Golanii

Jump to navigation Jump to search
Golanii
de Liviu Rebreanu
Culcușul


— Tăticule! Tăticule! țiui Margareta, lovindu-se repede cu palmele peste piept, către Gonea Bobocel, care se necăjea să-și croiască drum cu coatele prin furnicarul de lume ce se grămădea la intrarea cafenelei.

Gonea se opri o clipă, întoarse capul și, văzând pe Margareta, îi strigă cu glas rebegit, zvârcolindu-se furios în puhoiul de oameni:

— Stai că viu, puiule, stai!

Cernea o ploaie măruntă și grasă ca untura topită. Trotuarele erau negre de umbrelele umflate, care se bălăbăneau și răpăiau, ca niște darabanele, sub bătaia picurilor de apă.

Lumea, cu rămășițe de zâmbete înghețate pe buze, se grăbea acasă, sau se înghesuia la ușile cafenelelor și ale restaurantelor, ca albinele la urdinișuri când le gonește furtuna.

Margareta se adăposti sub cortul de pânză sură al unui galantar, unde un pâlc de oameni muiați leoarcă priveau cu frică la săgețile albe de ploaie, ca un cârd de găini speriate de uliu. Era o fetișcană jigărită, cu fața smeadă, bolnăvicioasă, pe care se citea durerea mută și nehotărâtă a sufletelor pedepsite de Dumnezeu. Îmbrăcată c-o rochie neagră, scurtă, de sub care răsăreau două picioare mari cu pulpele groase cât cofele, c-o bluză roșă-zinoberie, învăluită ca într-un sac cu un șort larg, cum poartă fetițele de școală, vedeai numaidecât că vrea să se facă mai tânără de cum este. Dar obrajii spoiți c-un strat gros de pudră și sulemenele, ochii stinși, cu cearcănele vinete negrii, pe care nici dresurile nu le mai puteau ascunde, buzele cărnoase, mușcate si vopsite cu carmin, care păreau o pată de sânge pe o coală de hârtie, și pălăria-beretă țanțoșă, aninată peste claia castanie de păr străin ce-i împovăra capul, erau parcă urmele și rezultatul celor douăzeci și șapte de ani, care nu se mai puteau tăgădui.

— Știi că ești nostimă, măiculiță? îi zise Gonea, scăpat cu mare greu din vălmășagul de oameni; apoi după un scurt răstimp repetă c-un zâmbet straniu, mângâindu-i bărbia: Aoleu, foarte nostimă!

Fata îl iscodi o clipă și-l întrebă c-un hohot ascuțit și silit:

— Sunt bine?

— Parc-ai fi o ștrengăriță de paisprezece ani... Aoleu, bată- te noroacele, fată, au să te soarbă fraierii, au să te soarbă...

Gonea vorbea repede și căutând să-și înfigă privirile în ochii fetei. Margareta însă îl smuci de braț, îl scoase în ploaia care țârâia cu o monotonie plictisitoare și-i șopti ca un copil corcolit:

— Vino, cocoșelul mamii, vino să ne plimbăm și noi ni- țel!...Vino...

— I-ascultă, fă, mi se pare că ești cam taram-taram! strigă Gonea, scos deodată din țâțâni. Nu vezi tu cum plouă?... Ce vrei, să mă fac zgulici de dragul tău? Asta o vrei?

— Vino, tăticule, nu mai cârti! îl întrerupse Margareta, astupându-i gura cu palma.

Gonea Bobocel încruntă din sprâncene, bombăni o frântură de sudalmă, dar pe urmă deschise umbrela și porni:

— Hai, hai șerpoaico... Acu văd că vrei să-ți bați joc de mine... De vreo două zile văd... Dar să nu mă prostești, Marghiolițo scumpă, că te sugrum și-ți strivesc țeasta ca la un pui de năpârcă... Uf!

Plecară agale pe Calea Victoriei. Pe fața Margaretei plutea o umbră de bucurie și tremura, parcă ar fi gâdilat-o un fior de fierbințeală. Cu o mână în buzunarul bărbatului, sărea și se sucea, învrăjbind băltoacele cenușii de apă ce începuseră a se lăfăi pe trotuar.

