Floricica codrului

Floricica codrului de Constantin Stamati-Ciurea

Legendă

I

În timpul robiei poporului rusesc* gemeau sub al ei jug apăsător optzeci de milioane de suflete pe un teritoriu întins, începând de la zidurile Chinei până la malurile Nistrului, un teri­toriu colosal în mărimea lui. Boierul era servul țarului, iară poporul de rând sclavul boierului.

Acea epocă plină de desfătare era fericită pentru boierimea nobilă, care se folosea în plin de puterea mai că nemărginită ce

o avea peste robii săi... Boierii trăiau în orgii și în risipă, negân­dind la interesele patriei, chibzuind că, dacă terenul lor este neatârnat și robii supușii lor, trebuie să fie țara în bună orân­duială. Iară la caz de război cu turcul păgân, boierimea ducea la căsăpie legioane de robi pentru statul militar, și cu asta scăpau de datoriile lor în caz de război față cu țara, zicând că sângele nobil trebuie păstrat în țară ca un product scump, iară nu vărsat în luptă de-a valma cu mojicii, ba încă cu antihriști și ne­botezați**. Astă nedreptate provenea mai mult din cauza că feu­dalii Rusiei nu aveau asemănare cu vechii feudali războinici ai Germaniei, ci mai lesne se pot compara cu sibariții romani sau, mai bine zis, cu bonții capiștii lui Bachus și Venus, pentru că pe altarul acestor două zeități boierimea consuma râuri de băuturi și multe frumuseți femeiești: căci pe timpul acela se prețuia fe­meia ca un product de consumat în toată prospețimea precum și băuturile în toată vechimea lor.

• Vezi: Memoirs dun de mes voyages en Russie1, 1852, de autor.

• • În ideile de atunci oricine nu era de religiunea ortodoxă orientală se considera ca antihrist.

Vinul atrage voluptatea, iară voluptatea este însetată de vin, așa glăsuia axioma veche, și în temeiul acestei axiome se săvâr­șeau cele mai monstruoase bacanalii, cărora urmau cele mai urâcioase cruzimi săvârșite pe seama robilor supuși, care ca și gladiatorii romani făceau cu chinurile lor plăcere călăilor privi­legiați. Deci și acuma există încă mulți invalizi ai sibaritismului de atunci, cărora le apar prin vis zilele fericite ale timpului tre­cut, și la ale căror vedenii zâmbesc încă cu plăcere. Iară pe bătrânii lor din poporul de rând îi trec fiori reci, când văd prin somn acele timpuri cu spectrul robiei, întinzând spre ei cu o gheară obezile, cu alta arătându-le biciul călăului, și ca foști robi răcnind cu disperare se trezesc, rotind în jur o căutătură sălbatică, nevenindu-le a crede încă în realitatea libertății.

Subita metamorfoză s-a săvârșit de liberatorul Alexandru II. El cu curajul unui domesticitor, apropiindu-se de colosala coli-vie de fier, în care lâncezeau de veacuri milioane de robi, ținti cu o rugă ochii săi spre cer și, cu o mână făcându-și cruce, cu cealaltă deschise poarta acelei colivii. Milioane de voci ale ro­bilor rugiră de bucurie, năbușind la ieșire ca un avalanș, ca o mare ieșită, ce spărgându-și pragurile sprăvale, răstoarnă totul ce-i stă în cale. Așa și torentul furios și orb al poporului liberat zdrobi în repejunea sa impetuoasă însuși pe domesticitorul său.

Toate aceste acte colosale se săvârșiră cu o așa spontaneitate, că chiar istoria s-a oprit uimită cu condeiul în mână. Căci nu se împlini nici jumătate de veac, când tot aceeași boierime feudală sibarită își lepădă anteriele tătărești și, îmbrăcându-se de modă, astăzi încă petrece la benchetele, nu ale strănepoților, ci ale drepților ei fii întorși de la Paris, și se desfată în ale lor domenii nu cu cobzari, ci cu orchestre de modă, cu băuturi, nu de bragă, ci din viile franceze, cu femei, nu roabe, ci femei de modă cobo­râte din Parnas pe scărițe de aur și pietre scumpe... Însă bătrânii de pe timpul robiei privesc la aceste bacanalii rafinate, posomorân­du-se, negăsind în ele plăcere, căci prin fumul orgiilor actuale le apar pe pereți cuvintele legii penale, precum le-a văzut Baltazar2 la al său banchet istoric. Se-nțelege că a trecut timpul robiei, când chiar visul celei mai criminale plăceri se prefăcea în reali­tate fără control și fără pedeapsă din partea zeiței Themis3.

Așa, de pildă, trăia atunci în răsfățare marele boier Andrei Kli­menko, proprietar puternic al unui șir de moșii pe malurile Ni­prului. Avuția acestui Crezus4 era de dimensiuni colosale, în­cepând de la a lui corpolență până la cea mai neînsemnată proprietate. Pe el îl numiră corifeul boierimii din Ucraina. Reșe­dința sa era o casă sau, mai bine zis, o mulțime de odăi lipite una de alta, alcătuind un ciudat labirint de vreo sută de des-părțituri înșirate fără simetrie sau vreo idee arhitectonică. Cu toate aceste, erau curat ținute de o droaie de slujitori aleși din miile de robi.

