Hornarul

 

Pe cerul alb se face-o pată,
Apare și dispare iar,
Și pata asta-ndoliată
E-o siluetă de hornar...

Se pleacă omul de cărbune,
Ținând în mână un odgon,
Și-ntr-un ogeac nu știu ce spune
Ca printr-un negru telefon.

Din horn în horn își schimbă locul,
La orice pas primejduit,
Dar neschimbat îi e norocul...
Și-atunci cu jale m-am gândit:

De ce atâtea suferințe
Să-ndure-naltul funcționar,
Când sunt atâtea conștiințe,
Ce au nevoie de-un hornar?!