— Mergem până-n capul Podului, puișorule, așa-i? Și bem o halbă de bere, și mâncăm o pereche de mititei, și luăm o prăjitură, și...

— Da, da, duhni scurt Gonea, care pășea morocănos, pufnind de necaz că iar a lăsat să-l biruiască nepriceputa asta de fată.

Margareta știa că Gonea se frământă, și-l pândea cu coada ochiului. Fălcile bărbatului clămpăneau, iar mustățile i se zvârcoleau scurt, în răstimpuri. Se întoarse spre dânsa cu niște sclipiri albe, pătrunzătoare, în ochii care îi jucau în cap ca două mărgele de argint-viu.

— Ei, ce-ai isprăvit?... Ai apucat ceva? zise înăbușit, mișcând repede degetele de la mâna dreaptă, ca și când ar fi numărat gologanii.

Pe fată o păli frica și începu a bate din buze fără să poată scoate vreun cuvânt. În sfârșit, însă, se reculese și rosti răgușit:

— Bine, bre, ești chior? Nu vezi și tu că acuma nu-i vreme de învârteală?... Plouă, nene, nu vezi cum plouă? Unde găsești tu fraieri acu, ai? Dar Gonea parcă n-ar fi auzit-o; se burzului, roși ca racul fiert și păși din ce în ce mai apăsat, gata-gata să izbucnească.

— Și n-ai luat nimica?... Nimic, nimic? întrebă cu vocea înecată de mânie.

— O piesă...

— Aoleu, o piesă!... O piesă!... Ce să fac eu c-o piesă, ce să fac? crâșni dânsul, mușcându-și crunt buzele.

Se apropie de Margareta și, pe-ascuns, ca să nu-l vadă lumea, îi repezi un ghiont în coaste.

— Ești nebun, tăticule? sughiță fata. Vrei să te ducă la poliție?

— Aoleu, fă, aoleu!... Și tu mai ai poftă să te plimbi?...

Plimbare, domnule, plimbare-i trebuie coniței!... I-ascultă, fă!

Margareta șovăi o clipă. Gonea se opri brusc, își împinse jobenul asudat pe ceafă și se puse să înjure în gura mare.

— Dă piesa, taică, dă piesa, c-aici te zdrobesc, iac-aici, în clipa asta!... Dă-o-ncoace! Ș-acu du-te, mașer, și-ți vezi de treabă, că te deșăl, te schilodesc, te...

Fata scoase fuga banul din geantă, i-l aruncă și se făcu nevăzută, căci lumea, curioasă, se întețea în jurul lui Gonea, care răcnea cu ochii bolbocați ca un smintit.

“Vrea să-mi tragă clapa! Vrea să mă părăsească!” își zicea dânsul, simțind că numai gândul acesta îl frige ca un fier înroșit. Capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocotește ceva. Se opri în fața unei vitrine, vroind să se hoalbe și el la nimicurile acelea pe care cei de seama lui le privesc hămesiți și înspăimântați, parc-ar vedea niște lucruri sfinte.

— O piesă! bolborosi Gonea iarăși și iarăși. O piesă...

Adică nimic, curat nimic! Atunci ce nevoie mai am de ea?...

O șontoroagă bătrână ca dânsa să-mi facă atâta inimă friptă? Aoleu, dar prost mai sunt, nene, prost mai sunt!...

Simțea, însă, când rostea cuvintele acestea, că minte, că încearcă numai să se amăgească. Și atunci îl apuca meteahna înjurăturii și-i venea parcă să se ia de gât cu toată lumea.

“Dar bine, bre, de ce să mă părăsească ea pe mine, de ce? Huohoho!... Și tot mai are obraz să mă mintă ca pe un gogoman!

N-am văzut-o eu alaltăieri cu Aristică? Dar ea nu, că era un fraier... Am știut că minte și totuși n-am bătut-o... Uf, măgarule, măgarule!... Iar de atunci fasoane și mofturi, și eu nu mai îndrăznesc să-i fac nimic, căci sunt laș ca o țoapă...