Boierul Klimenko petrecu o viață de îmbuibare, și casa lui era un fel de birt pentru toți migieșii, ce doreau să mănânce și să beie bine. Pivnițele lui, de dimensiunile catacombelor din Roma, conțineau în sine toate darurile lui Bachus. Iară ce se atârnă de accesoriile de vânat, apoi ele se alcătuiau dintr-o turmă de câini de felurite soiuri, începând de la colosalii zăvozi până la cei mai mici mopși și cotei. Boierul Klimenko era om galantom pentru robii săi, dar asemenea și un călău avan pentru cea mai mică greșeală.

Toamna după seceriș se deschidea pe moșiile lui vânătoarea, și atunci reședința boierului Klimenko reprezenta un for colosal, unde se aduna boierimea din toate olaturile, aducând slujitori, vânători, vizitii, lachei și câineri cu câini de vânat.

Răcnetele, țipetele și chiotele lor, întorlocându-se cu urletele câinilor, nechezul cailor și sunetul trâmbițelor de vânat, alcătuiau un zgomot asurzitor, din care se deosebeau sudalmele îmbă­taților ce ieșeau din pivnițele deschise la toți; și cu cât era mai sălbatică dezarmonia, cu atât găsea boierimea mai multă plăcere. Așa și șefii popoarelor sălbatice asistau cu extaz la dansurile re­ligioase, ce se săvârșeau cu același zgomot în prezența lor. Se vede dar, că și auzul are cultul său, precum și creierii, căci ceea ce pare ciudat și sălbatic omului civilizat, pare armonios și ales omului primitiv.

În cele mai mari odăi ale proprietarului Klimenko erau înșirate mese cu bucatele cele mai gustoase și cu băuturile cele mai alese, iară benchetul și beția contenea de abia spre zori de zi când toți consumatorii ca după un război ședeau trântiți morți beți pe sub mese, prin jilțuri și în toate ungherele casei, unde pe care îl răsturna desăvârșit amețeala.

La 1 septembrie boierul Andrei Klimenko serba ziua nașterii sale. La această serbare erau trimise sute de invitări tuturor ve­cinilor, la prieteni și cunoscuți. O mulțime de butoaie cu păcură erau înșirate pe la răspântiile drumurilor spre a ilumina calea. Doi urși aduși de la Perma erau sloboziți în codri, unde se aflau și o mulțime de vieri și căpriori. O ceată de vânători se îndelet­nicea cu întinderea rețelelor pe marginile codrului pentru hân­țuiala vânatului.

Șeful vânătorilor era un om tânăr de vreo 25 de ani, nalt de stat, cu tipul frumos, cu plete negre, cu ochii asemene negri și mari, împodobiți cu sprâncene încordate; iară musteața lui, răsucită deasupra unei guri mititele, îi da o expresiune de voinicie și curaj. Stăpânul lui îl numea Hrițko, iară slujitorii curții îl pore­cleau baistruc, necunoscându-l de copil legiuit, căci el a fost lepădat de prunc mic și găsit în ieslele grajdului boierului Kli­menko.

De copil mic Hrițko se făcu jucăria și distracția slujitorilor curții, iară la urmă, când copilul ajunse în vârstă de 10 ani, îl luă Klimenko în reședința sa în funcțiunea de paj. Trecură ani și Hrițko din băietan se alese un flăcăuandru isteț și dibaci la vânători așa, că ajunse la demnitatea a fi favoritul boierului Kli­menko. Și mai ales și-a câștigat bunăvoința la un vânat, când stăpânul său, fiind cam ceacâr, împușcă de aproape într-un vier sălbatic, dară, nenimerindu-l, fiara furioasă l-a fost răsturnat jos voind să-l spintece, când deodată Hrițko, cu repejunea unui fulger sărind călare pe fiară, i-a înfipt în inimă pumnalul său de vânat, și cu astă bravură scăpă pe stăpânul său de moarte. Din acea zi memorabilă Hrițko se făcu desăvârșit favoritul curții, primind peșcheș un strai cu prozomente poleite și denumirea de șef al vânătorilor. Astă înaintare produse invidia tuturor vânătorilor care nu-l cruțau cu cele mai veninoase luări în râs, atingându-se, dar cu pază, și de reputația boierului Klimenko, care drept zicând nu era fără pată, cu toate că trecuse vârtsa de 50 de ani.

Boierul Klimenko era unicul succesor la o avere colosală și nu se știe pentru ce el a preferat cultul lui Bachus lanțurilor Hymeneii; se vede însă că era de opinia că cultul unuia nu se potrivea cu adorația altuia și astă idee l-a silit să rămâie holtei bătrân. Pe de altă parte era el om de natură rece, și săgețile de foc ale amorului se stingeau lovind în grăsimea corpolentului sibarit. Ca să inspire el vreo pasiune unei femei era cu neputință, fiindcă de tânăr Klimenko era foarte urâcios. De stat mic, dar spătos, de o obezitate cumplită, cu ochii mititei, cu pupilele gal-bene ca de motan, cu pleoapele umflate de grăsime, cu nasul gros și turtit, iară nările lui ca două trâmbițe întorlocate; toate aceste cusururi crescură încă la bătrânețe așa, că acest Crezus era atât de urâcios, încât inspira repulsiunea cea mai completă.

