Hotarul nestatornic/Partea 1/Capitolul 1

by Ionel Teodoreanu

Aspect 2

CAP. I.

POTEMKIN ȘI KAMI-MURA

 

Doi țărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpân al moșiei. Mișcarea vastelor pălării învălui pe Dănuț cu epicul vânt al gloriei. Se opri în mijlocul șoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcăiul pe trupul biruitului, având drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strângeà în pumnul răpezit îndărăt.

— D’apoi nu te doboară, boerule, namila asta? — întrebă unul din țărani.

— Pe mine!?

Dănuț tocmai isprăvise clasele primare. Erà licean în vacanță.

— Mai bine hai de i-om da boerului o mănă de-ajutor să-l sue, se amestecă în vorbă celălalt țăran, apropiindu-se de zmeu.

— Da’ mare-i! — se minună el. Cât o fereastră boerească!

Dănuț se simți mândru că zmeul e al lui și umilit că e mai mare decât el. Instinctiv — cum ocolește o femee măruntă vecinătatea celor înalte — se îndepărtă grav, măsurând șoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi țărani.

— Oprește, boerule, că nu bate vântul dintr’acolo; întoarce-te ’napoi, — porunci sfătos unul dintre ei.

Dănuț se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frământat de socoteli adânci, de răspunderi… și se supuse. In goana mare trecu pe lângă zmeul atent, și fugi, și fugi depănând sfoara între degete. In urma lui, mosorul se sbăteà ca un guzgan epileptic.

— Dați-i drumul! — răcni el de departe, zmuncind sfoara din răsputeri.

Zmeul căzù în cap, Dănuț pe spate.

Intre timp, unul câte unul, apoi pâlcuri-pâlcuri, copilașii satului îngrădiră, desculți și naivi, evenimentul de pe șosea.

— Lasă, boerule, că ți-l muștruluesc eu — îl liniști unul din țărani, ștergându-i straele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.

— Vezi! Vezi! Dacă nu i-ați întins coada, suspină întretăiat Dănuț, abia stăpânindu-și lacrimile.

— Ia să vezi, boerule, numai să-l iei cu binișoru’, ș’ăl vezi că pornește! Așa-i și calu’ nărăvaș!… Ia te uită mata!… Ș’ăl tragi… ș’ăl încerci… ș’ăl mai lași slobod… și iar tragi hățu’… Ia ’n auzi!

Melodică mânie de violoncele, zbârnâitoarea vâjâià în salturile, tresăltările și încovoierile ’ncordate ale zmeului însuflețit de viața vânturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdând puterea vânturilor.

— Hooo-pa!...

Dănuț întinse brațele pe jumătate, într’ajutor celui de sus, c’un gol în piept și înfiorat își feri capul. Cu o pornire de balet, fetițele se mlădiară lin; băețiii se ’ncordară, gata să se avânte.

Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... și mârâind se înțepenise iar la loc, piept în piept cu ’ntreg văzduhul...

In urmă ondulară cozile păstrându-și grația de stele căzătoare.

— Hăi-hăi! — chiuiră copiii.

Dănuț clipi, zâmbind.

Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălță deasupra satului, mai sus decât dealurile, decât soarele, decât răndunelele. Copiii îl căutau cu mâna streașină la ochi, cu degetul celeilalte întins.

— Uite-l măi! — izbucni un băețel.

— Taci măi! — se răsti la el un altul.

— Ci măi? Ci?

— Sss! — se ’ncruntară ceilalți.

In tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înăbușit.

Dănuț pipăi sfoara ca pe tăișul unei săbii, cu vârful vârfului degetelor.

— Apucă zdravăn, boerule, că țin și eu...

Dănuț se înghesui în țăran, apucă sfoara și pătruns de adâncimea bulboanei de sus, își trase o mână de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă brațul omului. Mâna de pe braț strângea din răsputeri; cea de pe sfoară, ușurel.

— Ține bine, boerule, nu-ți fie frică… Pune amândouă mânile, voinicește.

Cu o pornire dușmănoasă, Dănuț se opinti și trase, încrețindu-și fața. Cerul nu se desfundă… In mânile lui, atletică, sfoara vibrà, umplându-i mușchii de bărbăție. Ochii îi străluciră îmbătați

— De-acum poți plecà.

— Rămâi sănătos, boerule, glumi cu seriozitate țăranul, prefăcându-se că pleacă.

Sfoara-i izbucni din mână.

— Stai! Stai! Nu mă lăsà! Scapă-mă! țipă Dănuț, îmbrâncit, târît, răscolit de panica unui înnec în văzduh.

— Iaca aici-s!

Din urmă răsună un trap jucăuș…

— Vă poftește conița de grabă la curte.

— Dece? — se răsti Dănuț către omul depe bihuncă.

— Mergem la gară, boerule, că-i vremea! — răspunse omul, abia stăpânind calul.

— Feriți măăi — chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.

Colbul se luă la trântă cu șoseaua… Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuț.

— Ce ne facem? — întrebă el mâhnit, cu toată nădejdea în țăran. …Il dăm jos?

— Mai lasă-l bădie!… Nu-l da jos, boerule! — se rugară în cor copiii, când la țăran, când la Dănuț.

— Eu zic să-l ducem în ogradă și să-l legăm.

— Sigur! Sigur! — jubilă Dănuț, mai-mai să sară de gâtul mântuitorului.

In frunte cu Dănuț, alaiul mărunților călăuzi până la poarta ogrăzii, pasul înalt al zmeului… Ograda se umplu de zarvă: cânii hămăiau, slugile răsăreau din toate părțile.

— Hai, Dănuț, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură gata de plecare, doamna Deleanu, cu mânile pe urechi.

— Stai, mamă, nu vezi că am treabă! — răspunse Dănuț, trăgând de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.

— Gata, boerule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ține un stejar!

— Ai isprăvit, Dănuț?

— Bine, da’ cine-l păzește? — se îngrijoră el.

— Noi! Noi! — protestă poarta înflorită cu copii.

— Ba eu! — hotărî apăsat un băețaș mai răsărit, îngroșîndu-și glasul.

Infruntând dulăii, intră în ogradă și se înfipse lângă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.

— Cum îți zice ție? îl cercetă bănuitor Dănuț.

— A Marandei, să trăiți — răsună marțial răspunsul.

— Și mai cum, băețele? — întrebă cu blândeță doamna Deleanu, scoborând pe scara trăsurii.

— Gheorghiță, sărut mână!

— Și nu ți-i teamă c’or să te mănânce cânii?

— Ehei!…

— Măi Gheorghiță, să nu te miști de-aici! — porunci Dănuț.

— Écoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette manière; tiens, donnes-lui des bonbons.

— Na… poftim, retușă Dănuț subt privirea doamnei Deleanu.

Și brusc, îi întinse cutiuța cu bomboane violete oferindu-i orășenește. Gheorghiță șovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Inșfăcă repede cutiuța. Dănuț rămase cu capacul, indignat și nedumerit. Doamna Deleanu începu să rădă.

— Lasă, Dănuț, dă-i și capacul… Poftim și dumitale pentr’un rachiu, — și-ți mulțumesc.

— Să trăiască boerul și să crească mare — se ploconi țăranul.

Trăsura porni.

Urcându-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuț privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micșoratul Gheorghiță. La fel priveau copiii cățărați de-a-lungul porții, pe străjerul stejarului cu zmeul.

Rămas stăpân, Gheorghiță a Marandei dezmierdă sfoara întinsă și sonoră ca o strună… și nesocotind bunătățile din pumnul închis, se așeză la pământ sprijinindu-se de trunchiu, își încrucișă brațele pe piept și începù să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit.

***

— …Te rog, nu te deranja, domnule Șteflea.

— Vai de mine! Scuzați, vă rog! Știți, căldurile…

Odăița scundă bâzâià ca un 10 Mai al muștelor.

Șeful gărei, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxà în zadar, pe nevăzute cu pumnul îndărăt gaura blestemată a celeilalte mâneci… Insfârșit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mâna șefului se repezi spre mâna înmânușată a doamnei Deleanu. Cu o înclinare eroică de om gras, sărută mănușa. Aducându-și aminte de batistă, și-o luă de pe cap, — pudic.

Dănuț, se simți înfrigurat, ca într’o magazie cu jucării misterioase. Nu-și luà ochii dela looping-the-loop-ul lent al benzii de hârtie ciuruită de pe rotița telegrafului… Știà că banda aceia e tainicul funicular cu care urcă și coboară cuvintele de prin văzduh… și parcă nu-i veneà să creadă.

— Vine regulat, domnule Șteflea?

— Vai de mine, coniță, imediat — gâfâi șeful.

— Hai, Dănuț, afară.

Pe peron așteptau un buchet de gâște legate, o traistă vărgată, — și blondă, dimineața de vară între doi castani.

— Ia să te văd, Dănuț… Vai! In ce hal ești!

Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineață, încercase naufragiul șoselei. Sandalele fumegau la fiecare mișcare, de colbăite ca erau, iar șosetele atârnau buzate, descoperind gleznele mai albe decât pulpele.

Doamna Deleanu se așeză pe bancă, avându-l pe Dănuț în față, ca o problemă de arhitectură. Iși ridică voaleta, își scoase mănușele. Dănuț se simți reconstruit.

Cochetă impertinență — poruncită de năsucul cârn copilărește — bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltând fruntea în întregime; panglicile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe față, la îmbinarea aripelor gulerului…

— Numai o mireasă-i lipsește! — se minună duios șeful gării, răsărind cu o condicuță subțioară, și cu chipiul roș deasupra pletelor batistei.

— Vine?

— Vine.

— Dănuț! Dănuț!

Cu resemnare satisfăcută, ca salvat dela sinucidere, Dănuț se lasă tras îndărăt. Zărise la orizontul vertiginos al șinelor, un punct negru, dușmănos ca o gaură de revolver încărcat.

Mai așteptară, privind șinele nervoase… Ingrozitor de supărată pe gară, mașina trecù înainte…

— Marfă… marfă… marfă; a treia… a treia… a treia… descifra Dănuț în gura mare, clipind și strângând mai tare mâna doamnei Deleanu.

— Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi? Papa! Papa!

La fereastra unui compartiment, mânile domnului Deleanu scuturau mănușele spre cei depe peron… La ușa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguței. Nici nu se oprise trenul, că Olguța și sărise de pe scară, veselă, familiară, cum săreà și dimineața din pat pe covoraș.

— Vai, Olguța! vrei să mă îmbolnăvești? — țipă doamna Deleanu, alergând spre ea.

In treacăt Olguța-i sărută mâna și se repezi la vizitiu.

— Moș Gheorghe! Moș Gheorghe! Am venit!

In urma Olguței se coborâră bagajele — trecute pe geam lui Ion — apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-écrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, să interpeleze; după el, cu mișcări liniștite și ochi mari de îndrăgostită, privind și respirând vacanța, Monica.

— Iți pare bine că ai venit la noi, Monica? — o întâmpină doamna Deleanu, luând-o în brațe deadreptul depe ultima treaptă, și sărutăndu-i obrajii.

— Da.

Pălăria de pai, cu boruri rotunde și panglică neagră, prinsă cu elastic pe subt bărbie, îi alunecă pe spate, atârnându-i de gât.

Doamna Deleanu surâse părului descoperit: erà auriu cum sunt numai pletele de soare, pe care copiii vânători de fluturi le găsesc prin iarba crângurilor, zâmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvârlit-o.

— Ei, copii, n’am uitat vre-un bagaj?… Bun… Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! — se lumină deabinelea domnul Deleanu, frecându-și mânile ca după un proces câștigat.

Gestul bucuriei, al enervării și al spălatului pe mâni erà acelaș la domnul Deleanu.

Dănuț se bosumflase; nimeni nu-l luà in seamă, nimeni nu se uità la el! Inchise ochii și se făcù nevăzut!

— Mamă, unde mi-i pălăria — gâfâi Olguța, sosind în goana mare dela cai.

Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vârful nasului apărù la fereastra vagonului.

— Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnișoară; nu-i a dumneavoastră?

— Ba da! — o revendică Olguța cu tărie.

— Mai bine mulțumește domnului, Olguța… Poftim! Ce ți-ai mai uitat? — o cercetă, măsurând-o din cap până’n picioare, doamna Deleanu.

— Pfuuu! — izbucni Olgața, dând cu ochii de Dănuț.

Șopti ceva la urechea Monicăi.

— Pfuuu! — pufniră amândouă.

— Buftea-Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! — apostrofă Olguța pe Dănuț.

Cele două săptămâni de vacanță la țară îi rotunjiseră obrajii, stârnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguței. Deșteptat din posomorală și uitare, Dănuț măsură pieziș pe sora lui, și cu mânile care ținuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părți, alungând depe obrajii ei paloarea examenelor.

— Bravoo! Galant cavaler — se amestecă dela fereastra trenului pornit, domnul cel bătrân.

— Respectili mele, coani Iorgi! — răsună un glas dela fereastra vagonului următor.

— Vus tis di Iancl?… A ghiten Weig.

La auzul jargonului ireproșabil, ferestrele vagonului de-a doua, se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele depe Ștefan cel Mare… și de serviabile salutări. Care negustor din Iași nu fusese sau nu erà clientul lui conu Iorgu Deleanu!

— Copii! Copii!! Ia mă rog! — îi potoli doamna Deleanu, despărțind la timp pe Dănuț de pumnul și piciorul Olguței.

— Am să-ți arăt eu ție, gesticulă Olguța.

— Lasă, Olguța, nu vorbi c’un rău crescut, o împăcă Monica, luând-o de braț.

Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu… Dănuț le ajunse din urmă.

— Voi… voi sunteți niște fete! — le aruncă el cu glasul înnecat de indignare.

— Nu-i adevărat! — bătu din picior Olguța, răzbită de insultă.

Nici nu mai încape vorbă. Tu ești băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiță e Monica. Așa-i, Monica?

— Ba și eu! — protestă Olguța… Da’ nu-i dau voe lui — îl fulgeră cu degetul — să mă insulte!

— Numai foc îi duduița noastră — șopti Moș Gheorghe, cu zâmbete ’n mustăți și ’n ochi, cătră omul care ’ncărcà geamandanele în căruță.

— Pace vouă! — le porunci râzând domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?

— Eu! — se pripi Dănuț.

— Ba eu! îl înlătură Olguța.

— Eu am spus întâiu!

— Ce-are a face!

— Ba are!

— Nu vorbesc cu tine.

Intre timp doamna Deleanu se urcase în trăsură.

— Bine, da’ cu mine nu vine nimeni?

— Eu, tante Alice, se oferi Monica.

— Atunci, voi, haideți cu mine în bihuncă.

— El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguța.

— Duduiță, îi șopti Moș Gheorghe, hai cu moșu’ pe capră.

Olguța se însenină… dar repede-și luă o figură de mucenică.

— Dute cu bihunca! Mie nu-mi trebue!… Lasă-lasă! — se prefăcu ea că suspină, urcându-se pe capră — eu îs persecutată: știu eu!

Și smulgând biciul din teaca lui, șfichiui caii.

— Stai binișor, duduiță, că ne răstoarnă!

