Glasul copilăriei

Jump to navigation Jump to search
Glasul copilăriei
de Ioan Ciorănescu
publicată în revista Vlăstarul, nr. 1 din 1923 a liceului Spiru Haret din București (Nelu Ciorănescu, clasa a VIII-a)


Era la începutul vacanței Paștilor. Gările erau pline de copii și de părinți cari se întorceau acasă de sărbători, sau cari se duceau să se recreeze de zarva orașului, în vre-un sat dela munte, sănătos și înconjurat de priveliști minunate.

Dar dacă ai fi observat în Gara de Nord din București fețele tuturor cari se pregătiau de călătorie, începând cu cei cari ședeau la rând să-și scoată bilet și sfârșind cu ștrengarii de elevi cari, cățărați pe scările vagoanelor se strigau unul pe altul, n’ai fi văzut o față mai veselă decât a lui Mircea Claudiu. Student în anul I de medicină, Mircea Claudiu nu văzuse de multă vreme satul în care se născuse și copilărise. Tatăl său, notar, îl trimesese să facă liceul în București ca intern ; iar când li se dedea școlarilor vacanță, în tot timpul acestor lungi opt ani de școală, el șezuse la unchiul său, advocat în București. Acesta n’avea deloc greutăți familiare și primise să ia în gazdă pe Mircea, ca să mai ușureze pe bietul frate-său, care avea cinci copii, împrăștiați și ei pe la alte școale : cei mai răsăriți în Târgoviște, iar cei mai mărunței la școala primară din satul Răsvad.

De aceea, în ziua aceea frumoasă de Aprilie, când trenul de Târgoviște se puse în mișcare, când locomotiva începu să șuere prelung, nu era zugrăvită pe chipul nimănui o bucurie mai mare ca pe chipul lui Claudiu. În legănarea mulcomă a vagonului pe șine, legănare pe care de atâta timp nu o mai simțise, el incepea să fie vrăjit de un vis frumos, și nu-și mai dedea seama dacă păpușoiul verde și înalt depe semănăturile din dreapta și din stânga trenului, dacă grâul, orzul, ovăzul și pomii cari începuseră să dea în floare, erau tablouri adevărate, sau el le vedea aevea. Și atunci fruntea înfierbântată de fiorul înduioșării, și-o rezemă de geamul rece și aburit al vagonului; și cineva care s’ar fi uitat de-afară spre el, n’ar fi știut dacă o lacrima se prelinge depe obrajii lui, sau daca aburul s-a prefăcut pe geam în picături ce curg jos repede și voioase.

Abia apucă el să se desmeticească bine, când controlorul ceru biletele pentru Pucioasa. Puțin după aceea trenul se opri, și Mircea se dădu jos sprinten privind cu părere de rău de trenul de care se despărția și cu uimire și plăcere bătrâna gară, care se uita la el cu aeru-i măreț și scurtător.

Mircea trecu repede pe peron, printre călătorii care nu-l cunoșteau, și apoi o porni pe șoseaua națională ce duce spre Râsvad. Mergea repede ca și cum ar fi fost fugărit de cineva din urmă. Soarele se înălțase pe cer ca de tei suliți, când el sosi acasă. Bătu de trei ori la poartă.

Un câine lățos se ivi din fundul curții, hămăind și arătându-și colții, și în acelaș timp ușa se deschise, și tatăl și mama lui Mircea deteră năvală toți la poartă, întru întâmpinarea celui care venise atât de pe neașteptate. După ce a mâncat, lucru care a fost luat drept motiv de frățiorul lui mai mic, Costel, să mai capete o bucată de budincă, și după ce a trebuit să povestească timp de vreo două ore la cei din casă, ce i se mai întâmplase în timpul unei atât de îndelungate înstrăinări de dânșii, Mircea se duse puțin să se odihnească. Prea era fericit, și prea turburat, ca să mai poată sta de vorbă după ce îl descususeră atâta.