Codrii cei mai însemnați ai Ucrainei se numeau Volodar și aparțineau de-a lungul și de-a curmezișul boierului Klimenko. Ei se înșirau pe tot orizontul într-o dungă verde și conțineau în sine locuri de aspecte încântătoare, precum asemene și desimi atât de fioroase și întunecoase, încât razele soarelui nu mai stră­băteau în ele. Acolo era culcușul și vizuniile fiarelor, de care nici vânătorii nu se bizuiau a se apropia fără arme bune.

În zilele senine și fără vântoase se zărea cum se urcau din acel spațiu de verdeață spre albastrul cerului stâlpi de fum alb ce ieșeau din bojdeucile pădurarilor aleși din robii boierești. Apele tulburi ale râului Ross curgeau la marginile acestor codri, iară la o cotitură a râului lângă o stâncă albă pe o poieniță sta o bojdeucă afumată și neagră a unui pădurar. Soarele era la apus și amurgul serii cătinel acoperea în umbră bojdeuca săracului. Liniștea în alături era întreruptă numai de zbieratul a două oițe ce pășteau în poieniță. Pe pragul bojdeucei ședea un bătrân în cămașă rufoasă, încins cu un curmei. Bătrânul avea ca la 70 de ani, însă era încă musculos și țanțoș. El stătea pe gânduri țintind o căutătură în cursul râului, cu o mână ținea pe genunchii săi o cobză ale cărei strune le atingea cătinel cu degetele zbârcite și negre, și mormăia cu o voce înădușită un fel de cântec, cum se vede, inspirat de gândurile unui trist suvenir, căci ofta din adâncul pieptului, apoi intonând pe instrumentul său un acord cu o voce puternică de bariton cânta:

Țară, țară blestemată, Tu picat-ai în robii Și de hatmani lepădată Ești cuprinsă de urgii.

Cântând se opri deodată și trase cu urechea la zgomotul tro­potului unui cal, ce străbătea cu repejune codrul spre bojdeucă, și se arătă mai târziu pe potica șuvuietă un călăreț ținând cu o mână frâul calului, iară cu cealaltă apărându-și fața de crengile copacilor din calea sa. Călărețul era Hrițko; el sosind dinaintea bojdeucii sări din șa și, apropiindu-se de bătrân, cu respect îi sărută mâna.

— Bine te-am găsit, moșule Nikita, zise oaspele punându-se pe prispă.

— Bine ai venit, fătul meu, îi răspunse bătrânul; ce întâmplare te aduce la mine, căci nu te așteptam astăzi?

— Stăpânul nostru pregătește pe mâine o vânătoare mare și eu, trecând nu departe de aici, m-am abătut la d-ta, răspunse Hrițko oftând cu tristețe și uitându-se în jur. Dar unde ești, Catri­nuță? adoase el cu îngrijire.

— S-a dus la cules hribi, dar n-a zăbovi mult, îi răspunse bătrânul uitându-se cam pe furiș la el.

— O, de-ar veni mai curând, căci tare n-am vreme și aș dori să-i vorbesc ceva în grabă.

— Ce grabă mare ai? îl întrerupse Nikita, au doară s-a în­tâmplat ceva la curte? căci nu degeaba îi calul scăldat în spume, ridică-i măcar șaua și lasă-l să pască nițel.

Hrițko luă tarnița de pe cal și-i dădu drumul pe poieniță. Apoi întorcându-se spre moșul Nikita se puse lângă el. — Și ce se mai aude pe la voi? întrebă bătrânul.

— Ca totdeauna nimică bun, răspunse Hrițko, a cărui față se posomorî. Nikita căută cu îngrijire la el, apoi punând cobza la o parte îi zise cu tristețe:

— Și ce-i de mirat dacă nu poți aștepta vreun bine? Dez­mierdările boierilor, cu care ne fericesc ei câteodată din urât, toate se sfârșesc cu vergi și bice, îmi e deci lucru de mirare că până acuma încă nu ți s-au numărat și ție vreo câteva sute!

— Ș-apoi de ce să fiu bătut, când eu îmi împlinesc cu toată sârguința datoriile serviciului?

— Ia așa din haz... adică să arate la ceilalți că și spetele fa­voritului nu sunt scutite de lovituri. Așa, dragul meu, boierilor le vin câteodată toane ciudate. Am pățit-o nu o dată în tinerețe când eram cobzar la curte. Și de aceea cum te-am văzut te-am cunoscut pe față că ai pățit ceva sau ai s-o pățești.

— Ai dreptate, moșule Nikita, îi răspunse Hrițko cu un oftat. O presimțire îmi șoptește de ceva rău cu începutul banchetelor la curte.

— Și pentru ce gândești așa?