— Moș Gheorghe, zvâcni Olguța cu neastâmpăr între picioarele lui, mână cât poți… Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, Moș Gheorghe?

— Vă salut cu respect, coane Iorgule!

— Hei! ce mai faci domnule Șteflea? Tot voinic? Tot vesel?

— Vă mulțumesc! Cu slujba… Mmdă…

Neastâmpărul și mânia clocotea în sufletul lui Dănuț, încălecat pe bihuncă; deopotrivă și ’n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii.

— Hai, papa, te rog… iute…

— Stai, frate, ce atâta grabă? Doar nu ești președinte la casație!

— Să dea Dumnezeu s’ajungă! — dori din adâncul inimii, domnul Șteflea.

— Ai ajuns cu vre-un proces pe-acolo?

— Chiar pân’ acolo, nu, se spovedi el modest… Numai la Curtea de Apel, — dă, ca omul!

— O mână de-ajutor?

— Dac’ ați vrea! — îndrăsni el.

— Ei! Om vorbi altădată.

Dănuț se muiase: trăsura nu se mai vedeà. Un nod amar i se urcă în gât, amintindu-și cum se urcase Olguța pe capră… Atâta obidă se abătù asupra lui, încât subt pleoapele închise închipuirea-i dădù buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plânge și să fie consolat… Locul erà ocupat de Monica!… Dănuț dădu pinteni roților bihuncii.

Picioarele Monicăi nu ajungeau până la podeaua trăsurii; atârnau. Totuși nu și le legănà.

Nici nu băteà cu vârful ghetelor sârguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaș. Și mânile Monicăi pluteau liniștite pe genunchii împreunați. Numai vârfurile degetelor se ridicau uneori… și iar se lăsau, și iar tresăreau răsfirându-se…

…fiindcă deadreapta și deastânga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, când luminate, când umbrite, — fiindcă pe-alocuri s’alungau atâția maci, de parcă toate pozele Scufiței Roșii din cărțile de basme, porniseră însuflețite, lăsând albe paginile, rumenind câmpiile…

„Ce bine-i stă în negru” gândi doamna Deleanu, și îndată-și duse cu spaimă superstițioasă, mâna la gură. Monica avea abia zece ani și purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni… Rochia neagră, pentru moartea bunicei, i-o făcuse doamna Deleanu…

— Monica, ce culoare îți place ție mai mult?

Ochii fetiței priviră grav pe doamna Deleanu.

Prinzând privirea îndreptată asupra rochiței de doliu, își plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară dealungul feței. …Mânuțile ei strânseră rochița ca pe o păpușă primejduită.

— Pui mic, pui mic, n’am vrut să te supăr!

Ii luă capul mâhnit pe genunchi murmurându-i descântecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor și-ale îndrăgostiților.

Câmpiile zvoneau de râsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adânc se dăruia pământului.

— Iartă-mă tante Alice, n’am să mai fac!… Imi place albastrul, șopti Monica, îmbrăcând cu-albastrul cerului unde erà bunica, blondul holdelor unde ’ncepeà vacanța.

— Nu mai tragi din lulea, Moș Gheorghe?

— Duduița moșului, toate le știe!… — clătină din cap moșneagul. Ba trag eu, când am vreme! Toate cu rânduiala lor.

— Da’ acuma de ce nu tragi?

Moșneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre și bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnișorii albi încleștați pe hățuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.

— Da’ caii cine să-i mâe, duduița moșului?

— Cine??… Eu.

— Bată-te norocul să te bată!

— N’ai titiun? — îl cercetă Olguța, imitându-l.

— Cumpără moșu’!

— Moș Gheorghe, începù Olguța cu sfială, întorcând spre el coada ochilor negri ca două capete de rândunici eșite din cuib, ți-am adus un pac di titiun... Vezi că m’am ținut de cuvânt, Moș Gheorghe! — îl dojeni ea cu seriozitate.

De astăvară făgăduise Olguța, moșului, un pac di titiun și nu uitase! Pacul eră o cutie de tablă, cu tutun de lux, cumpărată de Olguța din banii ei, decu toamnă, și păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.

Olguța n’aveà bunici.

Chipul vioiu și ghiduș al moșneagului se încruntă de înduioșare. Ochii mici se micșorară sclipitori; mustețile ’mproșcate-a neastâmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzând c’o mână hățurile încrustate cu mânile Olguței, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garofiță sălbatecă și binișor înfipse în pletele întunecate ale fetiței, roșul luceafăr al dedeochiului.

 

Dănuț n’auzeà decât tictacul mat al copitelor, bătând în tact cu inima lui, până ’n inima pământului. Subt roțile bihuncei, șoseaua viscolea ’ndărăt… …Dănuț închise ochii.

„…Se făcuse noaptea neagră ca iadul, când zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vântul, dar zmeul s’apropià ca gândul și Făt-Frumos simțea în spate…”

Dănuț deschise ochii, c’un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simțise numai spaima lui Făt-Frumos!… Ș’apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguța?… Dănuț porni din nou, la drum, călare pe bihuncă…

Domnul Deleanu țineà hățurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mânà el calul… Și cum să-l fi mânat! Și bihunca și calul și hățurile, și Ion care-l țineà pe Dănuț să nu cadă, dela spate, — nu erau decât Dănuț prefăcut în ei toți. Cu dinții strânși, cu ochii închiși, cu fruntea încordată, Dănuț se iuțeà după Olguța, în rostogolul roților, în tic-tacul mat al copitelor.

Dănuț se puteà preface ’n oricine, și’n orice: puteà fi oricând, oriunde. N’aveà decât să ’nchidă ochii… Să fi vrut el, cât rău n’ar fi putut face! Noroc că erà milos! Dănuț erà mândru cu spaimă de puterile ascunse ’n el… Odată se mâniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi și-l pusese la colț. Inchizând ochii Dănuț o omorâse… suferise… și grăbit o înviase la loc, căci dacă mureà mama cine l-ar fi ertat! Nimeni nu bănuià tainele lui Dănuț, nici doctorul care-l știà pederost înlăuntru și’n afară. Subt pleoapele lui Dănuț, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundeà ceva, ca un somn cu visuri, cum închideà ochii erà mai mare peste toți, chiar peste tata și mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general ori mare sfetnic, pe Olguța ori copil de casă, ori o trimeteà la bucătărie.

Când le povestise Moș Gheorghe povestea lui „Ivan Turbincă”, Olguța ceruse moșului o turbincă la fel cu a lui Ivan.

— Dac’aș fi Sân-Petru, matale ți-ași da-o, duduița moșului!

— Dă-mi-o, Mos Gheorghe!

— De unde s’o iau?

— Dă-mi-o, Maș Gheorghe!

Olguța se înroșise de necaz. Dănuț tăcuse, cu ’n zâmbet pentru el, în ochi… Mai târziu, la lumina lumânărei, Dănuț își pipăise fruntea, privind-o în înnecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo erà turbinca lui Ivan, în care încăpeà tot iadul și tot pământul. Mult se bucurase Dănuț, fiindcă nimeni — nici Olguța — n’aveà turbincă. Și nimeni nu știà că numai el o are, când închide ochii…

Dănuț simți deodată vântul și soarele in părul lui.

— Ce-i?

— Opriți, boerule, opriți… a căzut pălăria conașului.

Fluturându-și panglicele, bereta se rostogoleà pe jos. Ion sări după ea.

— Papa, nu pornim? — întrebă Dănut, alarmat de presimțirea unui nou popas.

— Ține hățul, Ioane... Iar te grăbești? Măi-măi! Stai să ’nvârt o țigară. Uite și pentru tine.

Zâmbind copilărește, domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuț, lăsându-l fără cap, ca un cuer ocupat.

— Hoăăă! — cască el zgomotos, întinzând brațele alene.

Dănuț ridică panamaua, posomorât, și se uită la tatăl lui, care-și răsucea țigara, cu ochii femeilor neînțelese de bărbații lor.

 

— Uu-uu; uu-uu; uu-uu;...

— Cine face-așà, Moș Gheorghe — întrebă Olguța făcând întocmai.

— Caii, duduița moșului; au băut multă apă.

— Așà! au broaște ’n burtă.

Monica dezmierdă mâna doamnei Deleanu.

— Tante Alice!

— Ce-i Monica?

— Nimic, tante Alice, zâmbi Monica, respirând adânc.

— Vrei să-mi spui ceva, Monica?

— Nu... E frumos, tante Alice!

— Pui mic!... Scoate-ți pălăria să te rumenească soarele...

— Tante Alice, uite romanițe! — recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda școlilor.

Romanițele râdeau în soare, — și ele în vacanță.

— Acele ce-s, tante Alice?

— Sânziene!

— Și acelea?

— Sângele voinicului!

— Și acelea!

— Condurul Doamnei!

...Sânziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.

Tăcură.

Uguiau nevăzuți în jurul trăsurii, dulci hulubi… Caii, dădeau din cap blajin, urcând la pas suișul… Pâlpâiau fluturași albaștri… Rândunelele-și lăsaseră în iarbă, la uscat, rochițele umede de rouă... Drumul de foșnete și de mirezme duceà spre cerul apropiat… — cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mânile împreunate, — pe Monica.

Puteà să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ținând într’o mână inelul cu cheile cele grele care deschid porțile cerului, Sfântul Petre surâzând.

 

— Mi-i foame — protestă Olguța.

De când așteptà Moș Gheorghe vorba asta!

— Ssst — șopti el la urechea Olguței; are moșul ceva!

— Ia să văd! — îl rugă Olguța cu glas scăzut.

Moș Gheorghe scoase din buzunar o punguliță de hârtie.

— Ce are moșu’??

— Roșcove! — porunci Olguța.

— Iaca la asta nu m’am gândit, se întristă moșneagul.

— Ce ai acolo, Moș Gheorghe? — se frământă Olguța.

— Ia niște zahar de ghiață, oftă el melancolic.

— Monica! Avem zahar de ghiață! — strigă Olguța, tropăind pe capră...

— Ei, Moș Gheorghe, îmi pare că vrei să-ți dai leafa pe mâna dentiștilor! — îl dojeni în șagă doamna Deleanu.

— Lasă, cuconiță, să mănânce copiii zahar… Parcă matale nu-ți dădeam tot așà când erai mică!…

Doamna Deleanu zâmbi. Așà erà. Și ea… Erà mult de-atunci.

— Dar acuma îmi mai dai, Moș Gheorghe?

— Dă, cuconiță! Cum o vrea duduița!

Olguța sfărâmă cețoasele diamante înșirate pe sfoară… Incepù praznicul: Olguța, pe capră, sfărmà, sugea și înghițea, și iar începeà; Monica în trăsură, ronțăià încetișor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemănatec, înghimpându-se în colțurile sloiului vanilat, — gândindu-se la vacanțele de odinioară… Moș Gheorghe își smulgeà mustețile zâmbind. Olguța nu-l uitase: cu de-a sila îi vârâse în gură o bucată de zahăr; Moș Gheorghe o furișase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preț.

— Moș Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un castravete crud… știi, cu sare și chiper! — ronțăi Olguța.

— Lasă s’ajungem! Iți pregătește moșu’, cum știe el.

— Moș Gheorghe, cumpărăm și roșcove dela crâșmă… N’am mai mâncat decând! Știi, la cofetărie n’au roșcove! Auzi, Moș Gheorghe?

— Aud eu!

— Și cumpărăm?

— Cumpărăm, cum nu!

— Și mâncăm.

— …Dacă mi-i da dinții la loc oi mâncă și eu, șoricelul moșului!

— Vai, Moș Gheorghe! N’ai să mănâncì roșcove?… Hai să le facem compot.

Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii dela trăsura nechezară războinic. Olguța se răsuci, privi, se încruntă, și puse mâna pe biciu.

— Moș Gheorghe! Nu mă lăsà! Ne-ajung!

Mult iubeà Moș Gheorghe caii, și pe cei dela trăsură, și pe cei dela bihuncă. Totuși întrecerea începù vioae, ca odinioară, când boerii erau năpraznici la mânie și la veselie, și când surugiii învârteau harapnice intrând cu oiștea ’naintașilor în porți, ca să zâmbească inima boerilor de țipetele jupâniților. Moș Gheorghe își mai aduceà aminte; știa și Olguța dela el.

— Hii-hiii!… — chiui Olguța.

Moș Gheorghe zâmbi numai, biciul șueră o vorbă de șarpe; caii lungiră trapul, scuturând coamele grele, fluturând cozile lungi… Și opt copite bătură toba luptelor.

— Uită-te ’napoi, Monica! — o îndemnă Olguța în gura mare, ca în plină vijelie.

Monica îngenunchiè pe perne, ridicând capul pe deasupra poclitului.

— S’apropie?

— Parcă… șovăi răspunsul.

— S’apropie?

— Parcă da, se temù Monica.

— S’apropie? — tună Olguța, luând biciul din mâna lui moș Gheorghe.

— Da-da! — se ’nspăimântă Monica.

Cu trupul lung și svelt de libelulă, bihunca răsări în rând cu trăsura, gata s’o întreacă.

— Grăbiți, copii! Grăbiți: mi-i o foame grozavă! Și-o sete! — le vorbi din goană domnul Deleanu.

Dănuț, senin, se uită drept înainte, încordându-și coada ochiului. Astfel arătà Olguței disprețul lui, și totodată putea să-i și zărească înfrângerea prelungă.

„Ce bine-i să fii bărbat!” — gândi Dănuț respirând cu nesaț aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirând cu convingere, duhoarea de tutun a mânilor și a suflării lui Ion dela spate.

— Moș Gheorghe, oprește! — hotărî în șoaptă Olguța.

— Ho-ho, copii! Ho-ho, băeți!

Bihunca se duceà dusă ca o săniuță cu roți prin pulberi.

— Da-da! Fugiți dumneavoastră căt vreți! Noi nu omorâm caii, le aruncă Olguța, ca o piatră ucigătoare din urmă, mărinimia milei.

 

Caii opriți gâfâiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumându-i pe loc.

Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe șosea. Olguța răsuceà biciul, îngândurată… Ielele străvezii ale arșiței umpleau zările de jocuri fără trupuri. Și deodată, ca o melancolie de fân cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri triști și blânzi, mireazma sulfinei îi învălui.

 

— Nu mai pot! Mor de sete! — răsuflă Olguța răsturnand în trăsură brațul de sulfină zmulsă voinicește.

— Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ștergându-i cu batista focul obrajilor nădușiți.

— Uite, tante Alice! — răsări și Monica, aducând in brațe mănunchiul verde plin de galbene scântei, și pe obraji culori de câmp, culese odată cu sulfina și cu albăstrelele din păr. Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stânga, Monica se opri deodată, ca întâmpinată de un gând rău… Hăinuța neagră, trăsura oprită! In mintea ei, de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite așteptau pornirea convoiului…

— Tante Alice! Trăsura n’are număr!

— Sigur că n’are! Trăsurile de casă n’au număr.

— N’ai număr! — șopti Monica trăsurii și-o bătù cu mânuța, bucuros.

Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirând șuvițele… Caii porniră… Multă vreme, albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină… In soare, sclipeau steluțe aromate, fulguind ușor pe capetele din trăsură.

— Tante Alice!

— Ce-i, Monica?

— Mai e mult până acasă?

— Acuș ajungem!

— Vai!

— Iți pare rău, Monica?

— Nuuu, tante Alice!

Sigur că-i păreà bine! Și totuși… parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr și cu sulfină în poclit: trăsura vacanței.

 

— Moș Gheorghe, ce s’aude? — întrebă Olguța, cercetând cerul, cu mâna adusă deasupra ochilor.

— Bat cânii!

— Ei! Cânii! Sus, Moș Gheorghe!

— Bată-l să-l bată! Zmăul lui conașu’ Dănuț.

— Aha! — mormăi Olguța.

— Lasă, că-ți face moșu’ unu’ mai frumos!

— Nu-mi trebue!

Caii se opriră și zmuncind de hamuri, trecură pragul porții la trap, pe subt vâjâitul zmeului străjuit de un stejar, și de un marinar mărunt. De-un marinar! De-un amiral având pe buze zâmbetul aceluia care primi spada înfrântului Napoleon.

Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă și adâncă și stăpână peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle și călugări, în ochii Monicăi.

Sforăind, caii se opriră la scară… In freamătul de viță verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.

— Mi-i foame, țipă Olguța cu mânie. Unde ești, babo?

La glasul ei, cu chip și trup enorm de eunuc — broboadă albă și pestelcă albă, răzând în hopurile pântecului și ’n căscatul știrb al gurii, cu brațele deschise cuprinzând ograda toată, — coborî pe scări bucătăreasa.

— Aici-i baba! Da’ bine c’ați venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocu’ să-i bată.

***

Un cearceaf ud prins cu ținte de colțurile ferestrei deschise, se bombà lin și iar veneà la loc, prefăcând căldura care moleșeà caisele livezii în răcorită boare.

In odăița fetițelor nu erà nimeni… Intrase Anica în goană desculță, lăsând pe scaun geamandanul ușurel al Monicăi și eșise trântind ușà, după ce-și sclipise în oglinda ovală a șifonierei de mahon, surâsul de țigancă tânără.

Acum geamandanul cu inițialele bunicei erà singur. In el așteptau portretul bunicei și o păpușă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuință a Monicăi.

Monica așezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu doua perne dedesubt, mâncà frumos cum o învățase bunica: cu șervețelul agățat de pieptarul rochiței, fără să-și întindă coatele pe masă; cu gura închisă, ținându-se dreaptă…

Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetițelor, și-ar fi pus ochelarii și fără să atingă cu degetul nici șifoniera, nici cele două dulăpioare de lângă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăeri, nici muște, și-ar fi oftat cu ușurare, ar fi simțit mirosul de podele ceruite, îmbinându-se cu aroma de răcoare păstrată doar in tihna caselor bătrâne unde ernează mere și gutăi, și ar fi clătinat din cap cu bunătate și cu duioșie; și s’ar fi aplecat cu multă trudă, asupra paturilor neted învelite, și dezvelind un colț ar fi văzut că așternutu-i de olandă și că spălătoreasa-i vrednică și că ’n dulapul rufelor mai e sulfină și lavandă, — și-ar fi acoperit ea cu evlavie colțul descoperit; și dacă ar mai fi deschis și șifoniera, și-ar fi văzut păpușile care-așteptau emoția fetițelor premiate la examenul de clasa treia primară, și-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ștergându-și-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii — și ’ncetișor, încetișor, ar fi eșit, și s’ar fi dus… fiindcă Monica putea să intre.

In odaia fetițelor nu mai erà nimeni.

 

— Copii, dați-mi voe sa-mi scot haina, nu mai pot!

Scoțându-și surtucul de soie-écrue, domnul Deleanu rămase în cămașă de soie-écrue, cu guler jos și moale. Ridicându-și brațele în sus, le scutură; mânicile alunecară în jos. Păstrase mișcarea aceasta demult, de pe atunci când avocații pledau îmbrăcați în robă. Păstrase și roba cu gândul că Dănuț va îmbrăca-o într’o zi ca să pledeze… Poate că până atunci vor pricepe „cretinii” — cretinii erau toți aceia care contraziceau părerile profesionale ale Domnului Deleanu — că roba dă aripi cuvântului, și vor reintroduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuț, de vremurile vechi.

Domnul Deleanu își iubeà profesia „ca pe-o amantă”, — așa spusese într’o pledoarie la Casație, rostind cuvântul ilegal, cu pasiune și aroganță ca să deștepte pe un consilier adormit, — și doreà ca și Dănuț să gândească și să poată spune la fel… Dacă Olguța ar fi fost băiat!…

— Ei, Dănuț, acuma ești licean! Ești băiat mare! Poți judecà. Te faci avocat cași tata?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

— Lasă-l te rog să mănânce mai întăiu!… Dănuț! Iar ții coatele pe masă!… Uite-te la Monica ce frumos mănâncă. Și-i mai mică decât tine!

Olguța își retrase coatele, zâmbind. Dănuț se înroși. Scăpărând o privire cruntă înspre Monica și Olguța… Teroarea comparațiilor cu Monica dăinuià de un an: decând Monica și Olguța preparau împreună, cu aceiași profesoră, clasele primare… Cine-o mai descoperise și pe Monica! Olguța! Firește! Ea aduceà și puii de mâță părăsiți pe subt garduri, spre desnădejdea bucătăresei. Asta mai mergeà! Dar pe Monica n’o puteà mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olguței! Blonda!… Dănuț demult așteptà prilejul s’o tragă de cozi, cum trebue!

— Lasă! — înghiți el în gând. Și din nou se dezrobi, afară, cu zmeul.

Ochii Olguței îl iscodeau pe subt gene. Dela o vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguța nu-l slăbea din ochi. O ținti și el drept în ochi.

— De ce te uiți la mine?

— Eu? — se miră candid Olguța.

— Da, tu! — replică el, hotărît să facă scandal.

— Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! — argumentă Olguța, uitându-se la Monica. Spune și mata, mamă?

— Ba te-ai uitat! — își eși din fire Dănuț, schimbând timpul și împungând cu degetul, violent.

— Ei și! N’am voe să mă uit!

— Bine! Vom vedea!

— Ba ia te rog să te astâmperi! — îl urechi din ochi, doamna Deleanu.

— Pfuu! — se bucură Olguța, cu șervetul la gură.

— Și tu să te liniștești!

— Eu nu fac nimic!… Eram să mă ’nec! — răsuflă Olguța.

— Ia mă rog!

Domnul Deleanu își trecu zadarnic șervetul peste față; toți îi zăriră rîsul. Dînd din umeri, se resemnă și doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuț. Se ridică dela masă, zvîrlind șervetul, și porni spre ușă.

— Dănuț, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat dela masă?… Ia poftim înapoi!

— Nu vrau! îngînă Dănuț cu jumătate glas.

— Nu vrei la masă!… Bine! Foarte bine!… Atunci poftim la colț… Auzi, Dănuț? — închee scurt și energic, doamna Deleanu.

Dănuț se duse, gîrbov… In sufragerie se făcuse o tăcere solemnă… Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate, întîlnind ochii speriați și umezi ai Monicăi, ațintiți asupra ei.

— Vrei să-l ert, Monica?

Monica dădu din cap, cu putere.

— Poftim la masă… Și mulțumește Monicăi! Da-da!

— Merci! — tremurară sarcastic buzele lui Dănuț, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.

— Acum mînîncă-ți caisele.

Dănuț despică în dinți o jumătate de caisă și așteptă, și așteptă să-i treacă nodul din gît, ca să o poată înghiți… Cu sîmburele în ea și ca o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise grațiate dela moarte.

— Să vă fie de bine… Eu mă duc să mă culc!

— Dănuț du-te și tu la culcare.

— De ce, mamă?

— Fiindcă așa trebue!

— Hai cu tata și te culcă, măi băete! — îl consolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă.

— Și zmeul de afară? — scînci Dănuț.

— Te-așteaptă.

Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit.

„Lua-l’ar dracu’ de somn!” — blestemă Dănuț în gînd pe Molochul după amiezilor copilărești.

— Ai isprăvit, Monica?

— Da, tante Alice; mulțumesc! — răspunse Monica, păturindu-și șervetul și scuturîndu-și fărmăturile de pe rochiță.

— Haidem, să-ți arăt odaia voastră.

Olguța, cu capul plecat în farfurie, trudea mîncînd caise, absorbită și atentă cași cum ar fi învățat o poezie pe derost.

— Și tu, Olguța, hai-hai, isprăvește.

— Vin îndată, uite: numai patru caise mai am, se rugă ea.

— Să știi că te-aștept în odae, Olguța! Să nu cumva să te prind pe afară!

— Dacă spun că vin!

— Bine-bine!

Rămânând singură, Olguța trase cu urechea… Incredințându-se că nu se ’ntorceà nimeni în sufragerie, se uită lung la Profira. Profira își întoarse fața turtită de pansea albă, spre Olguța. Așteptă… scuturând un șervet.

— Profira… Ascultă bine… Adă-mi chiar acuma, un foarfece, un creion, și o bucățică de hârtie! gesticulă Olguța cu degetul arătător, întovărășind substantivele cu câte o ciocăneală în masă.

— La ce, dudue? — căută să se dumirească femeia.

— Nu te privește! Așà vreau eu!

In așteptarea Profirei, Olguța își sprijini bărbia de marginea mesei, își lăți coatele, strângându-și obrajii cu pumnii, și medită preocupat.

— Ai adus?

— Am adus!

— Nu cumva i-ai cerut mamei ce ți-am spus? — se alarmă deodată Olguța.

— Ba chiar așà!

— Vai, Profira! Și vrei să am încredere în tine!

— De ce, dudue? Iaca am adus.

— Și ce-a spus mama?

— A spus să caut la dumneaei în odae, și eu am căutat și am adus.

— Așaa! Bun!… Iți mulțumesc.

Olguța zâmbi. Aplecându-se asupra mesei, începù să scrie pe hârtia elegantă, luată de Profira din cutia de scrisori, — mare, lătăreț, apăsat, — scoțând limba la fiecare cotitură de literă.

— Bun!

Eși hotărîtă, cu ochii înegurați de Salomee, — cu foarfece de Parcă, despicat în mână.

— Amarnic diavol! — exclamă admirativ Profira, mușcând dintr’o caisă.

***

Odaia lui Dănuț se învecina primejdios cu odaia fetițelor. Punctul de fruntarie erà ușa închisă, cu cheia în brosca din partea cealaltă.

Fața dinspre odaia fetițelor purtà un cuer, în care atârnau pălării de paiu, funde de mătasă, un cerc tricolor, o rețea cu mingi multicolore, și două paltonașe pepita.

Fața dinspre odaia lui Dănuț, erà împodobită în partea de sus, cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o pușcă Eureka — culcată pe ținta ei de carton alb cu cercuri roșii în jurul centrului albastru, — în tovărășia bețișoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă; două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină și scofâlcite de duelurile cu Olguța, încrucișate în X; și o șuerătoare prinsă cu un șnur roșu, cu șuer bâlbâit și gust acrișor.

Mai jos de panoplie, despărțite de o sabie atârnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu șapcă și fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată Potemkin.

Pe atunci era la moda războiul ruso-japonez.

Olguța proteguià pe Ruși, Dănuț pe Japonezi. De aceia, decorația — o funda dela o jartieră de-a doamnei Deleanu — cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese zmulsă cu stofă cu tot și era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu „steaua căptușelii”. In schimb, chipiul amiralului rus, subt pumnul lui Dănuț se destupase. Olguța lipise la loc arhipelagul de carton, cu gumă-arabică și cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cu ciudate țesături de aur. Olguța își avansase chipiul la gradul de Peste-Amiral și inaugurase evenimentul destupând la rândul ei ceva mai calm și mai metodic decât Dănuț — chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Dănuț îl avansase generos la gradul de Peste-Peste-Amiral, „ceiace” spuneà Olguța „e imposibil”.

Iată și epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu:

— Acumai ce mai spui? Ai mâncat bătae! — o anunțase Dănuț pe Olguța, îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.

— Nu-i adevărat!

— Să spue papa.

— Dă, Olguța! Ce să-ți fac! Rușii au mâncat bătae; iacă-tă jurnalele.

— Rușii, nu eu.

— Da’ tu nu ești Potemkin? — o sfidase Dănuț.

— Eu? Nici n’am fost, nici nu puteam să fiu.

— Cum!?

— Fetele nu fac armată. Eu îs fată… să spue și papa… Și ’n afară de asta, Japonezii tăi au avut noroc, da’s niște fricoși.

— Minți.

— Mint? Atunci de ce’s galbeni?

— Cum, de ce? Fiindcă-s galbeni, așa-s Japonezii.

— Să-ți spun eu: îs galbeni de frică. Toți au gălbenare! — țipase Olguța pentru urechile întregii Japonii… Și dacă vrei să te bați, să te bați cu Mine nu cu Rușii, încheiase Olguța cu fruntea sus.

La masa dată în cinstea ambilor amirali, domnul Deleanu citise următorul comunicat:

Potemkin și Kami-Mura
Au pornit dârji la răzbel
Foc și pară și oțel.
Ura! Ura!

S’au luptat cât s’au luptat
— Umplând casa de dezastre
Prin salon, sufragerie,
Și prin locuri mai sihastre.

Au mai stat ei și la colț
— Aveau și părinți dușmanii!
Ripostând: colț pentru colț
Cu toată cenzura mamiii.

In ce hal fără de hal
Ți-e chipiul, Potemkin!
Dar e Peste-Amiral
Kami-Mura-i mai puțin!

Peste-Peste-Amiral
Kami-Mura-i avansat.
Dar chipiul e ’ntr’un hal
Supra-supra-natural.

Kami-Mura a învins
Și Dănuț a câștigat
Dar Olguța a pretins
Că e fată, nu băiat.

Și că deci nu poate fi
Biruită, nici vasal,
Fiindcă n’a fost niciodată
Autentic Amiral.

Envoi I

Kami-Mura legendar,
Vezi proverbul cu căruța!
Buturuga nu-i la Ruși,
Ocoleșt-o pe Olguța.

Envoi II

Japonezi stăpînitori
Pe îndepărtata mare,
La ce bun? Toți veți pieri
In curînd de gălbenare.

 

Odăița lui Dănuț avea și Flota! Flota de lighean lucrată de Mos Gheorghe din coji mari de nucă: Chibrituri drept catarg, foițe de hârtie ceruită drept vântrele, buzele lui Dănuț drept vânt și ale Olguței drept cyclon.

Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca Arca lui Noe, cu vietăți de celuloid găunos. Și Flota de iaz, cumpărată dela „Magasin Universel” din București de Moșu Puiu: un singur vas, lung și gros cât o franzelă, cu elice, steag, tunuri, coșuri și marinari de tinichea, paralizați pe punte.

*

Dănuț trânti ușa cu atâta putere, încât molozul i se prăbuși pe umeri. Se scutură, clătinându-și buclele castanii, cu mișcarea biblică a lui Samson.