Mă fac de râsul mahalalei, șmecherii o să-și bată joc de mine, și tot nu mă încumet s-o zdrobesc, uuh!... Ba mai plec și la plimbare cu domnișoara...” Crâșni iar din măsele, bâlbâi vorbe murdare, între buze i se închegă o dungă subțire, gălbuie de spume, și începu a da din mâini, parcă s-ar fi înecat.

Deodată o mână de oțel îl înșfăcă de braț, iar un glas cunoscut îi pufni la ureche:

— Ce-i cu tine, Goneo?... Ce-ai de umbli așa, ca un mahalagiu de provincie? Bobocel se întoarse speriat și răspunse cu glas sugrumat:

— Nimic, Aristică... ce să am? Iacă, mă gândesc...

Ochii lui Aristică scânteiau ca doi tăciuni aprinși pe fața roșcovană, lată, pe care o împărțea drept în două perechea de mustăți galbene ca paiele, întinse de-a curmezișul obrajilor, de la o ureche până la cealaltă. Rânjea cu râsul grosolan al unui mutalău, un râs la care luau parte gura, ochii, mustățile, obrajii și chiar nasul lung și subțire, care tremura și se îndoia ca o frunză de țigară.

Gonea, privindu-l, simți un fior ciudat prin inimă. I se păru că începe să înțeleagă ceea ce nu înțelegea. Aristică era vioi și tânăr, tânăr, încât părea că te înveselește cu tinerețea lui. Alături de dânsul, el era ca o gloabă mocănească lângă un cal năzdrăvan...

Îi trecu brațul pe după mijloc și-i zise râzând:

s— Hai, Aristică, să luăm o halbă!... Astăzi fac eu cinste...

— Parol? strigă Aristică bătându-l prietenește pe umăr, dar apoi, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, strâmbă mofturos din nas și urmă: Au, au, au! Imposibil, neiculiță!

Trebuie să mă duc, căci mă așteaptă... Știi, bre, un mic randevu...

Cred că mă-nțelegi? Gonea nu putu sufla nici o vorbă. Un nod amar i se înțepenise în gât. Dar se silea să zâmbească larg, cu înțeles, deși presimțirea îi spunea că Aristică se duce după Margareta.

Îl mai văzu o clipă răzbind printre lumea ce prinsese a forfoti iarăși pe stradă; umerii lui lați și ciolănoși cu grumajii de taur îl ridicau parcă din rândul celorlalți oameni... Și atunci o dâră luminoasă pătrunse în mintea lui Gonea: “ Puterea... puterea și tinerețea!...” Rămase câteva clipe aiurit. Abia acuma începea să-și dea seama cu tot dinadinsul de ceea ce va să zică putere și tinerețe, de farmecul ce se ascunde în aceste două cuvinte.

Și acuma, parcă, înțelegea și pentru ce Margareta caută să-l părăsească, și pentru ce dânsul nu poate lupta împotriva lor cum ar trebui...

Ploaia încetase. Prin aerul spălat și limpezit, însă, tot mai zbârnâiau când și când stropi întârziați, ca niște boabe scumpe de argint. La spatele cernit al unui nour uriaș, se dezvelise o baltă roșă-aprinsă de lumină, rumenind toată fața orașului îngenuncheat sub plescăiturile reci ale ploii.

Șiragurile de geamuri ale palatelor împodobite începură a arde cu flăcări galbene-roșcate, ca o pădure minunată de făclii de rășină, iar coperișele, turlele și fumul acela albăstrui, care se așterne deseori peste capetele Bucureștilor ca un cearșaf nemărginit de dantele, se îmbrăcară într-o haină strălucită de mătase arămie... Numai jos, prin ulițile murdare și întortocheate, o ceață plumburie, gâtuită, leopăia și se terfelea în noroiul proaspăt, ca o femeie beată, deșirată și zdrențoasă...

Gonea rătăci mult pe străzi, cu sufletul răscolit, printre lumea ce năpădise iarăși trotuarele, mai veselă și mai numeroasă.

Simțea cum i se înfige în inimă tot mai adânc un cui și nu-l poate smulge, nu știe de ce să se apuce. Se zvârcolește și se sfarmă ca un tont, dar nu poate face nimic.