— Pentru că toată tinerimea de boieri, trecând la vânat prin codrii aceștia, pot să deie de urmele unui vânat ce nu am de gând să-l las în mâinile lor. Iată asta mă îngrijește.

— Greșești, dragul meu, întrerupse Nikita, înțeleg de cine vorbești, dar geaba-ți bați capul, căci sunt în codrii noștri locuri atât de nepătrunse, încât ne este foarte ușor a ascunde urmele odorului tău: și de la tine asemenea atârnă să nu-i prea apropii de bojdeuca mea. Iară în urmă, fătul meu, noi trebuie să facem capăt vorbei cu căsătoria ta, căci mai curând sau mai târziu se poate întâmpla aceea de care te temi așa de mult.

— O, Doamne! când mă gândesc la aceasta, chiar îmi vine amețeală. De ce n-aș putea, căsătorit cu Catrinuța, să trăiesc într-o țară unde nimeni n-ar îndrăzni să mi-o răpească. Iară dacă mi-aș duce femeia la curte, mi-ar lua-o negreșit, despărțindu-mă de ea. E destul să placă numai unuia din boieri, care îndată ar și cumpăra-o cu bani sau în schimb de la stăpânul nostru. O! blestemat fie ceasul în care m-am născut și cei ce m-au lepădat în ieslele grajdului boieresc, adaose Hrițko cu disperare.

— Totuși nu te poți plânge de soarta ta, căci trăiești în bine, deosebindu-te de alți robi ce pătimesc schingiuiri și foame.

— Și ce-mi pasă de binele trupesc, dacă inima mea e schin­giuită, și lacrimi năbușiră din ochii lui. Dar deodată tresări și trase cu urechea, căci nu în mare depărtare se auzi un glas me­lodios, vocea Catrinuței, care cobora potica codrului cântând. Iar ecoul codrului îi răspundea și totul semăna sunetului limpede al unui clopoțel. Cântecul deveni din ce în ce mai lămurit, putându-se distinge următoarele cuvinte:

Floricica codrului, Ce crești singurică Sub razele soarelui Pe-a codrului potică, Tristă-ți va fi soarta Dacă-ai fi menită Vândută ca marfă Să fii osândită*.

Ea cânta cu pasiune pășind pe gânduri spre casa părintească.

Natura creatoare nu-și alege locurile privilegiate spre a-și dez­veli podoabele sale. Și floarea codrului nu o dată rivalizează cu planta cultivată sub vitrinele palatului. Catrinuța, fiica codrului, cu frumusețea sa putea sta în rând cu cele mai alese ființe, ce străluceau în saloane cu a lor forme și grații încântătoare. Catri­nuța se deosebea numai cu costumul ei cel simplu și cu mișcările ei nestudiate, cu coloratura obrajilor ei dogoriți de soare, ce da încă mai multă vigoare frumuseții corecte a unui profil clasic, grațioasă închipuire, ce poeții orientului o chemau nu o dată în versurile lor înfocate. Ochii ei negri, umbriți de gene lungi, expri­mau o căutătură galeșă și pătrunzătoare, iară părul ei era de o mărime atât de abundentă, încât împletit și adunat într-o coadă ajungea până la pământ.

Deci Catrinuța înainta cufundată în gânduri cu ochii țintiți la pământ, când deodată nechezatul calului lui Hrițko a făcut-o să tresară. Ea își îndreptă ochii spre bojdeucă și, cunoscând calul, a ghicit călărețul, și o zâmbire de plăcere se ivi pe gurița ei. Ea grăbi spre poieniță, unde o întâmpină Hrițko și o luă de mână.

— O, de când te aștept, îi zise el, să fiu aici și să nu te văd îndată!

— Of, ce grabă, răspunse Catrinuța râzând, tu doreai să mă vezi îndată, dar venirea ta de astăzi nu este prea grabnică?

— Doamne! ce sunt eu vinovat dacă îndeletnicirile la curte nu-mi dau răgaz, și tocmai acuma când vânătoarea cea mare se apropie, zace multă răspundere pe capul meu, încât nu-mi rămâne timp de prisos.

— Și pe când se va aduna boierimea la vânat?

* Cântec vechi malorus. 

— De astăzi peste o săptămână, însă de mâine chiar încep a sosi oaspeții cei din apropiere.

— Ce minunată adunare va fi aceasta, și cum aș dori să privesc la curte sosirea atâtor boieri, zise Catrinuța cu naivitate.

— Ba nu, puicuța mea, răspunse Hrițko posomorându-se, nici

tu nu trebuie să vezi pe boierii vânători, nici ei pe tine. — Și pentru ce?

— Pentru că te pot vâna prea ușor.

— Văzut-ai, mă rog, răspunse Catrinuța dând din umeri, parcă eu sunt căprioară sălbatică? Ce șagă! Și cu o mișcare repede îi aplică lui Hrițko o sfârlă în vârful nasului.

— Orișicum, deși nu ești pentru ei o căprioară sălbatică, apoi negreșit o poamă gustoasă, răspunse Hrițko oftând.