— Lasă-lasă! — dădù el din cap.

Dând cu ochii de ultima cunună de premiant întâiù, atârnată deasupra patului, o zmulse din cui, și o trânti pe jos, îmbrâncind-o cu piciorul.

— De asta învăț eu, ca sa mă persecute! Lasă... v’oi arătà eu vouă! — clatină el pumnii spre ușa fetițelor.

Desprinzând pușca de pe ținta, o înarmă cu săgeata gumată și trase… Chipiul Peste-Amiralului rus, tresări rămânând cu o gropiță întunecată în fund.

Pac, pocni săgeata, rămânând lipită de ușă, ca o fișă de telefon… Dănuț o desprinse… Pe ușă rămase un monoclu aburit. Pac… pac… pac…

— Ei, da’ ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuț? Nu dormi?? — îl întâmpină de dincolo de ușă, glasul doamnei Deleanu.

Dănuț amuți. In vârful picioarelor își atârnă pușca la loc… Culese cununa, măturând foile desprinse subt dulap, și atârnă restul gloriei în cuerul ei.

— Ai adormit?

Dănuț izbi cu pumnul în pernă, și se întinse pe rug.

— Uite, Monica… Asta e odaia voastră… Iți place?

Mâna Monicăi îi strânse mâna mai tare.

— Ce bine miroase, tante Alice!

Cuprinzând-o în brațe, doamna Deleanu o ridică sus, sus…

— Vezi tu ceva acolo?

— Da… Eii!.. Merci, tante Alice!

Zărise deasupra șifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină.

— Acum să-mi spui în care pat vrei să dormi?

— Olguța pe care și l-a ales, tante Alice?

— Las-o pe Olguța, o dezmierdă doamna Deleanu, alege-ți-l tu pe care-l vrei… Pe cel dinspre fereastră, sau pe cel dinspre ușă?

— Mi-i tot una, tante Alice…

— Bine, atunci ți-l aleg eu pe cel dinspre fereastră… Așà o am pe Olguța mai aproape de urechea mea! — zâmbi doamna Deleanu.

Ușa etacului ei, și ușa odăii fetițelor, așezate față’n față, erau despărțite de tăcerea unui vast antret.

— Ș’acuma, hai să desfacem bagajul… Unde-i cheia?

— Poftim, tante Alice! — îi oferi Monica, cu capul ridicat, capătul lănțucului de argint din jurul gâtului, scos de pe piept, de subt pieptarul rochiței.

— Da’ asta ce-i, Monica?… Ce cruciuliță frumoasă!

Alături de cheița nichelată, atârnă o cruce de aramă pe care ardeà relieful unei chinuite răstigniri.

— Iți place, tante Alice?

— Foarte mult… O ai dela mama?

— Nu știu… mi-a dat-o bunica… Tante Alice.

— Ce-i, Monică?

— …Te rog, ia-o! — o rugă fetița, cu obrajii încinși, scoțându-și lănțucul… Vreau eu să ți-o dau, tante Alice! — stărui ea, cu sprâncenele ridicate, în preajma energiei lacrimilor.

Și cu deasila, strecură lănțucul în mâna doamnei Deleanu.

— …Iți mulțumesc, Monica, o impăcă ea dezmierdându-i părul… Da’ astfel de lucruri nu se dau, pui mic! E o amintire dela părinții tăi… Eu ți-o păstrez numai.

— Ție pot să ți-o dau, îi răspunse cu liniște și gravitate Monica, privind in pământ.

— O iubești așà de mult pe tante Alice?

— Da.

— Și tante Alice te iubește pe tine mult de tot… ca pe Olguța și Dănuț.

— Știu! — șopti Monica.

— Oare Olguța de ce nu mai vine? Ia du-te și vezi tu.

Doamna Deleanu clipi… și până să deschidă giamandanul dibui mult in jurul broaștei, cu cheița nichelată.

— N’o găsesc, tante Alice! — intră alarmată Monica.

— Lasă că vine ea singură… Trebue să fie la Moș Gheorghe! Uite, Monica! Ți-am pus pe măsuța de noapte, portretul bunicei… Dacă vrei să-l atârni în părete, îți dau eu o altă ramă.

— Nu-nu, e bine așà, tante Alice.

— Lucrurile ți le-am așezat în șifonieră… Uite: rafturile de sus sunt ale tale…

— Tante Alice, se cutremură Monica, n’ai găsit o păpușă în geamandan?

— Ba da! — zâmbi doamna Deleanu. Am culcat-o, uite…

Și din penumbra raftului, luă în brațe un pătuț în care dormeau două păpuși cu pălăriile în cap.

— Mie, tante Alice? — nu-și crezu ochilor Monica.

— Sigur, Monica!… Uite și o șifonieră cu rochii pentru păpușile tale.

— Da’ Olguța? — se opri fetița cu brațele întinse.

— Și ea are la fel!

Clanța descărcă un foc de pușcă, ușa pocni și bufni la loc, repezită îndărăt cu mâna stângă, de Olguța…

— Ce-i? Ce-i?

Olguța se aruncase de sus, în pat, legănându-se molatec în tresăltările arcurilor scârțiitoare, care dormeau de un an.

— Bine, Olguța, așa se intră într’o casă de oameni?… Și cu botinele murdare în pat! Vai! — Vai! — Vai!

— Nu mai pot!

— Unde-ai fost?

— La Moș Gheorghe.

— Și ce-ai mai făcut, Olguța, o întrebă doamna Deleanu, privindu-i deodată ochii cu luare aminte.

— Nu spun?? Am fost la Moș Gheorghe!

— Olguța, iar ai făcut o poznă!

— …

— Spune drept, Olguța!

— Am făcut ce trebuià să fac! — vorbi Olguța sacadat, sfidând.

— Olguța, nu umblà cu fleacuri! Așà se răs­punde?

— …Foarfecele l-am pus la loc, încheè Olguța, prin vorbe, mărturisirea începută în gând.

— Foarfecele!!… Cine ți l-a dat?

— Chiar mata!… Sigur! — mata mi l-ai dat! — se ilumină Olguța, simțind fericirea vinovaților care-și găsesc din senin un complice la răspun­dere, după ce-au săvârșit singuri fapta.

— Eu!! Olguța, vină-ți în fire!… Ia hai și te dezbracă mai bine… Răpegior-răpegior.

— Mamă, mi s’a rupt ciorapul! — se bucură Olguța, cu o gheată în mână, cambrându-și de­getul cel mare dela picior, prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză și ghidușă.

— Văd și mă bucur… Lasă ciorapul în pace, Olguța! Hai scoate-l!

— Să-ți ajut, Monica?

— Nu merci, tante Alice! Pot singură.

Cu brațele aduse la spate pe deasupra grumajilor, Monica își deschise nasturii rochiței… Cio­rapii Olguței zburară violent. …Alunecând, rochița Monicăi descoperi un trup de băețel mlădiu, cu piept naiv… Simțind privirea doamnei Deleanu, se acoperi din nou, plecând bărbia.

— Eu mă duc… Dezbracă-te, Monica.

— Mamă, ce bine-i în pantaloni! — se făli Olguța, sărind de pe pat jos.

Incepu să-și contemple poziția de scrimă în oglindă.

— Drac împelițat, culcă-te odată!… La re­vedere, Monica.

Inchizând ochii, Dănuț deschise turbinca lui Ivan…

…Dănuț e pașă sau sultan’: n’are a face! Capul e înfășurat într’un turban de subt care răsar două musteți ca două iatagane și o păreche de ochi fioroși… Doi colți lungi ies prin gură rânjind — Colții sunt împrumutați dela un strigoi!…

Sultanul-Dănuț erà așà de înspăimântător, încât Dănuț deschise ochii și se răsuci pe-o coastă… Din odaia fetițelor, s’auzeà glasul Olguței: Dănuț închise ochii cu mânie!

…Sultanul stă pe un tron de aur. De-a dreapta și de-a stânga, două arăpoaice cu dinții ca frișca pe crema de cafea, flutură mari evantalii colorate. La picioarele tronului se ’nșiră mii de turbane aplecate pânăla pământ. Toți se închină sulta­nului. Numai doi harapi goi, negri și buzați, cu părul des și creț ca icrele negre, stau drepți ș’așteaptă cu mâna pe securi. Nimeni nu vor­bește. Sultanul ridică un deget… Răsare un ar­măsar care tresaltă și rânjește… Sultanul face un semn… Harapii înoadă cozile Monicăi de coada armăsarului… Monica mușcă dintr’o caisă. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!… O sută de mii de harapnice s’abat asupra calului…

Harapii o înșfacă pe Olguța. Olguța dă din picioare și se strâmbă la sultan. Așà! Bine!… Harapul ridică securea… Olguța e speriată… N’are pe nimeni s’o apere decât pe fratele ei Dănuț… Și’ntradevăr, în fruntea unei oști, ca Mihai-Viteazul, vine Dănuț, ucide pe Sultan și pe harapi — turbanele fug — și scapă dela moarte pe Olguța și pe Monica. Olguța și Mo­nica îngenunchiază și-i sărută mânile. El le ia pe șea și pornește, și pornește…

In fundul turbincei lui Ivan erà somnul.

— Tu dormi, Monica?

— Nu.

— Nici eu.

Olguța își ridică picioarele în sus, bătându-și tălpile goale cu palmele.

— Auzi, Monica?

— Ce s’aud?

— Mă bat la tălpi…

— Dece?

— Știu eu!… Fă și tu așà…

— … — Monica, ce facem?

— Nu dormim?

— De ce să dormim?

— Așà vrea tante Alice.

— Ei și! Parcă tu dormi!

— Eu încerc! — se scuză Monica.

— Nu mai încercà… Parcă ne știe cineva! Mama doarme.

— …

— Monica?

— Ce?

— Nimic…

Olguța căscă a pustiu… Incepu să colinde cu privirea, plafonul alb, numărând zgrumțurii va­rului.

— Monica, tu ai vrea să fii muscă?

— Muscă?

— Da, muscă! Eu grozav ași vrea… Știi, m’ași plimbă pe plafon cu capul în jos…

— Eu ași vrea să fiu mare, visă Monica.

— Și eu, se grăbi Olguța s’o ajungă… Ce-ai face tu dac’ai fi mare?

— …Nu știu! — se încurcă Monica.

— Eu m’ași face vizitiu… ca Moș Gheorghe!… Și l-ași răsturnà pe Buftea din trăsură.

— Ce ai tu cu Dănuț?

— Eu?… Nimica! El are cu mine.

— Adevărat! consimți Monica. Te-a bătut asta nu se face!

— M’a bătut? — se răsti Olguța, întrebător.

— Da, azi dimineață! — Nu mă țin!… Dacă nu-l apărà mama, îi arătam eu lui!

— Tu știi să te bați, Olguța??

— Tu nu știi??

— Nu.

— Eu știu foarte bine!

— Și-ți place?

— Sigur… Vrei să-ți arăt?

— Nu.

Tăcură. Olguța oftă…

— Monica, dece nu-ți tai cozile?

— Dece să le tai?… Ii plăceau bunicei… ea mi le ’mpleteà.

— Da… cred!… Da’ nu-s bune la batae? Te apucă de ele!

— Dece să mă bat?

— Nu poți ști!

— Și cu cine să mă bat?

— Cu Buftea… Nu, ai dreptate! — reveni Olguța. Nu-i dau eu voe!

Olguța se ridică într’un cot, mișcând piciorul în aer.

— Monica, tu ai mușchi?

— Nu știu!

— Eu am! Uite: când strâng piciorul!… Mo­nica, eu nu mai dorm!

Sărind jos din pat, începù să țupăe pe podele, inspectând odaia…

— Monica! — țipă ea deodată, cu intonația prezumată a lui Cristofor Columb în fața Americei.

— Ce-i? — sări speriată, Monica.

— Nimic! — răspunse iute Olguța, închizând portița sobei.

Se așeză pe scaun, peste rochița Monicăi, me­ditând…

— Ascultă, Monica, am să-ți spun un secret.

— Spune.

— Ei, nu așa! — dădù din cap Olguța, așezându-se pe patul Monicăi.

— Mai întâiu să te juri că nu spui.

— Eu nu spun! — se revoltă Monica.

— Nu te supărà! Te cred. Dar trebue să juri.

— …

— Te juri?

— Nu mă jur; eu nu spun, se incăpățina Monica.

— Nu te juri??

— Nu.

— Bine!

Olguța se ridică de pe pat. Incepù să se plimbe prin odae, ocolind-o pe Monica… Intr’un târziu, se așeză pe marginea patului.

— Te-ai supărat, Monica? — o dezmierdă Olguța.

— Nu! — se îmblânzi Monica… Da’ dece nu mă crezi?

— Atunci te rog, jură-te!… Te rog, Monica! Fă-mi mie plăcere! Haide, Monica!

— Bine… mă jur.

— Ei, vezi! Bravo!… Pe ce te juri?

— …

Făcând ocolul odăii, ochii Olguței se opriră o clipă deasupra măsuței de noapte. Monica zări privirea Olguței.

— Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari.

— Nu! Asta nu! — se apără Olguța… Atunci jură-te pe păpușa ta.

— Mă jur pe păpușa mea Monica… începù ea repede.

— Că n’am să spun la nimeni… formulă Ol­guța mai departe, bătând tactul cu degetul ară­tător.

— …: că n’am să spun la nimeni… repetă Monica, dând din cap.

— …ceiace are să-mi spue Olguța.

— …ceiace are să-mi spue Olguța.

— Stai! se încruntă Olguța. Mai spune după mine!… Și dac’oi spune…

— …și dac’oi spune… repetă Monica în silă, ridicând din umeri.

— …să-mi moară păpușa.

— …să-mi moară păpușa. Ai isprăvit?

— …Stai, așa nu-i bine… Spune încă odată!… „Și dac’oi spune”… spui?

— “…Și dac’oi spune, oftă Monica.

— …îi dau voe Olguței…

— …îi dau voe Olguței…

— …să spargă capul păpușei mele Monica.

— …să spargă capul păpușei mele Monica, repetă Monica, indignată.

— …Acum spune: Amin!

— …Amin.

— Fă-ți cruce.

— Am făcut.

— Ei, acum să-ți spun secretul!

Tăcù zâmbind.

— Spui, Olguța?

— Spun! Așteaptă… Hai să-ți spun. Ridică-te și vino cu mine.

O duse de mână pânăla gura sobei.

— Da’ n’ai să spui?… — cercă Olguța să zmulgă suprema făgăduială.

— Vai! Olguța!

— Deschide și uită-te, îi dădù voe Olguța, c’un gest larg.

— Asta erà secretul?!

In umbra răcoroasă a sobei, ședeau două gavanoase de dulceață, cu capete de hârtie albă.

— Ce? Poate nu-ți place!… Să nu cumva să spui, Monica! — gesticulă Olguța c’un deget spadasin.

*

— Ați dormit bine? — le ’ntrebă doamna Deleanu, intrând pe ușă urmată de Profira, care aduceà pe tabla, chiseaua cu dulceață de trandafir.

Monica se înroși; plecă ochii la pământ.

