba da, știam.
– Atunci de ce spui c'ai văzut-o acuma?
– Sigur. Acuma am văzut că-i gata.
— Și vrei s'o îmbraci?
– Eu?… S'o'ncerc numai… ca și Monica.
– Bine. Ai dreptate. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întrebă.
— Da, răspund.
– Tu ai vrut să te 'mbraci cu rochia cea nouă: așa-i?
– Da, consimți cu precauțiune Olguța.
— Atunci de ce nu mi-ai spus, ca un copil cuminte: „Mamă, te rog frumos, să-mi pui rochița cea nouă?"
— Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.
– De unde știi?
– Știu eu. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare și c'am s'o pătez.
– Olguța! Olguța! Spune-mi drept de ce ești tu așa de șireată?
– …
— Taci, Olguta?
— Nu tac, da' nu știu! — Vezi, Olguța!
— Poate că știi mata, mamă dragă!
– Hai să te 'mbrac.
— Aha!
Dănuț închise ușa salonului, ușurel, rămânând afară. Monica nu băgase de seamă.
— Hm!
Prin gaura broaștei o văzu din nou uitându-se în oglindă.
— Frumos!
A treia oară la fel.
— Bravo!
Și a patra oară.
Vrasăzică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte, Monica-cea-ascultătoare, Monica… se uită în oglindă. Se uita și Dănuț, dar el era băiat! Vrasăzică Monica…
„Dar și tu te uiți pe borta cheii!"
— Asta-i altceva! - răspunse Dănuț cu vorbe mute, gândului obraznic.
Și ca să i-o dovedească, intră în salon, brusc. Monica, se uita pe fereastră.
— Hm!
— Nu ți-i prea cald, Dănuț? îl întâmpină Monica, gata să-i slujească în haine de împărăteasă.
— Treaba mea! Nu te-amestecâ!
— Ți-am făcut ceva, Dănuț?
— Fă-mi numai!
– Nu-ți fac nimic, Dănuț.
— Ți-i frică! — Nu mi-i frică, Dănuț… „mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguța", urmă în gând, și pe obrajii tot mai roși Monica.
— Nu ți-i frică? — o sfida el.
— Nu… De ce să-mi fie frică?
— Atunci de ce nu sări la bătae?
- Eu nu mă bat, Dănuț!
- Eu nu mă bat, Dănuț!
— Fiindcă ai mânca bătae?
Monica oftă… Păcat de rochița cea neagră!… De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?… Păcat! Da! Păcat!
— Taci?
– N'ai dreptate, Dănuț! – dădu din cap Monica.
– Bine că ai tu!
– Dănuț, nu vorbi așa urât!
– Du-te și mă spune!
— Eu nu pârăsc.
— Da' te uiți în oglindă! - replică victorios Dănuț, arătând cu degetul oglinda goală.
— M'am uitat. Tante Alice mi-a spus să mă uit, și eu m'am uitat…
— Hee! Știu eu ce spun!… Mai zi ceva!
– ...
— Spune de ce te-ai uitat?
Ochii Monicăi se plecară mai tare, - și inima-i bătu…
— Fiindcă nu era nimeni, fiindcă te-ascunzi, fiindcă te prefaci!
Cum ar mai fi vrut Dănuț să-l audă și Olguța, vorbind așa de mult și de bine… Ce mare fericire!… Poate asculta la ușă Olguța.
– Mai spune ceva. Cred și eu! Îmi întorci spatele! Așa-i ușor să vorbești!
Monica plângea, cu ochii închiși, ascultând.
Dănuț se îndreptă spre ușă… Nu mai avea ce face… Mai zăbovi puțin în prag, așteptând o provocare. Se despărțea de Monica așa cum te desparți de un succes fără aplauze: cu melancolie.
„Dănuț e supărat pe mine!… Bine, dacă-i așa…"
Mânia plânsului o înăspri. Își strânse batista cu severitate, pedepsindu-și rochița să fie pătată de lacrămi.
Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi pași…
— Olguța stai liniștită.
Olguța nici nu clinti, ca și cum rochița nouă, în acea clipă solemnă, s'ar fi putut scutura ca o tufă de măcieși suprem înfloriți. Cu fruntea încordată și cu ochii micșorați, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri, pentru oștile lor, în preajma atacului; sculptorii pentru statui, înainte de a și le trimete la Salon; indrăgostiții pentru întâiul plic, înainte de-ai încredința destinul, cutiei de scrisori; și femeile coapte în oglindă, înainte de-ași pune mantoul de bal…
- Poți să-mi mulțumești!
- Merci, mamă dragă! - răsuflă Olguța, mulțumind mai mult pentru vorbă decât pentru rochiță.
Un cusur numai, și rochița ar fi trecut pe masa de operație!
— Vin' să te sărut, Olguța.
Olguța era a doamnei Deleanu. Asta era răsplata.
— Du-te să te vadă și tata.
Asta pe deasupra.
Se încrucișară în antret. Olguța privi compătimitoare pe Dănuț.
– Credeai că eu nu știu?
– Ce să știi? se cutremură Dănuț.
— Cum, ce să știu? Că mergeți la pădure cu docarul.
— Și ce? Merg! – izbucni Dănuț, antrenat de întâia victorie.
— Du-te!… Eu am refuzat! – replică sarcastic, Olguța.
— Ai refuzat? — nu-și crezu urechilor Dănuț.