Dar odihna îi fu de scurtă durată. Ca răspunzând melancoliei pe care o resimți el o clipită, gândindu-se la frumoșii ani ai copilăriei sale, duși spre a nu se mai întoarce niciodată, se auzi un sunet trist de clopot. Și sunetul era din ce în ce mai adânc, mai trist, mai grav, mai prelung.

Și par’că se adunau în sunetul acesta glăsuri omenești, cunoscute lui de mult, din copilărie ; și par’că toate glasurile acestea se îndreptau tânguitoare în spre el, cerându-i numai lui ajutorare.

Tresări brusc și-și îndreptă fără să vrea privirea la fereastra care da spre drum. Deodată văzu pe preotul satului, cu barba albă, tot așa cum îl știa de mic, copil, și pe dascălul Simion care purta un steag ros de vreme, pe care era zugrăvit chipul Sfântului Andreiu.

După ei veniau patru oameni care duceau pe umeri un sicriu lung îmbrăcat în catifea roșie, și o femee și o fată învestmântate în negru, al căror plâns îți umplea inima de milă. Apoi urma un întreg convoiu de figuri mâhnite, pe care durerea își dăltuise asprimea ei mută.

Când zări fata îmbrăcată în negru, Mircea păli și se clătină pe picioare. Da, ea era! Eră o fată cu care învățase clasele primare, și pe care de opt ani de zile nu o mai văzuse. Era Tania (așa o botezaseră cu un nume mângâetor cei de-acasă), și nici nu se putea să fie alta căci nimeni afară de ea nu avea obrazul atât de alb și fraged, părul atât de castaniu și strălucitor, ochii atât de negri și talia atât de sveltă.

Și Mircea căută în grabă o pălărie, își aruncă o haină pe dânsul, și ieși afară să urmeze convoiul. Lumea nici nu-l observase, când, încet-încet, sosiră la cimitir. Printre crucile vechi, strâmbe și cu inscripțiile șterse, era săpată o groapă proaspătă, umedă. Și când groparii lăsară să se scufunde sforile cu care țineau coșciugul, când sgomotul de bulgări care se rostogoleau ne-ndurători fu acoperit de glasul preotului care cânta : „Veșnica lui pomenire!“, se auzi un țipăt sfâșietor, întretăiat de suspine. Mircea, care rămăsese pironit locului, simți că trebue să fugă, să nu mai vadă chinurile ființei care îi fusese odinioară dragă.

El se gândise pe drum la o cuvântare pe care s-o țină înaintea mormântului, dar acum înțelegea că e o zădărnicie, față de nemărginita durere pe care cineva o încearcă atunci când pierde un tată.

Când se întoarse acasă, Mircea Claudiu fu trist cum niciodată încă nu fusese. Rând pe rând i se perindau în minte întâmplări din copilărie, peste care predomină chipul luminos al prietenei sale Tania, și pe urmă se gândia la anii pe care-i petrecuse el în liceu, la uitarea care i se așternuse în suflet. Se gândia la nestatornicia simțămintelor sale, și la ore libere din anii de școală, pe care le întrebuințase fără folos. Însă își aduce acum bine aminte o mulțime de amănunte care trecuseră în ochii lui pe atunci nebăgate în seamă.

Ducându-se odată la un coleg, surora acestuia, care îi făcuse o deosebită impresie lui Mircea, citia: „Călugărul criminal“. Pe alte fete le suprinse vorbind în taină de Sherlock Holmes și de Hick Winter, sau de senzaționalele romane de aventuri ale d-lor Vasile Pop și Rădulescu-Niger. Pe fața multor din aceste fete întrezărise Mircea încă depe atunci cochetărie și fățărnicie ; întrezărise în convorbirile cu ele încă depe atunci o pornire firească a lor de a-l ului prin cunoștințele lor profunde asupra secretelor dansurilor moderne și eroilor atât de simpatici ai filmelor de cinematograf. Poate că prietenii pe care și-i făurise Mircea în școală, nu erau ei îndestul de bine văzuți ca să-l facă să lege prietenie cu fete cu altfel de simțăminte și altfel de cultură; poate că chiar exista astfel de fete, dar nu le-a cunoscut. Mircea nu putea ști cum sunt celelalte, dar după cât putuse el să vadă, se gândia acum cu tristețe la marea deosebire dintre „școlărițele“ dela oraș, și simplitatea prietenei sale din copilărie, Tania. Tot ceeace făcea ea nu era niciodată silit, și vorbele îi erau atât de neprefăcute și sincere iar zâmbetul, par’că pornea din fundul inimei.