— Dacă’i cald, mamă dragă! — mărturisi Olguța, îndreptățindu-se cu brațele aruncate în sus.

— Nu te-a lăsat să dormi, Monica?

— Nu poți să dormi pe-așà călduri! — hotărî Olguța, evasiv, răsucind lingurița în dulceață.

— Mata ai insomnii?

— Ce-i asta „insomnii”, mamă? — suspectă Olguța, cuvântul și politeța formulei și zâmbetul însoțitor.

— Asta nu-i pentru tine. Mai bine spune drept de ce n’ai dormit?

— Eu n’am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguța noul cuvânt, în ușa lui Dănuț care dormea dus…

Ușa se deschise blând, fără zgomot de clanță… Fiindcă umblau în vârfuri, ghetele scărțâiră, do­jenite de un „țț” bine cunoscut lui Dânuț. Doamna Deleanu, făcea „țț” (încrețind nasul și scuturând capul cu o mișcare vioae) când erà enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave și trebuia să se stăpânească… De pildă, fiindcă nu intra ața în urechile acului, sau fiindcă lampa filá demult, înainte de-a fi băgat de samă, sau când un musafir fără creștere mânca brânza cu cuțitul…

— Doarme… Umblă încet!

Profira pășeà desculță cași când ar fi avut cizme: podelele duduiau… Copiii, mai de mult, o porecliseră, „Sfânta lui Sfântul Ilie”.

— Tic-tac; tic-tac; tic-tac… bang vorbi pen­dula din părete, nesocotind porunca de tăcere.

Bătuse jumătatea lui cinci…

— Să-l scol?… — șovăi doamna Deleanu, cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de dupămasă.

Storul cu resort nu țâșni cum avea obiceiu când îl zmunceà Dănuț; se urcă lin, însoțit de mâna doamnei Deleanu pânăla cerul copt de soare, între frunzele mărului domnesc dela geam.

Dănuț își stăpâni un zâmbet de superioritate… Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închiși, împodobeau haina de mătasă cenușie a somnului abia isprăvit, cu întortocheate crizanteme por­tocalii, scuturate din lumină…

Somnul cași boala îl făceau pe Dănuț invulne­rabil, și răsfățat de părinți. Deaceia lui Dănuț îi plăceà să fie bolnav și să ție ochii închiși dupăce se deștepta.

Doamna Deleanu se așeză oftând pe marginea patului… Prezența ei parfumă altfel căldura venită din livadă. „…Se uită la mine… Ha-ha!… Cu-cu aici-s”! țipă gândul lui Dănuț, țupăind, ascuns în trupul cald și fericit ca într’un pod în care atârnă lenea strugurilor copți.

Genele lui Dănuț tremurau; începù să clipească…

— Hai scoală, leneșulel… Hai, somnorosule! — îl îmbie doamna Deleanu, culegându-i buclele de pe frunte.

Dănuț se întinse și căscă sincer, deschizând ochii deabinelea…

— Deschide gura mare!… ia repede să nu curgă!

Lingurița plină adusă plutitor de-asupra paha­rului cu apă care o oglindea, intră dulce în gura căscată, — și eși anevoe dintre buzele închise asupra-i, curată la față… Doamna Deleanu cuprinse cu brațul capul lui Dănuț, îl ridică, ajutându-i ca unui convalescent neîntremat să beà apă din pahar.

Dănuț primeà calm, răsplata somnului.

Bluza de mătasă înflori cu roș de mac ne­astâmpărul văratec al Olguței. Iși închee grabnic centura de lac, despărțitoare la mijloc, între bluză și’ntre rochița écossaise.

— Gata! răsuflă ea, încântată c’a întrecut-o pe Monica.

- Stai, Olguța, nu ți-ai pus ciorapii.

Privindu-se’n oglindă peste umăr, ridicată’n vârfuri, Monica își încheia la spate nasturii rochiței de doliu.

— Monica, nu mi-ai văzut ciorapii? — în­trebă Olguța, căutând scoasă din fire, și sub pernă.

— Nu i-ai pus pe scaun?

— I-am pus, da’ nu-s! — se înfurie Olguța trântind perna.

— Poate i-a luat Profira să-i cârpească!

— Am să-i arăt eu ei… Cum?… Nu-i dau voe să umble în lucrurile mele!… Eu nu-s copil!… — bombăni Olguța trântindu-se din nou pe pat.

— Iți dau eu o păreche de ciorapi… Vezi îți vin? — o îndemnă întrebător Monica, așezându-i ciorapii la căpătăiu.

— Nu vreau nimic! Nu primesc!… Eu nu mă mișc din pat până ce nu-mi dă ciorapii mei!… Uite-i, Monica! I-am găsit… Merci.

Ciorapii zvârliți de Olguța, atârnau peste pă­lării, în cuerul ușii.

— Ești gata, Olguța?

— Indată.

Iși pălmui părul cu amândouă mânile in dreapta și’n stânga unei cărări alese pe nevăzute.

— Ia uită-te! E bine?

— Dece nu te piepteni în oglindă, Olguța? — o întrebă Monica îndreptându-i cărarea.

Olguța se plecase docil subt mânile Monicăi.

Isprăvind, Monica îi strânse părul la tâmple cu șuvițele alipite, păstrând o clipă în palmele ei capul pieptănat corect, ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară… Olguța se privi in oglindă.

— Ia să vedem care din noi e mai înaltă?

— Ce bine-ți stă cu bluză roșie! Ești fru­moasă, Olguța.

— Tu ești mai înaltă!… Da’ eu îs mai voi­nică! — se consolă Olguța, lățindu-și umerii, bombându-și pieptul în oglindă…

— Ridică-ți șosetele, Olguța!

— Lasă-le-așà! Haidem!

In fața ușei se răsuci pe loc, pironită de un gând.

— Ascultă, Monica, să știi că azi are să se'ntâmple ceva!

— Nu știu! — ridică din umeri Monica, potrivindu-și cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie.

— Iți spun eu! — o asigură Olguța. — Bine, da’ ce are să se ’ntâmple?

— Ceva! — se încruntă enigmatic Olguța.

— Și ce pot să fac eu?

— Ba poți!

— Eu??

— Sigur! — apăsă Olguța, privind-o în ochi.

— Ce pot eu?

— Tu trebue să ții cu mine.

— De ce?

— Fiindcă tu ești prietena mea.

— Sigur…

— Atunci mi-ai făgăduit?

— Da, Olguța, oftă Monica.

Dănuț străbătu casa în goană. Ii erau mânile flămânde: decând așteptau ele sfoara zmeului! Totuși, dupăce trânti ușa antretului din fată, gata să fugă… încetini pasul… și se așeză pe treptele pridvorului calde de soare. Zmeul erà acolo, Dănuț erà aici… Inainte de a se jucà Dănuț se bucurà că are să se joace. Și așteptă. Fiecare bu­curie avea pentru Dănuț, întocmai cași săptă­mâna, o Sâmbătă și o Duminică… Duminica, în timpul școlii, erà Vacanța cea Mare a săptămânii. Sâmbăta erà ajunul ei. Dar pe când bucuria Duminicei, erà întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămână: Luni, zi neagră în calendar după ziua roșie, — bucuria Sâmbetei erà ocrotită de apropierea unei Duminici care-o despărțea de Luni. Dănuț ajun­sese să prețuiască mai mult Sâmbăta decât Du­minica… De Duminică parcă se temea…

„Știe”! gândi Olguța văzându-l pe Dănuț așezat pe scări. Mușcă o îmbucătură bună din tartina cu unt, rugă pe Monica să-i ție restul, și cu mânile slobode, coborî treptele. Monica o urmă cu tartinele in mână, nemai îndrăznind să muște din a ei. Trecură pe lângă Dănuț, atingându-l cu umbrele lor. Dănuț întoarse capul într’altă parte.

„Laș"! murmură Olguța pentru sine, cuvântul de curând învățat într’o poezie patriotică și tălmăcit de tatăl ei.

— Ce ’nseamnă asta „laș”, papa?

— Cum să-ți spun eu ție!!… Uite: Dacă cineva îți dă o palmă și tu nu-i răspunzi, ești laș!

— Vasăzică eu eram lașă, papa?

— Dece?

— …Bine papa, când îmi trăgea mama cu papucul unde știi tu? — îi replicase Olguța priviridu-l pe subt sprincene.

— Asta-i altceva! — începuse să râdă domnul Deleanu.

— …Și dacă ași fi dat și eu? — îndrăznise Olguța cu oarecare codeală și fără convingere.

— Ai fi fost obraznică, și s’ar fi supărat și papa!

— N’am înțeles. Mai spune-odată, papa.

Și însfărșit se lămurise Olguța, că un copil nu poate să fie laș decât între copii, dar că acolo nu trebue să fie.

— Haidem Monica; n’avem ce căută aici.

Un început de neliniște îl cuprinse pe Dănuț, dupăce trecură fetițele. Abia atunci își dădù seama că lipsea cevà... ceva: a! nu s’auzeà zbârnâitoarea zmeului. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar.

Subt cerul fără Dumnezeu și fără zmeu, Dănuț ceti biletul înfipt în sfoara care atârnà tăiată de stejar.

„Asta pentru palmele dela gară, Buftea!

Olguța Deleanu”

Sufletul lui Dănuț căzù, tăiat cași sfoara zmeului.

Se așeză ostenit de durere la rădăcinile ste­jarului... De data aceasta, turbinca lui Ivan erà plină de lacrimi.

 

— Mai lasă zmeul, Dănuț!… Hai și mănâncă ceva, îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu.

— …

— Dănuț, n’auzi!

— …

Doamna Deleanu coborî scările…

— Te-ai lovit, Dănuț? Dece stai așà?

— …

— A! Asta erà foarfecele Olguței!

Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adânc. Lacrimele de acum ale lui Dănuț erau dintr’acelea… Răutatea Olguței o revoltă.

— Hai cu mama, Dănut… N’ai tu încredere în mama?

Dănuț așteptà un Miracol.

Doamna Deleanu îl luă de după gât înspre casă… Pe măsură ce se’ndepărtà de locul zmeului, Dănuț își ducea tot mai des mânile la ochi. Se împiedecă de scară, orb și zguduit de suspine, ca de pragul unei temnițe.

— Dudue Olguță! Dudue Olguță! — dădu alarma în livadă un glas ascuțit.

— Aha! — se pregăti Olguța… Aici-s! înfruntà ea începutul începutului.

— Dudue Olguță, începu Anica gâfâind de alergătură, cu mânile pe sâni, vă poftește conita în casă.

— Spune că vin.

— Nu se poate, dudue! — dădu ea cu spaimă din cap. A poruncit conița să veniți îndată… că de nu — Anica plecă rușinată ochii în pă­mânt — să vă aduc pe sus!

— Se poftești!… Du-te și spune că vin! — comandă Olguța.

— Iaca mă duc!… Da’ să veniți, dudue Olguța! se milogi Anica.

Olguța așteptă până ce pierdu din ochi tulpanul roș al Anicăi.

— Acuma haidem!

Olguța pășeà ca un erou, înainte; Monica după ea, ca o mucenică. *** — A spus duduia că vine îndată, — își înde­plini Anica însărcinarea cu glas scăzut și ochi cât mai de căprioară.

— O aștept… știe ea ce-o așteaptă! — vorbi uscat doamna Deleanu.

— Pfuu!

Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei și încrucișându-și brațele ridică umerii cu revoltă coborându-i cu desnădejde. Domnul Deleanu erà avocat într’atăta, încât nici pe copii nu-i putea judecà, — mai ales pe Olguța.

Tribunalul vindictei părintești își inaugura șe­dințele în pridvor, la adăpostul plin de cântece, de umbră și de soare al viței.

Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie, Dănuț ședea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit, în care fierbea judecătorește mânia mamei lui.

Domnul Deleanu, răsturnat în fotoliu, picior peste picior, privea în sus, gândindu-se cu ne­răbdare și curiozitate la pledoaria Olguței. Ți­gareta de chilimbar cu țigara neîncepută, pândeà de pe masă clipa când orgolios de Olguța, o va chemà la el să-i întregească mulțumirea fără chip și fără glas. Olguța urcă singură treptele pridvorului. Descoperindu-l pe Dănuț îndărătul baricadei, se încruntă scuturându-și pletele.

— Am venit.

— Văd.

— Știu de ce m’ați chemat. Eu am dreptate.

— Crezi?!

— Sunt sigură.

— Atunci să taci din gură.

— Dacă-i așà, eu mă duc.

— Ba te poftesc sa stai… și să stai cuviincios.

— Alice, interveni domnul Deleanu, las’o și pe ea să se apere!

— N’are nevoe! Are destui avocați!

— …Dar trebue să aibă și un judecător! — stărui cu înțeles știut domnul Deleanu, asupra acestui substantiv abstract, cum îi spunea el uneori.

— Poftim, judec’o!

— NU! — se apără el… Știi, eu…

— Știu. Țț… Spune ce ai de spus? — reîn­cepu doamna Deleanu, adresându-se Olguței.

— Eu tac.

— Olguța, nu mă scoate din sărite!

— Eu tac.

— …Dănuț, spune tu ce ți-a făcut?

— Eu am ertat-o! — îngână posomorât și răgușit Dănuț.

— Asta nu, sări Olguța. Ertare nu primesc. Eu am dreptate. El m’a lovit întâiu. Așa-i, Monica?

— Asta-i adevărat. Am văzut și eu… la gară.

— Vedeți? — triumfă Olguța.

— Minți! — se revoltă Dănuț.

— Ba tu minți.

— Nu-i adevărat.

— Ba da.

— Tu m’ai insultat.

— Si tu m’ai lovit! — zvâcni Olguța, gata să-și ia revanșa.

— De ce m’ai făcut „Buftea?

— Fiindcă ești.

— Eu??

— Tu, Buftea!

— Să-mi dea zmeul, mamă! — scânci Dănuț.

— Ia-l! — zâmbi Olguța mefistofelic, arătându-i cerul.

— Am ascultat destul. Lasă-mă pe mine, Dănuț? — îl acoperi doamna Deleanu.

— Sigur! Toți pe mine!

— Olguța!

— Eu am dreptate.

— Foarte bine… Ai să te duci la tine în odae — unde ai să stai toată ziua — și ai să scrii de o sută de ori „Eu am dreptate” și de două sute de ori „Eu n’am dreptate”. Mâne dimineață să vii să-mi spui față de Dănuț cine are drep­tate, — dacă vrei să-ți mai dau voe să te joci și să capeți bomboane.

— Să stau până mâne dimineață in odae!… Eu!? — sui glasul Olguței treptele eșafodului, împlântând pe ultima, roșul răzvrătirii.

— Da. Tu… și imediat.

— Dacă-i așa, eu mă mut.

— Te muți?!

— Mă mut.

— Și unde, mă rog?

— La Moș Gheorghe. El nu mă persecută fiindcă am dreptate și fiindcă nu-s băiat.

Domnul Deleanu aprinse țigara. Olguța pierduse procesul cu brio.

— Olguța, trebue s'o asculți pe mama…

Olguța se încruntă.

Domnul Deleanu făcu o pauză savantă, dând răgaz propoziției să capete o valoare neatârnată.. Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguța..