— Eu nu mă rog să mă ia — ca tine. – Eu refuz să merg, fiindcă așa vreau!
„Bravo ție, Olguțo!” — o aclamară gândurile lui Dănuț. „Merg singur! Merg singur!…”
- Sigur! dacă vrei tu așa! – vorbi el ceremonios.
— Lasă-lasă! Crezi tu c'ai să mâi? Tata ține hățurile. Mi-a spus el mie! Pune-ți pofta 'n cui!
— Aa! De asta ai refuzat! — Ba de loc! Dacă mergeam eu, eu mânam. Eu știu să mân. A spus și Moș Gheorghe.
– Atunci de ce nu mergi?
— Fiindcă nu vreau!
— Nu vrei!? — zâmbi sceptic, Dănuț… Și pentru ce?
— Asta-i treaba mea!
– Nu zic!… Da’ eu vreau.
— Ce vrei?
– Să merg.
— Tuu? Vrea tata, și asta-i altceva!
— Și pe tine nu te ia: sâc!
— Pe mine!?… Hai să-ți arăt eu! Și să nu mai spui sâc…
Apucându-l de mână, îl zmunci spre ușa biuroului.
— Ce-i, copii? Mergem?
— Papa, spune tu dacă nu m'ai poftit la pădure și eu am refuzat?
— Așa-i, Olguța. Tu faci vizite azi. Te ia tata altădată. Bre-bre! Da' frumoasă mai ești!
— Vezi!
Dănuț era în prag.
— Acuma du-te cu docarul.
Dănuț se văzu afară, în fața ușei izgonitor închise.
– Lasă! Am să-ți arăt eu ție!
Feți-Frumoșii din Turbinca lui Ivan își pregătiră paloșele ca să retușeze umilirea lui Dănuț.
Moș Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereță, – hore care-i mai jucau în amintire uneori când bucuria nu-și găsea astâmpăr nici tovarăș în trupul îmbătrânit. Se gătise fiindcă era în casa lui, și fiindcă în casa lui avea să vie duduița moșului. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una câte una din vestita livadă a Oțălencii. Luă strachina, trecu prin tindă, și o așeză deasupra unei bârne de sus. Ca dintr'o cățue rustică, tămâia aprinsă de soarele verii, umplu încăperea…
— Hm!… Miroase bine a nu știu ce!… Unde le-ai ascuns, Moș Gheorghe?
– Ce s'ascund, duduița moșului?
– Ia niște pere busuioace dela Oțăleanca.
– Oare?
– Ba că da!
— Ba că nu!
– Iacătă-le, Moș Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus, Moș Gheorghe, că mata n'ajungi.
Moș Gheorghe vorbea singur. Cu Dumnezeu și cu Olguța putea vorbi oricând; glasurile lor țineau tovărășie singurătății moșului.
O singură amărăciune avea Moș Gheorghe: că nu va ajunge s'o vadă mireasă pe duduița moșului. Hei! — atunci ar fi îmbrăcat Moș Gheorghe hainele de mire și numai ce-ar fi chiuit el de pa capră:
— Hii-hii, băeții Moșului.
Și-ar fi întins băeții un trap drăcesc să-i crească inima duduiței. Și numai ce s'ar fi întors duduița moșului spre mire și i-ar fi spus:
— Aista-i Moș Gheorghe. El m'o învățat să mân caii.
Și moșu' ar fi zâmbit pe capră îndreptându-și spinarea: „Hei-hei! Și pe tine are să te mâe, că știe duduița moșului să ție hățu".
Dar mai avea Moș Gheorghe, tot intr'ascuns, și-o bucurie mare; că după moartea lui…
— Iar, Moș Gheorghe? – ÎI mustră doamna Deleanu, văzându-l cu banii într’o mână și pălăria ’ntr’alta.
- Dă!… Iar…
— Și ce vrei să-ți cumpăr, Moș Gheorghe?
– Lucru ales, cuconiță, ca pentru față boerească.
— Cit, Moș Gheorghe, că-i bun și eftin.
– Ba, matasă, sărut mâna, că-i scumpă și frumoasă.
– Și pentru ce, Moș Gheorghe? Că doar fată de măritat n’ai!
— Să hie… Știe el Moșu’.
În fiecare toamnă, asupra plecării la oraș, se întâmpla la fel. Doamna Deleanu nu se dumirea. Dar nu se dumirea nici Oțăleanca, gospodină de frunte, ageră la minte și iscoditoare. Din casa ei porneau spre casa lui Moș Gheorghe valuri-valuri, pânzeturi albe de tot soiul, plătite fără tocmeală.
- Pentru cine strângi zestre, Moș Gheorghe?
- Are el Moșu' pentru cine! — Pentru cine, Moș Gheorghe?
— Măi, fimee, măi, păcat că nu faci tu pânză cu limba aiasta… că multă ai mai face!
Sipetul brașovenesc – dar dela boerul cel bătrân – era aproape plin. De asta Moș Gheorghe nu știa că mătăsurile din fund se tăiaseră. Nu cuteza el, să umble în sipet, cu mânile dela grajd. El umplea, privea, și-atât! Din pricina sipetului, Moș Gheorghe nu mai mânâ caii la Iași, de doi ani.
– Se poate, Moș Gheorghe! Dai caii pe mâna lui Ion?!
