Sari la conținut

Ghibelini și guelfi sau diferite partide muzicale

Ghibelini și Guelfi sau diferite partide muzicale
de Nicolae Filimon


Daca politica își are facțiunele sale sau doctrinarii săi de diferite nuanțe și culori, nici muzica nu fu scutită de asemenea lupte, are și ea partidele sale împărțite în retrograzi, staționari, progresiști etc.

Omul, înainte de toate, e om și în calitatea aceasta își are slăbiciunele sale provenite ori în construcțiunea fizică, sau din felul educațiunei ce a primiit; d-aci vine diferința de caracter și de opiniune care produc discuțiunele și provoacă la luptă individ cu individ și națiune cu națiune, luptă egoistă și de multe ori teribilă, ce nu va înceta poate niciodată.

Într-una din serile trecute ne aflam în casa unuia din amicii noștri; între alte persoane ce veniseră acolo ca să-și omoare timpul erau și vro două-trei din notabilitățile muzicale ale capitalei noastre. Din discuțiune în discuțiune, ajunseră la muzică.

— Cine din d-stră a fost la Teatrul italian ca să asculte frumoasa operă Il Trovatore? întrebă unul din adunare.

— Noi am fost, răspunseră mai mulți dintr-o dată.

— Ei bine, cum v-ați mulțumit de artiștii noștri?

— Cît despre mine, răspunse unul, nici compozițiunea, nici reprezentarea ei nu mi-a produs cea mai mică impresiune. Primadona are o voce de tot slabă, tonurile nu sunt egale unul cu altul, iar estențiunea vocei ei e cu totul în contradicțiune cu ceea ce se cere de la o primadonă assolută. Tenorul, în adevăr, deși are o voce cît se poate de suavă, dar el e cam diform. Baritonul, deși posedă o voce dulce, însă ea nu are nici forța, nici estensiunea cerută de partițiunele de bariton ale operilor lui Verdi. Orchestrul, afară de vro cîțiva artiști, nu e decît o adunătură de individe necapabile și fără disciplină. Corul e compus de tot ce are mai puțin muzical Italia și Transilvania. Manevrarea decorațiunelor, anacronismul în costume, în fine într-actele cele prea lungi și lipsa poliției de scenă, toate acestea unite crez că fură destule de a nu putea gusta pe deplin această frumoasă operă.

Interlocutorul nostru, aprobînd observările acestea, zise:

— Ai dreptate, frate, despre ceea ce privește ca reprezentare a operii; cît despre muzică însă este altceva. Vei ști că Verdi este primul compozitor al epocei, e arbitrul și regele compozitorilor Europii întregi.

Aceasta fu destul ca să aprinză capetele mai multor eterodocși muzicali și iată-ne veniți, de la o simplă conversațiune despre teatrul nostru, la o luptă de principe sau de opinii. Fiecare din individele ce compuneau adunarea își avea școala sa, maeștrii săi de predilecțiune și convicțiunea sa.

Primul interlocutor, sau partizanul lui Verdi, crezînd că n-a lăudat de ajuns pe maestrul său, printr-o mișcare de o nedescriptibilă aroganță, zise:

— Muzica lui Verdi este unica ce se mai poate asculta astăzi. Au trecut timpii Normei, lui Don Juan și ai Mutei di Portici. Acele melodii lîncede și fără nici un gust, acele litanii popești pline de învîrtituri puteau să placă poate părinților noștri; pentru noi însă să cere muzica de Verdi. Rossini, Bellini, Mozart și Auber nu se pot pune în comparațiune cu acest mare geniu, unic în sublimitate și în forma dramatică.

Această iperbolă a partizanului lui Verdi și modul esprimării aprinse pe un admirator al scrierilor lui Bellini și Rossini care, cu un surîs plin de dispreț, zise:

— Domnilor, maestrul Verdi, daca mai esistă bunul gust pe lumea asta, nu e decît un mare șarlatan, și daca tinerii compozitori vor merge pe calea însemnată de dînsul, pe curînd vom fi nevoiți a zice adio muzicii, artiștilor și gustului celui bun. Verdi, domnilor, vă declar, și-mi susțin declarațiunea, este un scamator muzical și de se va urma tot așa, Italia, care pierde preeminența sculpturei, picturei, literaturei și a tutulor științelor, va pierde prea curînd și primatul muzical, singura glorie ce i-a mai rămas și care nu i s-a contestat pînă acum de nici o națiune. Ar fi un sacrilegiu cînd cineva ar schimba una din cele mai mici inspirațiuni d-ale lui Bellini sau Donizetti pe toate scrierile lui Verdi. Dar bine, domnilor, sublimele geniuri ale nemuritorilor maeștri Mozart și Auber nu merită oare și ele a lua parte în discuțiunea aceasta? Ați uitat oare că daca muzica a ajuns atît de sublimă prin pana nemuritorului Rossini și altor celebri compozitori italieni, germinile tutulor frumuseților ei melodice și armonice, ea e datoare marilor maeștri germani Sebastian Bach, Mozart și Beethoven? Nu știți d-stră proverbul: gust italian, instrucțiune germană și finețe franceză? Trebuie să fie cineva surd sau să nu aibă deloc inimă ca să nu poată simți și a nu se entuzia de sublimele melodii ale operii Don Juan de Mozart și Adelaida de Beethoven.