Când ar fi nevoie s-o scarmene, atunci o gogolește și-i ascultă toanele, iar când ar trebui să se facă n-a vede, n-aude, atunci o înjură ca un hamal. Ea râde de prostia lui, vede el bine cum râde din toată inima și cum îl poartă cu ciga-niga.

“Adică și eu sunt un zevzec și jumătate, s-a isprăvit...

Șerpoaica mi se urcă în cap și foarte bine-mi face, are dreptate, căci sunt prost! Degeaba mă cred eu băiat deștept, sunt mai netot ca orice huidumă...” Își trase pălăria pe ochi și se îndreptă, plouat, spre casă, mângâindu-și mustața subțire, cănită ca pana corbului și cârlionțată ungurește. Sub mustăți, printre buzele ca două șiruri purpurii, se zgâiau trei dinți viermănoși și înnegriți, și o plombă de aur, care clipea și licărea mândru în mijlocul feței înguste și galbene ca chihlimbarul. Mergea legănat, tacticos, cum avea obiceiul să se poarte totdeauna pe Calea Victoriei, ca să n-aibă boclucuri cu oamenii poliției, care îl dușmăneau de mic copil. Și ca să-și dea un aer mai boieresc, întoarse ochii pe dos și începu a fredona, cu o voce de oală crăpată, un cuplet care făcea mare furoare prin mahalalele Bucureștilor.

În colțul străzii, însă, îl opri brusc un băiețandru pipernicit, cu o mutră tăbăcită, cu degetele lungi și subțiri ca fusele.

— Bonjur, nea Goneo! îi zise, măcar că acuma pretutindeni pâlpâia lumina zăcută a felinarelor.

— Bonjur, Teacă... Ce vrei? N-ai parale? răspunse Gonea repede, fără să se oprească; îi era frică să nu-l vază cineva stând la taifas c-un pungaș cunoscut.

— Ba am parale, nene, am berechet... Vrusei numai să te întreb: ce mai faci? Și începu a râde șiret, ca omul care știe ceva, dar nu vrea să spuie. Gonea îl târîi mai deoparte și se răsti la dânsul:

— Hai spune, cotarlă, nu-mi umbla cu fasoane!

Pungașul se făcu deodată serios, își scufundă mâinile în buzunarele pantalonilor ferfenițiți și întrebă mândru și scurt:

— Ai văzut matale pe Margareta? Gonea îngălbeni, ca și când i-ar fi trântit două palme.

“Adică tot orașul știe, numai eu mai cred în mofturi!” Își zgâi ochii la băiatul care-și făcuse buzele ca gura unei pungi de bășică.

— Zi, mă, zi! lihăi cu o voce de om bolnav.

Teacă se uită la dânsul cu ochii aprinși de o văpaie sălbatică și începu a torăi pe nerăsuflate, parcă fiecare vorbă rostită i-ar fi luat un bolovan de pe inimă:

— Am văzut, nene, pe Margareta cu Aristică. Mergeau la braț și râdeau, și tot mergeau. Apoi odată s-au oprit și s-au pupat în mijlocul străzii, iar oamenii i-au luat cu huo...

— S-au pupat, mă?

— Da, s-au pupat. Și Margareta, când m-a văzut, a prins a schimba fețe, însă nea Aristică mi-a cârpit o palmă peste ceafă, uite pe-aici, că și acu o simt... Și a zis că dacă-ți spun matale ceva, o să-mi mute fălcile, o să...

Pungașul tăcu brusc, sfredelindu-și ochii în ochii lui Gonea.

Văzu că fața acestuia se schimonosește, ca și când i-ar fi dat otravă. Asta îi mai răcorea sufletul ruginit; dacă l-alovit celălalt, să pătimească cel puțin ăstalalt.

În mintea lui Gonea gândurile se învâltorau cu așa iuțeală, că nu le mai putea urmări. Stătea uluit, buimac și numai inima i se zvârcolea și tremura. Dar Teacă nu-i dădu răgaz.

— Hai, neică! îi șopti cu glas mai muiat. Hai să-i vezi!...

O să-ți arăt cum se plimbă fără pic de rușine...

