Gorunul lui Horia

Jump to navigation Jump to search

Gorunul lui Horia
de Ștefan Octavian Iosif


Străjer străvechi și plin de bărbăție,
Gorunul uriaș spre ceruri cată...
La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată,
Trei căpitani și-au fost jurat frăție.

Ei s-au legat cu inima curată
Să-și mîntuiască neamul de robie.
Luptară dîrji, dar, prinși prin viclenie,
S-au săvîrșit — martiri-eroi — pe roată.

Trecură ani... Cumplit ofta iobagul,
În lanțuri și mai crunte ca-nainte,
Îngenuncheat de cei atotputernici,

Cînd, iată, tînăr crai ridică steagul...
Și sub gorun aceleași jurăminte
Răsună : „Moarte domnilor nemernici !”.
*
Dar n-au vrut cei de sus să-l înțeleagă
Și, după mari izbînzi și zile-amare,
Într-o colibă, făr-o lumînare,
S-a stins, pustie, viața lui pribeagă.

Îl îngropară sub gorunul mare,
La umbra-i, ce-i fusese-așa de dragă,
Pe cînd ai lui umplură lumea-ntreagă
Cu-al doinei vaier fără de-alinare.

Bătut de ploi, de nopți vijelioase,
Cercînd zadarnic pe urmași să-i cheme
La luptă nouă, stăruie și azi

Gorunul falnic, neînfrînt[1] de vreme,
Ci trist își pleacă crengile-i stufoase,
Umbrind mormîntul marelui viteaz.
*
Ce-nseamnă însă-a cerului mînie !
Ce-nseamnă norii vajnici de s-adună ?
Gorunul azi mai greu din ramuri sună,
Parc-ar voi eroul să-și învie !

În hohote de plîns ar vrea să-i spună
C-ai lui uitară drept și datorie ;
El cere-un semn din ceruri, să-i îmbie
La luptă sfînt, ca în vremea bună...

Și iacă ! Trăsnet zguduie gorunul
Și val de crengi acopere mormîntul,
În care mîndrul crai își doarme somnul...

Ci toți stau muți și n-a-nțeles nici unul :
Zadarnic Domnul și-a rostit cuvîntul,
Căci au pierdut credința lor în Domnul !



  1. În Poezii (1908), greșeală de tipar: nefrînt.