Gruia

Jump to navigation Jump to search

Gruia
— Baladă din popor—

de Ștefan Octavian Iosif


Jos, sub nucul uriaș,
Gruia adormise —
Doarme ca un copilaș
Legănat de vise.

Paloșu-i atîrnă-n cui,
Aninat de-o cracă ;
Murgul paște-n voia lui,
De urît să-i treacă.

„Scoală, Gruio, drag copil,
Scoală, Gruio dragă !
Au nu vezi cum vin tiptil
Turcii și te leagă ?

Turcii vin ș-aduc cu ei
Funii de mătase,
Funii răsucite-n trei
Și-mpletite-n șase...”

Bate vîntul cătinel,
Pletele-i mîngîie —
Turcii se-ngrozesc de el,
Strîng de căpătîie.

Bate vîntul mai avan,
Pletele-i zburlește ;
Turcii plîng: „Aman ! Aman !”
Gruia se trezește.

— Măi, dar greu ce-am fost dormit
Zice și se miră.
Ori păiangeni au venit
Și mă înveliră ?

Ia să mișc puțin din mîni,
Poate m-oi desface —
Alelei, pui de păgîni,
Nu veniți încoace ?...

Sar frînghiile în trei
Și plesnesc în șase,
Turcii fug ca vai de ei,
Fug cu moartea-n oase.

Saltă Gruia și — hai-hui ! —
Sus pe cal s-aruncă,
Clocotă pe urma lui
Șapte văi și-o luncă.

Tropotă copitele,
Pulberea o scurmă —
Turcii-și pierd săritele,
Alungați din urmă.

Surpă Gruia schelele[1],
Coborînd la vale —
Turcii-și pierd giubelele
Și papucii-n cale.

Dunării fac turcii vad,
Trăsnet este Gruia.
Șapte popi la Țarigrad
Cîntă: „Aleluia !”.



  1. În Credințe și Poezii (1903), greșeală de tipar: stelete.