Flora română

Jump to navigation Jump to search
Flora română
de Constantin Negruzzi
Publicată în Convorbiri literare, 1867, nr. 7, 1 iunie 1867 și nr. 8, 15 iunie 1867



Iași, 4 mai

Onisim cerențel, D-nei Florineasca

Eram încă sub plăcuta impresiune a petrecerei ce am avut la Brustureni, unde grațioasa voastră ospeție ne făcea a uita supărările vieței, când m-am trezit în oraș unde pulberea și noroiul se succedă cu o regularitate de desperat. Unde sunt șesurile verzi a râulețului ce curge prin grădina d-voastră? Unde sunt rediurile umbroase? Unde florile acele rari pentru care ne sfădeam totdeauna? Unde mai ales amabila d-voastră societate? Petrecere, flori, verdeața au lăsat numai o dulce și neștearsă suvenire!

Precum vedeți, doamna mea, eram trist cu tot timpul frumos a primăverii, cu toată încântarea der erwachenden

Natur, cum zice Schiller. Nu cutezam a mă coborâ în grădinuța mea, unde nu sunt decât flori plebee, cum le zic eu, și vulgare cum binevoiați a le numi d-voastră; dar ce era de făcut? Urâtul mă cuprinsese; m-am decis! Ei bine, doamna mea! ce să vă spun? am rămas... cu gura căscată, cum e vorba românului, închipuiți-vă — însă pentru ca să vă puteți închipui ceva; trebuie să vă fac descrierea paradisului meu. Toată grădinuța mea încunjurată cu gard viu—acum tot înflorit—încape într-o singură plat-bandă a gradinei d-voastră. Asta însă nu va să zică că nu sunt într-însa reproduse în miniatură mai toate cele ce se află într-a d-voastre. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, câțiva tei, ulmi și sălcii, și ca lux am și un vișen cu flori pline. Părâul meu are izvorul său într-o bute mare, ascunsă într-un ungher și îmbrăcată cu iederă și cu hamei, pe care argatul o împle în toată dimineața, și apoi prin un cep sloboade apa care, după ce șerpuiește pe un pat de prundiș, vine de se aruncă prin o cascadă de o palmă de naltă, într-o băltiță, unde merlele, cintițile și gangurii se scaldă. Acest clepsydru ține două oare, de aceea nu-mi permit luxul de faire jouer les eaux decât când văd că băltița va să sece, sau când vreun oaspe îmi face onoare a-mi vizita grădina.

Parterul meu e semănat cu chir agropyron, neghină lolium perenne și trifoi. Neghina, atât de uricioasă în grâu, face cel mai frumos efect ca gazon, încât pare că e un covor verde împestrițat de dedițe pulsatilla și de brândușe galanthus nivalis. Unde și unde am răsădite flori, însă numai flori române. Dă-mi voie, doamna mea, a vă trămite un buchet compus din acele ce am găsit înflorite. Veți găsi pe lângă toporași și viorele, laleaua tulipa, astă floare ce a avut și ea timpul mărirei sale. La Harlem în Olanda, o ceapă de lalea s-a vândut cu prețul fabulos de zece mii galbeni! ceapă ce astăzi se poate cumpăra cu câteva centime. Sic transit gloria... tulipae!

Iată zambile hyacinthus, narcise, bosuioc, ciuboțica cucului primula, lemnul Domnului hyssopus, lavant, lăcrimioare... Floricica asta pe care învățații o numesc convallaria maialis, iară românii din Muntenia mărgăritărel, câte simsațiuni plăcute nu deșteaptă în noi!

"O primavera, giovent� dell'anno!" esclama Metastasio. O, lăcrimioară! suspinăm noi, abia ne anunțâ primăvara și treci cum au trecut iluziunile noastre! dar ea la anul reânvie, când noi... dar să nu mai gândim la aceasta, doamna mea, ci așteptând-o, să o revedem, să cetim Lăcrimioarele lui Alecsandri.