– Așa-i, – oftase moș Gheorghe… Da’ iaca-s bătrân! Să mă găsească moartea la mine-acasă.
Două erni, Moș Gheorghe oftase după cai, făcând foc în vatră pentru sipet.
Căci după moartea lui…
Moș Gheorghe își pieptănă părul alb cu mânile, își potoli mustățile, eși afară și se așeză pe prispă cu ochii îndreptați spre poartă, ca cei care știu că în curând vor eși pe ea, pentru vecie…
***
Docarul se opri în pragul porții deschise de Ion. Ali porni înainte cu limba scoasă.
– Anica! Unde-i Anica? – strigă doamna Deleanu.
– A-nii-caaa! – răcni Ion, urcându-se la spatele docarului. — Unde ești, Anica? — vociferă Olguța de pe scara pridvorului.
— Unde-i Anica? — se întrebă placid, Profira, dindărătul Olguței.
— Du-te și-o caută! — se încruntă Olguța.
— Iacătă-mă-s, coniță! — țipă Anica năvălind din casă ca un vânat speriat de răcnetele gonacilor.
— Uită-te la mine.
Mă uit, coniță! se alintă din șolduri și grumaji Anica, oprindu-se din fugă.
— Ascultă bine. Ai să te duci cu duducele la Moș Gheorghe. Să le păzești de câni pân' acolo, auzi?
— Da, sărut mâna, așa am să fac.
Docarul porni. De pe scări, Olguța îl petrecu până ce colbul îl mistui deabinelea, ironică… Monica încă mai departe, cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni.
— Hai, Monica!
— Hai, — oftă Monica.
— Să mergem! — se amestecă Anica.
— Da tu ce vrei?
— Să vă duc la Moș Gheorghe!
— Să mă duci tu pe mine?
— Așa a poruncit conița…
— Și eu îți poruncesc să ștergi colburile în casă…
— Hai, Monica.
— Sărut mâna!
Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu, zâmbind după rochița rumenă în soare, dar trupul Anicăi țintuit pe scări, se pregăti să facă ceiace poruncise duduița cu ochi de drac.
— De-acuma hai să ne culcăm, căscă Profira.
Două priviri se încrucișară în poartă asupra celor două rochițe colorate: privirea Anicăi de pe scări, cu-a lui moș Gheorghe de pe prispă.
Rochița albastră și rochița roșie înfloriră drumul alb dealungul, când iată că rochița roșie se opri. Cea albastră șovăi pe loc. Rochița roșie lăsase drumul și apucase pe câmp.
Rochița albastră fâlfâia, arătând că era mai aproape spre casa lui moș Gheorghe, pe drum decât pe câmp.
Moș Gheorghe zâmbi.
Și deodată, rochița albastră alergă după cea roșie, ca un fluture albastru ademenit de un mac.
Moș Gheorghe porni într'un suflet, spre livadă. Știa el din tinereță că la poartă niciodată nu răsar rochițe roșii.
Moș Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii, și așteaptă.
— Amarnic are să se mânie! — mormăi el, zâmbind… Aha!
Se auzea glasul Olguței.
— Tie-ți place să intri pe poartă?
- Da, Olguța, de ce să nu-mi placă? – Da’ de ce să-ți placă!
– Știu eu! Așa m'am deprins!
— Foarte rău!
— De ce, Olguța?
— Fiindcă numai moșnegii intră pe poartă. Eu nu intru!
— Tu sari gardul?
— Sigur… Da’ acuma nu vreau, fiindcă-mi stric rochia.
— Atuncea cum facem?
— Lasă că știu eu.
Moș Gheorghe se posomori.
— Eii!… Nu se poate!! exclamă Olguța.
— Ce-i, Olguța?
— A astupat-o!
_ …?
— Borta dela gard.
— Aa!… Vezi, Olguța! Dacă mergeam pe drum!
– Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!… Da' de ce-a astupat-o?
— Nu știu, Olguța!
— Da știu eu!
– De ce?
— …Săracu’ Moș Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s’o astupe.
— Duduița moșului! Nu s'a supărat! - mormăi încet moșneagul.
— Și-acuma ce facem?
– Mergem pe dincolo.
– Și intrăm pe poartă, zâmbi Monica. – Eii! Pe poartă… Intrăm și noi pe unde putem!
– Bine-ai făcut, Moș Gheorghe, c'ai astupat borta! I-am arătat și Monicăi pe unde intrau porcii!
Ridicându-se de pe prispă, Moș Gheorghe le întâmpină gâfâind.
– Lasă c'o face moșu' la loc!… Da' poftim în casă, să vă răcoriți.
Rochița roșie intră după cea albastră, cum se cuvine la oaspeți.
– Vezi tu, Monica, asta-i dulceață de nuci verzi…
– Văd!
– Vezi! Mănâncă mai întâiu, ș'ai să vezi!… Lasă, Moș Gheorghe, eu țin tablaua.
– Nu se poate, duduiță! Mata ia și mănâncă și te răcorește cu apă…
– Și mata n'ai să iei?
– Mulțumesc, duduita moșului! Eu îs bătrân… Ce-mi trebue mie!
– Vrei să mă supăr, Moș Gheorghe?
– Iaca iau!
— Ei! Ai văzut? – se încruntă Olguța la Monica.
– Foarte bună! Mulțumesc, Moș Gheorghe.