Se luă în neștire după băiat, cu pași de plumb, ca o vită care merge la zalhana. Trecea pe străzi strâmte și întunecoase, unde oameni palizi, îmbrăcați în zdrențe murdare, alergau zăpăciți, încoace și-ncolo, cu necazurile tipărite pe față.

Acuma Gonea vedea lămurit că Margareta e gata să-l părăsească. Dar nu putea înțelege ce se petrecea în sufletul lui însuși. Poate l-o fi fermecat hoața?... Nu prea căutase niciodată să-și dea seama dacă o iubește sau nu. Golanii, de altmintrelea, rareori își pierd vremea cu d-astea. Fetele îi iubesc, poate, la început, dar și iubirea lor se schimbă repede într-o frică oarbă care, la ele, este mult mai trainică decât iubirea. Oricum, însă, îl rodea un necaz nespus când se gândea că azi-mâine n-are s-o mai vază pe lângă dânsul.

Începuse să-și închipuie că fata asta e legată oarecum de sufletul lui, poate chiar de viața lui, și, în clipa când s-ar despărți de ea, viața lui ar trebui să ia o întorsătură neașteptată... Și deodată simți o trebuință mare să vorbească, să-și verse focul și aleanul ce-l mistuia. Își mai domoli pașii și fură cu ochii pe tovarășul său, care tropăia foarte grav alături de dânsul, examinându-și din când în când ghetele scâlciate și înglodate.

— Bine, mă, începu Gonea c-un glas jalnic de femeie, acu și tu ești șmecher și știi cum merge lumea... Apoi bine, se poate să vie Aristică să-mi ia pe Margareta iac-așa din senin? Se poate, bre?... Ei, ce zici tu, că ești băiat deștept... ce zici?

— Nea Aristică-i mai tare, răspunse Teacă cu o mutrăîntristată.

— Ei da, nici eu nu zic că nu-i mai tare. Bine. Dar ce i-am făcut eu lui ca să se lege tocmai de Margareta mea? Ce i-am făcut, măi Teacă, ia spune?

— De, Margareta câștigă mai mult dintre toate fetele, știi matale destul de bine, făcu iarăși Teacă, privind c-un ochi la Gonea, care clătina din cap nerăbdător, căci răspunsurile nu erau deloc pe placul lui. El avea nevoie de mângâiere, nu de mustrări ascunse. Vru să-l ia la înjurături, dar totuși se răzgândi și urmă cu aceeași voce cadențată, dăscălească:

— Câștigă, firește, dac-o îngrijești cumsecade. Eu am scoso din mizerie, acu-i lesne să câștige... Ș-apoi nu merit și eu ceva după ce m-am trudit cu dânsa? Nu merit?... Ei, spune tu singur, să vedem, nu merit?

— Sigur că meriți, țivli pungașul cu vârful limbii.

— Vezi?... Și Aristică totuși vine și vrea să mi-o încânte și să mi-o răpească. Apoi crezi tu că ăsta-i lucru cinstit? Așa crezi? Când cotiră în strada Sfinții Voievozi, Gonea zări numaidecât, pe trotuarul din față, pe Margareta cu Aristică. Veneau încetinel, șoptindu-și nas în nas, ca doi logodnici. Gonea simți că-i joacă genunchii, se opri și se răzemă de un perete, cu privirile pironite la dânșii. Apoi bâjbâi cu mână, ca și când ar fi vrut să apuce pe Teacă de braț, dar Teacă o tulise îndată ce dăduse cu ochii de Aristică. Vedea singur că e caraghios și se pomeni punându-și întrebări peste întrebări: “Ce vreau eu acuma? Ce caut aici? La ce-am mai venit aici, când știam bine că sunt laș, că nu pot să fac nimica?” Se uită înspăimântat la cei doi, cu ochii înlăcrimați, parcă le-ar fi cerut iertare... Ei însă râdeau și nici nu-l vedeau.

Iar când îl zăriră, Aristică îl strigă prietenește, fără urmă de sfială:— Bonsoar, Goneo!...