Precum vedeți, doamna mea, ea merită numele de lăcrimioară și de mărgăritarel, ce i-am dat noi; mă tem însă să nu vie vrun poet galoman care să-i zică mughet, pentru că rimă cu poet și cu buchet și pentru că așa îi zic francezii, horror!

Iată mintă, săbiuță gladiolus, sălvie, milostivă gratiola, maioran, mama pădurei asperula, rosmarin, cimbru thymus, dobronica melittis, tulichina daphne, angelică și cerențel dryas. Toate într-un smoc de flori de salcâm, de mălin și de liliac. Așa e că colecțiunea mea e frumoasă, și că am cuvânt să iubesc flora română?

Peste zece zile voi avea plăcerea a vă trămite un buchet de mai frumoase flori. Până atunci depun pe acesta la picioarele d-voastre.

Brustureni 26 mai

Angelica Florineasca, D-lui Onisim Cerențel

Am priimit cu o vie plăcere buchetul și mai ales scrisoarea d-tale, adevărat martirolog a bietelor flori. Ce nume, domnul meu! îți iert viorica și lăcrimioara, dară nu mă pot învoi cu ciuboțica cucului, dobronica, săbiuța, mama-pădurei, tulichina și tutti quanti.

D-ta mi-ai vorbit atâta bine de flora română, încât începusem a mă deprinde cu vulgaritatea florilor noastre, dar desper de a pronunța vreodată numele lor. Grădinarul meu, un flamand gros, a strâns din umere, când a văzut florile d-tale. Pentru dânsul nu se socot flori acele ce cresc și trăiesc în aerul liber, ci numai acele ce stau închise în dosul geamurilor, cum sunt ale mele sărmanele, pe care, de frica răcelii nopților, nu va să le scoată din închisoarea lor. Pană atunci grădina mea e goală, și de voiesc a vedea flori trebui să mă duc în florărie. Acum însă am buchetul d-tale pe care am să-l studiez cu mare băgare de seamă, ca să nu mă mai mustri că nu sunt română. Dar ian spune-mi, ce ți-a venit să-mi trămiți mintă, lemnul Domnului și busuioc? Nu cumva m-ai luat de vro preoteasă?

Să lăsăm gluma. Aștept al doile transport de flori, precum îmi promiți, și spre răsplată îți trămit și eu un buchet de fuchsii, azalee, camelii, pelargonii și roze de Bengal. Dacă nu-ți e milă să mă lași singură, cel puțin nu întrerumpe corespondința noastră botanică. Scrie-mi împărțirea florilor în familii, și în care familie e cerențelul și angelica? Mii de bune vorbe!

Iași, 5 iunie

Onisim Cerențel, D-nei A. Florineasca

Ieri timpul era coperit și blând. Cea mai ușoară adiere nu mișca frunzele, am luat în brațe florile d-voastre —cam ostenite de călătorie — și le-am dus în grădinuța mea, unde le pregătisem un așternut de mușchi, dar eram îngrijit gândind la bietele mele flori plebee, cum o să se simtă de umilite, când vor priimi vizita acestor aristocrate atât de delicate și atât de bogat îmbrăcate; și apoi drept să vă spun, doamna mea, gândeam și la mine, ce o să mă știu eu face când va veni tristul timp ca ele să se vestejească; oare atunci a mele îmi vor mai plăcea?... Toate aceste reflecțiuni puțin măgulitoare pentru mine și florile mele, nu m-au împiedicat de a esersa găzduirea ce datoram oaspeților mele. Improvizai îndată un bal. Orchestrul era gata; cintițile și merlele din copaci, grierii și broatecii din iarbă făceau o muzică — originală. Cavaleri și dame nu lipseau; adunarea era numeroasă. Crinul, bujorul poeonia și trandafirul invitară camelii, fuchsii și azalee; digitarul, clopoțelul campanula, macul papaver și ghiocul centaurea aleseră garofe dianthus, micșunele cheiranthus, paparune glaucium și rândunițe asclepias. Omagul aconitum și odoleanul valeriana se puseră lângă mătrăguna atropa și rostopasca, chelidonium. Celelalte cum le veni la socoteală și — hora începu. Eu stăm la o parte și ascultam convorbirea lor.