– Așa dulceață nu mai este! – hotărî Olguța tot cu ochii la Monica.
— Și tante Alice face foarte bună! – Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu!
Moș Gheorghe își trecu palma peste musteți… Tot bucătăreasa dela curte îi făcea și lui dulceață.
— Acuma stai jos, pofti Olguța pe Monica… Asta se chiamă laviță. Așa-i, Moș Gheorghe?
— Așa-i! Ce nu știe duduița moșului!
— Vezi, Monica!
— Olguța, ce bine miroase!
— Sigur. Miroase foarte bine… Aha!… Unde-s, Moș Gheorghe?
— Ce să fie, duduița moșului?
– Nu spune, că știu!
— Ce să spun?
— Dela Oțăleanca?
— Oțăleanca?
— Sigur că-s dela Oțăleanca!
Suită după vechiul obiceiu, în brațele lui Moș Gheorghe, Olguța luă strachina de pe grindă.
— Sigur! Numai Moș Gheorghe are așa pere.
— Moș Gheorghe le are?
— Nu-ți spun!
— Da’ tu spuneai că-s dela Oțăleanca.
— Ce-are-a-face! — se supără Olguța… La Oțăleanca se coc numai!
— Ia să vă dea moșu’ un prosop… să nu vă feșteliți… că tare-s zămoase!
— Și bune-s! — adăugă Monica, mușcând din pară cu batista dedesubt.
– Și coapte! — le preamări Olguța, privind cu mândrie lacrimile picurate pe prosopul așternut peste rochiță.
— Le-a ales el moșu'!… Păcat numai că-s a Oțălencei, oftă încetișor Moș Gheorghe.
— Moș Gheorghe, da' nu-i arăți cărțile?… Monica nu le-a văzut!… Sa vezi tu ce are Moș Gheorghe!
— Ia niște vechituri, duduiță, zâmbi moșneagul, luând cu evlavie bucoavnele rânduite pe masa de subt icoană.
- Olguța, asta-i dela mine! — se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise.
— Da… Lui Moș Gheorghe îi trebuia pentru carte!
— Și bunica tot așa avea!
— Sigur… cași Moș Gheorghe.
Olguța și Monica se strânseră alături pe laviță. Pe rochița roșie și pe rochița albastră, deopotrivă, biblia veche își desfăcu scoarțele afumate… Moș Gheorghe se așeză pe un scăunel rotund la picioarele fetițelor. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra bibliei și a tăcerii. Olguța întoarse o foae cu băgare de seamă. La începutul celei următoare, întâia slovă ardea roșie într'un chenar negru, ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri…
— Vezi tu, Monica. Citește dacă poți.
— Tu poți?
— Eii!… Numai Moș Gheorghe poate.
— Chiar știi, Moș Gheorghe? — Știe moșu’ Aieste-s chirilice… Nu-i greu.
— Daa, chirilice?
— Sigur, chirilice. Foarte greu, — dădu din cap Olguța, cu respect.
Vorbeau cu glas scăzut, ca la gura sobei.
— Moș Gheorghe, s'aud și eu cum citești ? – îl rugă Monica, scuturându-și cozile pe spate.
– Sigur. Arată-i Moș Gheorghe.
— Numai să-mi pun ochelarii.
– Și bunica avea ochelari.
— Sigur, cași Moș Gheorghe!
— Olguța, tare-i bine la Moș Gheorghe!
— Sigur că-i foarte bine.
Moș Gheorghe își drese glasul, oftă, și cuprinzând biblia în palmele despărțite, își dădu capul îndărăt cu solemnitate.
— Așa-i că-i frumos Moș Gheorghe?
— Da, Olguța, răspunse tot în șoaptă, Monica… S'ascultăm pe Moș Gheorghe.
„Și se duceau părinții săi în fiecare an la Ierusalim, la sărbătoarea Paștelor. Și când el a fost de doisprezece ani, suindu-se el la Ierusalim, după datina sărbătoarei și sfârșindu-se zilele, când s'au întors ei, a rămas pruncul Isus în Ierusalim, fără ca Iosif și muma lui să știe“…
Cu mânile încrucișate pe genunchi, fetițele ascultau povestea…
„Și neaflându-l, s’au întors la Ierusalim, căutându-l. Și după trei zile l-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățaților, ascultându-i și întrebându-i. Și se mirau toți cei ce-l auzeau, de priceperea și de răspunsurile lui“.
— Dragu’ lui copil! – oftă Moș Gheorghe cu ochii la Olguța.
— Moș Gheorghe, și învățații aveau bărbi lungi?
– Și albe, duduița moșului.
– Și ei îl întrebau?
– ÎI întrebau.
— Și la toți le răspundea?
— Le răspundea și-i întreba și el.
– Sigur, Moș Gheorghe… Și-i încurca.
— Îi încurca, duduița moșului, cum nu.
– Și nu-i trăgea de barbă?
– Nu-i trăgea, duduița moșului, zâmbi Moș Gheorghe.
— De asta l-au ucis. Da, l-au ucis, – se posomori moșneagul.
– Moș Gheorghe, spune mai departe, — șopti Monica.
„Și văzându-l, s’au uimit, și a zis către el mama lui: Fiule de ce ne-ai făcut asta? Iaca, părintele tău și eu, îngrijiți fiind, te căutam… Și a zis către dânșii: Pentru ce mă căutați? Au nu ați știut că mi se cade să fiu în cele ce sânt ale părintelui meu? Dar ei nu au înțeles graiul care le-a vorbit"…
– Sigur… Moș Gheorghe, nu l-au pedepsit?