— Ian lasă, lingușitorule! nu mă mai face poamă gustoasă. Dar să uităm vânatul. Spune-mi mai bine când mă vei duce la bâlciul de la Svirsk, ca să-mi cumperi cordele și papuci roșii de nuntă. Gândesc că în grabă nu mă vei duce, căci ești zgârcit de bani și nu vrei ca mireasa ta să fie frumos îmbrăcată, temându­te că voi plăcea vreunui boiernaș tinerel ce umblă pe la bâlciuri după fete frumoase, așa că am ghicit? Astfel vorbind apucă pe Hrițko de vârful mustăților, răsucindu-le în degete. Tânărul flăcău îi prinse cu o mână degetele, iară cu ceealaltă o trase pe genunchi și, fermecat de privirea ei, își plecă capul pe umărul ei.

— Dar, îs zgârcit, răspunse el, căci tu-mi ești toată avuția mea, care n-aș da-o în schimb nici pe toate moșiile boierului nostru. Și iată pentru ce mă înfiorez, când mă bate gândul că te pot pierde.

— Uită-te, mă rog, ce gând!

— Așa, zise Hrițko, ține minte că acest gând mă prigonește până și în somn. Nu o dată te văd prin vis în brațele unui boier, și atunci cu spuma la gură sunt silit să privesc cu umilință cum tu te lupți respingând dezmierdările sale. O! atunci sar din pat nebun de durere și alerg prin codru, astupându-mi urechile prin care pătrund țipetele tale de desperare. Nespus e atunci chinul meu. Și Hrițko își întoarse fața ascunzându-și lacrimile ce-l po­didiră.

— Contenește... zise Catrina oftând dureros. Se uită cu compătimire la el, lărgindu-i-se pupilele ochilor sub apăsarea ne­spusei spaime ce o cuprinse.

— Nu-mi mai vorbi astfel de cuvinte înfricoșate ce fac de-mi furnică tot trupul de fiori, și ea, lipindu-se de Hrițko, tresări ilu­minată de o idee subită și îi vorbi:

— Știi ce, iubite, să fugim de sub robie, căci îmi e frică să nu se întâmple cumva prezicerea ta. Tata ne-a dat binecuvântarea sa și în cugetul nostru poate înlocui binecuvântarea preotului sătesc. Tu mă iubești și eu asemenea pe tine, cu ale noastre brațe ce știu ce-i sila și ce-i munca nu vom pieri de foame. Mai astă­iarnă stăteam cu tătuca la foc și el îmi povestea pătăraniile lui din călătoriile sale ca cărăuș în țările străine. Deci știu că este o țară unde oamenii de teapa noastră sunt slobozi ca păsările lui Dumnezeu, ca vântul ce zboară în pustiuri, și că acea țară nu este departe de aice, căci ea se află pe malul Prutului și se numește România. Încolo deci! acolo-i scăparea noastră, și nu­mai acolo eu voi fi a ta, fără ca cineva să aibă puterea a ne despărți.

Hrițko ascultă cu luare-aminte cuvintele iubitei sale, el cu plăcere ar fi zburat ca gândul în acea țară fericită, de unde îi zâmbea neatârnarea, unde proprietatea inimii sale ar fi scutită de orice răpire. Cu ochii țintiți spre buzele ei, el aduna ca o al-bină de pe ele dulcea speranță de un viitor fericit pe lângă iadul ce-l aștepta aici.

— Și tu nu șuguiești? întrebă el după o mică tăcere, spre a se încredința de hotărârea tinerei fetițe.

— Nu, răspunse ea din toată inima.

— Dar ce ar zice tatăl tău de fapta noastră?

— Va zice că așa o să fie, se auzi glasul lui Nikita care, ieșind în acel moment din bojdeucă, prinse de veste vorba tinerilor amorezați. Mergeți, copiii mei! fiți norociți, scăpați din jugul ro­biei. Bunii creștini vă vor arăta calea, deci grăbiți până ce nu sosește vânătoarea și, scoțând din chimir o mică punguliță, urmă: iar asta să vă fie de drum, câțiva galbeni agonisiți în tinerețile mele în țara spre care plecați. Vă dau pungulița și Dumnezeu să vă ocrotească, iar eu poate în curând mă voi uni cu voi în altă lume, unde nimeni nu ne-a despărți, unde cel mic cu cel mare stau alăturea uniți prin fapte bune. Și Nikita își plecă fața zbârcită de bătrânețe deasupra capetelor copiilor iubiți, care îngenunchind cu cuviință îi sărutau picioarele.

Într-o clipă calul era înșeuat și aceste două ființe porniră cu speranțe în viitor, și o steluță strălucea în a lor imaginație, ca și luntrașul care, împingând luntrea pe luciul unei mări nemărginite, își țintește căutătura spre un far în depărtare.

Hrițko și Catrinuța purcedeau cătinel adesea întorcându-și ochii plini de lacrimi spre bietul bătrân, care, luându-și cobza, îi petrecea cu un cântec trist de rămas bun. Umbrele celor două ființe iubite se iviră încă de câteva ori printre crengile copacilor, apoi dispărură învelite de amurgul serii ce se așternea pe potica codrului. Atunci vocea bietului Nikita începu a tremura ca și strunele cobzei sale, și cântecul lui se sfârși într-un suspin dure­ros, apoi scăpând cobza din mână pică pe pragul ușii sărutând cu buzele urmele fiicei sale și bâiguind: Singur! singur pe astă lume, și un șiroi de lacrimi năbuși pe fața sa necăjită.