— Ian uită-te, zicea românița anthemis, cătră siminoc gnaphalium, la veneticele aceste, cât sunt de păcătoase și de ovilite! ar crede cineva că iese din spital. Văzdoaga asphodelus și hilimica calendula râd de dânsele...

— Rău fac că râd, întrerupse stânjenelul iris; prin astă probă numai gelozia lor pentru că nu sunt și ele așa de elegante. Le-aș vedea eu când stăpânul nostru le-ar pune la închisoare cum face d-na Florineasca, ce ar mai zice. Astelalte sărmanele, cum n-o să fie friguroase și plăpânde, când sunt crescute la umbră și pe cuptori etc., etc. Vedeți, doamna mea, că invidia își găsește loc nu numai între oameni dar și între flori. Panerul ce am onoare a vă trămite cu scrisoarea aceasta cuprinde: roze simple rosa centifolia, singura roză ce-mi place, și care înflorește o dată la finitul lui mai; ea este însă cea mai frumoasă și cea mai odorantă. Roza la noi se numea rujă pană ce au venit grecii și i-au zis trandafir t??a?t?f????? (cu treizeci de foi), voind a corecta pe acei ce-i dau o sută (centifolia); și numele de trandafir i-a rămas, deși pe la une locuri la țară o numesc tot rujă. și apoi am și alte cuvinte ca să o prefer. Roza simplă era acea ce figura la ospețe pe mesele romanilor; ea era acea ce încununa cupa lui Anacreon. Iată iasomie, gura leului antirrhinum, melisă, creasta cocoșului gelosia cristata, sulcină melilottus, rozeta réséda, pelinița artemisia, cristofoare actaea, nalba althea, sânziene galega, măzeriche lathyrus, luminiță oenothera, mutătoare bryonia, jale stachys și rochița rândunelii ipomea. Iată în fine mărgărite aster care ne aduc aminte de Faust, și conduru-doamnei tropoeolum. Ar fi de dorit să știm cine a fost acea d-nă, a cărei picior întrecea pe al cenușeresii, și care purta așa frumoși conduri. Floarea astă albă atât de odorantă noi o numim mătăcină, iară învățații dracocephalum moldavicum, adecă cap de balaur moldovenesc, pentru că învățații, doamna mea, nu au flori ci numai buruiene, de aceea amestecând vro două-trei limbi le-au compus nește numiri barbare, precum: Omphalode, trophosperme, mesocarpe, peponide, infundibuliforme, ginobasice, humifuse, polakene, lipicene, pericarpoide, epiblaste, symphysandrii, atomogine, ribesioide, scutelee, onagre, papaverace, spinescente, endocarpe, trichotome, atriplice, podosperme, sarcocare, anonee, embriotege etc., etc. N-am curagiul să vă ostenesc a ceti asemene porecle, din care am luat numai o foarte minimă parte. Am zis, doamna mea, că pentru învățați florile n-au nici colori nici parfum. Acum suferiți să vă spun și ce nume proprii le-au dat în înțelepciunea lor, căci acele înșirate mai sus sunt numai familii. Ascultați dacă aveți răbdare:

Aeschynanthus, alloplectus, sphenogyna, osteospermum, lardizabala, onopordon, osbeckia, escholtzia, psoralea, mesembryanthemum, ryncanthera, cacalia, botryceras, lycopodium, calodracon, curculigo, sprekelia, pothos, hoitzia, cynoglosum, houttuynia, atraphaxis, ornithogalum, tubernoemontana, oxycoccos, embothrium etc., etc.