— Nuu, duduița moșului. Pe fiul lui Dumnezeu? — se spăimântă Moș Gheorghe, făcându-și cruce. – Da’ ei nu știau, Moș Gheorghe.
— Da’ știa Dumnezeu!
…„Și Isus creștea în înțelepciune și în vrăstă și în har înaintea lui Dumnezeu și-a oamenilor".
Moș Gheorghe își ridică ochii de pe biblie, asupra fetițelor. Fericirea îi umplea sufletul. In căsuța moșului, subt ochii lui, trei copii creșteau împreună înaintea lui Dumnezeu, dar feriți de oameni… Și dintre ei numai unul săracu', avea să moară pe cruce: Copilul Domnului.
***
— Moș Gheorghe, da’ fesul nu l-ai arătat!
— Iacătă și fesul Turcului.
— Vezi, Monica, asta se cheamă fes, îi explică Olguța.
— Știu, Olguța! Cum să nu știu!… Avea și bunica dela bunicu’.
— Nu se poate!
— Ba da, Olguța! Tot așa era: roș, cu canaf negru.
— Eii! Acela era cumpărat dela Constanța. Așa am avut și eu. Da’ fesu’ lui Moș Gheorghe e chiar dela Turci.
— Dela Turci?
— Sigur. Din bătălie.
— Adevărat, Moș Gheorghe?
— Adevărat, duduiță. Dela Plevna îl am.
— Ai fost la Plevna, Moș Gheorghe?
— Sigur c’a fost. Dacă-ți spun eu. Moș Gheorghe are și decorații. — Adevărat?
— Are moșu’.
– Și-i frumos la războiu, Moș Gheorghe?
– Eii!… Ducă-se pe pustii!… Mor bieții cai — mai mare jalea— și oamenii, săracii… Ducă-se pe pustii!
— Și mata n'ai murit, Moș Gheorghe.
– Cum să moară, — se indignă Olguța. Vrei să mă supăr?
— Iaca-s viu… Nu te supăra, duduița moșului… Ia mai bine să mergem în livadă.
— Moș Gheorghe, dac’ași fi eu fata matale, și dac’ași face obrăznicii, m'ai bate?
— Ferească Dumnezeu!
– Vezi, Monica!… Da' de ce nu tragi din lulea, Moș Gheorghe?
– Fac miros urât.
– Ba-i frumos. Îmi place mie… și Monicăi.
- Fie ș’așa. Da' hai să vă arăte moșu’ ceva în livadă.
— Hai, Monica… Ce vrei să faci, Moș Gheorghe? — se alarmă Olguța, văzându-l că întinde mâna spre pălăria ei.
— Să-ți dau pălăria, duduița.
– Nu pune mâna pe pălărie, Moș Gheorghe!
— Iaca am lăsat-o!… Da ce-i foc în pălărie?
– Foc, Moș Gheorghe, chiar așa! — se încruntă viclean, Olguța.
— Mergem, Olguța?
Moș Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului… – Nu-i descuet, Moș Gheorghe, n'ai grijă. Când ai să-mi arăți și mie?
— Nu mai e mult pân’ atunci, duduița moșului, zâmbi el departe.
Olguța-i așteptă să plece.
— Închide ușa, Monica.
Rămânând singură, luă din fundul pălăriei luleaua invălită într'o sugătoare, o mai lustrui cu rochița cea nouă, și începu să caute prin odae… La loc de cinste, subt icoană, alături de bucoavnele sfinte, Moș Gheorghe așezase darul Olguței: cutia cu Bectimis. Deschizând capacul, Olguța desfăcu hârtia roșie și sonoră, înfundă în aromatul așternut, luleaua, și închise capacul la loc.
– Moș Gheorghe, chiui Olguța, ajungându-l din urmă, — acum știu de ce-ai astupat borta.
– …?
— Nu te preface, Moș Gheorghe. Uite-l după nuc. Ai vrut să-mi faci o bucuriei… Știam eu că n’ai astupat borta din pricina porcilor!
— Ce spui tu, Olguța?
– Nu vezi, Monica! Uite scrânciobu’! Scrânciob, Monica! Hai să te dau în scrânciob! Merci, Moș Gheorghe.
Avea Oțăleanca pere busuioace, da’ scrânciob n’avea… Moș Gheorghe aprinse luleaua și porni spre fundul livezii să destupe borta.
— Olguța!
— Sstt! — Olguța!
— Ți-i frica?
— Nu, mi-i frică, da’…
— Ține-te de mine.
Olguța se suise în picioare pe banca sburătoare, cu mânile încleștate pe barele de lemn. Toate vioarele stridente ale scrânciobului mieunau aprig subt mânile ei. Monica vedea când cerul, când pământul, când albastru, când verde. Îmbrățișă picioarele Olguței… Și scrânciobul: scărț-scârț… Când sus, când iar sus… c’un îngeraș albastru la picioarele unui drăcușor roș.
— Vai, Olguța.
— N’ai frică.
— Olguța, cădem!
— Nu te las eu!
— Olguța!
— Monica!
Monica închise ochii. Obrajii Olguței ardeau.