Gonea găsi în cuvintele acestea o zeflemea, care-i șfichiuia obrajii cu pleasna unui bici de foc. Și tot atunci îi fulgeră prin minte ce vrednic ar fi el, dacă ar avea acuma îndrăzneala și puterea să se arunce la fată și, în fața lui Aristică, s-o înhațe de păr, s-o târască pe pietrele uliței, să-i ciocănească ciolanele...

să facă în sfârșit o halima, de care să se minuneze Bucureștii.

Dar picioarele îi erau atât de grele, încât se părea că sunt bătute cu cuie-n pământ. Numai târziu de tot, când perechea se depărtase de-a binelea, se urni și el după dânșii, șontâc- șontâc, fără să-și dea seama pentru ce, ca un cățel bătut pe urmele stăpânului care l-a huiduit.

Deodată însă băgă de seamă că Margareta și Aristică s-au oprit. Stătu și el și se dosi iarăși lângă perete. La lumina amorțită a unui felinar, văzu că umbrele lor se apropie o clipă și se contopesc.

— O sărută! mormăi Gonea și mai întunecat.

La câțiva pași, apoi, se întâlni piept în piept cu Margareta.

— Bine, fă, se zborși el la dânsa, tu faci cabazlâcuri cu șmecherii în loc să-ți cați de învârteală? Tu...

Se întrerupse ca să se poată îmbăla în tihnă. Se simțea parcă mândru și mulțumit că poate iar să răcnească și să înjure. Încruntă strașnic din sprâncene, iar fata, văzându-l atât de sărit, se zguli ca o șopârlă și dârdâi cu glas plâns:

— Iartă-mă, tăticule, iartă-mă!...

— Unde-s gologanii? se răpști dânsul cu aceeași voce răgușită.

— Mi i-a luat, mârâi încet Margareta.

— Aoleu, aoleu! mugi Gonea, întorcându-i spatele, înțepat, și pornind ca furtuna, în vreme ce femeia alerga după dânsul murmurând neîncetat:— Iartă-mă, tăticule...

— S-a umplut paharul, mândro!... O să te stâlcesc acuma, acuma o să-ți rup ciolanele! urlă bărbatul fără să se uite măcar la ea.

Gonea totuși parcă simțea, chiar și când clămpănea din dinți și înjura surugește, că el mai nu mai are nici o stăpânire asupra acestei femei. Mai venea dânsa după el și-i răbda ocările, dar firul cel vechi, împletit din frică și din iubire, care o lănțuia strâns de dânsul, începuse a se destrăma.

Sufletul Margaretei s-a schimbat cu desăvârșire, și Gonea vedea din ce în ce mai lămurit că numai el este pricina acestei schimbări. Totdeauna bărbatul este de vină când o femeie îl părăsește. Dacă bărbatul e bărbat, femeia trage la dânsul, caută scăpare și adăpost în brațele lui dinaintea tuturor primejdiilor. Căci femeia e slabă și are nevoie de un apărător voinic în vârtejul caznei fără sfârșit care este viața.

El însă a fost laș. Și-a pierdut cumpătul îndată ce a bănuit că Aristică îi dă târcoale. A bătut-o, și ea știa că pentru Aristică o bate. Iar când femeia mănâncă bătaie pentru un bărbat, atunci, dacă nu l-a iubit, va începe să-l iubească... Acuma, firește, totul e târziu...

Margareta ciusmuluia în urma lui cu pași molatici, cu capul plecat puțin, cochet, într-o parte. Buzele-i bâiguiau necontenit “iartă-mă, tăticule”, dar glasul ei se făcea clipă cu clipă tot mai leneș, mai nepăsător. Simțea și ea că n-are de ce să se teamă.

Furia lui Gonea, într-adevăr, scădea și se potolea pas cu pas. Sudălmile i se opreau în gât, bolboroselile înverșunate îi amorțiră pe buze. Iar când intrară în strada Occidentului, unde aveau o odaie cu chirie, o luă de mână ca pe un copil rău și dezmățat, pe care mă-sa îl strânge acasă de pe drumuri.