De trei zile și trei nopți pereții curții boierului Klimenko se cutremurau sub zgomotul muzicii și vuietul vocilor boierimii adu­nate în ospeție. Orchestra compusă din robi sub direcția unui profesor de muzică adus de la Praga era de vreo 50 de oameni. Toată tinerimea boierească și toți holteii bătrâni al Litvaniei benchetuiau la o masă întinsă, încărcată cu toate bunătățile de mâncare și de băuturi. Curgeau șiroaie de vinuri din butelii și din paharele prăvălite. Era o orgie monstruoasă în onorul am­fitrionului bătrân. Conversația cea mai hâdă, poveștile cele mai fără de rușine zburau în toate părțile, și câteodată puternicul ho-hot al musafirilor asurzea zgomotul orchestrei. Toți erau cu chef, numai amfitrionul bătrân părea posomorât, lovind cu ciudă câteodată cu puternicul său pumn în masă și răsturnând șiruri de butelii cu vinuri scumpe, care în căderea lor se stricau revăr­sând felurite arome amețitoare. Iară din când în când vocea lui de bivol se ridica în sudălmi, din care se înțelegea motivul mâniei sale: Pușchiul! lup neîmblânzit! ticălosul! am să-l jupoi de viu pe hoțul nemulțumitor!

— Destul! destul! Bachus al Ucrainei, îl întrerupse un tânăr blond, un proprietar megieș. Poate că l-au mâncat lupii sau l-a spintecat vreun vier sălbatic. Și la urmă de ce să te superi de un lucru atât de neînsemnat? Noi și fără renumitul tău vânător am reușit de minune. Cincisprezece lupi prinși de vii în laț, cinci vieri și doi urși uciși. Ce-ți mai poftește inima?

— Ce nemulțumitor! ce nemulțumitor! răgea boierul Klimen­ko; asta mă scormonește; a fugit, fără îndoială. Mâncat de lupi, zici tu? nici vorbă, căci s-ar fi găsit măcar potcoavele calului. Dar nu mi-a scăpa, adaose el ca și cum s-ar mângâia; am trimis o sută de cazaci pe urmele lui*, promițându-le un premiu mare, dacă-l vor aduce, fie chiar mort. Da! am să mă răzbun, oh! am să mă răzbun, chiar cu mâna mea am să-i storc sângele sfâșiin­du-i spinarea... da... da... cu mâna mea... La această perspectivă fața sa urâcioasă se însenină de o zâmbire diavolească și, răsucindu-și mânecile anteriului, cu plăcere anticipa acțiunea pedepsei săvârșite de el însuși.

— Piei, drace! prietene, nu te mai îndrăci, îi răcni drept în

• Magnații rusești aveau dreptul să ție în serviciul lor sate de cazaci călări, robi îmbrăcați în straie căzăcești, însă fără altă armă decât biciul (nahaica). Acești cazaci în revoluția poloneză înarmați de boierime luptară în contra armiei imperiale.

ureche un alt tânăr megieș, clipind cu ochii și de abia bâiguind de beție. N-ar fi mare folos dacă l-ai căsăpi pe Hrițko. Ți-aș zice ceva mai bun... Am zărit prin droaia roabelor tale una cu ochișori negri, care nu e de obrazul tău, moșneagule, deci să facem schimb. Eu îți dau pentru dânsa armăsarul meu ce l-ai văzut, pin­tenog cu stea în frunte, zău, din sânge arăpesc.

— Vivat! răcni deodată toată compania beată, ridicând paha­rele în sus, să bem, să bem adălmaș la schimbarea făcută... Să trăiască proprietarul armăsarului arăpesc!... și încă mulți ani stăpânul ochișorilor negri! adaose un al doilea. Să trăiască am­fitrionul nostru Andrei, vivat!... Și loviturile paharelor, răcnetele de veselie, zgomotul darabanelor și al orchestrei se sleiră într-o dizarmonie sălbatică asurzitoare.

— Fie! hotărî boierul Klimenko, după ce se potoli zgomotul încâtva. Să o aducă încoace, porunci el droaiei de slujitori ce sta la spinarea lui.

În câteva minute intră în salonul de benchet o femeie tânără în costum național, păși spre stăpânul ei și îngenunchind îi sărută picioarele. Apoi, ridicându-se și încrucișând mâinile la piept, stătu fără mișcare, așteptând porunca.

— Hanzia! îi zise cu asprime boierul Klimenko, de astăzi înainte tu nu mai ești roaba mea, ci roaba acestui boier, și arătă cu degetul spre tânărul brunet. De acuma el este stăpânul tău și tu proprietatea lui.

Tânăra copilă se uită cu indiferență la noul său tiran și, ap­ropiindu-se de el tot cu aceeași mișcare automatică, îngenunche și îi sărută turetcile botforilor în care era încălțat.