— Stai, duduița moșului, că amețești, o potoli moșneagul, aducând scrânciobul din cer, în puterea brațelor.
— Moș Gheorghe, vreau să merg călare, strigă Olguța bătând cu piciorul în scrânciobul oprit.
—Te 'nvață el moșu’, da' odihnește-te oleacă.
Uf! Tare-i bine, da' nu mai pot! răsuflă Monica, înviind din noaptea valurilor la lumina portului.
— M'am odihnit, Moș Gheorghe. Iar încep! Hai și mata, Moș Gheorghe.
— Stai, că mă dau jos, țipă Monica. — Ș’acuma să mă vedeți pe mine, îi vesti Olguța ridicându-se la loc în norii de asfințit, de culoarea lor.
— Rău te-ai înfierbântat, duduița moșului.
Culcată pe lăicerul întins dealungul prispei, Olguța zâmbea și gâfâiâ cu capul pe genunchii Monicăi.
– Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moș Gheorghe, să-mi aduci aminte… am să-ți spun ceva. Monica, pune mâna aici.
— Vai, ce tare-ți bate inima!
Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. Mâna Monicăi fugi spre frunte.
– Dă-mi apă, Moș Gheorghe… Multă.
— Vai de mine! Vrei să cazi la pat, duduiță?
— Dă-mi, Moș Gheorghe, nu mă lăsa.
Moș Gheorghe intră în casă oftând.
— Tu ești teribilă, Olguța!
— Ei!
— Da. Mie-mi vine amețeală.
— Nu se poate. Așa crezi tu… Eu ași vrea un scrânciob mare-mare-mare, un scrânciob de aici până la Iași. Știi ce-ași face?… L-ași lua pe Moș Gheorghe și dintr’odată l’aș lăsa la Iași.
– L-ai lua de aici?
– Când începe școala, nu acuma. Și după asta ași lua școala și ași zvârli-o în iaz, și în locul școlii ași aduce casa lui Moș Gheorghe…
Tăcură, urmărindu-și gândurile… Monica își închipui un scrânciob care ar duce-o în cer, la Bunica. „Fără Dănuț?…“
„Fără de bunica?…"
Monica privi spre curtea boerească. Acuși trebuia să vie și Dănuț… În sufletul Monicăi, bucuria năvăli ca o roșeață pe obraji… Scrânciobul pornise gol in cer.
Vocea Olguței răsună energică.
— Ascultă, Monica, eu ași vrea un scrânciob din Romînia până în America. Tu știi că în America e cel mai mare fluviu din lume. Eu îl aduc în România.
– Și dacă-i mai mare decât România?
– Nu-i nimic. Și peste țara mea, îl pun împărat pe Moș Gheorghe.
— Și tu?
– Eu îs împărăteasă… Da’ eu mă dau în scrânciob.
– Și cu regele Carol ce faci?
– Nu știu… ÎI fac statue și gata!… Moș Gheorghe, m’ai lăsat! Moș Gheorghe, mi-i sete!
— Iaca și moșu’.
Ascuns după ușă, tot zăbovise, tot așteptase, dând răgaz Olguței să se mai potolească puțin.
– Nu-i bună apa, duduița moșului. Am uitat cofa descoperită și-au dat muștele în ea. O spurcat apa.
— Moș Gheorghe!
– Zău, duduița moșului!
– Moș Gheorghe, nu mă lăsa.
– Niște busuioace, duduița moșului.
— Mai ai? — Are moșu' un paneraș.
— Să le mâncăm Moș Gheorghe.
— Așa zic și eu.
— Bune-s!
— Dulci-s!
— Mai bune decât apa, duduițelor.
— Bună-i și apa, Moș Gheorghe, da ci-că au intrat muștele.
— Dacă îți spune Moșu’.
— Le-ai prins mata de-afară, că ’n casă nu-s Moș Gheorghe!
— Ba zău!
— Hai să te cred, Moș Gheorghe, că bune-s busuioacele când ți-i sete de apă.
— Toate le știe duduița moșului.
— Moș Gheorghe ce s’aude?
— Ia niște copii… S’o incăerat. Copii, da!
— Se bat, Moș Gheorghe?
— Ei! Se hârjonesc ei așa.
Olguța sări drept în picioare, privi; și se repezi la poartă.
— Ce-l bați, măi, nu ți-i rușine?
Mai năltuți drecăt Olguța, cei doi băeți de țăran, se băteau cu destoinicie pe tăcute, icnind numai. Alături de ei însă, un copilaș mărunt în cămeșuică, țipa și se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalți.
— Și tu ce țipi.
Cel mic amuți, trecându-și dosul palmei peste nas. – Acuși v’arăt eu vouă! De ce vă bateți?
-…
Amândoi băețașii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguța, – ca doi tăurași în fața muletei toreadorului.
— Măi, da’ voi n’aveți gură — când vă ’ntreabă duduița? interveni Moș Gheorghe.
— Ia l-am găbjit!
— L-am trântit oleacă!
— Cum îți zice ție?
— Ionică.
— Și ție?
– Pătru
– Și tu de ce plângeai? — se înturnă Olguța cătră cel mărunt.
– El îi frati-meu, lămuri, tot mohorît, Pătru.
– Și ce i-ați făcut?
- Olguța, spune să-i șteargă nasul. Uite ce ochi frumoși are, – șopti Monica, arătând doi ochi albaștri și un năsuc tare necăjit.