— ...când te roagă tata.

Olguța intră în casă, cu capul sus, strănutând.

— Așa strici tu copiii!

— Alice... începu domnul Deleanu, răsfirându-și mustețile. Spune drept, Alice, fără mânie, fără enervare... dacă Olguța nu-i un drac... ingeresc! - zâmbi el cu ochii Olguței...

— ...Așa e! — oftà doamna Deleanu, abia stă­pânind o lucire de tainică mândrie.

Și se grăbi să dezmierde capul înfrântului Dănuț.

— Bine face tante Alice, aprobă în șoaptă Monica, gata să facă la fel.

— Lasă, Dănuț, îți cumpără mama un zmeu mai mare .. Uite chiar acum scriu la „Universel”. ...Acuma ia-o pe Monica de mână și jucați-vă ’mpreună.

Dănuț lua cu acreală mânuța timidă a supli­nitoarei zmeului și o zmunci spre livadă.

Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu, por­nind spre ușă... Din treacăt dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului.

— Și pe tine ar trebui să te pun la colț! zâmbi ea blând.

— Păcat că nu se mai poate! — oftă nostalgic domnul Deleanu, scuturând scrumul țigării.

*** Olguța eși din odaia ei, închizând ușa cu zgomot. Se îndreptă spre ușa din față, fără șovăire, călcând apăsat pe covorul moale. Bătu cu degetul îndoit în ușa etacului doamnei Deleanu, de două ori, corect, glacial.

— Pot să intru?

— …

Bătu din nou, precipitat și violent.

— Au!

Incepu să-și sugă, plină de mânie, încheetura îndurerată… Bătu din nou cu pumnul în ușă.

— …Nu pot să intru? — apostrofă ea clanța piezișă.

— …

Dădu buzna în odae.

— Am venit să…

— …

Etacul erà gol.

— Aha! — se dumeri Olguța.

Se îndreptă spre salonaș… Un picior îi luneca pe podeaua bine ceruită, mai-mai s’o trântească. Se uită crunt la podele — cu gândul la Anica, ale cărei oglinzi erau podelele — și se întoarse îndărăt. Făcăndu-și vânt, își dădu drumul pe ghețușul roșcat… Buf, pocniră mânile ei în ușa salonașului.

— Ce-i?

— M’am împiedicat! — gâfâi Olguța, cu mâna pe clanța din afară.

— Te-ai lovit? — sări degrabă doamna Deleanu.

— Nu! răspunse Olguța, reluându-și demnitatea.

— Ce vrei?

— Am venit să cer hârtie, cerneală, condei, peniță, sugătoare …și un transparent! — mai născoci Olguța, cu noua suflare.

— Pentruce? — o întrebă distrat doamna Deleanu, ținând cu mâna foile cărții cetită până la mijloc.

— Ca să scriu de o sută de ori că am drep­tate.

— Și de două sute de ori, că n’ai dreptate! — Adăogà doamna Deleanu, întorcându-și cartea pe dos.

Olguța își trecu mâna pe frunte, îndepărtând șuvițele alunecate… Doamna Deleanu deschise saltarul birouașului de lemn de trandafir. Scoțând o plumieră de lac japonez, începù să caute cu mișcări de pianistă prin rafturile înguste. O flacără bombată se desprinse dintr’un bujor roș. Olguța o culese din zbor, o prefăcù în punguliță, o umplu cu suflarea ei și o pocni de frunte: Poc. La zgomotul petiții, doamna Deleanu tresări.

— Iar te ții de drăcii… Uite un condei frumos.

Fruntea Olguței se ’ncărcă.

— …și o peniță nouă.

— Mai dă-mi una! — pretinse Olguța întinzând mâna mai departe, cu o atitudine de picolo nemulțumit cu bacșișul căpătat.

— Poftim încă una… Asta-i „Claps” îi explică doamna Deleanu.

— Nu pot scrie cu „Claps”!

— Te rog lasă-mă!… Ce-ți place? Hai, spune?

— „Aluminium”, triumfă Olguța, păstrând pe­nița „Claps”.

— Poftim „Aluminium!” Acum lasă-mă!… Ia-ți și calamara… și vezi să n’o scapi pe jos!… Ce mai vrei, Olguța? — își eși din fire doamna Deleanu, văzând-o că tot nu pleacă.

— Hârtie.

— Uf!… N’am hârtie! — răspunse scurt, doamna Deleanu, închizând cutia cu hârtia de scrisori.

— Atunci să nu scriu?

— Ba te poftesc!… Du-te imediat la tata și spune-i să-ți dea coli… câte vrei!

— Mamă, nu pot să deschid ușa!

Trântindu-și cartea pe biurou, cu foile răscolite, doamna Deleanu servi de portar Măriei Sale Pedepsita.

— Papa, m’a trimes mama să-mi dai coli.

— Pentruce, dragu’ tatii? — se interesă dom­nul Deleanu, îndoindu-și ziarul.

— M’a pedepsit, papa! Nu știi?

Punând calamara pe masă, Olguța culese cu solicitudine scrumul din capătul țigării, în palmă, și-l suflă spre vița pridvorului.

— ’Haidem în biurou, Olguța, să-ți dau coli.

— Și-un transparent, papa.

— Și-un transparent.

Olguța întinse mâna spre calamara de cristal.

— Lasă c’o iau eu, se oferi galant domnul Deleanu. — Merci, papa.

Olguța luă ziarul subt braț, ca pe o servietă și porni îndatoritoare după domnul Deleanu.

Biuroul de stejar, cași sufletul domnului De­leanu, eră acoperit cu cărți de drept, și ’nlăuntru plin de bunătăți pentru copii.

— Uite, Olguța, asta din partea mamei…

Ii întinse un conț întreg de hârtie albă și un transparent pătat de cerneală.

— Și asta din partea mea, — servește-te…

Ii oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă.

— …cu condiție s’o asculți pe mama și să n’o superi.

— Bine, papa, dacă am dreptate! — se apără Olguța, sfărmând în dinți bomboana.

— Lasă, Olguța!… Când are mama dreptate… nu poți avea și tu.

— Dece râzi, papa? — îl iscodi Olguța.

— M’am gândit la ceva!…

— Știu eu!

— Olguța, lasă pe oamenii mari să știe… Tu joacă-te!… Adică, du-te și scrie ce-a spus mama…

— Papa, tu ești supărat pe mine?

— Nu! Dece?

— Atunci am avut dreptate. Merci, papa! *** Dănuț intră în livadă, cu mâna Monică-i fere­cată în pumnul lui, așa cum își aduce-acasă un bărbat mohorît soția descoperită necredincioasă. Monica îl urmă privind pe sus… Zarea se răsturnase roșie ca un coș de cireșe, pe cer și pe obraji.

Dănuț știà că trebue să se răzbune, dar nu știa cum să înceapă. Parcă începuse să-i mai treacă mânia. Asta îl revoltă!

— De ce mergi așà încet? Nu poți să mergi mai repede? — se stropși el, grăbind pasul, la Monica.

Monica iuți pasul după el. Mergeau repede ca subt amenințarea unei ploi torențiale, când n’ai umbrelă.

— Unde mergem, Dănuț?

— Nu-i treaba ta!

„E supărat, săracu”! îl compătimi Monica.

— Știi ce? Hai să ne luăm la ’ntrecere, Dănuț!

— Nu.

— Atunci hai să stăm pe iarbă.

— Nu.

— Cum vrei!

— Așà vreau!

— Ești supărat pe mine, Dănuț?

— …

— Dece nu-mi răspunzi?

— …

— Nu vrei se vorbești cu mine?

— Nu.

— Atunci mă duc.

— Ba să stai!

— Cu sila?

— Da.

— Cum? Nu-mi dai voe să mă duc?

— Nu-ți dau.

— Dănuț, ce ’nseamnă asta?

— Inseamnă!

— Ești un rău-crescut!

— Vrasăzică mă insulți?… Lasă că-ți arăt eu!

Cu o mișcare vijelioasă o apucă de cozi și zmunci. Monica își strânse dinții; ochii i se înegriră subt sprincenele încordate…

— Vrei să mă bați? gâfâi ea…

— Da! bufni Dănuț neștiind cum să bată pe cineva care vorbește, în loc să lovească și să țipe.

Trase din nou de cozi cu stângăcie… înainte de-ași da sama de ce i-au scăpat cozile din mâni, simți o arsură la deget…

— Au!

Monica-i dădù drumul.

— Muști? — o amenință el cu pumnii.

— Și zgârii.

In fața ochilor și-a mânilor Monicăi, Dănuț făcu un pas îndărăt. O altă Monică o apărà pe cea dinainte.

— Nu mă bat c’o fată!… Du-te-acasă și spune că te-am bătut, — o sfidă el mai de departe, alb la față.

— Eu nu pârăsc… cum ai pârit-o pe Olguța. In loc să țin cu Olguța, mi-a fost milă… Așà îmi trebue! — suspină Monica ștergându-și ochii cu mâneca.

— …Te-ai supărat? — începu Dănuț dezarmat, văzând-o că plânge.

— Să nu mai vorbești cu mine.

Dănuț privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi… O pierdù din ochi.

„Mai bine ne-am fi jucat amândoi de-a caii” oftă el descoperind ce hățuri minunate puteau fi cozile Monicăi, și ce greu erà de-acum înainte să le mai aibă în mâni. „Am fost un prost”…

Simți o înțepătură la deget: dințișorii Monicăi lăsaseră o cununiță urzicătoare, „…că n’am bătut-o!”

— Dece m’a făcut pârîtor? — țipă el ciudos bătând din picior… Lasă c’am să-i arăt eu! Blondă! — apostrofă Dănuț o caisă coaptă, fiindcă în livadă, după Monica numai caisele mai erau blonde.

Amurgul erà roșu. *** Olguța luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă și o așeză pe sugătoare. Apoi boteză între buze noua peniță „Aluminium” cu gust de aguridă, o cufundă umezită în cerneală, scutură condeiul pe sugătoare, și scrise titlul pedepsei:

Olguța are dreptate.

Subliniè titlul cu-atâta energie încât linia, la început plină, se prefăcu la sfârșit în două șine subțiri, cași cum expresul care le umpluse ar fi deraiat. Olguța le contemplă cu satisfacție… Mai muè odată condeiul în cerneală și începù să caligrafieze afirmația… Virajurile roșii ale limbii, din ce în ce mai răsărită dintre buze, însoțeau virajurile negre ale peniței, din ce în ce mai repezi… După a zecea afirmație, Olguța se încruntă, con­trazisă de cele două sute de negații care-și aștep­tau rândul în ciubărașul negru al călimării de cristal… Miroseà a cerneală.

Olguța lăsă condeiul și începu să-și sucească nasul.

Luă din nou condeiul. Subt fiecare cuvânt al ultimei afirmații, însemnă cu vârful peniței, câte două ghilemete drepte. Subt ele altele și altele și altele. Mișcarea îi plăceà. Parcă scărpinà coala. Cu încetul hârtia se umplu până jos de un joc de țânțari sinelii.

Olguța nu erà mulțumită. Iar lăsă condeiul, iar își suci nasul. Luă și bomboana de mintă punând-o în gură. Incepu să facă gimnastică suedeză cu degetele, deschizându-le, închizându-le, deschizându-le, închizându-le…

C’un „oac” de castaniete, degetele pocniră lo­vind vioiu podul palmelor. Bomboana de mintă explodă în dinți. Condeiul se ridică în aer, ori­zontal, și de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte:

„Olguța nare dreptate de două sute de ori”.

Olguța privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negații, ca pe un plenipotențiar mut. Făcuse într’adins o greșală de ortografie, scriind „n’are” într’un cuvânt.

„Olguța are dreptate de o sută de ori”.

Privi cu mândrie sinteza bine caligrafiată și corect scrisă, a celor o sută de afirmații. Subt ele trase o linie, scăzu și scrise:

„Olguța n’are dreptate de o sută de ori”.

Vrasăzică nimicise o sută de negații. Bun! Dar tot mai rămâneau o sută... Bine! dacă-i așà:

„Olguța n’are dreptate de o sută de ori

însă Buftea

n'are dreptate deloc”.

Olguța respiră privind epitaful pedepsei.. Ușa se deschise încetișor… Monica intră in odae, privind podelele, cu mâna la gură.

— Monica, ia uită-te ce-am scris!

— Olguța, începu Monica, uitând să-și scoată pălăria, — eu te-am trădat.

— Cine? Tu?

— Da, eu.

— Nu cred! — scutură ea capul.

Monica oftă.

— Am fost cu Dănuț în livadă.

— Și te-a bătut?

— Nu.

— Ce-ați făcut atunci?

— …Am mers…

— Nuu! Nu m’ai trădat! — tăgădui Olguța. Ai ținut cu mine când te-am întrebat… Ai voe să mergi cu el în livadă! — ridică ea cu indiferență umerii, schimbând tonul. Numai să nu te bată… El știe că ții cu mine! — o încredința ea confidențial.

— Da, știe! — suspină Monica!

— Ți-a spus el?

— ….Nu… știu eu!

— Sigur. Ai dreptate.

— Da.

— Și ți-a spus ceva?

— ….Nu. Eu nu mai vorbesc cu Dănuț.

— Dece?

— Așà.

— Foarte bine! — aprobă Olguța. Tu ești prietena mea.

— Da, Olguța, îți promit că de-acum înainte sunt numai prietena ta.

— Bine! — acceptă Olguța… N’ai văzul ce-am scris!?

— Cum? ai și scris?

— Uită-te!

— Aa! Numai atâta ai scris! — se liniști Monica.

— Ce? Nu-ți place?

— Nu zic că nu!… Da’ scriu eu pentru tine.

— Da’ nu vreau!… Așà am vrut eu să scriu!

— Tante Alice a văzut?

— Așà vreau eu! — se împotrivi Olguța.

— Olguța, fă-mi și mie o plăcere… Eu ți-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine.

— Și eu ce să fac? — începù să consimtă Olguța.

— Tu uită-te!

— Asta nu!

— Atunci pune sugătoarea!

— Țț!

— Fă și tu ceva! Hai, Olguța, lasă-mă să ’ncep.

— Știi ce?

— …?

— Scriu și eu cu tine!

— Nu vreau.

— Da’ vreau eu!

— De ce, Olguța?

— Fiindcă n’am ce face!… Tu scrii „Olguța n’are dreptate" de două sute de ori, și eu scriu că am dreptate.

— Hai să ’ncepem.

— Monica, n’am condei! se tângui Olguța, lăsând-o pe Monica să-i ia condeiul.

— Vezi, Olguța! Lasă-mă pe mine!

— Fă cum vrei! — oftă Olguța. Eu te-aștept! începu să cutreere odaia in lung și-n lat, din ce în ce mai repede. Poposi lângă sobă, deschise portița, acordă o scurtă audiență gavanoaselor, închise portița la loc.

— Ascultă, Monica, tu pui numere la ’nceput?

— Nu pun.

— Atunci cum știi cât ai scris?

— Țin minte

— Aha!

— Vrei să pun?