— Vivat! bravo! strigară musafirii. Bucură-te, fecioară, că ai scăpat de postul mare... Și cu această ironie batjocoritoare s-a săvârșit actul de schimb în toate formele legiuite.

Apoi din butelii în pahare și din toaste în toaste toată această companie abia tocmai după miezul nopții începu a conteni. Zgo­motul vocilor amorți, limbile se legară. Răcnetele și cântecele conteniră prin pauze îndelungate și la urmă sub apăsarea alcoo­lului toate mișcările se paralizară într-un somn letargic. Tuturor li s-au tăiat picioarele, unul căzu sub masă, altul zăcea cu capul pe masă, unii pe podeală, alții pe scaune și o horăială generală răsună în spațiosul salon îmbuibat de mirosul feluritelor băuturi și mucuri de lumânări arse, ce clipeau când și când prin sfeșnice și candelabre.

În ograda curții și afară asemenea predomina o tăcere între­ruptă numai de urletul câinilor satului, ce simțeau emanațiunea stârvilor de lupi jupoiți și aruncați pe gunoiul grajdului boieresc.

III

Noaptea era liniștită și senină. Luna plină revărsa lumina sa galeșă pe câmpii și miriștile aurite. În depărtare pe orizont se deosebeau în ondulație contururile codrilor. Totul era cufundat în tăcere, numai grierușul câmpului, cântărețul nopților de toamnă răsuna ca un clopoțel în depărtare. Unde și unde printre clăile pâinilor clipea ca niște steluțe flacăra focurilor ațâțate de secerători, care obosiți noptau în câmp. Vântul de toamnă cu a sa suflare rece prevestea în zare o brumă îmbelșugată.

Dar ce-i cu tinerii fugari, care cu o grăbire așa de mare părăsiră țara! Ei, cufundându-se în codru, călătoriră necontenit până spre miez de noapte; cu o mână ținea Hrițko pe Catrina pe șa, cu cealaltă cârmuia calul cu frâul. Biata copilă obosită și pătrunsă de frigul nopții tremura ca de friguri. Hrițko, care cunoștea toate potecile codrului, îndreptă calul spre cursul râului într-un loc, unde știa că-l poate trece în vad, ieșind atunci din hotarele do­meniilor lui Klimenko. Ajungând la o stâncă oablă, ei se opriră și amândoi se coborâră de pe cal, iar Hrițko ațâță un foc de vreascuri uscate, apoi, luând dintr-un săcușor câțiva cârmoji de pâine, se împărțiră amândoi cu cina săracului. Dar în periodul amorului jun ei se simțeau fericiți negândind la pericol, nesimțind foame, căci amorul îi hrănea cu nectarul său vivific. Cu toată nepăsarea tinereții, Hrițko era trist și dus pe gânduri. El știa bine cât de mare va fi ciuda stăpânului său pentru că a fugit tocmai în ziua vânătorii, deci ținând în brațe pe iubita sa trăgea cu ure­chea cu îngrijire la cel mai mic zgomot sau mișcare, ce se auzea în mijlocul tăcerii domnitoare în jurul lui; însă numai prin inter-vale se auzea tristul vaiet al buhnei în despicăturile stâncii, sau foșnetul unui șoarece prin frunzele uscate picate de pe copaci.

Catrinuța, culcată cu capul pe genunchii lui Hrițko și simțind căldura priincioasă ce venea de la foc, adormise de somnul dulce al nevinovăției ca pruncul la sânul mamei sale, simțindu-se ocrotită de brațul puternic al iubitului său. Hrițko se uita țintă la capul iubitei sale cu distracție, împlântând degetele în mândrul ei păr. Nu o dată lipea de buzele sale părul ei, ce-i pica în unde pe genunchi, cu capul plecat și pe gânduri meditau ei la acea țară fericită spre care se îndreptau, dar subit se mâhni, gândul lui aducându-și aminte de pedeapsa ce-l așteaptă pentru fapta sa. El știa că în urma lui sunt trimiși gonașii ca să-l prindă și că, odată picat în mâinile lor, nu putea aștepta nici o îndurare de la stăpânul său. Dar el ca gladiatorul curajos, ce pășește întâiași dată pe arenă în lupta cu fiarele, nu se îngrijea de viața lui, ci de viața iubitei sale, căci pe el îl aștepta biciuiala, iar pe ea tăiatul părului din cap și predarea pentru desfătarea cazacilor tineri. Ast­fel de pedeapsă compunea o formulă a statutului penal așezat de boierimea stăpână asupra robilor culpabili. Cu aceste gânduri se încordau ochii lui Hrițko și cu o durere de desperare strângea la pieptul său capul Catrinei, ca și când ar voi să deschidă acel piept și să o ascundă în el. Apoi cătinel plecându-se spre buzele ei nițel deschise, depuse o sărutare și rămase cu o plăcere ne­spusă în acea poză încremenit, sorbind a ei răsuflare. Deodată tresări, ridicând capul și trăgând cu urechea. În același moment calul său, ce păștea în poiană, ridică asemenea capul și, ațâțând urechile, necheză încet.