— Auzi măi, șterge nasu' lui frati-tău!
– Da' di ci?
— Da’ di ci-i frati-tău? — se îmbufna Olguța, îngânăndu-l.
Cămeșuică celui mic, devenind batistă, descoperi o goliciune pântecoasă…
— Măi broscoiule, să nu mai plângi! Și voi veniți cu mine.
— Parcă am făcut ceva! — se înspăimântară, băeții, codindu-se în fața porții și-a poruncii.
— Hai-hai! când spune duduița! Moș Gheorghe îi luă de după gât pe fiecare, cu blândeță aducându-i înăuntru. Monica după ei, de mână cu cel mic. Se opriră cu toții în fața prispei. Olguța așezată turcește pe lăicer, se încruntă și vorbi apăsat.
— Moș Gheorghe, acuma lasă-i cu mine.
Moș Gheorghe îi slobozi, împingându-i binișor spre Olguța. Cel mic începu să țipe.
— Tu să taci odată! Monica dă-i o pară… Acuma să vă judec pe voi.
Băeții plecară capetele, încrucișând în treacăt, priviri dârze. Mai mult decât toți, Moș Gheorghe zâmbea în mustățile albe.
– Cine-a sărit întâi la bătae?
– …
– Măi Pătru, tu ai sărit, îl ținti Olguța.
— Parcă numai cu!
– Spune de ce ai sărit la bătae?
— Să spue el!
— Ba tu să spui, că pe tine te-am întrebat.
— M’o făcut porcule, mormăi Pătru cu pumnii strânși.
— Da’ tu di ci m’ai făcut jidan? — izbucni Ionică.
— Fiindcă m’ai prădat de bunghi!
— De unde-a ți furat voi bunghi? — se oțărî Olguța.
Pătru să uită la Ionică. Ionică-l măsură pe Pătru… Amândouă capetele se îndreptară spre Moș Gheorghe… Moș Gheorghe întâlni ochii Olguței, și plecă fruntea în pământ. – Aha!… Vrasăzică voi vă jucați în bunghi în loc să faceți treabă.
– …
— Câți bunghi aveți?
— Eu n'am; m'o prădat! – se răsti Pătru la Ionică, răgușind deodată.
– Câți bunghi ai tu?
— Parcă-am numărat!
– Măi Patrule, da’ tu câți bunghi ai avut?
– El știe, că m-o prădat!
– Scoate bunghii!
Ionică întoarse capul înspre poartă, gata s'o ia la fugă.
– Fă cum poruncește duduița, măi Ionică. Asta-i stăpâna ta, îl sfătui moș Gheorghe.
Ionică oftă din greu, săltă din umeri subțiindu-și mijlocul încins cu brâu roș și scoase o legăturică plină de noduri și sunătoare de bumbi, ca un chimiraș copilăresc.
– Mai mulți n'am!
– Dă-i încoace!
Fruntea lui Ionică îmbătrâni…
- Monica, ia deznoadă tu…
Ochii lui Ionică n'o slăbeau pe Monica. Cu fiecare nod desfăcut, pumnii lui Ionică se strângeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei și cele din gât… Pătru se dădu mai la o parte.
– Hă… hă… hhh; Hă… hă… hhh! începu din nou frățiorul lui Pătru.
– Moș Gheorghe, mai dă-i o pară… dă-i două să tacă, — auzi tu? Monica întinse Olguței, în palmele alăturate, legătura desfăcută, cu bumbii tărcați.
— Monica, du-te 'n casă și împarte-i în două.
— N’o lăsă, Moș Gheorghe, striigară într'un glas băeții gata să se repeadă după Monica.
— Ia!
Olguța se ridică în picioare, privindu-i de sus.
— Vrasăzică Moș Gheorghe v’a dat bunghii…
— Nouă ni i-o dat, se scuturară ei.
— Vouă, vouă! Da’ de ce vi i-a dat?…
— Ca să ne giucăm noi! — se bătură ei peste piept.
— Și voi așa ați făcut?
- Da’ cum?
— Da’ cum?… Eu m'am bătut, sau voi? Ia să văd…
Călcâile goale ale lui Ionică sfredeleau pământul… Degetul cel mare dela piciorul lui Pătru se ridică în sus, nedumerit.
— Vrasăzică, în loc să vă jucați cu bunghii lui Moș Gheorghe, voi v'ați prădat.
— El m'o prădat!
— Îs bunghii mei! Zi măi, ci stai!
— M'ai prădat.
— Ei, acuma vorbesc eu… Vrasăzică v’ați prădat și v'ați bătut… Și Moș Gheorghe, fiindcă nu l-ați ascultat, vă ia înapoi bunghii. Așa-i, Moș Gheorghe?
Privit din trei părți, moș Gheorghe clipi.
— Dă! — oftă el cu ochii Ia Olguțâ.
— Acuma să vă văd! Pătru oftă. Ionică se scărpină după ceafă.
— Vrasăzică ați tăcut. Bine. Acuma să vorbesc eu… În ce clasă ești tu, Pătru?
— Parcă eu mai știu!
– Nu știi. Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică. Spune tu, măi Ionică, în ce clasă ești?
– Într'a patra, se iuți el cu răspunsul.
– Și eu parcă nu-s! — sări Pătru.