Ce ai zice, doamna mea, când în loc de Angelica, nașul d-voastre v-ar fi dat nume de escholzia sphenogyna sau houttnynia? dar învățații nu vor să știe d-alde aste. Precum am zis, la dânșii florile n-au nici un preț. Migdalul, persicul, prunul, cireșul pentru dânșii au tot un nume: amygdalus. Ascultați acum cum descriu acești oameni angelica. Deschid o carte și cetesc:

"Familia ombeliferilor. Plantă ierboasă, frunze alterne, rareori întregi, cele mai ades crestate cu petiolul dilatat la bază. Stipule, nule; flori obicinuit ermafrodite, dispuse în ombele simple sau compuse, acompaniate de involucre și involucele. Potir sudat la ovari cu cinci dinți scurți; corola cu cinci petale distinse inserate în vârful potirului, întregi sau crestate, late sau sucite cu preflorire valvară etc." Iată și pentru cerențel: "Familia rozaceelor, neamul driadeelor, trunchi ierbos sau lemnos,; frunze digitate sau împănate. Potir cu — părți, persistând, uneori gol, alteori îmbrăcat pe dinafară cu apendice alterne și sudate cu sepalele; corolă cu 4�5 petale; cârpele numeroase dispuse în vârf pe un receptaclu convex, mai mult sau mai puțin cărnos etc."

Nu știu, doamna mea, de ați înțeles ceva. Pentru mine vă mărturisesc că nu pricep cum poate cineva, fără mustrare de cuget și fără frică de păcat, trata astfel aceste juvaieruri a naturei, lăsate de bunul D-zeu pentru fericirea noastră.

Să lăsăm pe învățați, mă tem să nu vă aduc urât, vorbind tot de dânșii. Pintre florile ce vă trămit, veți găsi împrăștiete mai multe floricele albastre cu o steluță galbenă în mijloc. Aceste cresc pe malul părâilor, și învățații — iar învățații — i-au pus numele Myosotis, adecă urechea șoarecelui. Ea are mai multe ilegende. în curând vă voi spune legenda română care a numit-o: Nu-mă-uita. Cu floricica asta, mântui și scrisoarea mea.

Brustureni, 6 mai

A. Florineasca, D-LUI Onisim Cerențel

Ai învins, domnule; iată-mă convertită. De când am priimit cele din urmă flori ce mi-ai trămis, nu mă ocup decât de ele; m-am pus pe studiat botanica. Simt însă o mare greutate fără dascăl, dar nu disper că nu te voi videa în curând, și atunci judecind după progresul ce am făcut, cred că nu vei mai putea zice că nu sunt română; și dovadă e că, cu toată nătângia sa, am silit pe grădinarul meu să-mi răsădească de tot soiul de flori române, cum le zici d-ta. Așteptând însă înflorirea lor și venirea d-tale, singurătatea mă apasă. Vecinii, mei, ocupați de trebile câmpului, nu mă mai vizitează. Neavând ce face, am răscolit biblioteca mea, și după ce am cetit toate poeziile române publicate de vreo câțiva ani — nu te miri de curajiul meu? — m-am simțit și mai ostenită. Ieri, fiind sărbătoare, servitoarele mele mi-au cerut voie să se ducă în sat unde era horă. Ca să-mi mai treacă de urât, m-am ocupat însămi de toaleta lor; și așa ferchezuite, încorsetate și înmalocofate, le-am dat drumul. După puțin, călăuzită de scârțâitul unei vioare ce se auzea în depărtare, am plecat și eu pe urma lor. Mergând pe o cărare ce se îndrepta spre locul balului, am început a gândi cu părere de rău că n-am făcut bine să las fetele mele din casă la astă petrecere, căci negreșit cu toaletele lor tapageuses or să umilieze pe bietele țărăncuțe, în aceste reflecțiuni am ajuns sub niște sălcii umbroase, unde pe pajiștea verde cavaleri și dame tropăiau de răsuna pământul, în sunetul unei cobze și a unei vioare. Flăcăi cu cămeși albe și brâie late; fete rumene și pălite de soare cu altițe și fote colorate, întrecându-se care să se zbuciume mai tare, înfățioșau un tablou foarte natural și animat. Cât pentru damele de la curte, ele făceau o tristă figură. Junii țărani nu îndrăzneau să le invite, temându-se să nu calce pe coadele rochiei lor; încât erau silite a danța numai cu scriitorul satului, cu palamarul și alții vro doi, care nepurtând costumul de țară, ci fiind îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stângaci.