Se auzi tropotul a o mulțime de călăreți din toate părțile. Călăreții se apropiau cu repejunea unui vifor, compunând un cerc, în care trebuia să fie închis fugarul.

Hrițko înțelese îndată tactica lor hâtră și, sculându-se cu grăbire, trezi pe Catrinuța din somn. Ea cu ochii somnoroși se sculă uitându-se în jur și neînțelegând nimică.

— Să fugim, strigă Hrițko, călăreții ne ajung! De-acuma ori moarte ori viață, cu aceste cuvinte și cu dibăcia unui clovn sări pe cal, trăgând după el pe Catrinuța, apoi în fuga mare porni spre codru.

Dar era prea târziu. Glasurile sălbatice ale cazacilor răsunau în tăcerea nopții, căci îl zărise și, îndemnându-se unul pe altul cu hule și chiote, se siliră a-i tăia drumul așa, că în mijlocul aces-tor pustiuri ale codrilor seculari începu un crunt vânat al omu­lui după om fără îndurare, inspirați unii de dorul premiului, alții de dorul a-și păstra viața. De mai mult timp șansele se combinau deopotrivă, căci nenorocitul fugar, prevăzând că nu are scăpare, în fuga mare își încolăci gâtul cu părul iubitei sale făcând din el un laț bine strâns, apoi îndreptă calul îndărăt spre stânca prăpăstioasă.

Cercul cazacilor se îngusta cu iuțeală, unul din ei se apropie așa de aproape, încât întindea chiar mâna să-l apuce de plete; dar fugarul sări cu calul drept pe vârful stâncii, apoi, înfigându-i pintenii în coaste, îl sili să pășească înainte. Bietul dobitoc, simțind pericolul, se ridică în două picioare tremurând din tot trupul și, tresărind de lovitura biciului lui Hrițko, își pierdu cumpătul, dispărând în prăpastie cu sarcina pe el... O clipă și din apele râului Ross se auzi zbucnetul unui corp greu ce picase din­tr-o mare înălțime.

IV

A doua zi pescarii Niprului, aruncând mrejele în apele râului, scoase la mal cadavrele înecaților. Hrițko era legat de legăturile Hymeneii țesute de natură din părul miresei sale, unindu-se cu ea precum pe pământ asemenea și în împărăția drepților.

Tot în acel loc, unde au fost ei găsiți, se află și astăzi o peșteră adâncă, pe jumătate înecată în apă, numită peștera Sirenei. Iar când vântul zbuciumă apele râului, valurile se izbesc cu plesnet în întunericul acelei văgăuni, și atunci din fundul ei se aude un sunet trist și melodios, ca și cum ar fi de sub pământ. Locuitorii malurilor râului cred cu superstiție în legenda că acea voce e vo­cea sirenei Niprului ce ademenește pe călător aproape de mal ca să-i încolătăcească părul și să-l ducă în fundul apelor în pala­turile sale de rubini și de topazi.

Peste câteva zile se duse unul din pădurarii codrului boieru­lui Klimenko să vadă pe camaradul său Nikita. Dar în loc de boj­deucă găsi numai o grămăjoară de cenușă. El se opri uimit, uitându-se în jur, când atențiunea sa fu atrasă de o ceată de corbi, care cu cârâituri asurzitoare se învârtea în aer deasupra stâncii de lângă bojdeucă. El se sui pe vârful stâncii și plecându-se se uită în jos. Atunci zări cadavrul sângeros al bietului Nikita, care, rostogolit prin bolovanii ascuțiți cu mădulărele zdrobite, spân­zura de cămașă deasupra prăpastiei. Iară un vultur, înfigându-și căngile în orbitele ochilor, cu aripile întinse își apăra nutrimen­tul sângerat de asaltul corbilor, care cârâind de invidie îi trimi­teau ale lor sudalme.

Deci cuvintele profetice ale bătrânului se împliniră. Sufletul lui a zburat să întâmpine în spațiul ceresc sufletul iubitei sale fiice, al floricelei codrului.

Note

Povestirea a apărut inițial în limba rusă cu titlul Zâna Niprului (Dneprovs­kaia rusalka. Ukrainskaia leghenda, Odesa, 1887; Chișinău, 1890). În româ­nește a fost inclusă în culegerea Trei suveniri, editată de C. Stamati-Ciurea la Cernăuți în 1890, apoi în volumul Caleidoscop literar, Cernăuți, 1895, de unde am preluat-o pentru ediția de față. Condamnând șerbia, scriitorul a prezen­tat prin contrast viața desfrânată a boierilor și viața oamenilor simpli — purtători ai adevăratelor virtuți: onestitatea, înaltul simț al demnității, dra­gostea de libertate.

1 O lucrare cu acest titlu — Memorii dintr-o călătorie în Rusia, 1852, — nu e cunoscută.

2 Ultimul rege babilonean (sec. al VI-lea î.e.n.).

3 Zeița justiției.

4 Ultimul rege al Lidiei (Asia Mică), sec. al VI-lea î.e.n., considerat cel mai bogat om din lumea antică, numele său devenind simbol al bogăției.