Și astfel Mircea fu mâhnit timp de trei zile de-a-rândul. Se mirau toți cei din casă de această schimbare a cărei pricină nu puteau s’o găsească, din cauză că la toate întrebările el rămânea posomorât și nu răspundea nimica. Abia în seara Vinerei Patimilor, când auzi sunând clopetele care chemau pe credincioși la sfânta slujbă, abia în seara aceia când copiii treceau pe ulițele satului cu lumânările aprinse și cu Prohodul în mâini, un zâmbet de nădejde se ivi pe buzele sale. Și zâmbetul acesta fu împărtășit de toți, iar fratele mai mic Costel, sări de gâtul lui Mircea și-l întreabă vesel: „Nene, melgi și tu la biselică ?“ Și fără să mai aștepte răspunsul, căci el se îmbrăcase de mult cu hăinuțe noui și-și cumpărase din târg o lumânare de ceară învârtită în spirală, Costel îi îndesă pălăria pe cap și-l târâ după dânsul. Alte două surori ale lor veniau pe urmă, iar cel mai mic rămânea acasă.

În biserică era o îmbulzeală de nedescris.

Mircea își făcu loc în grabă printre oamenii care se dedeau cu respect în lături, și se urcă pe niște trepte sus, în așa numitul „pod“ al bisericii unde era corul. O voce tainică îi spunea că și Tania trebue să fie acolo. Și intr’adevar o văzu șezând rezemată de balustradă și așteptând să înceapă răspunsurile corului la leturghie.

Privirea par’ca îi eră ațintită în spre ceva pe care ceilalți nu puteau să-l vază, și ochii ei par’ca erau răpiți de o contemplare mută și neturburată. Când văza pe Mircea zâmbetul trist depe buze i se șterse și el se îndreptă către dânsa ca spre o veche prietenă.

În adevăr, emoția pe care o simția, era mai mare cu mult decât chiar aceea pe care o avusese când da examen în fața profesorilor, ori când pe la serbări recită vre-o poezie sau țineă vre-o conferință. Dar nu după mult timp, corul începu să cânte. Mircea cânta alăturea de Tania și vocea îi eră atât de frumoasă, cum nici el nu se așteptase.

Băeții se uitau mirați spre „domnișorul“ care se întorsese dela București, iar fetele trăgeau cu coada ochiului spre dânsul. El se simțea acum mai fericit decât ori când în viață. Deodată începu să răsune acelaș clopot care cu câteva zile mai înainte îi adusese o veste atât de tristă.

Dar sunetul bătrânului clopot nu mai eră acum ca înainte, grav și melancolic. Acum sună repede, viu, vioiu, sburdalnic. Și par’că se uniau în sunetul acesta iarăși glasuri îndepărtate, necunoscute, care îi șopteau la ureche : „Noi suntem glasul copilăriei tale! Întaarce-te spre noi și spre Tania pe care atâta timp ai uitat-o ! Tania! Tania ! Da, da ! Bang, bang ! Noi suntem glasul copilăriei tale !“ Mircea simți că i se umezesc ochii. Și, cine știe de ce, acelaș farmec desăvârșit, aceiași vrajă adâncă el o văzu și pe fața prietenei sale. Îi strânse mâna în tăcere, și privirile lor se îndreptară pline de recunoștință în spre Christul răstignit, depe pânza acoperită cu flori, din mijlocul bisericii.

Și clopotul le cânta acum melodios fericirea viitoare, iar acum și privirea lui Mircea era ațintită în spre un punct nevăzut, în spre cevă ce nimeni nu putea să zărească, într’o contemplare mută si neturburată...