În fine, adunarea obosind, lăutarii au tăcut, iar eu m-am înturnat acasă unde m-am pus să-ți scriu, ca să-ți aduc aminte că sunt singură, și că aștept cu nerăbdare să-mi spui legenda floricicăi știute. La revedere!

Iași, 5 iunie

Onisim Cerențel, D-nei Florineasca

Cunoașteți, doamna mea, floarea ce o numim sora soarelui helianthus annuus. Ea se uită drept la soare pe cât timp el e pe orizon; îndată însă ce apune sau se ascunde subt un nour gros, floarea tânjește, se pleacă în jos, pană ce razele lui vin de-i redau vioșia perdută. Astfel tânjesc și eu gândind la Brustureni, unde sper a fi o dată cu scrisoarea aceasta, în care vă voi spune legenda sau mai bine istoria florii nu mă uita „Radul-vodă rămâind văduv, domnița Manda, unica sa fiică, frumoasă ca o zi de mai, era singura mângăiere ce-i lăsase o soție mult iubită. Ea avea acum nouăsprezece ani, și nu voia să audă de măritat, deși o droaie de pețitori, cnezi ruși, grafi nemți, palatini poloni, magnați unguri, afară de cei întăi ficiori de boieri, își disputau mâna ei. Toată perseverința pretendanților care posedau toate calitățile ce fac pe om demn de a fi iubit nu izbuteau a o îndupleca, iar la insistința părintelui său răspundea că nu se poate decide a se despărți de el. Oare aceasta să fi fost cauza? Ne îndoim; pentru că oricât ar fi de înghețată inima femeiască, totuși trebui în fine să se topească la caldele raze a amorului. Iarna trecuse, și primăvara se arata veselă și zâmbitoare. țara era liniștită, căci Radul știa a ține în respect pe nestâmpărații săi vecini. Atunci, întâmplându-se să ardă palatul domnesc din Iași, domnul cu toată, curtea se mută la Cotnar, unde fusese o dată reședința lui Iacob vodă Despotul. Situațiunea Cotnarului încungiurat de vii, livezi și păduri, făcea încântătoare villegiatura domnească. Adeseori domnul, acompaniat de fiica sa și de o suită numeroasă de juni boieri, copii din casă și curteni se urcau pe dealul Cătălinei la vânătoarea cerbilor, ciutelor și căprioarelor, îndată ce haitașii porneau goana, domnița Manda, calare pe un cal sprinten născut în stepele Ucrainei, prezent a unui june ataman de cozaci, se răpezea ca vântul pe urma capăilor, de glasul cărora vuiau pădurile. Toți junii vânători se înșirau după dânsa, dar nici unul nu o putea ajunge afară de Dragomir, curteanul cel mai frumos și cel mai viteaz dintre boierinașii curții. Curând suita îi perdea din vedere, și nimeni nu putea să le deie de urmă, pană ce după câteva oare, îi vedeau înturnându-se amândoi liniștiți și voioși. Aceste primblări, aceste cavalcade a domniței cu curteanul da ocazie de multe bănuiele oamenilor răi; pentru că Dragomir, prunc lepădat la ușa unei biserici, strâns și crescut de Radu vodă ce îl privea ca pe copilul său, nu putea fi bine văzut de curtezanii care invidiau pozițiunea și favorul în care îl videau. Zilele se petreceau precum am spus. Caierul de burungiuc din furcă și suveica stativelor unde se teșea filaliul stau părăsite și neatinse. Manda nu se mai ocupă decât de călărie și vânătoare. Pe atunci, un june graf din Mazovia, fiu a unui vechi amic și aliat a lui Radul, veni la Cotnar cu o suită strălucită și ceru mâna tinerii domnițe. Radul, încântat de o așa propunere, îl și fericita de ginere, însă Manda împrotivindu-se, tatăl său se aprinse de mânie, și-i hotărâ ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu tânărul polon, cătră care era angagiată parola sa de domn. în darn au fost lacrimile și rugămințile ei; Radul, neclintit în deciziunea sa, ordonă să se pregătească serbarea nunței. Seara, orașul și împrejurimile erau luminate de mii de focuri; bande de lăutari jucau hore și doine. Jupânesele boierilor, nevestele breslașilor se ocupau de toaleta lor; toată lumea nu vorbea decât de nunta domnească. Pe la miezul nopței muzicile tăcură, focurile se stinseră, și cea mai adâncă tăcere domni. în ziori de ziuă, orășenii se deșteptară în sunetul clopotelor și bubuitul tunurilor, iar când servitoarele domniței intrară la stăpâna lor, găsiră camera pustie! Nimeni nu știa ce se făcuse Manda. Unii ziceau că și-a făcut seamă însăși, ca să nu se mărite, alții că s-a dus la călugărie într-un schit depărtat, unde să nu o mai găsească; când un țăran spuse că, viind noaptea într-un târziu, a întâlnit doi tineri călări care se îndreptau în fuga cailor spre dealul Cătălinei, din care a cunoscut pe Dragomir curteanul, iar pe celalalt nu l-a putut videa, fiind învelit cu mantaua, îndoială nu mai rămâne. Ei fugiseră! Această fatală știre fu ca o lovire de trăsnet pentru bătrânul părinte, înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, târgoveți, săteni și să bată codrii ca să prindă pe fugari, în neastâmpărul său, el însuși urmat de curtea sa, se puse în capul gloatei. După o goană de câteva oare, ajungând la locul numit și astăzi Fontâna cerbului, găsiră pe tinerii amanți dormind îmbrățioșați lingă un izvor sub umbra unor fagi tufoși, iar caii lor pășteau priponiți nu departe. Ce amară deșteptare! Fără a zice un singur cuvânt, fără a le face cea mai mică mustrare, Radu făcu semn ostașilor ce împrejurase pe Dragomir să-l deie pe mânile călăului, iar pe Manda nu o lăsă să se depărteze ca să privească esecuțiunea amantului său. Atunci Dragomir se repezi și, smulgând un smoc de floricele ce creșteau pe malul părăuțului ce curgea de la izvor, le aruncă la picioarele Mandei leșinate, strigându-i: Nu mă uita! Nu mă uita! Apoi, făcându-și cruce, puse capul pe trunchiul pregătit lângă care sta călăul. Securea căzu...!" De atunci, floricica asta s-a numit Nu-mă-uita. Poate că amabilele noastre cetitoare ar dori să știe cine e astă d-na Florineasca și acest d. Cerențel?

