Floarea Oltului

Jump to navigation Jump to search
Floarea Oltului
de Panait Cerna
Convorbiri literare, XLII, nr.9, septembrie 1908


Cuprins

I[modifică]

Cum mǎ bate-un gând de ducǎ
Pân' la mândra din livadǎ!
Dar de ce mi se usucǎ
Busuiocul din ogradǎ?

De trei zile mǎ dorește
Mândra inimii mireasǎ —
Dar de ce se tot jelește
Oltul meu pe lângǎ casǎ?

Ori îmi spui de cale bunǎ,
Oltule, iubit tovarǎș?
Ori ți-aduci aminte iarǎși
De un plâns ce-n noi rǎsunǎ,

De un plâns ca din poveste,
Oltule, iubite frate, —
De un foc ce nu mai este
Și de mândre mǎritate?...

Dacǎ-i plânsul pentru mine,
Sǎ-ți dau lacrimi line-line;
Da-ți-aș lacrimi grele-grele,
Dacǎ-i plânsul pentru ele...

Dacǎ-i plânsul pentru una
Ce nu-i încǎ mǎritatǎ;
Oltule! mǎ du odatǎ,
Ca fugarul, ca furtuna...

Cerul peste noi se-ndoaie
Cu plânsori alintǎtoare, —
Zboarǎ, murgule, prin ploaie —
Nu te teme de vâltoare!

II[modifică]

La cǎsuțǎ vǎruitǎ,
Numai cetini legǎnate
La cǎsuțǎ vǎruitǎ,
Murgul din copitǎ bate.

Și-mi rǎsare la fereastrǎ,
Surioara Cosânzenei —
Floare albǎ și mǎiastrǎ
Între florile poienei...

Cine-mi iese înainte?
Cine-mi luminează pragul?
Este inima fierbinte
Este dorul meu, pribeagul.

Îmi dezmeardă calu-n grabă,
Și-n pridvor îi duce șeaua,
Și, supusă ca o roabă,
Se mlădie ca nuiaua:

Cum îi lunecă privirea
Ca la cerbul cel de-o vară!
Cum o prinde aromirea,
Când o țin la piept, ușoară!

Cum se-alătură, duioasă,
Ca un porumbel cuminte!
Cum adună ceru-n casă
Cu un sărutat fierbinte!

III[modifică]

 ...Cine-mi vine cu zăbavă?
Cine-și curmă mijlocelul?
Cine-mi trece spre dumbravă?
Bradul și cu ghiocelul.

Cum se leagănă pe cale
Doina-n frunza clătinată!
Cum se leagănă a jale
Și suspină valea toată!

Și mi-alătură mai tare
Bradul și cu ghiocelul
Și-n cea dulce legănare
Iarba-și curmă mijlocelul.

E târziu acum.
În zeghe, Dorm doinașii din cavale;
Câte-o stea, căzând de veghe,
Spre culcuș își face cale.

Numai luna luminează
Peste vârfuri, ca un sfeșnic
Numai dragostea veghează,
Ca un ochi al celui veșnic.

IV[modifică]

Lângă vad de ape grele,
Dornic, murgul mi-am oprit
Cuibul drag al vieții mele
Sta în noapte adâncit.

Dar în el ce foc tresare?
Ce mi-aprinde-n piept scântei?
E părere, ori o zare
De lumină-n geamul ei?

Nu e vis. Nu bate-o rază
Rătăcită de la cer,
Ci e mândra, care-așează
Candela într-un ungher.

O, aprinde-o și te roagă
Preacuratei îndurări:
Să vegheze vremea-ntreagă
Peste nouă țări și mări;

Să te ție tot frumoasă
Și copilă, precum ești
Să urmeze tot miloasă
Dragostele pământești!

Oltule cu repezi valuri!
Multe mândre flori dezmerzi
Dulce le dezmerzi la maluri
Și-n vâltoare mi le pierzi!

Du-le, Oltule, le mână,
Mândru tresărind mereu!
Numai una să-mi rămână:
Floarea sufletului meu!

S-o revăd mereu tot floare,
Farmec plaiurilor dând
Caldă, vie, râzătoare,
Văile străluminând...