Gornistul de la Grivița
S-avântă aprigi spre redută,
Spre Grivița ce varsă foc;
Ici unul cade, colo sulă —
Toți șovăiesc apoi în loc!
Atunci cornistul înc-odată:
«Nainte» — sună — «înainte!»
Cât clocotește valea toată
De-a lui metalice cuvinte.
Dar, cum tot-sună cu-ncordare,
În piept un glonte mi-l străbate...
Strângându-și goarna cu-ncleștare
Voinicul cade greu pe spate.
Și rana lui mai mult zvâcnește
Când cată cu amar și chin,
Cum regimentul șovăiește
Sub focul turcului hain!
Îndurerat jos capu-și pune...
Apoi cu glasul stins grăi:
«Părinte-ndurător și bune,
Pe frații mei nu-i părăsi!»
Dar regimentul iar se strânge,
Pe Grivița s-aruncă iar...
În foc o scaldă și în sânge —
O scaldă-n sânge de barbar.
Atunci cornistul se ridică.
Cu ochiu aprins, uimit și mare
Pe turc zărește el cum pică —
Și drept stă iarăși pe picioare...
Și surd iar valea clocotește...
Cornistul sună: «Înainte!»
Și cade... și senin șoptește:
«Acuma pot să mor părinte!»
Berlin, 13 Fevruare 1879