Cată să le satisfacem curiozitatea. D-na Florineasca era o fată orfană, crescută de o bunică a ei, care își dete toată silința de a-i da o bună educațiune. După mai mulți ani de pensionat, unde ea învăță tot ce învață fetele la noi, bunica sa o luă acasă ca să o mărite, dar nici un pretendant nu se arătă, și știți pentru ce? Pentru că Angelica deși modestă, tânără și frumoasă avea un defect mare: nu avea zestre! Bătrâna era mâhnită. "Mă tem, zicea ea cătră d. Florinescu, proprietar mare și holtei bătrân care îi vizita adese, să nu închid ochii, și să las copila asta nepusă la cale." "Dă-mi-o mie", răspunse boierul. Chemară pe Angelica ca să o întrebe ce gândește de astă propunere. "Copila mea, îi zise d. Florinescu, dacă nu te sparie traiul cu un bătrân, hotărăște-te a-mi îndulci puținele zile ce mi-a mai rămas, în locul focului juneței, vei găsi în mine toată dragostea și îngrijirea unui bun părinte." Angelica — a căreia inimă era liberă — priimi bucuroasă, cu singura condițiune de a nu se despărți de bunica sa. La Brustureni, așezarea barbatu-său, ea găsi o bibliotecă aleasă, o grădină bine ținută cu o florărie plină de plante exotice ș.c.l. Ocupată de trebile gospodăriei, având cea mai tânără îngrijire de bărbatul ei, primblarea, cetirea, muzica, nu lasă urâtul să se introducă în castelul său. Duminicile și sărbătorile, câțiva vecini de vrâsta bărbatu-său îi vizitau. Ea asculta cu îngăduință povestele lor și juca cu dânșii preferansul, încât ei o adorau.