Unul din toți, care nu luase nici o parte la discuțiunea aceasta, zise:

— Domnilor, am ascultat cu mare atențiune la discuțiunea d-stră și mărturisesc că n-am putut descoperi într-însa decît un spirit de castă și nimic mai mult; cît de fericită ar fi fost omenirea daca discordia, astă fiică a Infernului, n-ar fi venit să turbure liniștea și unirea popoarelor! Cît de înainte ar fi acum frumoasele arte daca spiritul de castă n-ar fi semănat între preoții lui Apolon și ai muzelor veninul distructiv!

Iluziunea belelor arte, după noi, nu poate fi decît aceea de a corespunde cu diferitele esigențe ale popoarelor, a îndeplini necesitățile lor și a reflecta în sine caracterul și diferitele moravuri ale acelor popoare, urmîndu-le de aproape în mersul lor către civilizare. Timpii de astăzi se deosibesc cu totul de aceia în carii primii maeștri se încercau a da lumii o melodie regulată și un sistem armonic precis; acum poate că ne aflăm într-o epocă deplorabilă, de decadență; dar cine poate otărî că mîine nu vom începe un drum nou spre perfecțiune?

Să se esecuteze madrigalele scrise în seculul al XV-lea de Nicola Vicentino și se va vedea o mare avuție de melodie într-însele și un grandios arteficiu în concepțiunea lor; cu toate astea, daca acel maestru ar trăi astăzi, desigur că el nu s-ar ocupa a scrie madrigale ce nu sînt în armonie cu cererile seculului nostru, ci ar scri opere teatrale și ar lăsa printr-însele monumente pentru posteritate, iar numele său n-ar înceta de a fi scris în istoria muzicală, alături cu al acelor mai iluștri maeștri. Paisiello, Cimarosa, Haendel și Glück sînt cei mai mari maeștri ai seculului al XVII-lea, cari deteră forma cea mai sublimă operii teatrale. Ei bine! daca faimoasele lor scrieri care îmbălsămeau inimile contimporanilor lor, astăzi nu mai mișcă pe ale noastre, încetat-au ei oare pentru aceasta de a mai face parte dintre celebrități? Daca melodiile lui Mozart, Rossini, Bellini și Donizetti nu mai găsește loc în inimile amatorilor de muzică, trebuie oare să-i inculpăm că n-au avut darul profețiii, ca să dea operilor scrise de dînșii puterea aceea supranaturală de a conținea într-însele esigențele tutulor seculilor? Nu, domnilor, artele înaintează și se perfecționează după civilizațiunea în care să află popoarele ce le cultivă și vin în decadență cînd acele popoare le părăsesc; ba încă unele se pierd cu totul, precum spre esemplu: oglinzile cu care Archimede Sicilianul voia să arză galerele romane, focul grecesc (grégeois) și balsamul cu care vechii egipteni petrificau corpurile umane, ce s-au pierdut și va trece mult timp pînă se vor reafla. Astfel este și cu muzica; în timpii elenilor ea era ajunsă la cel mai înalt grad de perfecțiune, mai în urmă căzu în decadență, apoi în primii seculi ai creștinismului deveni staționară, iar după aceasta începu a se cultiva și iat-o în seculul nostru ajunsă iar la perfecțiune.

Ca să reușească a satisface nevoile tutulor popoarelor, ea urmează a se prezinta la fiecare în parte sub diferite forme. La un popor apăsat de tiranie sau dotat de la natură cu un caracter înfocat, ea trebuie a se înfățișa printr-o melodie patetică și duioasă, căci altfel inima lui ar rămînea nesimțibilă la cele mai frumoase accente muzicale. Popoarele libere și de un caracter vesel cer, din contra, o muzică plină de vivacitate și espansivă, iar acelea ce locuiesc părțile nordice nu se încîntă decît de o muzică filosofică și care să tinză mai mult la stilul grav.

Daca prin condițiunele sociale și climaterice popoarele diferă atît de mult unul de altul la gustul muzical, aplicînd această regulă și la individe în parte, demonstrăm că acela care își găsește plăcerea în muzica lui Bellini trebuie să fie de un caracter înfocat; aceia care combătură pentru Rossini și Donizetti trebuie să aibă multă vivacitate și o imaginațiune prea mult priimitoare de impresiuni, iar aceia ce țin de partidul verdian dau probă de un gust mai variabil. Cunoașteți dar că Rossini, Bellini și Donizetti sunt primii compozitori ai acestui secul fiindcă ei știură a satisface tendințele și gustul seculului lor. Mozart, Beethoven și Auber vor rămînea pentru totdauna la gradul de înălțime unde i-au pus meritele dobîndite prin talentul lor. Cît despre Verdi, este unicul maestru italian al actualităței care, prin geniul său, a pătruns în spiritul seculului și a devinat esigențele dramei moderne, fără care el n-ar fi putut reuși a ține în mînă sceptrul muzicei dramatice. El s-ar fi contopit în mulțimea mediocrităților muzicale.

Aceste raționamente mulțumind în aparință toate spiritele, discuțiunea trecu pe un tărîm nou.