— Nu… să-mi spui când îi ajunge la douăzeci.

— De ce?

— Ai să vezi!

Se aplecă peste umărul Monicăi, controlând…

— Așà! Douăzeci?

— Da.

— Scrie la ’nceput numărul cincizeci.

— Vai, Olguța!

— Fă cum spun!

— Și tante Alice?

— Nu controlează… Scrie mare de tot cinci­zeci… Așà. Mai ai de scris douăzeci de rânduri, și s’a făcut suta mea.

— Mamă, ce-avem la masă? — întrebă Dănuț pe doamna Deleanu, intrând în salon, mahmur de singurătate.

— Ți-e foame, Dănuț?

— Știu eu!… Da’ n’am ce face!

— De ce nu te joci cu Monica?

— S’a dus la Olguța.

— Du-te și tu.

— La Olguța??

— Bine. Ia o carte și cetește.

— Ce carte să iau?

— Dănuț!… Ești băiat mare!… Ascultă mu­zică, dacă nu vrei să cetești.

„Ce rău e să fii băiat mare” căscă Dănuț răsturnându-se pe divan. …Din pricina Olguței și-a Monicăi, trebuià să’ndure pănăla masă, pedeapsa unei sonate de Beethoven. Il ispiti de­ odată, o împăcare pornită dela el… Nu-și dădù voe. …„Când ești băiat mare”… — începu el să-și vorbească…

— Mamă, dă-mi te rog o batistă.

— Vai, Dănuț, mai rău decât sălbatecii!… Poftim batista mea. De ce n’ai batistă?

— Sonata reîncepu. Dănuț ghemui batista mamei lui, în buzunar, peste batista lui.

…„Când oi fi mare n’am să-i dau voe nevestii mele să cânte la pian” hotărî el, remarcând lipsa domnului Deleanu.

Și fiindcă n’o mai ascultă „Sonata lunii” în­cepu să cânte’n el pentru amintirile de mai târziu…

Afară s’aprindeà clipa de argint a cerului pe inserate… melancolia umbrelor fără de soare și de lună, clipa când nimeni nu îndrăznește să aprindă lumânările subt ochii zilei care vede încă…

— Isprăvește, Monica — se impacientă Olguța

— Lasă că nu mai am mult.

Olguța măsluise și negațiunile, silind-o pe Mo­nica să numeroteze cu câte-un „cincizeci" persuaziv, fiecare rând al cincisprezecelea.

— Ascultă, Monica, începu Olguța agitată, după oarecare codeală jenată, — îți dau ție pă­pușa mea.

— Pentrucă ți-am scris asta? disprețui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuși!… Tu ce-ai să faci fără păpușă?

— Nu!… Da’ mie nu-mi trebue păpușă. Ai isprăvit?

— Am isprăvit… Asta nu-i frumos, Olguța! Ce-are să spue tante Alice!

— Lasă... Caută-mi o panglică.

Olguța făcu sul colile.

— Ai găsit?

— Da.

— Acum fă o fundă frumoasă; știi, cum mi-ai făcut pentru premii.

— De ce, Olguță? întrebă Monica, înflo­rind din vârful degetelor funda sulului cu pe­deapsa.

— Mama are să vadă că funda-i bine făcută, și-are să fie mulțumită.

— ...?

— Fiindcă eu nu știu să fac funde… ș’atunci are să uite să mai controleze!

— Vai, Olguța, tare ești șireată!

— Așa-i când… „ai părinți” urmă în gând Olguța.

— Ce?

— Nimic… așa spun eu.

— Vă poftește la masă, le vorbi din ușă Anica, sorbind din ochi funda roșie.

— Cine? — o luă în primire Olguța.

— Conița!

— Pe cine?

— Pe dumneavoastră, dudue!

— Cum ți-a spus?

— …

— Spune cum ți-a spus?

— Cum să-mi spue, dudue?!… Să veniți lamasă, mi-a spus!

— Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.

— Pentruce, Olguța?

— Fiindcă nu m’a poftit pe mine; și eu am făcut pedeapsa.

— Iar începi, Olguța!

— Te rog! Eu fac ce trebue… Du-te și spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m’a poftit, scandă ea cu mâna și cu piciorul.

— Și ce-ai să faci?

— Am s’aștept să mă poftească.

— Tante Alice, m’a rugat Olguța să te ’ntreb dacă poate să vie la masă?

— Sigur că da… Anica du-te și o poftește.

„Al dracului îs fetele” se mândri Anica, alergând din nou îndărăt.

Domnul Deleanu își întoarse fața din lumină, zâmbind: recunoscuse retușarea.

Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuți, greerii își acordau subțire scripcele; broaștele își dregeau glasul…

— Am venit.

Olguța întinse sulul ca un pretext pentru fundă.

— Bravo, Olguța! — o lăudă înduplecată doamna Deleanu.

Olguța zâmbi modest și blazat.

— Ei, acuma, fiindcă ești o fată cuminte, să ne spui frumos și drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuț?

Olguța privi adânc pe domnul Deleanu.

— Mata, mamă dragă.

— La masă copii, că se răcește supa! — iz­bucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces.

— Spune drept, Olguța. Iți pare rău de ce-ai făcut? - o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă in mână.

— Imi pare rău… după zmeu, oftă Olguța.

In jurul lămpii cu glob roz, începură să ro­tească fluturii ca niște delicate vehicule, la ulti­mul rond al unei șosele…

Fața de pansea albă cu trup gigantic a Pachiței, visà, ascultând muzica lingurilor de supă. Mânile ei încrucișate, odihneau orizontal pe pântece.

— Dănuț, nu sorbi supa.

Iar!

— Dănuț de ce nu te ’nveți să mănânci fru­mos!… Monica, arată-i te rog, cum se mănâncă supa.

Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în fața părinților, Monica aplecă vârful lingurii spre buze, insinuând supa, lin, fără murmur.

— Acum fă și tu la fel.

— Miauuu…

Modulația de foame a pisicilor se mlădiè ve­ridică în noaptea de vară.

— Câțț! — se stropși doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dând cu piciorul.

O pisică nevinovată suferi în locul Olguței.

Domnul Deleanu își șterse cu șervetul un zâmbet înstelat de supă.

Incepură să se adune oaspeții nepoftiți ai me­selor de-afară. Veni, mai intăiu, Ali: pointerul lăptos, roșcat și jovial. Se așeză lângă doamna Deleanu, privind-o cu deferență hemesiiă. Erà plin de ticuri, sau de purici. Clipea; nările-i tremurau, mereu mobile; strănutà; își suceà gâtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; își culcà tâmplele când pe-o parte, când pe alta; hăpăià muște și le înghițea cașicum ar fi avut amigdalită; își frecà dinapoiul pe jos, botul i se sfădeà cu coada; coada cu podelele; podelele cu pi­cioarele…

— Marș, Ali.

Se dădù lângă Dănuț, tot scuturându-se, tot gudurându-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau!

Din farfuriile schimbate, se înălțà mirosul frip­turii… Chemați de el, dulăii din ogradă — cu ochi de haiduc și sfieli de căprioară — răsăriră întunecați pe scări… și nu îndrăzniră… Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strânseră mai tare, mute, c’un fior de frig de-alungul spinării.

— Patapum, stâng; Patapum, drept; Patapum, stâng; Patapum drept! — comandă Olguța — in picioare pe scaun — nemai ținând samă de nimic.

C'o ureche neagră pe ochi și una răsfrântă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strâmbe; cu mers legănat și chilos de atlet în frac, — bassetul Patapum, ghidușul ghidușilor și „bucuria Olguței” își făcuse apariția. In timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soareluii.

Veni deadreptul la Olguța, conștient parcă de ilaritatea care-1 întâmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecându-și capul într’o parte ca cineva care spune: „Aud”?

— Patapum, drepți!

Patapum făcu un sluj ostășesc.

— Patapum, bum!

Patapum căzù drept pe spate.

— Patapum, sus!

Patapum înviè dând din coadă.

— Patapum, hap!

Cu o strâmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiți musca oferită.

— Bravo, Patapum!

Patapum făcu o piruetă, și înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguței în dinții ilari.

Monica rădea cu hohote. Ii căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu râdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguța; Olguța, în brațe cu Patapum; și lampa roză, tuturora.

Demn, Dănuț întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi, — și care-l ascultà

— Ali! - țipă ascuțit Olguța sărind de pe scaun cu mânile pe urechi.

Din brațele ei, expulzat, Patapum se rostogoli până subt botul lui Ali care de sus, aruncă o privire desgustată bătrânului nemernic.

Acoperindu-și pletele cu mânile, Olguța își ascunse capul, violent, în brațele doamnei De­leanu.

— Ce-i, Olguța? Ce s’a întâmplat?... Hai, spune, Olguța!

— …

— Ai amuțit, Olguța? Tu??

— S’a dus! — țipă Olguța înădușit în rochia doamnei Deleanu.

— Cine?

— Liliacul! — țipă ea scuturăndu-și fiorii în brațele mamei ei.

Un mieunat strident străpunse tăcerea.

— Unde-i?

— …Uf! S’a dus.

Doamna Deleanu închise ochii, cutremurându-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frângând un trăsnet negru pe tremurul luceafărului.

— Hai, Olguța. S’a dus… Sigur că s’a dus.

— Nu cred.

— Olguța, lasă copilăriile!

— Papa, s’a dus? — întrebă Olguța, trăgând cu coada ochiului.

— Da-da! S’a dus.

Olguța sări drept în sus cu ochii țintă în ochii lui Dănuț.

— Eram sigură că râzi! Nu-ți dau voe să râzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni.

— Numai de lilieci! — șopti suav Dănuț, încordăndu-și picioarele subt masă.

— Bravo, Dănuț! — aprobă domnul Deleanu.

Chipul din afară al lui Dănuț nici nu clinti, de teama să nu-l descopere ceilalți pe cel din lăuntru.

Olguța se ’ncruntă o clipă numai, și pufni de râs.

— Ai dreptate!… Ce bine că s’a dus!… Papa, de ce mă tem eu de lilieci?

— Intreab’o pe mama!

— Mamă, tu știi de ce mă tem de lilieci?

— De unde vrei să știu! — ridică ea din umeri privind pieziș pe domnul Deleanu.

― Atunci de ce m’a trimes papa la tine?

— Intreabă-l!

― Eu știu ― dădu din cap cu tâlc, Olguța.

— De ce, mă rog?

— Să spun?

— Spune.

— Fiindcă și tu te temi de lilieci!

— Olguța, nu fii obraznică!

— Și eu mă tem de lilieci! — se spovedi Mo­nica încă palidă.

— Sigur. Tu ești prietena mea.

„Ce proastă-i Monica” gândi c’un fel de res­pect Dănuț, pe care nimeni nu-l știa că se temuse decât pisicile de subt masă, călcate pe coadă.

— Dănuț, strânge-ți șervetul.

Pe-al Olguței îl păturise Monica, așa că ochii lui Dănuț întâlniră o dezamăgire, — și pe deasupra ochii Olguței, la pândă. Vrasăzică Olguța nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!… Dănuț se concentră asupra șervetului.

— Mamă, hai să vorbim franțuzește, propuse Olguța, aruncând o privire spre Dănuț.

— Cum nu! ― consimți surprinsă, dar cu plă­cere, doamna Deleanu.

— Mamă, eu pot să mă scol? întrebă Dănuț, luăndu-și inima în dinți.

— De ce, Dănuț? Stai cu noi. Vorbim cu toții, împreună.

Dănuț clipi, înghiți, și se supuse. Răzbunarea Olguței începea.

— Olguța, que fais-tu en ce moment? ― începu doamna Deleanu.

— Ça c’est trop simple, maman! Poses moi une autre question… plus difficile: n’est-ce pas, mon frère?

― …

— Est-ce que tu as mal a la tête, mon frere?… Dis vrai! Si c’est oui que je ne te dèrange plus!

— Dă-mi pace! — mormăi Dănuț, primenindu-și obrajii cu altă roșeață.

— Voyons, mon petit, dis cela en français, au moins!… Dănuț, comment dit-on en français: lasă-mă ’n pace?

― Laisse le tranquille, maman, il ne comprends pas! — disprețui Olguța pe Dănuț, cu vorba, cu tonul și cu mișcarea buzelor.

— Olguța, sois plus aimable!

― Mais puisque je dis la vérité, maman!

Domnul Deleanu își mușcă buza. Ii creșteà inima auzind-o pe Olguța polemizând într’o limbă pe care abià o învățase… și mai mult din auzite, ― cu acent corect și dezinvoltură. „Ce temperament de avocat” ― regretă el.

— Olguța, tu n’as pas raison! — apără doamna Deleanu pe Dănuț, stăpănindu-și un zâmbet.

― Qu’il le prouve! — gesticulă Olguța.

Dănuț știà franțuzește cât și Olguța. N’aveà însă curajul să vorbească. Se jenà, cași de reci­tarea poeziilor în salonul cu musafiri.

― Allons, mon petit, réponds — îl somă doamna Deleanu.

Lui Dănuț i se urcă sângele la cap. Adunându-și puterile, zmulse din tăcerea lui înourată, o expresie auzită dela domnul Deleanu, și o ful­geà pe Olguța în franțuzește.

— Je m’en fiche!

― Alors, va te coucher! — încheè aspru doamna Deleanu.

Dănuț porni. In antret erà întuneric. Se întoarse îndărăt în pridvor, și se așeză pe scări între cănii ciobănești care nu știau franțuzește, dar știau să muște… Cu accent de violă, Monica la rândul ei intrase în tabăra dușmanilor…

― Patapum, comment font les avocats?

― Hau-hau!

― C’est bien!… Patapum, comment font les magistrats?

Patapum închise ochii și căzu narcotizat.

— Hai, Monica!… Și Patapum știe franțu­zește! — vorbi tare Olguța, trecând cu Monica de mână pe lângă Dănuț.

Dănuț, tot pe scară între căni, își strânse dinții, și tăcu patriotic în noaptea românească.

— La ce te gândești, Alice?

— …La nimic… îmbătrânim… Copiii cresc mari…

— Da…

― Ca mâne-poimâne, casa rămâne goală… noi mai bătrâni…

— Ce putem face?

— Nimic! Să-i creștem pe ei, și să ne privim tot mai rar in oglindă…

— Oglinzile de-acum înainte sânt numai pentru ei, cași noi.

Tăcură…

— Olguța și Monica, puneți-vă paltoanele. Și tu, Dănuț!

― Puneți-l și tu Alice, să nu răcești.

Se pornise parcă o mișcare undeva pe cer sau pe pământ. Nici vânt și nici murmur de frunze nu erà.

O clipă broaștele-amuțiră. Și din tăcerea lor de inimi zbuciumate care s’au oprit delaolaltă, buhaiul de baltă se tângui așà de simplu și de trist! Și broaștele ’ncepură iar, dar altfel, căci de pe zări desprinsă, se apropià încet, cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină, adevă­rata noapte.

***

― Monica, ți-a plăcut ce i-am făcut?

„Săracu’ Dănuț” gândi Monica, văzându-l din nou singur pe scară între căni. Și cu glas tare:

― Dănuț nu știe franțuzește?