În odăița săracă și dărăpănată, amândoi tăcură, ca două buturugi, vreme îndelungată. Ceva neobișnuit și apăsător fâșâia în aer... Margareta se aștepta ca bărbatul, după toate acestea, s-o bată sau cel puțin s-o înjure și să se strâmbe la dânsa. Atunci barem ar putea să ocărască și să țipe și ea, și n-ar fi nevoită să se rușineze. Acuma, însă, fiind silită să stea așa neclintită, să ocolească mereu privirile îmblânzite și întrebătoare ale lui Gonea, o cuprinse o rușine, care o stânjenea și o necăjea. Și Gonea înadins, parcă, nu-și lua deloc privirea de la dânsa. Se încolăcise pe sofaua roasă din care curgeau șuvițe de scamă și, oftând în răstimpuri din baierele inimii, îi urmărea cu ochii toate mișcările.

În sfârșit, Margareta nu mai putu răbda liniștea aceasta înăbușitoare și începu a se boci cu hohot... Gonea tresări mirat...

— Acu de ce plângi, maică? Hai?...

Fata bâlbâi cu o voce sughițată și mustrătoare:

— Nu mai mă bați, tăticule... nu mai mă bați!...

Pe Gonea nu-l uimi deloc imputarea aceasta; se întinse pe o rână și glăsui trăgănat și căinător ca o bocoavnă străveche:

— Pentru ce să te mai bat... S-a sfârșit, puișorule... vezi tu bine că s-a sfârșit... Ș-atunci de ce să te bat?... De-acu, iacă, s-a isprăvit... Ce să-i faci? De douăzeci și trei de ani trăiesc cu fete ca tine, dar încă nu mi s-a întâmplat niciodată să mă părăsească ele pe mine... Acu tu faci de-a-ndoaselea...

Ei, ce vrei? Tu, poate, ești mai șmecheră... sau poate așa sa nimerit? Ce poți ști? Lumea-i ciudată. Rareori îi ghicești toanele... Astăzi mă lași tu pe mine, poimâine o să te lase Aristică pe tine. Vezi, așa-i lumea, puiule, iac-așa!

Margareta se târî lângă dânsul ca o pisică bătrână, răsfățată, și începu să-l ogoiască:

— Ce-i, Goneo, suflețelule drag?... Adică pentru că m-ai văzut o dată cu Aristică, tu crezi că...

— Taci din gură, fă, o întrerupse Gonea într-o bobotă de mânie, eu nu sunt tocmai atât de gogoman cum credeți voi cu Aristică! Eu știu ce știu și văd ce văd...

Apoi, după o tăcere de o clipă, iar se potoli și urmă mai rar:

— Și când mă gândesc bine-bine, văd și eu că aveți dreptate... Acu, ce mai la deal-la vale, eu sunt bătrân... Paizeci și șapte, asta înseamnă ceva! Dacă nu mi-aș vopsi părul și mustața, aș rămâne mai cărunt ca lustragiul cela din colțul Buzeștilor... Ș-apoi, la urma urmelor, de ce ți-aș lua tocmai eu gologanii și de ce nu altul, mai tânăr și mai fercheș? Pentru tine e cam totuna cine ți-i ia: eu, Aristică sau altul. E vorba numai să ți-i ia cineva, altmintrelea ai avea belele cu borfașii... Ei, și Aristică-i mai tare ca mine, e mai tânăr... mai tânăr...

Dar fata plângea mereu și sughița și murmura:

— De ce nu mă mai bați, tăticule, de ce nu mă torturezi?...

Știi tu cum sunt eu... Ciupește-mi carnea, dacă vrei să te iubesc!

Gonea o cântări puțin din ochi, apoi continuă rostind vorbele cu greutate, parcă le-ar fi smuls din adâncul pieptului:

— Eu ți-am luat paralele, dar în schimb te-am îmbrăcat, te-am hrănit, ți-am cumpărat orice ți-au poftit ochii și inima...

C-așa sunt eu, dragă, așa e firea mea. Eu sunt îngrijitorul vostru. Trăiesc și eu destul de bine și fără muncă pe lângă voi, n-am ce zice, dar de ce să nu trăiesc și eu bine și nemuncit? Nu sunt și eu om? Om sunt, frate, și-mi place să umblu cu minciuna și să lenevesc... Ce! În viață trebuie să fii deștept... Trebuie să știi înșela viața, altmintrelea ea e un adevărat iad pentru bietul om... Cu viața nu te poți război, degeaba! Viața nu se lasă biruită de oameni, cel mult înșelată.