– Vrasăzică într'a patra, ca și mine. Bun. Acuma eu am să vă pun o întrebare: cine răspunde îndată, capătă bunghii lui Moș Gheorghe. Ați auzit?
Băeții se încordară ca pentru o întrecere la fugă.
- Gata, Olguța, — o vesti Monica, arătându-i pumnii închiși.
- Acuș îs și eu… Cât face cinzeci și trei înmulțit cu șaptezeci și unu. Poftim
Monica, Pătru și Ionică rămaseră cu ochii mari și gura căscată în fața Olguței. Moș Gheorghe dădu din cap, minunat.
- Unu ori trei face trei. Unu ori cinci face cinci începură în gura mare Pătru și Ionică, întorcându-și spatele și scriind în aer cifrele.
- Tu știi, Olguța? — șopti ușurel, Monica.
- Da' tu?
- Nu știu.
- Nici eu.
- Vai, Olguța!
- Parcă ei știu! Da’s proști! Uite cum își bat capul. — Dacă n'am tablă și plumb! - se tângui Pătru cu amărăciune.
- Mă duc în sat, și-aduc socoteala gata, se oferi Ionică.
- Vrasăzică nu știți. Voi'băeți din clasa a patra nu știți să faceți o înmulțire. - De ce nu v’a lăsat repetenți?
Băeții o ascultau cu teamă și supunere.
— Vrasăzică numai eu știu. Ia spuneți voi a cui-s bunghii?
— …oftară ei amar.
— Ai mei, fiindcă numai eu știu. Monica, dă-i încoace.
— Nici legătura nu mi-o dai? - întrebă cu spaimă și sfială, Ionică.
— Dă-i-o, Monica… De-acuma plecați! Ce mai așteptați?
— Hai măi!
— Hai!
— Măi Patrule, ai să te mai bați?
— La ce?
— Da’ tu, măi Ionică?
— Hhei! oftă el hurducat.
— Ia veniți încoace… Hai, că mă supăr.
Băeții se apropiară cu capul în pământ.
— Ia întindeți fiecare câte-o mână.
Pumnul lui Pătru înghiți bumbii. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult „rămas bun“ decât „bine-ați venit", purtându-și privirile când spre palma lui, când spre pumnii lui Pătru.
— Monica, dă-mi șase pere. Monica alese, făcu un buchet din cozi, și le întinse Olguței.
— Pătrule, na două pere, și să nu mai fii prost să-ți pierzi bunghii la Ionică, — și ție, măi Ionică, îți dau eu patru pere busuioace cum n'ai mâncat tu nicioadată. Pune-ți bunghii la loc — nu ți-i iau înapoi — și mănâncă perele… Și să te astâmperi, că mă supăr!
– Mulțumiți duduiței, măi urșilor.
– Sărut mâna.
– Săr… mna!
— Sărutaț-o, măi că ea v'o făcut dreptate.
Mânile Justiției de pe prispa casei lui Moș Gheorghe primiră sărutul împricinaților.
— Monica, dă-mi batista.
- Uite-o. Pentru ce?
- Mi-au încleiat mânile, – zâmbi modest Olguța, coborându-se de pe piedestal.
— Duduiță, vine Anica să vă cheme.
- Iar Anica!
- Vă pof…
- Știu. Ce cauți aici?
— Vă pof…
— Știu. Vino cu mine.
Anica intră în casă după Olguța.
- Mi-am pierdut batista. Pune-te și-o caută.
Olguța trânti ușa lăsând-o pe Anica înlăuntru. Pune lacata, Moș Gheorghe.
- Când să-i dau drumul? se veseli Moș Gheorghe. – Când om ajunge 'n poarta casei.
— Așa oi face.
— Moș Gheorghe, vezi c'ai uitat să-mi aduci aminte!
– …
— Vezi!… De ce nu pui mata, Moș Gheorghe, felii de morcov în tutun, cum pune și papa?
— Oi pune, duduița moșului.
— Să pui, Moș Gheorghe, că morcovul ține umezeală, îi explică ea serios.
— Duduițelor, da’ când mai veniți la moșu’?
- Când ni-i pofti, Moș Gheorghe.
— Iaca vă poftesc.
— Atunci venim mâne.
- Duduiță, am dres gardu' la loc! — clipi cu înțeles Moș Gheorghe.
— Or să intre porcii în livadă!
— Să intre sănătoși. De-acuma are moșu’ scrânciob.
— Dudue Olguță, nu-i batista, — vocifera Anica din casă.
— Caut’o.
Din pragul curții boerești, rochița roșie și cea albastră făcură semn cătră Moș Gheorghe.
— De-acum pleacă, zâmbi Moș Gheorghe dând drumul Anicăi.
— Da, unde-s duduele?
— Du-te și le caută că asta-i treaba ta!
În urma tuturor porni Moș Gheorghe. Se înserase limpede. Luceafărul dintăiu lucea curat și zâmbitor, la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem.
Moș Gheorghe întoarse capul îndărăt. Pe poarta caselor de țară, pe 'nserat, intră doar carele cu boi, și oamenii cu seceri, sape, sau securi.
Pe poarta casei lui Moș Gheorghe, intrase și eșise o poveste.
Deasupra casei lui Moș Gheorghe, un înger sau un cocostârc se închina.
***
— Cum ați petrecut, Monica?
Foarte bine, tanti’ Alice… Păcat numai că n’a fost și Dănuț.