Singurul nor care înnegura astă viață lină fu peste doi ani mai întăi moartea bunicăi, pe care după șese luni o urmă și d. Florinescu, lăsând pe soția sa moștenitoare pe toată averea lui. Văduvă la 22 de ani, stăpână pe o avere mare, Angelica acum nu avea decât a în tinde mâna pentru a videa agățându-se de tot degitul câte o duzină de pretendanți, dar ea urmă a trăi ca și mai nainte; primea numai rarele vizite a amicilor barbatu-său, și pe d. Onisim Cerențel... Permiteți-ni a vorbi acum și de d-lui. Cerențel era un tânăr de spirit, având toate calitățile și toate defectele juneții. După ce fini gimnaziul, se trase cu bătrâna sa mamă în Tatarași unde avea o căsuță ascunsă sub vro trei butuci de vie, care se cățăra pană pe coperemânt. Acolo se apucă de cultivat grădinuta sa, căci una din pasiunele sale era florile. Pe urmă, se decise să se ducă la Paris ca să-și mântuie studiile, de unde se înturnă peste duoi ani, cunoscând foarte bine toate — grădinile Parisului. După în turnarea sa, neavând ce face, intră în serviciu; fu pe rând subgrefier, subcomisar și subprefect la o plasă unde din întâmplare se afla și moșia Brusturenii. Ca un om bine crescut, vizită pe administrații săi, începând cu domnul și doamna Florinescu. Aceștia îl priimiră cu acea amenitate nobilă și ospeție sinceră, care tot încă se mai găsește pe la proprietarii noștri, dar care din nenorocire începe a se perde. El vorbi cu boierul agricultură și politică; cu cocoana muzică și literatură. Se primbla prin grădină, discută asupra florilor ca un cunoscător, și apoi încântat de vizita lui își luă adio, promițând de a veni — după grațioasa invitare a oaspeților — de câte ori trebile plasei îi vor da timp.

Vizitele lui se îndesiră. Totdeauna priimit cu plăcere, ajunse a fi cel mai nesuferit și mai negrijitor subprefect, când nu era la Brustureni. După moartea d-lui Florinescu, bunacuviință cerea ca vizitele lui să fie mai rari. Cerențel vinea mai rar, dar șidea mai mult.

Într-o zi, primblându-se prin grădină, un dorobanț îi aduse un plic în care găsi permutarea lui la o altă plasă într-un județ depărtat. Desperatul Cerențel își luă adio suspinând, se înturnă la Iași, și își dete demisiunea, jurând a nu mai servi o patrie ingrată!

Angelica se întrista și se simți și mai singură, dar — precum am văzut din corespondința lor — ei nu încetară de a fi în cele mai bune relațiuni. Alaltăieri eram gata să mă pornesc la țară, când am priimit următorul bilet: "Doamna Angelica Florineasca și domnul Onisim Cerențel roagă pe domnul C.N. să binevoiască a le face onoare de a asista la cununia lor, ce se va serba la biserica din satul Brusturenii, duminică la 18 a curentei". Am râs gândind la poznele care fac florile, și am plecat la Brustureni.