Pentru aceia care izbutesc s-o înșele, ea e o glumă urâtă, pentru cei care se războiesc cu dânsa e un șir neîntrerupt de dureri... Bine, știu și eu că, odată ș-odată, orice înșelăciune trebuie să iasă la iveală, dar poți să știi când o să fie asta? Cel ce a înșelat va fi strivit, da, dar oare nu e învins și cel ce se războiește? Margareta nu înțelegea nimic din toată vorbăria aceasta.

Ea vedea numai că Gonea nu o bate și asta o făcea să-și aducă aminte de Aristică.

În odaie se înțepeni o tăcere grea ca o pânză neagră, pe care tictacul trudit și răgușit al ceasornicului de masă o dumica în clipe searbede și plictisitoare. Pe urmă Gonea întrebă scurt:

— Când pleci?

— Unde? murmură fata mirată.

— La Aristică...

Un moment, Margareta șovăi și se uită tulburată la flacăra galbenă, chircită, a lămpii, dar în sfârșit răspunse domol, mai mult pentru sine:

— Nu știu...

Și apoi nu mai schimbară nici o vorbă. Mâncară și se dezbrăcară tăcuți, parcă acest “nu știu” ar fi ridicat un zid de piatră între dânșii. Se așezară în pat unul lângă altul. Gonea stinse lampa. Margareta își hodini capul și acuma pe brațul încovrigat mort al bărbatului, cum se obișnuise în cei doi ani de zile, iar Gonea stătea întins cu fața-n sus, cu ochii pironiți la cercul de lumină mohorâtă pe care candela o tremura în tavan, și număra tictacurile ceasornicului. În hârbul candelei untdelemnul sfârâia încetinel, ca o pisică ce toarce la căldură; afară, sub fereastră, pași grei, îndesați, se apropiau în răstimpuri, bocănind din ce în ce mai tare, apoi se depărtau și se stingeau iarăși, în tăcerea ce se așternea clipă cu clipă tot mai deasă.

În creierii lui Gonea gândurile se vâltorau, se întreceau fără încetare și tot mai nehotărâte. Toate fetele cu care a trăit, gologanii soioși ce i-a luat i se perindară prin minte ca niște icoane stranii, iar pe urmă, ca o prăpastie fără fund, i se înfățișa ziua de mâine, neagră și pocită, întocmai ca o zi trecută...

Căldura ce izvora din trupul adormit al Margaretei i se părea că-i învălmășește toate gândurile și încetinel-încetinel îi înmoaie creierii, care încep a picura ca ceara topită pe o lespede albă de piatră...

Când se trezi, în odaie stăpânea aceeași tăcere năbușită.

Candela sfârâia și acuma, ceasornicul țăcănea neobosit, numai de afară mai pătrundea un zgomot surd, nedeslușit, zgomotul jalnic și trudit al vieții. Brațul lui Gonea însă se ușurase, căci Margareta nu-și mai proptea capul pe dânsul. Un fior rece îl cutremură din creștet până-n tălpi... Se simți deodată atât de stingher și de părăsit, încât inima i se zgârci de durere.

După un dram de vreme, se uită împrejur necrezător și mirat, parcă, apoi se repezi la dulapul de haine și-l deschise. Era gol.

“A plecat...” Rămase smirna în mijlocul odăii...

Un mănunchi de raze blânde, veștede, intră pe fereastra colburoasă, spoind odăița c-o lumină tristă și amărâtă. Firele de praf, dezmorțite de adierea căldurii, începură a juca, leneșe și cumpătate, ca niște moșnegi cuminți... Și odaia totuși părea pustie ca o șandrama de vechituri.

Încetul cu încetul, Gonea Bobocel se dezmeteci. Sub crucea pieptului îl apăsa o greutate mare. Începu să tremure și trebui să se lase grămadă lângă pat. Și, în vreme ce ochii i se înecară într-un val sărat de lacrămi, gemu slab, sfârșit:

— Of, puiule, puiule!...