― Cum să nu știe! ― îl apără jignită Olguța, scuturăndu-și trupul în căderea albă a cămeșei de noapte.

— Atunci de ce nu vrea să vorbească?

— Așà-s băeții… proști!… Monica, închee-mă la gât.

— Cum? Dănuț îi prost? ― se miră Monica, ― prinzându-i nasturele în cheutoarea gulerașului.

— Am spus eu asta?

— …Da. Tu ai spus că băeții îs proști.

— Sigur.

— Atunci cum?

— El nu-i prost… Da’ așa-s băeții!

— Olguța, tu nu-ți pui papucii?

— Nuu! Așa-i bine! Scoate-i și tu! Așa-i că-i altfel cu picioarele goale?

— Ce frumos e, Olguța! — zâmbi fetița, căl­când desculță în apa lunii.

— Vezi, dacă m’asculți!

— Acum ce facem?!

— Ne batem cu perne, îi dovedi Olguța, aruncându-i un puișor. Tu nu te’nchini, Olguța? ― o întreba, ferindu-se, Monica.

― După ce ne batem cu perne!

― Nu. Eu mă ’nchin.

― Hai și eu atunci!

Ingenunchînd pe pat, Monica se rugă în gând cu ochii închiși. „Tatăl nostru cel din ceruri”… Olguța, cu glas tare, în picioare…. Se opri ca să îndrepte icoana strâmbată de inaugurarea bătăii cu perne.

― Monica, tu ai vrea să fii Maica Domnului?

― …in numele tatălui, al fiului și-al Sfântului Duh, Amin… Ce-ai spus, Olguța? ― o întrebă Monica desprinzându-și fața din cerul bunicei.

― Hai să ne batem cu perne!… Num… tată… fiu… duh… amin.

Dănuț știa de ce dormea Ali pe covor în odaia lui, în loc să doarmă afară, în pridvor. Dar nimeni nu trebuià să știe nici ce știa Dănuț, nici că Ali sforăià în odaia lui, încolăcit pe covor ca un continent de purici. La drept vorbind nici lui Dănuț nu-i prea veneà ’ndămână să știe ce știà, fiindcă știind, frica de noapte și singurătate, nenumită, ― il priveà gata să vie, ca cineva strigat pe nume.

― Hai să mă dezbrac, se îmbărbătă Dănuț, sculându-se zgomotos de pe pat.

Incepù să-și scoată hainele, cu mișcările factice ale actorilor când reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. Din odaia Olguței răsunară moi bufnituri de perne și râsete de doua glasuri. „Ce bine-i să fii însurat”... Și se gândi deodată cu nedumerire că într’o zi chiar el, Dănuț, va fi mare... Își ridică ochii în oglindă, și privi sus, cu capul dat pe ceafă, locul unde va fi capul unui Dănuț... capul lui Dan de peste mulți ani... Parcă nu-i venea să creadă!...

Adică va veni un străin, un uriaș, îl va înghiți pe Dănuț, și cu Dănuț în el, va face pe ceilalți să creadă că-i însuși Dănuț?... Ciudat!... Și Dănuț unde va fi?... Dănuț nu va mai fi nicăeri...

— Nu vreau! — se împotrivi Dănuț, ca în fața morții și-a mormântului.

Nu-i așa! Dănuț va fi în el, ca un ou mic de lemn într’un ou mare... Nu-i tot una!... Fiindcă uriașul va fi tot Dănuț... Cum asta? Și mic și mare?... Capul lui Dănuț îi ajunge până la buzunarul dela jiletcă, unde-i ceasul tatei, — și totodată, capul uriașului e însuși capul lui Dănuț? Ciudat!.. Ca și cum ai ținea capul între mâni, și capul ar gândi deoparte — cum? poate să gân­dească așa! - Și trupul fără cap, s’ar gândi și el!... Foarte ciudat!...

— Oare și tata a fost mic?... Sigur c’a fost...

...Vrasăzică a fost odată un copil de-o vrâstă cu Dănuț, frate cu Dănuț și cu Qlguța dac’ar mai fi, și acuma nu mai este decât tatăl lui Dănuț... Da’ unde-i celălalt?... S’a dus, sau e în el?... Dacă l-ar tăià pe tata în două, l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!... În trup e scheletul, inima, plămânii. Dănuț a învățat la școală tot ce-i în trupul tatei. Atuncea unde-i celălalt? IONEL TEODOREANU

-— Oore nu-s eu? Dănuț clipi amețit.

...El e copilul tatei... și-al mamei! Ciudat!... Să fii unul singur și să fii copilul a doi oameni!... Unu plus unu face doi... Asta-i sigur! A învățat la aritmetică... Atunci de ce Dănuț e copilul și al tatei și al mamei?...

Și cum se fac copiii?...

— Oare eu am să fac copii?

Dănuț se privi cu spaimă în oglindă.

-— Eu îs băiat! — se liniști el, cași cum s’ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decât el și mai neștiutor...

„Olguța are să aibă copii", o pedepsi Dănuț.

...Olguța!... Olguța e sora lui!... De ce?... Fiindcă și ea e a tatei și a mamei... Nu se poate!... Olguța e a mamei și Dănuț al tatei... Mama e femee... Cum poate să facă o femee un băiat!... Atunci tata l-a făcut pe Dănuț?... Bine, da’ motanii nu fac pui; numai pisicile fac!... Asta-i altceva!... Nu spune mama că Dănuț e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?... De ce e mama femee?... Are păr lung?... Tata are musteți!... Mama are rochie!... Și tata ai- putea’ să-și pue rochie!

Inchipuindu-și-1 în rochie, Dănuț zâmbi.

...Tata e avocat... și mama e femee... Oare și Dănuț va fi avocat? ...Nu-i vine să creadă!...

Cum poate oare să vorbească tata un ceas în șir, fără să cetească?... Oare învață pe derost? Nu se poate!... Numai poeziile se pot învăță pederost!... Tata e foarte deștept... de asta poate vorbi un ceas!... Și Olguța e foarte deșteaptă... Dănuț se teme de Olguța... El e premiant întăiu, dar Olguța e foarte deșteaptă... Cu ea nu se poate pune... Oare Dănuț îi prost?... Așă crede Olguța, da’ nu-i adevărat!... Cum poate să fie Dănuț prost, când Dănuț vede cum e Olguța și cum e el singur!... El nu poate vorbi ca Olguța... Atunci?... Asta-i altceva! Dănuț știe că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan... Olguța nu știe că Dănuț e deștept... chiar foarte deștept!... Dac’ar ascultă Olguța ce gândește Dănuț!... Ce păcat!... Cu Olguța poate vorbi numai.

Dănuț se privi deodată în oglindă... El vorbeă sau altcineva?... Iși pipăi manile, una pe cea­laltă... Făcu mișcări cu degetele, cu brațul...

...Vrasăzică el, Dănuț, eră stăpânul lui: tot Dănuț. El poruncea și el ascultă... așă cum trebuia să asculte Dănuț pe mama și pe tata... El putea face cu el orice!... Spunea mânii: „Intinde-te", și mâna se întindea... Dacă i-ar fi spus: „Zgârie-l pe Dănuț", l-ar fi zgâriat?... Nu... De ce nu mai ascsulta?... Fiindcă n’aveă cum s’o silească... Ba avea! Cu cealaltă mână... Nici așă! Nici una n'ar fi vrut să-l zgârie... De ce?... Fiindcă nu le putea pedepsi... Ba da! Putea să le muște!... Dar nici dinții nu vroiau să-l muște pe Dănuț!... Așă-i! Mânile care nu vor să-l zgârie sunt mânile lui!... Oare și degetele gândesc?...

— Ce-i asta, Dănuț? In loc să dormi te uiți în oglindă? Ia mă rog! 92 IONEL TEODOREANU

Doamna Deleanu, în kimono, făcea rondul de noapte, pe tăcute, ca toți ce-i care-l fac.

- Te-ai spălat pe dinți?

- M’am spălat.

-Mănile ți-s curate?... Ia să văd... Danuț — Dănuț! Pentru ce-s făcute periile de unghii?

„Pentru mata, mamă, ar fi răspuns Olguța" gândi Dănuț, roșindu-se.

- Să vii mâne dimineață să-ți tai unghiile. Ai auzit? ,

- Am auzit.

- Și-acuma culcă-te... Dănuț! Da’ asta ce mai e? — înmărmuri doamna Deleanu, descoperindu-l pe Aii... Marș, Aii!

Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareță la maici, și ondulă spre ușă.

- Ce caută dumnealui aici?

- A venit singur, mamă!

- Cred bine! Asta mai lipsea!... De ce nu l-ai dat afară?

- ...Am uitat.

- Noroc că mi-am adus eu aminte!... Da’ tu ce cauți aici??

- N'aveam chibrituri, mamă!...

Capul Olguței răsărise atent, prin crăpătura ușii care dădea în antret.

- Umbli cu picioarele goale? Olguța!

- Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt euAnicăi!

- Ba te poftesc să te culci!

- Ce cauți la mine în odae? — se oțări Dănuț. — Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. De ce n’o dai afară pe mama?

— Olguța, iasă-l în pace.

— Mamă, l-ai dat afară pe Ali?

— De asta ai venit!... Hai la culcare! Repede, Olguța!

— Mamă, cânii fac ploșnițe?

— Ce? Ai găsit ploșnițe? - se spăimântă doamna Deleanu.

— Nuu! Da’ntreb așa!

— Olguța, ai să mă ’nebunești!

— De ce, mamă dragă?

— Te rog, lasă-l pe Dănuț să doarmă!

— Eu nu-l las? El nu mă lasă pe mine!

— Olguța!

— Iaca mă duc... Mamă dragă, tare-ți șade bine în kimono!

Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră, să-i zboare râsul acolo de unde răsar fluturii.

— Noapte bună, Dănuț.

Il sărută pe frunte, stânse lumânarea, și eși lăsăndu-l pe Dănuț cu lumina lunii... și cu ceva care nu intrase încă în odae... Dar inima lui Dănuț auzea venind, tăcută, mută, ascuțită ca umbra unui zbor de liliac, spaima.

...Incepu un gând să povestească in gura mare, asurzitor, ca un papagal, tot dialogul cu Olguța și cu mama: „Ești un prost! Ești un prost! Ești un prost! Du-te și-o bate pe Olguța! Nu ți-i rușine să te facă de râs? Să te facă de râs...

Și-un alt gând, dimpreună cu celălalt, șopteà ca șerpii:

94 IONEL TEODOREANU

„...In cimitir, se ridică din mormânt strigoiul. E galbăn la față, ochii negri ard; dinții și unghiile cresc, cresc,,, și strigoiul vine fără să-l auzi, prin lumina lunii... In cimitir, în cimitir... Și nici nu-l auzi când vine..."

Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia... Se zmulse de pe pernă și repede întoarse capul: nu eră nimeni la spate, dar poate plecase și venise la loc...

„...Strigoii caută sânge de om tânăr...

„...De fată tânără!" — țipă alt gând de-allui Dănuț.

Iși făcu semnul crucii... Se culcase fără să spue rugăciunea. Se făcu palid în paloarea lunii.

Olguța lăsă lingura în gavanos, gavanosul îl vârî in sobă. Monica se vârî în pat. Hotărită. Olguța porni spre ușa dintre odaia lor și a lui Dănuț, de unde răsunau bocăniturile.

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Cine, eu?

— Eu, fratele tău.

— Nu cred!

— Dacă-ți spun!

— Și ce vrei?

— Să-ți spun ceva.

— Spune.

- Deschide ușa.

— Pentru ce?

— Ca să-ți spun. — Si ce-mi dai, dacă deschid?

— Spune tu ce vrei?

Olguța se ’ncruntă. Nu mai înțelegea nimic.

— Olguța, nu deschide! — o îndemnă tainic Monica.

— De ce să nu deschid?

— Deschide Olguța, răsună tare și grăbită, vocea lui Dănuț.

— Să-mi dai pușca ta.

— Ți-o dau!

— Jură-te.

— Spun pe onoarea mea.

— Spune: jur.

— Deschide, Olguța. Jur pe onoarea, mea.

Olguța răsuci cheia, apăsă clanța și brusc deschizând, răsări în prag.

— Unde-i pușca?

— Ia-o.

Olguța desprinse pușca, nelăsându-l pe Dănuț să încalce hotarul.

— Buftea! — îl încercà ea, înarmată cu pușca.

— Poți să-mi spui! Nu mă supăr.

— Atunci nu-ți mai spun.

— Cum vrei tu.

— Da’ tu ce vrei?

— Olguța... vreau să mă împac.

— Vrei să te ’mpaci?

— Da.

— Spui drept?

— Spun drept.

— Atunci intră.

Dănuț respiră.

— Monica, și cu tine vreau să mă împac.

— Ce bine ’mi pare, Dănuț. Hai să ne sărutăm.

Se sărutară entuziasmați: Dănuț in vânt, din grabă, Monica-l sărută pe nas, din greșeală.

— Ce facem? — se ’ntrebă Olguța.

— Dă-i și lui, Olguța, cercă s’o înduplece Monica.

— Tu zici să-i dau?

— Da, Olguța, de ce să nu-i dai?

— Ce vreți să-mi dați? se neliniști Dănuț.

— Da' juri? - interveni Olguța.

— Da’ n’am jurat?

— Pentru pușcă!

— Bine, jur.

— Zi după mine: Mă jur...

— Copii, voi nu dormiți? - întrebă din capătul antretului doamna Deleanu, pentru a doua oară.

— Monica, spune tu că dormim; pe tine te crede.

— ...Încă nu, tante Alice.

— Noapte bună, Monica. Să știi că te-aud Olguța!

— Mă jur... Hai, Olguța!- începu Dănuț în șoaptă.

— Așteaptă să găsesc! ...să am crampe.

— ...să am crampe...

— Olguța, asta nu-i jurământ, asta-i blestem! — se înfricoșă Monica.

— Da? Foarte bine. Zi după mine... Ce-am spus? — Să am crampe... — se strâmbà binevoitor, Dânuț.

— ...și să stau în pat toata vacanța...

— ...și să stau în pat toată vacanța...

— ...și să mă pue doctorul la dietă...

— ...și să mă pue doctorul la dietă... — se îngrijoră Dănuț.

— ...fără de dulciuri...

— ...fără de dulciuri... — oftă el amar.

— ...dacă oi spune cuiva...

— ...dacă oi spune cuiva...

— ce-are să-mi arate...

— ce-are să-mi arate...

— ...Olguta...

— ...Olguța...

— Amin!

— Bagă de seamă!... Și-acum, poftim pușca înapoi.

— De ce Olguța?

— E pușcă de copil! Mie nu-mi trebue!

— N’o primesc. Am dat-o.

— Atunci o țin pentru Monica... Ai s’o pui în patul păpușelor. Auzi, Monica?

...Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare, trei copii desculți, în lungi cămeși de noapte, — unul cu cozi blonde, doi cu plete brune, — po­posiră în jurul unui gavanos cu dulceață.

Si toți trei mâncau din aceiași lingură, subt privirea aceleași bunice, din dulceața acelorași uriași, — jos pe covor.